Automatic adjustment of contractual price for regulatory tariff changes and exclusivity of contractual penalty over statutory interest

Decizia nr. 2139/2016

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 13 iulie 2012, sub nr. x/3/2012, reclamanta SN A. SA a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: obligarea pârâtei la plata sumei totale de 1.655.228,07 RON reprezentând: 292.982,47 RON diferență contravaloare tarif zonal aferent serviciului de transport pentru introducerea de energie electrică în rețea (Tg) de la 6,64 RON/MWh la data semnării Contractului din 20 noiembrie 2009 la 7,64 RON/MWh în urma Ordinului A.N.R.E. 101 din 23 decembrie 2009; 33.826,62 RON reprezentând dobânda legală calculată de la data scadenței facturilor emise până la data de 21 mai 2012, suma care se va actualiza până la data achitării efective și 1.328.418,98 RON penalități aferente facturilor achitate cu întârziere și calculate conform clauzei penale (art. 17 penalități în procent de 0,1% pe zi de întârziere) din Contractul de vânzare-cumpărare energie electrică din 9 decembrie 2009; cu cheltuieli de judecată.

La data de 22 noiembrie 2012 reclamanta a depus cerere precizatoare prin intermediul căreia a arătat că își micșorează câtimea pretențiilor, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: obligarea pârâtei la plata sumei totale de 1.649.537,89 RON reprezentând: a) 292.982,47 RON diferența contravaloare tarif zonal aferent serviciului de transport pentru introducerea de energie electrica în rețea (Tg) de la 6,64 RON/MWh la data semnării Contractului din 20 noiembrie 2009 la 7,64 RON/MWh - în urma Ordinului A.N.R.E. nr. 101 din 23 decembrie 2009; b) 33.826,62 RON reprezentând dobânda legală calculată de la data scadenței facturilor emise până la data de 21 mai 2012, sumă care se va actualiza până la data achitării efective; c) 1.322.728,80 RON, penalități aferente facturilor achitate cu întârziere și calculate conform clauzei penale (art. 17 penalități în procent de 0,1% pe zi de întârziere din Contractul de vânzare-cumpărare energie electrică din 9 decembrie 2009), solicitând totodată obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 20.140 din 21 decembrie 2012 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2012, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.230.780,39 RON, reprezentând penalități de întârziere aferente facturilor emise în baza contractelor din 20 noiembrie 2009 și din 9 decembrie 2009 și a sumei de 16.423,80 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul, cu privire la pretențiile în valoare de 292.982,47 RON (și dobânda în sumă de 33.826,62 RON, ce se va actualiza cu rata inflației), a reținut că prin Contractul de vânzare-cumpărare de energie electrică cu livrare de către partener în situația de opriri neplanificate la C.N.E. Cernavodă din 20 noiembrie 2009, reclamanta s-a obligat, conform art. 2 lit. a), să livreze pârâtei energie electrică pe durata de funcționare a unităților C.N.E. Cernavodă, în cantitățile și la prețul precizat în anexa nr. 2 și în conformitate cu "Condițiile de desfășurare a tranzacțiilor", precizate în anexa nr. 3. Potrivit alineatului al doilea al aceluiași articol, s-a stipulat că locul de livrare a energiei tranzacționate prin contract este rețeaua electrică de transport a sistemului electroenergetic al României, stipulându-se de asemenea, că prețul de contract include și componenta tarifului de transport pentru introducerea energiei în rețea.

În cuprinsul art. 10 - 12 părțile au convenit asupra modalității de plată, în baza facturilor emise de către reclamantă, în termen de 10 zile calendaristice începând cu ziua primirii facturilor prin fax.

Tribunalul a mai reținut că în conformitate cu art. 18 din contract, dacă apare o "modificare de circumstanțe", la solicitarea scrisă și motivată a părții interesate se pot reformula clauzele contractuale afectate de respectiva modificare prin încheierea de acte adiționale la contract, corespunzător noilor condiții.

În cuprinsul art. 17 s-a definit noțiunea de "modificare de circumstanțe" astfel: "modificarea cadrului legislativ și de reglementare, apariția unor hotărâri judecătorești definitive, apariția unor condiții sau modificări ale statului părților care împiedică îndeplinirea obligațiilor contractuale așa cum au fost convenite în contract, precum și alte modificări prevăzute în reglementările specifice emise de A.N.R.E., survenite ulterior semnării contractului."

În conformitate cu art. 16 alin. (2) lit. c) din contract oricare dintre părțile contractante are dreptul de a iniția modificarea și completarea contractului sau a anexelor la acesta ori de câte ori apare o "modificare de circumstanțe", așa cum este definită în art. 17, caz în care, potrivit art. 22 lit. b), dacă cumpărătorul refuză să încheie un act adițional propus de vânzător în termen de 7 zile de la înaintarea propunerii, vânzătorul are dreptul să rezilieze contractul, părțile angajându-se totodată că vor depune toate eforturile pentru a ajunge la o înțelegere referitoare la amendarea contractului, prin negocieri diligente și cu bună-credință, în scopul evitării rezilierii contractului.

De asemenea, prevederile art. 33 alin. (1) din contract menționează că orice modificare a contractului se face cu acordul părților și se consemnează într-un act adițional. Potrivit alineatului al doilea, dacă printr-un act normativ lege, ordonanță a guvernului, ordonanță de urgență a guvernului, hotărâre a guvernului, reglementare A.N.R.E. sunt emise prevederi contrare clauzelor contractuale, se vor aplica prevederile din actul normativ, de la data intrării în vigoare a acestuia, iar părțile au obligația modificării/completării în consecință a contractului prin încheierea unui act adițional la contract.

În speță, s-a arătat că se solicită de către reclamantă obligarea pârâtei la plata sumei de 292.982,47 RON, reprezentând diferența contravalorii tarifului zonal aferent serviciului de transport pentru introducerea de energie electrică în rețea de la suma de 6,64 RON/MWh la data semnării Contractului din 20 noiembrie 2009 la suma de 7,64 RON/MWh ca urmare a Ordinului A.N.R.E. nr. 101 din 23 decembrie 2009, tarif aplicabil începând cu data de 1 ianuarie 2010.

S-a apreciat că devin astfel incidente prevederile art. 17 și art. 18 din contract, situație în care pentru modificarea prețului contractului reclamanta trebuia să inițieze procedura încheierii unui act adițional, aceasta fiind în drept, în caz de refuz din partea pârâtei, să rezilieze contractul, conform art. 22 lit. b) din convenția părților.

Între părți nu s-a încheiat un astfel de act adițional, reclamanta nedovedind nici faptul că ar fi inițiat procedura modificării contractului după publicarea Ordinului A.N.R.E. nr. 101 din 23 decembrie 2009, solicitând însă direct aplicarea unui preț modificat, în ciuda prevederilor contractuale aplicabile, astfel cum au fost redate în considerentele anterioare.

Deși reclamanta se prevalează în cauză de dispozițiile art. 33 alin. (2) din convenția părților, Tribunalul a constatat că prevederea respectivă se referă la situația unor "prevederi contrare" legislației, existente în cuprinsul contractului, ceea ce nu este cazul în speță. Cele două categorii de clauze contractuale, respectiv art. 17, art. 18, art. 16 alin. (2) lit. c.) și art. 22 lit. b) pe de o parte și art. 33 alin. (2) pe de cealaltă parte reglementează situații distincte. În acest sens, a arătat că dispozițiile art. 18 și art. 16 alin. (2) lit. c) fac referire expresă la noțiunea de "modificare de circumstanțe", astfel cum este definită de art. 17, în timp ce art. 33 alin. (2) nu face o asemenea referire. Deși art. 33 alin. (2) are în vedere situația unor acte normative aplicabile contractului, pentru incidența acestei clauze contractuale, între prevederea inserată în contract și cea corespunzătoare din legislație, trebuie să existe contrarietate. Diferența între cele două categorii de clauze este că în primul caz - al intervenției situației prevăzute de art. 17 - s-a instituit dreptul părții interesate de a modifica contractul, sens în care adresează o cerere scrisă și motivată cocontractantului, care trebuie să accepte propunerea în termen de 7 zile, altfel cealaltă parte este în drept să rezilieze contractul; în al doilea caz, inițierea procedurii de încheiere a actului adițional nu mai este la latitudinea părților, ci este obligatorie, tocmai din cauza contrarietății prevederilor contractuale cu dispozițiile legale aplicabile contractului.

Tribunalul a mai menționat că și dacă s-ar accepta teza reclamantei în sensul că textul art. 33 alin. (2) are în vedere o "modificare de circumstanțe" în sensul art. 17 din contract (teză care nu poate fi primită având în vedere considerentele sus expuse) și în această situație se impune încheierea unui act adițional, astfel cum prevede în mod expres clauza contractuală menționată. A admite opinia reclamantei ar semnifica posibilitatea pentru această parte de a modifica unilateral contractul, în dezacord chiar cu prevederile art. 33 alin. (2), care instituie cerința obligatorie a unui act adițional. De asemenea, față de conținutul art. 33 alin. (2) din contract, un eventual refuz al părții cocontractante cu privire la încheierea actului adițional nu poate fi sancționat printr-o acțiune în pretenții având ca obiect diferența de preț, ci printr-o acțiune privind rezilierea contractului în condițiile dreptului comun.

Prin urmare, s-a considerat că, în lipsa unui act adițional, reclamanta nu poate solicita plata unui preț modificat, fie și ca urmare a unei reglementări ANRE, în condițiile în care contractul i-a pus la dispoziție toate instrumentele necesare pentru aplicarea respectivei reglementări, în acord cu dispozițiile art. 969 alin. (1) C. civ. anterior (text aplicabil conform art. 3 și art. 102 din Legea nr. 71/2011) De altfel, art. 3 din Ordinul ANRE nr. 101/2009 a instituit obligația operatorilor economici din sectorul energiei electrice de aducere la îndeplinire a prevederilor ordinului. În virtutea aceste dispoziții, reclamanta era obligată să facă demersurile necesare pentru aplicarea noului tarif, cu respectarea condițiilor contractuale.

S-a mai arătat că reclamanta își invocă propria culpă cu privire la neexecutarea corespunzătoare a contractului și cu privire la aplicarea Ordinului A.N.R.E. nr. 109/2009, un act al Curții de Conturi (nedepus oricum la dosar) neputând constitui un temei suficient pentru admiterea cererii în privința pretențiilor analizate.

Nu în ultimul rând, instanța a reținut că pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei este necesar ca, în primul rând, partea reclamantă să facă dovada existenței creanței, cu consecința prezumării culpei debitorului obligației corelative, care devine obligat să probeze cauza exoneratoare de răspundere.

Prin urmare, s-a apreciat că, în speță, nefăcându-se de către reclamantă dovada creanței, nu se mai pune problema analizării cerințelor răspunderii civile contractuale a pârâtei, reținându-se, de asemenea, că partea care a încălcat prevederile contractuale este partea reclamantă, iar vinovăția îi aparține în totalitate, astfel încât pretențiile reclamantei constând în suma de 292.982,47 RON și accesoriile acesteia sunt neîntemeiate.

Cu privire la pretențiile în sumă de 1.322.728,80 RON, reprezentând penalități de întârziere (astfel cum suma a fost precizată prin cererea depusă la dosar la data de 22 noiembrie 2012), Tribunalul a reținut că prin art. 12 alin. (1) din Contractul de vânzare-cumpărare de energie electrică, cu livrare de către partener în situația de opriri neplanificate la C.N.E. Cernavodă din 20 noiembrie 2009 și art. 13 alin. (1) din Contractul de vânzare-cumpărare a energiei electrice pe piața centralizată a contractelor bilaterale de energie electrică (PCCB) din 9 decembrie 2009, părțile au convenit ca pârâta să plătească integral facturile emise de către reclamantă (potrivit procedurii reglementate de art. 10 sau 11 din Contractul din 20 noiembrie 2009, respectiv art. 12 din Contractul din 9 decembrie 2009) în termen de 10 zile calendaristice începând cu ziua primirii facturilor prin fax.

De asemenea, conform art. 14 din Contractul din 20 noiembrie 2009 și art. 17 din Contractul din 9 decembrie 2009, s-a stipulat că în caz de întârziere la plata facturilor emise de vânzător, cealaltă parte datorează penalități de întârziere de 0,1% pe zi din suma datorată.

În temeiul Contractului din 20 noiembrie 2009, reclamanta a emis către pârâtă facturile din 16 decembrie 2009, din 15 ianuarie 2010, din 12 februarie 2010, din 16 martie 2010, din 15 aprilie 2010, din 17 mai 2010, din 15 iunie 2010, din 16 iulie 2010, din 31 august 2010, din 16 august 2010, din 15 septembrie 2010, din 16 octombrie 2010, din 15 noiembrie 2010, iar în temeiul Contractului din 9 decembrie 2009, s-au emis facturile din 16 decembrie 2009, din 15 ianuarie 2010, din 12 februarie 2010, din 16 martie 2010, din 15 aprilie 2010, din 17 mai 2010, din 15 iunie 2010, din 16 iulie 2010, din 31 august 2010, din 16 august 2010, din 15 septembrie 2010, din 16 octombrie 2010, din 15 noiembrie 2010.

Modul de calcul al penalităților a fost evidențiat de către reclamantă în tabelul depus la dosar, fiind depuse, de asemenea, dovezi privind comunicările facturilor prin fax, precum și extrasele de cont, în cuprinsul cărora sunt indicate ordinele de plată emise de către pârâtă și detaliile privind plățile efectuate.

Analizând modul de calcul al penalităților prin prisma înscrisurilor depuse în susținere, Tribunalul a constatat că din totalul sumei de 1.322.728,80 RON este datorată cu titlu de penalități numai suma de 1.230.780,39 RON.

Astfel, s-a constatat că nu s-a făcut dovada comunicării prin fax a facturilor din 16 decembrie 2009, din 16 martie 2010, din 17 mai 2010 și din 15 septembrie 2010. Cu privire la aceste facturi, reclamanta a susținut că au fost comunicate prin același fax câte două facturi, cele anterior menționate nefiind însă evidențiate, însă efectuarea comunicării rezultă din faptul că s-au transmis câte două pagini. Susținerea reclamantei nu a fost primită, fiind necesar ca aceasta să probeze pentru fiecare factură transmiterea prin fax în mod neîndoielnic, în acord cu prevederile art. 10 alin. (1) și art. 12 alin. (1) din Contractul din 20 noiembrie 2009 și art. 12 alin. (1) și art. 13 alin. (1) din Contractul din 9 decembrie 2009. De altfel, reclamanta nu a furnizat nici o explicație cu privire la faptul că în cuprinsul confirmărilor de primire a trimiterilor poștale s-a menționat doar prima factură, deși susține că plicul conținea ambele facturi. Ca atare, în condițiile în care pârâta contestă primirea celor patru facturi, în lipsa probelor care să ateste transmiterea acestora, instanța a constatat că penalitățile aferente calculate la suma de 90.146,51 RON nu sunt datorate.

În ceea ce privește Factura din 16 martie 2010, în valoare de 2.845.090,08 RON, scadentă la data de 16 martie 2010, s-a arătat că aceasta a fost achitată, conform extraselor de cont de la dosar, la datele de 15 aprilie 2010 și 23 aprilie 2010. Ulterior, la data de 30 aprilie 2010, s-a emis de către reclamantă Factura storno din 30 aprilie 2010 pentru suma de 94.836,34 RON reprezentând parțial contravaloarea Facturii din 16 martie 2010, astfel încât pentru această sumă nu se datorează penalități. Prin urmare, instanța a reținut că penalitățile aferente Facturii din 16 martie 2010 se calculează scăzându-se din baza de calcul (valoarea facturii în raport de prima plată - 1.422.545,04 RON) suma de 94.836,34 RON, penalitățile datorate fiind în sumă de 25.226,46 RON și nu de 27.028,36 RON, fiind calculată astfel în plus suma de 1.801,90 RON.

Nu au fost reținute apărările pârâtei în sensul că nu datorează penalități pentru factura anterior menționată (din 16 martie 2010), având în vedere că obligația de plată a penalităților a fost instituită pentru neplata în termen a facturilor, conform procedurii de emitere a facturii menționate în art. 10 alin. (1) din Contractul din 20 noiembrie 2009. Astfel, factura se emite cu 15 zile înainte de începutul lunii contractuale, pentru contravaloarea energiei electrice ce urmează a fi livrată în luna contractuală care urmează, iar conform alin. (2), pentru diferențe se emit facturi de regularizare, care, dacă au valoare negativă - precum în cazul de față - următoarea plată se efectuează la o valoare diminuată cu valoarea negativă a facturii de regularizare. Aceste prevederi contractuale au fost aplicate de către reclamantă prin emiterea Facturii din 30 aprilie 2010 pentru valoarea negativă de 94.836,34 RON, ce a fost luată în considerare pentru plata din luna următoare, aferentă Facturii din 15 aprilie 2010, astfel cum rezultă din tabelul centralizator de la dosar. Deoarece conform art. 14 din contract penalitățile sunt datorate în caz de neachitare a facturilor scadente în termenul prevăzut de art. 12 alin. (1), rezultă că penalitățile aferente Facturii din 16 martie 2010, ce a fost emisă conform prevederilor contractului, sunt datorate, numai baza de calcul a penalităților se diminuează cu valoarea negativă constatată ulterior.

De asemenea, nu au fost reținute apărările legate de inadvertențele existente în anumite facturi cu privire la data emiterii, instanța constatând că astfel de erori pot fi încadrate în noțiunea de erori materiale, ce nu afectează validitatea obligației de plată a penalităților, deoarece nu a fost influențată determinarea scadenței, astfel cum rezultă din același tabel centralizator.

În ceea ce privește apărarea pârâtei în sensul că, în realitate, părțile au convenit ca penalitățile să fie calculate fără a se lua în considerare suma reprezentând T.V.A., aceasta nu a fost reținută deoarece în cuprinsul contractului nu este inserată o astfel de clauză. Instanța a avut în vedere și faptul că orice înțelegere a părților în acest sens constituie o modificare a prevederilor contractuale, pentru care era necesară, potrivit art. 33 alin. (1) din convenție, încheierea unui act adițional. În lipsa unui asemenea act, pârâta nu se poate prevala de o eventuală convenție intervenită între părți, prin care să fi stabilit diminuarea bazei de calcul a penalităților cu valoarea T.V.A.

Pentru considerentele expuse, instanța a admis în parte cererea de chemare în judecată și a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 1.230.780,39 RON, reprezentând penalități de întârziere aferente facturilor emise în baza contractelor din 20 noiembrie 2009 și din 9 decembrie 2009 și a respins cererea pentru restul pretențiilor ca neîntemeiată.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., instanța a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 16.423,80 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar, corespunzătoare pretențiilor admise.

Împotriva acestei soluții, în termenul legal, la data de 18 februarie 2013, a declarat apel reclamanta, cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, la data de 1 martie 2013.

Prin Decizia civilă nr. 139 din 24 aprilie 2013 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 55.546,39 RON cu titlu de penalități de întârziere, precum și a sumei de 555,47 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, care se adaugă la sumele la care a fost obligată pârâta la prima instanță. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate, fiind obligata intimată să plătească apelantei suma de 1.365,96 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța această soluție instanța de apel a reținut, cu privire la primul motiv de apel, că instanța de fond a interpretat în mod corect clauzele Contractului de vânzare-cumpărare de energie electrică cu livrare de către partener în situația de opriri neplanificate la C.N.E. Cernavodă din 20 noiembrie 2009.

Astfel, clauzele de la art. 16 alin. (2) lit. c), art. 17, art. 18 și art. 22 lit. b) din contract se referă la "modificarea de circumstanțe". Aceasta este definită de clauza de la art. 17 din contract ca semnificând "modificarea cadrului legislativ și de reglementare, apariția unor hotărâri judecătorești definitive, apariția unor condiții sau modificări ale statutului părților care împiedică îndeplinirea obligațiilor contractuale așa cum au fost convenite în contract, precum și alte modificări prevăzute în reglementările specifice emise de ANRE, survenite ulterior semnării contractului".

Clauza de la art. 33 alin. (2) se referă la "prevederi contrare clauzelor din prezentul contract", prevederi cuprinse în acte normative (lege, O.G., O.U.G., H.G., reglementare A.N.R.E,).

Diferența de regim juridic dintre "modificările de circumstanțe" și "prevederile contrare clauzelor contractului" rezultă tot din cuprinsul aceluiași contract.

În cazul "modificărilor de circumstanțe" partea având calitatea de vânzător are dreptul să inițieze modificarea și completarea contractului sau a anexelor la acesta. Potrivit art. 18, în acest caz se pot reformula clauzele contractuale afectate de respectiva modificare prin încheierea de acte adiționale la contract, corespunzător noilor condiții. Refuzul cumpărătorului de a încheia act adițional propus de vânzător în condițiile art. 16 alin. (2) lit. c) dă dreptul vânzătorului de a rezilia contractul potrivit clauzei de la art. 22 lit. b) din contract.

În cazul "prevederilor contrare clauzelor contractului", conform art. 33 alin. (2), se aplică raporturilor juridice dintre părți, prioritar, prevederile din actul normativ, de la data intrării în vigoare a acestuia, iar părțile au obligația modificării/completării contractului prin încheierea unui act adițional la acesta.

Modificarea tarifului aferent serviciului de transport pentru introducerea de energie electrică în rețea prin Ordinul A.N.R.E. nr. 101/2009 nu constituie o "prevedere contrară" vreunei clauze contractuale, nefiind identificată vreo clauză contractuală al cărei conținut să vină în contradicție cu schimbarea de tarif de transport al energiei electrice. Aceasta reprezintă doar o "modificare de circumstanțe", respectiv o modificare a taxei transportului energiei electrice, taxă care este inclusă în prețul de livrare, potrivit art. 2 alin. ultim și pct. 1 lit. c) din anexa nr. 2 la Contractul din 20 noiembrie 2009.

Nu este astfel întemeiată susținerea apelantei în sensul că ar fi aplicabile în cauză prevederile art. 33 alin. (2) din contract și că, prin modificarea taxei de transport a energiei electrice, s-ar modifica în mod automat prețul de livrare, chiar în lipsa unui act adițional încheiat în acest sens.

S-a constatat că reținerea primei instanțe în sensul că în lipsa unui act adițional încheiat de părți în conformitate cu clauzele de la art. 16 alin. (2) lit. c) și art. 33 alin. (1) din contract, orice modificare a prețului de livrare ca o consecință a modificării tarifului de transport al energiei electrice reprezintă o modificare unilaterală a contractului care nu este permisă de lege.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel, a constatat instanța de apel că apelanta contestă reținerea primei instanțe în sensul necurgerii penalităților, ca urmare a nedovedirii transmiterii prin fax a următoarelor facturi: din 16 decembrie 2009, din 16 martie 2010, din 17 mai 2010, din 15 septembrie 2010.

Pentru Factura din 16 decembrie 2009 nu există dovada transmiterii ei prin fax sau poștă, deci în mod întemeiat a considerat instanța de fond că nu se datorează penalități pentru achitarea cu întârziere a acesteia.

Pentru Factura din 16 martie 2010 există dovada transmiterii ei prin poștă la data de 22 martie 2010, scadența fiind la data de 1 aprilie 2010. Contravaloarea acestei facturi a fost achitată la data de 1 aprilie 2010, deci la data scadentă, motiv pentru care intimata nu datorează penalități de întârziere la plată.

Pentru Factura din 17 mai 2010 este dovada transmiterii ei prin poștă la data de 20 mai 2010, data scadentă (art. 13 alin. (2)) fiind 28 mai 2010. Aceasta a fost plătită la data de 15 iunie 2010, cu o întârziere de 15 zile. Penalitățile de întârziere datorate de intimata-pârâtă sunt în sumă de 16184,27 RON (1.078.951,96 x 0,1% x 15).

Pentru Factura din 15 septembrie 2010 există dovada transmiterii ei prin poștă la data de 16 septembrie 2010, data scadentă fiind 24 septembrie 2010 (art. 13 alin. (2)). Aceasta a fost plătită la data de 21 octombrie 2010, cu o întârziere de 24 de zile. Penalitățile de întârziere datorate de intimată sunt în sumă de 37560,22 RON (1.565.009,58 x 0,1% x 24).

Din calculul depus de către apelanta-reclamantă la dosarul de fond se scad penalitățile de întârziere calculate pentru facturile din 16 decembrie 2009 și din 16 martie 2010, respectiv suma totală de 31114,08 RON (23856,56+7257,52).

Pentru facturile din 17 mai 2010 și din 15 septembrie 2010 s-au înscris în plus în tabelul de calcul sumele de 2.157,91 RON și respectiv 3.130,03 RON, în total suma de 5.287,94 RON, sumă care de asemenea se scade din totalul penalităților.

Față de suma acordată de către prima instanță s-a constatat că intimata pârâtă mai datorează suma de 55546,39 RON cu titlu de penalități de întârziere.

În ceea ce privește Factura din 16 martie 2010, a fost emisă pentru perioada 1 - 30 aprilie 2010 conform Contractului din 20 noiembrie 2009. Aceasta a fost trimisă prin fax la data de 17 martie 2010 și prin poștă la data de 22 martie 2010 și a fost achitată la datele de 15 aprilie 2010 și 23 aprilie 2010.

S-a emis ulterior Factura de regularizare din 30 aprilie 2010 pentru suma de 94.836,34 RON reprezentând parțial contravaloarea Facturii din 16 martie 2010.

Modul de calcul efectuat de către prima instanță cu privire la penalitățile datorate în situația regularizării diferențelor de energie electrică facturate în plus este corect, față de prevederile art. 14 din Contractul din 20 noiembrie 2009. Astfel, conform acestuia, "dacă oricare dintre plățile datorate conform Contractului de către fiecare Parte, în calitate de Cumpărător, către cealaltă Parte, în calitate de Vânzător, este neonorată la data expirării termenului scadent prevăzut la art. 12 alin. (1), atunci Partea Cumpărător în culpă va plăti în afara sumei datorate, o penalitate de 0,1% pe zi de întârziere din suma datorată, începând cu prima zi după termenul scadent, până în ziua plății (exclusiv)".

S-a observat că penalitățile pentru întârzierea plății se calculează la suma "datorată", deci se are în vedere cantitatea de energie electrică efectiv consumată, chiar dacă factura este emisă în avans, potrivit art. 10 alin. (1) și se achită potrivit art. 12 alin. (1).

Împotriva acestei decizii, în termenul legal, la data de 3 iulie 2013, a declarat recurs reclamanta, cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 5 iulie 2013.

Prin Decizia civilă nr. 1.207 din 26 martie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă, a casat Decizia civilă nr. 139 din 24 aprilie 2013 și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte a constatat că nu este întemeiată reținerea primei instanțe în sensul că în lipsa unui act adițional încheiat de părți în conformitate cu clauzele de la art. 16 alin. (2) lit. c) și art. 33 alin. (1) din contract, orice modificare a prețului de livrare ca o consecință a modificării tarifului de transport al energiei electrice reprezintă o modificare unilaterală a contractului care nu este permisă de lege.

Înalta Curte a reținut că, în conformitate cu art. 18 din contract, dacă apare o "modificare de circumstanțe", la solicitarea scrisă și motivată a părții interesate se pot reformula clauzele contractuale afectate de respectiva modificare prin încheierea de acte adiționale la contract, corespunzător noilor condiții.

În cuprinsul art. 17 s-a definit noțiunea de "modificare de circumstanțe" astfel: "modificarea cadrului legislativ și de reglementare, apariția unor hotărâri judecătorești definitive, apariția unor condiții sau modificări ale statului părților care împiedică îndeplinirea obligațiilor contractuale așa cum au fost convenite în contract, precum și alte modificări prevăzute în reglementările specifice emise de A.N.R.E., survenite ulterior semnării contractului."

În conformitate cu art. 16 alin. (2) lit. c) din contract oricare dintre părțile contractante are dreptul de a iniția modificarea și completarea contractului sau a anexelor la acesta ori de câte ori apare o "modificare de circumstanțe", așa cum este definită în art. 17, caz în care, potrivit art. 22 lit. b), dacă cumpărătorul refuză să încheie un act adițional propus de vânzător în termen de 7 zile de la înaintarea propunerii, vânzătorul are dreptul să rezilieze contractul, părțile angajându-se totodată că vor depune toate eforturile pentru a ajunge la o înțelegere referitoare la amendarea contractului, prin negocieri diligente și cu bună-credință, în scopul evitării rezilierii contractului.

Prevederile art. 33 alin. (1) din contract menționează că orice modificare a contractului se face cu acordul părților și se consemnează într-un act adițional.

S-a mai arătat că potrivit alineatului al doilea, însă, dacă printr-un act normativ lege, ordonanță a guvernului, ordonanță de urgență a guvernului, hotărâre a guvernului, reglementare A.N.R.E. sunt emise prevederi contrare clauzelor contractuale, se vor aplica prevederile din actul normativ, de la data intrării în vigoare a acestuia, iar părțile au obligația modificării/completării în consecință a contractului prin încheierea unui act adițional la contract.

Art. 11 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 13/2007 dispune că A.N.R.E. stabilește reglementări cu caracter obligatoriu pentru operatorii economici din sectorul energiei electrice, iar conform prevederilor art. 28 alin. (2) din Legea nr. 13/2007, pe piața reglementată de energie electrică, autoritatea competentă stabilește prețurile și cantitățile contractate, aferente tranzacțiilor angro dintre producători și furnizorii clienților captivi.

Așadar, s-a reținut că Ordinul A.N.R.E. nr. 109/2009 era obligatoriu pentru părți, potrivit prevederilor art. 11 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 13/2007 și prevederilor art. 33 alin. (2) din Contractul de vânzare-cumpărare.

Nu a fost primită susținerea instanței de apel în sensul că nu se datorează această diferența de preț deoarece nu există un act adițional la contractul de vânzare-cumpărare, având în vedere că potrivit prevederilor art. 33 alin. (2) din contract, clauzele contractului referitoare la preț (Anexa 2 la contract) au fost modificate prin Ordinul A.N.R.E. nr. 109/2009, părțile convenind ca reglementările A.N.R.E. intervenite ulterior, să se aplice de la data intrării lor în vigoare.

Ordinul A.N.R.E. nr. 109/2009 a modificat doar acele clauze ale contractului de vânzare-cumpărare referitoare la preț, celelalte clauze rămânând neschimbate.

Chiar dacă aceste modificări ale clauzelor contractului nu îmbrăcă forma unui act adițional, în formă scrisă, la contractul de vânzare-cumpărare, arată Înalta Curte, ele s-au produs, de drept, la data intrării în vigoare a Ordinului A.N.R.E. nr. 109/2009.

Așadar, prin acest act normativ s-a aprobat noul tarif de transport practicat de operatorii economici din sectorul energiei electrice (art. 1), la data intrării în vigoare a acestui ordin abrogându-se ordinul anterior ce preciza tariful vechi de transport.

În art. 3 din același ordin se prevede, imperativ, că operatorii economici din sectorul energiei electrice duc la îndeplinire prevederile acestui ordin. Or, niciuna din părțile contractante nu se poate prevala de necunoașterea legii și nu o poate ignora, îndeosebi atunci când este vorba de prevederi cu caracter imperativ. A subliniat instanța de recurs că modificarea prețului a survenit prin voința legiuitorului și nu prin voința unilaterală a uneia dintre părți, așa cum s-a susținut, în mod greșit, de instanța de apel.

Așa fiind, Înalta Curte a constatat că este întemeiat acest motiv de recurs, pentru a se putea stabili corect situația de fapt, cauza fiind trimisă spre rejudecare, pentru ca instanța de apel să procedeze la analizarea tuturor criticilor aduse de recurenta deciziei apelate prin prisma dezlegării date în prezenta cale de atac.

În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamantă împotriva Deciziei civile nr. 139 din 24 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Dosarul a fost restituit Curții de Apel București, fiind înregistrat pe rolul secției a VI-a civilă, la data de 7 martie 2016, sub nr. x/3/2012*.

La data de 28 martie 2016, prin serviciul Registratură s-a depus la dosarul cauzei de către SC C. SA o cerere prin care s-a solicitat, în temeiul art. 38 C. proc. civ., să se constate transmiterea legală a calității de parte în dosar de la B. SA, societatea divizată, la C. SA societatea beneficiară a divizării și rectificarea citativului în acest sens.

Odată cu cererea s-au depus la dosar documente ce atestă divizarea B.

La data de 8 aprilie 2016, prin serviciul Registratură, s-a depus la dosarul cauzei de către apelanta-reclamantă cerere precizatoare, prin care aceasta și-a majorat câtimea pretențiilor, solicitând, în consecință, obligarea intimatei-pârâte la plata sumelor de: 91.948,41 RON, penalități de întârziere la plata facturilor; 367.105,36 RON, reprezentând: 292.982,47 RON, diferență contravaloare tarif aferent serviciului de transport pentru introducerea de energie electrică în rețea, 33.82,62 RON, dobânda legală calculată până la data de 21 mai 2012, 40.296,27 RON, dobânda legală calculată pentru perioada 21 mai 2012 - 7 aprilie 2016, solicitând totodată actualizarea sumei până la achitarea efectivă. Totodată apelanta-reclamantă a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Odată cu cererea precizatore s-a depus la dosarul cauzei modul de calcul al dobânzii legale.

În rejudecarea apelului nu au fost administrate probe noi.

La termenul de judecată de la data de 13 aprilie 2016, Curtea a luat act de transmiterea calității procesuale pasive de la SC B. SA către SC C. SA.

Prin Decizia nr. 714 din 20 aprilie 2016, Curtea de Apel București a admis apelul declarat de SN A. SA împotriva Sentinței nr. 20.140 din 21 decembrie 2012 a Tribunalului București.

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâta către reclamantă la plata următoarelor sume: 292.982,47 RON, diferență contravaloare tarif aferent serviciului de transport pentru introducerea energiei electrice în rețea și 1.289.812,54 RON, penalități de întârziere aferente facturilor emise în baza contractelor din 20 noiembrie 2009 și din 9 decembrie 2009.

A obligat, de asemenea, pârâta la plata sumei de 24.049,94 RON, cheltuieli de judecată la fond, către reclamantă.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Totodată, a obligat intimata-pârâtă către apelanta-reclamantă la plata sumei de 15.901,97 RON, cheltuieli de judecată efectuate în cursul soluționării căii de atac.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

Critica referitoare la greșita respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând diferența de tarif de transport pentru introducerea energiei electrice în rețea și a dobânzii legale aferente a fost considerată întemeiată în parte.

Potrivit prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

În cauza de față, Înalta Curte, instanță de recurs, a stabilit în mod irevocabil că potrivit prevederilor art. 33 alin. (2) din contract, clauzele contractului referitoare la preț (Anexa nr. 2 la contract) au fost modificate prin Ordinul A.N.R.E. nr. 109/2009, părțile convenind ca reglementările A.N.R.E. intervenite ulterior, să se aplice de la data intrării lor în vigoare. A mai indicat Înalta Curte că deși aceste modificări ale clauzelor contractului nu îmbrăcă forma unui act adițional, în formă scrisă, la contractul de vânzare-cumpărare, ele s-au produs, de drept, la data intrării în vigoare a Ordinului A.N.R.E. nr. 109/2009.

Or, față de decizia din recurs care a stabilit că Ordinul A.N.R.E. nr. 109/2009 a modificat doar acele clauze ale contractului de vânzare-cumpărare referitoare la preț, celelalte clauze rămânând neschimbate, instanța de apel a constatat că este întemeiată solicitarea apelantei-reclamante de obligare a pârâtei la plata sumei de 292.982,47 RON, diferență contravaloare tarif aferent serviciului de transport pentru introducerea de energie electrică în rețea.

Nu au fost primite apărările intimatei-pârâte în sensul că apelanta cunoștea prevederile Ordinului A.N.R.E. nr. 101/2009 încă de la data semnării contractului, și cu toate acestea și-a asumat încheierea convenției pentru un preț mai mic, odată ce s-a stabilit, în mod irevocabil, că art. 3 din Ordinul A.N.R.E. în discuție prevede, imperativ, că operatorii economici din sectorul energiei electrice duc la îndeplinire prevederile acestui ordin. Astfel, niciuna din părțile contractante nu se poate prevala de necunoașterea legii și nu o poate ignora, îndeosebi atunci când este vorba de prevederi cu caracter imperativ. Odată ce instanța de recurs a statuat că modificarea prețului a survenit prin voința legiuitorului și nu prin voința unilaterală a uneia dintre părți, intimata-pârâtă are obligația de plată a diferenței de preț și nu se poate apăra susținând că părțile au convenit achitarea unui preț mai mic.

Față de aspectele dezlegate de Înalta Curte, o asemenea apărare, echivalează cu invocarea propriei culpe, cu alte cuvinte, intimata invocă încălcarea obligației imperative impuse de art. 3 din Ordinul A.N.R.E. nr. 101/2009, apărare ce nu poate fi primită.

În ceea ce privește dobânda legală aferentă sumei de 292.982,47 RON, instanța de apel, cu observarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., a subliniat că instanța de recurs a stabilit, în mod irevocabil, că Ordinul A.N.R.E. nr. 109/2009 a modificat doar acele clauze ale contractului de vânzare-cumpărare referitoare la preț, celelalte clauze rămânând neschimbate.

În atare condiții au rămas neschimbate clauzele referitoare la penalitățile de întârziere, respectiv dispozițiile art. 14 care stipulează că în caz de neexecutare a obligaților de plată de către partea cumpărătoare aceasta datorează penalități de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere din suma datorată, începând cu prima zi după termenul scadent, până în ziua plății (exclusiv).

Având în vedere data încheierii contractului 20 noiembrie 2009, Curtea a constatat că în cauză sunt incidente prevederile O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești. Conform art. 1 și art. 2 din O.G. nr. 9/2000 părțile sunt libere să stabilească prin contract nivelul dobânzii, iar în lipsa unei asemenea convenții se datorează dobânda legală.

În cauza de față părțile au stabilit prin contract penalitățile de întârziere pe care le datorează partea cumpărătoare în cazul în care nu achită la timp tariful contractual, situație în care apelanta-reclamantă nu poate solicita obligarea intimatei la plata dobânzii legale. Convenția încheiată de părți este pe deplin valabilă, Ordinul A.N.R.E. nr. 101/2009 modificând numai prevederile referitoare la preț nu și pe cele referitoare la dobânda penalizatoare, motiv pentru care apelanta nu poate solicita obligarea intimatei la plata altor despăgubiri decât cele stabilite prin contract, cu încălcarea dispozițiilor art. 969 C. civ.

În consecință, față de prevederile art. 969 C. civ. și ale O.G. nr. 9/2000 Curtea nu a primit cererea apelantei-reclamante de obligare a intimatei-pârâte la plata dobânzii legale aferentă sumei de 292.982,47 RON, pentru perioada cuprinsă între data scadenței facturilor și data plății efective.

Critica referitoare la greșita respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei 91.948,41 RON, penalități de întârziere la plata facturilor, a fost considerată parțial fondată.

Cu titlu preliminar Curtea a constatat că se impune a se stabili limitele în care urmează a se rejudeca acest motiv de apel. Astfel, s-a constatat că prin cererea de chemare în judecată, precizată, apelanta-reclamantă a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.322.728,8 RON, reprezentând penalități aferente facturilor achitate cu întârziere și calculate conform clauzei penale (art. 17) din Contractul de vânzare-cumpărare energie electrică din 9 decembrie 2009, contract diferit de cel vizat de pretențiile analizate în cadrul primului motiv de apel.

Din suma solicitată Tribunalul a acordat reclamantei numai 1.230.780,39 RON, respingând penalitățile aferente unor facturi pentru care a reținut că nu au fost comunicate, respectiv că s-au calculat penalități suplimentare.

Prin prima decizie pronunțată în apel Curtea a constatat că sunt întemeiate solicitările de acordare a penalităților de întârziere pentru o diferență de 55.546,39 RON, reținându-se că, în mod corect, nu s-au acordat penalități pentru facturile din 16 decembrie 2009 (pentru care nu există dovada de comunicare), din 16 martie 2010 pentru care a fost respectată data scadenței și din 16 martie 2010, pentru care a intervenit o regularizare a diferențelor de energie electrică facturată în plus.

Prin cererea de recurs reclamanta a criticat decizia instanței de apel sub aspectul greșitei nerețineri a comunicării Facturii fiscale din 16 decembrie 2009, greșitei rețineri a achitării în termen a Facturii din 16 martie 2010, precum și sub aspectul greșitei determinări a zilelor de întârziere în cazul facturilor din 17 mai 2010 și din 15 septembrie 2010.

Instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora după casare, instanța de fond va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată, cu corectivele ce decurg din limitele în care decizia apelată a fost criticată prin recurs și din aplicarea principiului non reformatio in pejus.

A constatat, astfel Curtea, că aspectele reținute de prima instanță de apel cu privire la Factura fiscală din 16 martie 2010 nu au făcut obiectul criticilor din recurs, motiv pentru care s-a apreciat că statuările instanței de apel au intrat în puterea de lucru de judecat, în rejudecare verificându-se legalitatea și temeinicia respingerii de către prima instanță a penalităților aferente facturilor fiscale din 16 decembrie 2009, din 16 martie 2010, din 17 mai 2010 și din 15 septembrie 2010. S-a ținut seama și de pretențiile câștigate de apelanta-reclamantă în cadrul primului apel, odată ce apelul se rejudecă în urma admiterii recursului promovat de aceasta.

Referitor la Factura fiscală din 16 decembrie 2009 în mod corect s-a reținut că nu există dovada comunicării acesteia. Nu pot fi primite susținerile apelantei în sensul că acest document fiscal a fost transmis prin fax, odată cu o altă factură, de vreme ce singura dovadă a transmiterii o reprezintă mențiunea că s-au transmis prin fax două pagini. O asemenea dovadă (mențiunea transmiterii a două paginii) nu constituie nici măcar un început de dovadă, odată ce nu există un minim indiciu din care să rezulte care a fost cel de-al doilea document transmis. De asemenea, nu s-a reținut nici susținerea potrivit căreia comunicarea facturii rezultă din faptul că aceasta a fost achitată cu întârziere. Lipsa dovezii de comunicare face imposibilă tocmai determinarea zilelor de întârziere.

Potrivit art. 12 alin. (1) din Contractul de vânzare-cumpărare a energiei electrice pe piața centralizată a contractelor bilaterale de energie electrică din 9 decembrie 2009, facturile emise în temeiul contractului se transmit prin fax și prin poștă, iar potrivit art. 13 alin. (1) cumpărătorul va achita integral facturile în termen de 10 zile de la data primirii facturilor din fax.

De vreme ce părțile au stabilit în mod expres modul de transmitere a facturilor fiscale, precum și modul de determinare a scadenței, reclamanta avea obligația de a dovedi, dincolo de orice dubiu, transmiterea facturii fiscale pentru a putea solicita plata de penalități de întârziere.

În ceea ce privește Factura din 16 martie 2010 s-a reținut comunicarea acesteia prin poștă la data de 22 martie 2010 și achitarea la data de 1 aprilie 2010, cu respectarea datei scadenței determinată conform art. 17 din contract. Nu au fost primite susținerile apelantei-reclamante în sensul că data scadenței a fost la 26 martie 2010, odată ce singura dovadă de comunicare este recipisa ce atestă transmiterea actului prin poștă la data de 22 martie 2010.

Referitor la facturile fiscale din 17 mai 2010 și din 15 septembrie 2010, Curtea a constatat că s-a dovedit transmiterea acestor documente către intimată prin poștă, precum și achitarea facturilor cu întârziere, însă s-a reținut existenței unei erori de calcul în ceea ce privește numărul de zile de întârziere stabilit de prima instanță de apel.

Potrivit art. 13 din contract scadența a fost stabilită în termen de 10 zile de la data primirii facturii, iar potrivit art. 17 în caz de neplată a tarifului partea cumpărătoare datorează penalități de întârziere de 0,1% pe zi din suma datorată neplătită la termen, penalitățile datorându-se începând cu prima zi după data scadenței până la data (exclusiv) a achitării integrale a obligațiilor de plată.

Astfel, Factura din 17 mai 2010 a fost comunicată la data de 20 mai 2010 și a fost achitată la data de 15 iunie 2010, rezultând față de prevederile art. 13 și art. 17 din contract o întârziere de 17 zile, pentru care intimata-pârâtă datorează suma de 18.342,15 RON, penalități de întârziere.

Factura fiscală din 15 septembrie 2010 a fost comunicată la data de 16 septembrie 2010 și a fost achitată la data de 21 octombrie 2010, rezultând față de prevederile art. 13 și art. 17 din contract o întârziere de 26 zile, pentru care intimata-pârâtă datorează suma de 40.690 RON, penalități de întârziere.

În consecință, față de considerentele arătate mai sus, cu observarea prevederilor art. 315 și art. 297 C. proc. civ., Curtea a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă, a schimbat în parte, hotărârea apelată în sensul că a admis în parte cererea și a obligat pârâta la plata sumelor de 292.982,47 lei, diferență contravaloare tarif aferent serviciului de transport pentru introducerea energiei electrice în rețea și 1.289.812,54 RON, penalități de întârziere. Totodată, având în vedere valoarea pretențiilor admise, cu observarea prevederilor art. 274 alin. (1) și art. 276 C. proc. civ., a obligat pârâta la plata sumei de 24.049,94 RON, cheltuieli de judecată fond, către reclamantă. Celelalte dispoziții ale sentinței apelate au fost menținute.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de apelanta-reclamantă în rejudecarea apelului Curtea a reținut că potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. "partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată". Astfel, la baza obligației de plată a cheltuielilor de judecată stă răspunderea civilă delictuală, iar odată ce calea de atac promovată de apelanta-reclamantă a fost admisă, aceasta are dreptul la recuperarea cheltuielilor de judecată, existând culpa procesuală a intimatei-pârâte.

Referitor la nivelul cheltuielilor de judecată, Curtea a ținut seama de cheltuielile efectuate în cursul judecății primului apel, a recursului (cale de atac promovată de reclamantă și care, de asemenea, a fost admisă) și a apelului de față.

Împotriva Deciziei nr. 714 din 20 aprilie 2016 a Curții de Apel București, în termen legal au declarat recurs atât reclamanta SN A. SA (SNN) București, cât și pârâta SC C. SA București, recursuri înregistrate la data de 17 iunie 2016, sub nr. x/3/2012* pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Recurenta SN A. SA a criticat decizia pronunțată de instanța de apel sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Hotărârea atacată, prin care au fost respinse pretențiile constând în dobândă legală aferentă contravalorii tarifului de transport, în cuantum de 74.122,89 RON, este lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Astfel, în mod eronat instanța de apel a apreciat că diferența de 1 RON dintre tariful vechi de transport și cel nou, stabilit prin Ordinul A.N.R.E. nr. 109/2009 este o parte componentă a prețului stipulat prin contract și, prin urmare, pentru plata cu întârziere a sumelor datorate cu acest titlu este aplicabilă clauza penală (art. 14). În realitate, această diferență de tarif se achită de către reclamantă operatorului de transport D. și nu a fost facturată către pârâtă. Nefiind facturată, nu exista cadrul legal și convențional care să permită solicitarea plății de penalități de întârziere, neputându-se face aplicarea clauzei penale incluse în contract.

Ca atare, consideră, pe de o parte, că pentru plata cu întârziere a unor astfel de obligații bănești, sunt incidente prevederile O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011, referitoare la dobânda legală, iar, pe de altă parte, că instanța de apel a considerat, în mod eronat, că s-a solicitat aplicarea a două tipuri de daune-interese pentru neplata la scadență a acelorași sume, anume atât plata de dobândă legală, cât și penalități de întârziere contractuale.

În ce privește neacordarea de către instanța de apel, a sumei de 32.916,26 RON, reprezentând penalități de întârziere, apreciază recurenta că au fost ignorate susținerile sale, precum și dovezile administrate în cauză.

Astfel, în ce privește Factura din 16 decembrie 2009, instanța de apel, considerând că nu s-a făcut dovada comunicării acesteia, a ignorat că pârâta nu a contestat primirea înscrisului și că, prin efectuarea plății, a recunoscut implicit comunicarea facturii.

Referitor la Factura din 16 martie 2010, a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a reținut data scadenței la 1 aprilie 2010. În realitate, data scadenței plății a fost 26 martie 2010.

În fine, în ce privește calculul penalităților aferente Facturii din 16 martie 2010, a susținut că, în mod greșit, s-a diminuat baza de calcul a penalităților pentru facturile de avans (cum este cea în discuție), cu valoarea negativă a facturilor de regularizare. Procedând astfel, instanța a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 14 și art. 10 alin. (2) din Contractul din 20 noiembrie 2009.

În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pârâta SC C. SA București a criticat decizia recurată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Instanța de apel, admițând cererea de obligare a pârâtei la plata diferenței de contravaloare tarif aferent serviciului de transport pentru introducerea energiei electrice în rețea, a pronunțat o soluție nemotivată (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), a schimbat natura actului juridic dedus judecății (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) și a aplicat greșit normele legale (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

A susținut recurenta că decizia atacată nu cuprinde motivele concrete pentru care i-au fost înlăturate apărările, instanța de apel limitându-se la reluarea dezlegărilor date de instanța de recurs.

Ca atare, a reluat argumentele ignorate de instanța precedentă, arătând că, între părți, obligația de plată constă în contravaloare energie electrică și nu în contravaloare tarif de transport. Plata acestui tarif de transport vizează relația dintre producător (reclamanta din prezenta cauză) și D. SA (operatorul de transport), relație contractuală guvernată de Ordinul A.N.R.E. nr. 44/2006.

Ca atare, chiar dacă, ulterior semnării contractului de părțile din prezenta cauză, au intervenit modificări ale cadrului de reglementare (majorare tarif transport), reclamanta a înțeles să mențină prețul unitar al contractului, de 166,03 RON MWh.

Or, pârâta-recurentă, în calitate de cumpărător de energie electrică, a respectat întocmai prevederile art. 12 alin. (1) și art. 16 alin. (3) lit. a) din contract, plătind integral facturile emise de vânzător.

Ca atare, reclamanta își invocă propria culpă, atâta vreme cât, deși se modificase un element de cost din structura prețului avut în vedere la perfectarea contractului, a ales să factureze în continuare prețul inițial, fără a activa clauzele contractuale care ar fi putut modifica și componenta negociată a prețului.

În continuare, recurenta a formulat aprecieri teoretice referitoare la standardele de calitate ale motivării hotărârilor, fără a se raporta la conținutul concret al deciziei pronunțate în apel.

În fine, recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat art. 969 C. civ. raportat la art. 13, art. 17 coroborate cu art. 35 din contractul încheiat de părți, calculând în mod greșit numărul de zile de întârziere la achitarea facturilor din 17 mai 2010 (17 zile, în loc de 15, cât era corect) și din 15 septembrie 2010 (26 de zile, în loc de 24). Concret, a ignorat prevederile art. 35 alin. (1) din convenția părților.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

Părțile nu au formulat întâmpinări în termenul de fapt de lege.

Recursul declarat de reclamanta SN A. SA este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ce privește respingerea de către instanța de apel, a capătului de cerere referitor la dobânda penalizatoare, pretins datorată pentru neîndeplinirea obligației de plată a tarifului de transport la scadență, în cuantum de 74.122, 89 RON, constată că se invocă lipsa de temei legal a acestei soluții. Deși recurenta a subscris aceste critici motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865, constată că nu se arată, concret, care sunt erorile raționamentului logico-juridic ce fundamentează soluția.

Astfel, instanța de prim control judiciar a reținut, în esență, că sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 9/2000 (act normativ în vigoare la data nașterii raportului juridic dedus judecății) numai în situația în care părțile nu au stabilit, ele însele, prin convenție, dobânda penalizatoare pentru întârzierea la plată a obligațiilor bănești. Or, în condițiile în care părțile au inclus, în Contractul din 20 noiembrie 2009, o clauză penală, prin care au decis să sancționeze executarea cu întârziere a obligației plății prețului contractual cu o penalitate de 0,1% pe zi, este evident înlăturată de la aplicare dobânda legală penalizatoare (moratorie).

Din prevederile art. 1 din O.G. nr. 9/2000 rezultă, cu claritate, caracterul subsidiar al aplicării normelor legale referitoare la dobânda legală, ce vor fi incidente numai în situația în care părțile nu au stabilit, în baza principiului libertății contractuale, daunele interese moratorii datorate pentru neexecutarea, la scadență, a unei obligații bănești.

Contrar celor afirmate de recurentă, tariful de transport, chiar dacă se datorează, în final, de către producătorul de energie electrică, operatorului de transport și de sistem (D. SA), este parte componentă a prețului contractual. Astfel, atât din prevederile art. 2 alin. (2) din Contractul din 20 noiembrie 2009, cât și din Anexa nr. 2 la această convenție, rezultă în mod explicit că prețul datorat de cumpărătorul de energie electrică include componenta tarifului de transport. Așa fiind, pentru eventuala neîndeplinire a obligației de plată a prețului datorat de către cumpărătorul de energie electrică (preț ce include toate componentele prevăzute la Anexa nr. 2), acesta nu poate fi obligat decât la plata daunelor interese moratorii stabilite prin convenție.

De altfel, executarea cu întârziere a obligației de plată a prețului contractual s-a datorat nu doar culpei pârâtei-cumpărător de energie electrică ci și, deopotrivă, recurentei reclamante. Concret, atâta vreme cât recurenta avea obligația să includă în preț tariful de transport stabilit prin act normativ cu caracter obligatoriu (Ordinul A.N.R.E. nr. 101 din 23 decembrie 2009) și să factureze, lunar, prețul astfel configurat, către pârâtă, ceea ce nu a făcut, nu poate solicita sancționarea pârâtei pentru executarea cu întârziere a obligației. Altfel spus, fie că s-ar solicita daune moratorii stabilite prin convenția părților, fie că pretenția concretă constă în dobândă penalizatoare legală, creditorul obligației bănești neplătite la scadență nu trebuie să fi contribuit el însuși la producerea prejudiciului, prin omisiunea sa culpabilă.

Susținerea recurentei, în sensul că raportul de control al Curții de Conturi ar menționa incidența prevederilor O.G. nr. 9/2000 nu reprezintă un argument care să susțină nelegalitatea deciziei. Conform art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 republicată, în situația în care Curtea de Conturi constată existența unor abateri de la legalitate și regularitate, ce au determinat producerea de prejudicii, nu face altceva decât să comunice entității publice auditate această stare de fapt, fiind obligația acesteia din urmă să identifice măsurile necesare pentru recuperarea pagubei. Altfel spus, acest organ de control prin actele întocmite, nu poate statua asupra normei legale ce reglementează condițiile răspunderii civile și modul de reparare a prejudiciilor.

Cât privește criticile formulate de recurentă, sub aspectul neacordării, de către instanța de apel, a penalităților de întârziere aferente plății a două facturi (din 16 decembrie 2009 și, din 16 martie 2010), reține că nu sunt veritabile critici de nelegalitate. Concret, nu se invocă aspecte legate de modul de interpretare a dispozițiilor art. 12 din Contractul din 9 decembrie 2009, ce reglementează procedura de emitere a facturilor și de comunicare a acestora, ci se tinde la stabilirea unei alte situații de fapt, urmare reinterpretării probatoriului administrat. Or, recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se poate invoca doar nelegalitatea hotărârii atacate, partea având obligația de a-și întemeia calea de atac pe cel puțin unul din motivele prevăzute limitativ de lege, fiind exclusă analiza criticilor de netemeinicie.

Referitor la pretinsa interpretare eronată a prevederilor art. 14 și art. 10 alin. (2) din Contractul din 20 noiembrie 2009, în ce privește diminuarea bazei de calcul a penalităților aferente Facturii din 16 martie 2010, constată că recurenta a formulat critici străine de considerentele deciziei atacate. Astfel, instanța de apel a reținut, în mod corect, că cele statuate în fazele procesuale anterioare cu privire la aceste aspecte nu au făcut obiectul criticilor din primul recurs promovat de A. SA și că, prin urmare, au intrat în puterea lucrului judecat. Așa fiind, constată că prin prezenta cale de atac, nu s-a formulat nici un argument care să combată raționamentul logico-juridic al instanței de prim control judiciar.

Față de cele mai sus reținute, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. din 1865 va respinge recursul declarat de reclamanta SN A. SA, ca nefondat.

Recursul declarat de pârâta SC C. SA București este, de asemenea, nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile subscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit cărora decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, nu pot fi primite. Contrar celor susținute de recurentă, hotărârea cuprinde motivele concrete pentru care s-au înlăturat apărările pârâtei. Faptul că judecătorii fondului au evocat problemele de drept dezlegate de instanța de recurs, prin decizia de casare cu trimitere spre rejudecare, nu relevă lipsa unui raționament propriu al instanței de apel, ci conformarea acesteia din urmă la exigențele art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Decizia pronunțată în apel cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat apărările formulate de pârâtă, răspunzând în concret motivelor de apel formulate de fiecare dintre părți. Ca atare, constată a fi pe deplin respectate prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și limitele devoluțiunii prevăzute de art. 294 - 295 C. proc. civ.

Concret, hotărârea recurată cuprinde un răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată ceea ce se impută instanței de apel, de altfel, prin criticile formulate de către pârâtă fiind neînsușirea de către judecător a apărărilor acestei părți.

Constată, de asemenea, ca fiind nefondate și criticile ce se subscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, recurenta invocă încălcarea art. 969 C. civ. din 1864, în sensul ignorării voinței părților pe parcursul executării contractului, intenția acestora fiind, în opinia sa, aceea de a menține prețul contractului, chiar dacă tariful de transport a fost modificat prin Ordinul A.N.R.E. nr. 101/2009.

Constată, în primul rând, că recurenta încearcă să repună în discuție o chestiune de drept deja dezlegată de instanța de casare în faza procesuală anterioară, dezlegare obligatorie nu numai pentru judecătorii fondului, ci și, în egală măsură pentru instanța ce judecă recursul de față, conform art. 315 alin. (1) și alin. (4) C. proc. civ.

În al doilea rând, este de necontestat că, potrivit art. 2 alin. (2) din Contractul din 20 noiembrie 2009, prețul de contract include, în mod obligatoriu componenta tarifului de transport pentru introducerea energiei în rețea, potrivit formulei de calcul incluse la pct. 1 lit. c) din Anexa 2. Pe de altă parte, conform art. 33 alin. (2) din aceeași convenție, orice modificare a legislației ce are incidentă asupra contractului în curs de derulare (inclusiv reglementările A.N.R.E.) dădea naștere unei obligații comune a părților contractante de a modifica/completa în mod corespunzător clauzele contractuale, în scopul punerii acestora în acord cu norma legală.

Așa fiind, deși nu este exclusă culpa reclamantei, constând în aceea de a nu fi inițiat modificarea contractului, prin încheierea actului adițional corespunzător, constată o culpă de aceeași natură și a pârâtei, căreia în egală măsură, îi incumba obligația de a achita un preț de livrare a energiei electrice ce includea o componentă reglementată, obligatorie (tariful de transport).

În ce privește criticile relative la modul de calcul a penalităților aferente facturilor din 17 mai 2010 și din 15 septembrie 2010, ce ar încălca prevederile art. 969 C. civ. raportat la art. 13, art. 17 și art. 35 din contract, constată că sunt nefondate.

În concret, se susține că s-ar fi stabilit un număr mai mare de zile de întârziere la plata facturilor decât cel real. Aceste critici vizează, prin urmare, stabilirea situației de fapt, pe baza analizei probatoriului administrat de către instanța de apel, iar nu nelegalitatea hotărârii. De altfel, recurenta citează în mod trunchiat cele stipulate în art. 35 lit. f) pct. ii) din contract, potrivit cărora orice notificare, solicitare etc., va fi considerată primită de către destinatar în termen de 3 zile după transmiterea prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Ca atare, prin convenția părților s-a stabilit că, în cazul transmiterii de notificări între părți prin scrisoare recomandată, să se aprecieze asupra unui termen fictiv, la împlinirea căruia să se considere că acea notificare a fost efectuată (3 zile de la predarea la serviciul poștal a scrisorii). Or, instanța de apel, calculând numărul de zile de întârziere la plată a unei facturi, nu s-a raportat la data predării scrisorii la poștă, ci la data semnării de către destinatarul facturii a confirmării de primire. Ca atare, recurenta este cea care face confuzie între data transmiterii și cea a primirii corespondenței, iar nu instanța de apel.

Cât privește incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., constată că a fost invocat în mod formal, nici una dintre criticile formulate de către pârâtă neputând fi încadrată în acest motiv de nelegalitate.

Față de cele ce preced, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta SC C. SA, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SN A. SA împotriva Deciziei civile nr. 714/A din 20 aprilie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de pârâta SC C. SA împotriva Deciziei civile nr. 714/A din 20 aprilie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 15 decembrie 2016.

Procesat de GGC - N