Overlapping land titles declared non-existent; ownership confirmed for plaintiff with land registry rectification ordered.

Decizia nr. 1997/2016

Asupra recursului de față;

Prin cererea din 27 februarie 2003, astfel cum a fost modificată la 31 martie 2003, reclamanta S.N.Tc A SA (devenită ulterior B SA) a chemat în judecată pe pârâții C. și D., pentru a se constata existența dreptului său de proprietate asupra parcelei de teren în suprafață de 24.803,60 mp, certificată prin Sentința civilă nr. 5625/1995 a Judecătoriei sectorului 1 București și inexistența dreptului de proprietate al pârâților asupra suprafeței de teren situate în (...), recunoscut în comun acestora prin Sentința civilă nr. 1382/2000 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, și, individual, prin Sentința civilă nr. 4585/2002 a Judecătoriei sectorului 1 București, în măsura în care terenul asupra căruia a fost recunoscut acest drept se suprapune cu terenul proprietatea A. Totodată, a solicitat rectificarea CF nr. 28278, parcela nr. 13063, deschisă la Biroul de carte funciară a Judecătoriei sectorului 1 București pe numele pârâtului C., în sensul reducerii, corespunzător admiterii acțiunii, a suprafeței de teren pentru care a fost înscrisă această carte funciară.

În motivare, a arătat că în cursul anilor 1938, 1940 și 1941, Societatea E. a achiziționat de la numitul F., trei terenuri în suprafață totală de 24.803,60 mp din sector 1 București, în baza contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/1938 pentru suprafața de 5000 mp, nr. x/1940 pentru suprafața de 1.477 mp și nr. x/1941 pentru suprafața de 18.326 mp, toate fiind înscrise în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni de la acea vreme.

În perioada regimului comunist, folosința acestui teren a fost cedată, succesiv, Bazei sportive de pe lângă Sindicatul Telefoane București, Consiliului Central al Sindicatelor și apoi Partidului Comunist Român. După anul 1990, în baza HG nr. 115/1990, terenul a fost trecut în folosința Ministerului Transporturilor, de la care, în baza HG nr. 187/1991, s-a transmis spre folosință o parte către Societatea G. SRL, respectiv H.

Prin Sentința civilă nr. 5625 din 05 iunie 1995 a Judecătoriei sectorului 1 București a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamantul I în contradictoriu cu pârâții Ministerul Tineretului și Sportului și S.C G., în sensul că s-a constatat că reclamantul este proprietarul suprafeței de 1053 mp + 490 mp. Totodată, a fost admisă cererea de intervenție a S.C A ., în sensul că s-a constatat că intervenienta A. este proprietara suprafeței de 24.803,60 mp, toate terenurile fiind individualizate prin raportul de expertiză, întocmit în cauză de expertul J. , omologat de către instanță. Ministerul Tineretului și Sportului și G. SRL au fost obligați să predea în deplină proprietate și posesie acest teren către A. Prin procesul verbal nr. 620 din 16 august 1995, S.N.Tc A. SA a fost pus în posesia terenului de 24.803,60 mp, pe care l-a îngrădit și pentru care a achitat impozit.

Ulterior, prin contractul autentificat sub nr. 884/1997 înregistrat în Registrul de Transcripțiuni și Inscripțiuni, I a înstrăinat către A. SA terenul de 1053 mp, astfel încât ea a devenit proprietara suprafeței totale de 25.856,60 mp.

Cu adresa nr. 1716 din 23 decembrie 2002, Judecătoria sectorului 1 București - Biroul de Carte Funciară i-a comunicat că s-a dispus intabularea dreptului de proprietate al lui C. pe terenul din (...), sub nr. cadastral al parcelei 13063 în CF 28278, teren care se suprapune peste o mare parte din terenul proprietatea sa.

Această intabulare s-a făcut în baza Sentinței civile nr. 1382 din 20 decembrie 2000 a Tribunalului București și a Sentinței civile nr. 4585/2002 a Judecătoriei sectorului 1 București. Când a pronunțat prima sentință, prin care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de D. , K. , L. și M. în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, prin Primarul General, care nu era proprietar asupra terenului în litigiu, instanța nu a avut în vedere și transmisiunile anterioare ale dreptului de proprietate asupra terenului din litigiu.

În drept, și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art. 111 C. civ. și art. 35 și 36 din Legea nr. 7/1996.

Prin întâmpinarea precizată, pârâtul C. a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în constatare, în condițiile în care reclamanta are la îndemână acțiunea în realizare. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, pe considerentul că Sentința civilă nr. 5625 din 05 iunie 1995 a Judecătoriei sectorului 1 București invocată de reclamant nu-i este opozabilă, întrucât nu a fost parte în proces și că, oricum, aceasta are caracter declarativ și nu translativ sau constitutiv de drepturi, pentru a putea fi invocată ca titlu de proprietate. În plus, persoanele obligate la restituirea imobilului, respectiv Ministerul Tineretului și Sportului și S.C G. nu aveau calitatea de proprietari, ci Municipiul București, în baza Legii nr. 69/1991.

A mai arătat că el este proprietarul imobilului în baza Sentinței civile nr. 1382 din 20 decembrie 2000 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, prin care a fost admisă acțiunea în revendicare introdusă în contradictoriu cu Municipiul București, acesta fiind obligat să predea reclamanților K. , L. , M. și D. suprafața de 20.514 mp teren, situată în București. Autorii lor au devenit proprietarii imobilului, în baza unor acte succesive de vânzare-cumpărare anterioare anului 1938.

Prin contractele de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificate sub nr. 539, 540 și 541 din 16 aprilie 2002, K. , M. și L. și-au vândut drepturile litigioase către C., astfel că din suprafața totală de 20514 mp teren, lui D. i s-a atribuit suprafața de 5.128,50 mp, iar lui C., restul de 15.385,50 mp, prin Sentința civilă nr. 4585 din 27 mai 2002 a Judecătoriei sectorului 1 București. Ca urmare, s-a intabulat în Cartea funciară nr. 28278 a localității București, sector 1, parcela nr. 13063, cu terenul atribuit în lot.

Prin cererea din 26 mai 2003, reclamanta a chemat în judecată pentru opozabilitate și pe N. , iar instanța a introdus-o în cauză.

Prin Sentința civilă nr. 4315 din 30 iunie 2003, Judecătoria sectorului 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

În fața acestei instanțe, prin cererea din 03 octombrie 2003, pârâții C. și N. au invocat excepția lipsei calității procesuale active, pe considerentul că S.C A. SA nu este succesoarea în drepturi a Societății E., întrucât, în momentul constituirii sale prin HG 448/1991, aceasta nu a dobândit în patrimoniu drepturi relative la acest teren de la autoarea sa A.

Societatea E. despre care se susține că a fost proprietarul terenului, a fost naționalizată prin Legea nr. 119/1948, figurând la poziția 75 din lege și și-a încetat existența ca și persoană juridică. Ca urmare, reclamanta nu este continuatoarea fostei Societăți E., pe de o parte, datorită dizolvării și lichidării acesteia în anul 1948, iar pe de altă parte, întrucât personalitatea juridică a reclamantei a luat naștere prin efectul HG nr. 448/1991.

Prin încheierea de ședință din 10 octombrie 2003, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active, reținând că reclamanta justifică această calitate în baza Sentinței civile nr. 5625 din 05 iunie 1995 a Judecătoriei sectorului 1 București, prin care i se recunoaște dreptul de proprietate asupra terenului și că această judecată exprimă un adevăr relativ.

Prin notele de ședință din 17 februarie 2004 pârâții C. și N. au susținut că ei se află în posesia terenului în litigiu și nu reclamanta, fapt recunoscut de apărătorul reclamantei prin încheierea din 17 martie 2003 și au reiterat excepția lipsei calității procesuale active.

Prin încheierea de ședință din 2 martie 2004 a fost unită cu fondul excepției inadmisibilității acțiunii și a fost respinsă, din nou, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active, pe considerentul că nu au intervenit elemente noi care să justifice reiterarea acestei din urmă excepții.

Prin Sentința civilă nr. 563 din 04 iunie 2004, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii și a admis acțiunea modificată, în sensul că a constatat existența dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului în suprafață de 24.803,60 m.p. (24.786,06 m.p., din măsurători), situat în București sector l, identificat în schița anexă nr. 5 la raportul de expertiză topografică întocmit în cauză de expertul O. , care face parte integrantă din hotărâre. Totodată, a constatat inexistența dreptului de proprietate al pârâților C și N. , asupra terenului în suprafață de 9.785,67 m.p. situat în București, sector 1, identificat în schița anexă nr. 7 la raportul de expertiză topografică întocmit de expertul O. De asemenea, a constatat inexistența dreptului de proprietate al pârâtei D. asupra terenului în suprafață de 4.796,81 m.p., situat la adresa de mai sus, identificat în schița anexă nr. 7 la raportul de expertiză topografică întocmit de același expert și a dispus rectificarea înscrierii din Cartea Funciară nr. 28278, nr. cadastral 13063, deschisă la Biroul de Carte Funciară al Judecătoriei sectorului 1 București pe numele lui C., în sensul reducerii cu suprafața de 9.785,67 m.p. a suprafeței de teren pentru care a fost deschisă această carte funciară. Pârâții au fost obligații la 833.745.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, potrivit art. 111 C. proc. civ., partea care justifică un interes poate promova acțiune în constatarea existenței sau neexistenței unui drept, această cerere având caracter subsidiar fată de acțiunea în realizarea dreptului.

Prin urmare, acțiunea în constatare poate fi utilizată de proprietarul unui imobil numai în ipoteza în care dreptul de proprietate asupra bunului, ce se află în posesia sa, îi este contestat. Titularul dreptului nu are la îndemână o acțiune în realizare, întrucât are posesia bunului, iar hotărârea judecătorească, pronunțată în condițiile art. 111 C. proc. civ., îi este necesară pentru consolidarea dreptului său.

În speță, pârâții contestă dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului în litigiu, fiind justificat interesul acesteia în promovarea acțiunii în constatare, astfel încât, pentru examinarea admisibilități acțiunii introduse de reclamantă, este necesar a se proba posesia acesteia asupra terenului, stabilindu-se, prin încheierea din 10 octombrie 2003, că reclamanta are calitate procesuală activă pentru a formula acțiunea pendinte.

Prin Sentința civilă nr. 5625 din 05 iunie 1995, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, irevocabilă, investită cu formulă executorie și transcrisă sub nr. x/7.8.1996 de aceeași instanță, a fost recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei SC A. SA asupra terenului în suprafață de 24.803,60 m.p., situat în București, sector 1. În executarea acestei hotărâri, reclamanta a fost pusă în posesia terenului conform procesului verbal de executare silită nr. x din 16 august 1996 încheiat de Biroul Executori Judecătorești al Judecătoriei sectorului 1 București.

Aceasta a împrejmuit întregul teren, cu gard metalic, în perioada 1996 - 1997, iar în februarie 2003 a instalat un post de pază permanentă pe teren, exercitând în mod continuu posesia asupra acestuia, aspecte rezultate din declarațiile martorilor P. ,R. , propuși de reclamantă și S. , propus de pârâții C. și N. Faptul posesiei reclamantei asupra terenului în litigiu a putut fi constatat și cu ocazia efectuării cercetării locale de către prima instanță și a expertizei topografice.

Prima instanță a mai constatat că nu se poate reține că reclamanta ar fi recunoscut faptul că nu exercită posesia asupra terenului prin cererea de chemare în judecată și în Ședința publică din 17 martie 2003, întrucât în cuprinsul cererii introductive nu se regăsește o astfel de susținere, dimpotrivă, arătându-se atât în aceasta cât și în acțiunea modificată, că reclamanta posedă terenul în litigiu. La termenul de judecată din 31 martie 2003, apărătorul reclamantei a precizat că aceasta este posesorul terenului, care este îngrădit și păzit de angajații săi, iar afirmația făcută de avocat la termenul din 17 martie 2003, reprezintă o eroare.

A mai arătat că, din probele administrate în cauză, rezultă că de la data recunoașterii dreptului său de proprietate prin hotărâre judecătorească definitivă, în anul 1996, reclamanta a exercitat posesia asupra terenului, fiind irelevant dacă aceasta reprezintă o posesie continuă, în sensul art. 1848 C. civ., fiind suficient ca posesia să fie exercitată la data introducerii acțiunii, respectiv 27 februarie 2003, aspect probat de către reclamantă. De altfel, însuși pârâtul C., cu ocazia efectuării cercetării locale a recunoscut că postul de pază a fost instalat de reclamantă în perioada februarie - martie 2003, declarație care se coroborează cu probele administrate.

În consecință, constatând că sunt îndeplinite toate condițiile de exercițiu pentru acțiunea în constatare promovată de reclamantă, prima instanță a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii, în raport de dispozițiile art. 111 C. proc. civ.

Argumentele invocate de către pârâții C. și N. în susținerea excepției lipsei calității procesuale active referitoare la faptul că reclamanta nu este succesoarea în drepturi a fostei Societăți E., au fost examinate și sub aspectul fondului dreptului, prin încheierile din 10 octombrie 2003 și 17 februarie 2004 acestea fiind analizate sub aspectul calității procesuale active a reclamantei.

Astfel, s-a reținut că prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, a fost naționalizată și Societatea E., fiind menționată la pct. 75 din lista societăților naționalizate.

Potrivit prevederilor acestei legi, ca efect al naționalizării, întreprinderile au trecut în proprietatea statului cu fondul de comerț și cu toate obligațiunile contractate în vederea exploatării lor. Întreprinderile sub formă de societate sau asociațiuni și-au păstrat patrimoniul rezultat din bilanțul încheiat în vederea predării către noua conducere desemnată de stat în urma naționalizării, în activul întreprinderilor naționalizate intrând toate bunurile imobile și mobile, corporale și incorporale, iar în pasiv, totalitatea obligațiunilor întreprinderii.

Astfel cum s-a menționat expres în Legea nr. 119/1948, prin efectul acestei legi, întreprinderile naționalizate (devenite proprietate de stat), se substituie în toate drepturile și obligațiile vechilor întreprinderi.

Prin urmare, întreprinderile naționalizate s-au substituit în drepturile și obligațiile întreprinderilor private, păstrând întreg patrimoniul acestora, din punct de vedere juridic fiind vorba despre o transformare a persoanei juridice, ca modalitate specială, prevăzută de lege, de reorganizare a acesteia.

Ca efect al transformării, operează o transmisiune universală a tuturor drepturilor și obligațiilor persoanei juridice dispărute către persoana juridică nouă, astfel că aceasta din urmă este succesoarea universală a persoanei juridice rezultate din transformare.

Prin naționalizarea E. , aceasta nu a fost dizolvată sau lichidată, ci a avut loc transformarea sa, cu dublu efect juridic, operând încetarea persoanei juridice private (E. ) și nașterea altei persoane juridice, cu statut juridic diferit (întreprinderea de stat) care s-a substituit acesteia în drepturi și obligații.

Rezultă că prin efectul naționalizării a operat o transmisiune universală, întreprinderea de stat devenind succesoarea universală a E. . Prin procesul verbal încheiat la 11 august 1948, patrimoniul E. a fost preluat și transmis Ministerului Comunicațiilor .

Astfel cum rezultă din Sentința civilă 5625 din 05 iunie 1995, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, rămasă definitivă și care se bucură de prezumția că exprimă un adevăr relativ și din înscrisurile depuse la dosar, terenul în suprafață de 24.803,60 m.p. situat pe malul Lacului Floreasca, aparținând E. și folosit ca bază sportivă de RR. Floreasca, a trecut succesiv, după naționalizarea societății, în folosința Bazei Sportive de pe lângă Sindicatul Telefoanelor București, Consiliului Central al Sindicatelor, iar în baza HCM 970 din 15 iunie 1957, a trecut în folosință gratuită în gospodărirea fostului P.C.R.

Prin Decretul - Lege nr. 30/1990, întregul patrimoniu care a aparținut P.C.R. a trecut în proprietatea statului, ca bun al întregului popor, iar prin HG nr. 115/1990, Clubul Floreasca și Ștrandul Floreasca au trecut în administrarea Ministerului Tineretului și Sporturilor, care, la rândul său, prin HG nr. 187/1991 a transmis terenul în administrarea SC G. SRL.

Prin HG nr. 448/1991, s-a înființat Regia Autonoma A, prin reorganizarea V. Potrivit dispozițiilor Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea întreprinderilor de stat în societăți comerciale și regii autonome, patrimoniul acestora devine proprietatea societății comerciale sau regiei autonome în care s-au reorganizat.

Prin Sentința civilă nr. 5625 din 05 iunie 1995, a Judecătoriei Sector 1, rămasă definitivă prin exercitarea căilor de atac împotriva sa, s-a stabilit că SC A SA este îndreptățită la terenul în suprafață de 24.803,60 m.p., situat în București, sector 1, în contradictoriu cu SC G. SRL, recunoscându-i-se acesteia dreptul de proprietate asupra terenului. Dispozițiile sentinței menționate nu pot fi ignorate, neputând fi pusă în discuție în prezenta cauză legalitatea și temeinicia acesteia. Chiar dacă această hotărâre nu este opozabilă pârâților, după cum nici hotărârea judecătorească de care se prevalează aceștia nu este opozabilă reclamantei, ea produce efecte cu privire la cele ce constată în cuprinsul ei.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 07 noiembrie 1938 și transcris sub nr. x din 07 noiembrie 1938 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, Societatea E. a cumpărat de la F. un teren în suprafață de 5.000 m.p., situat în comuna Băneasa-Herăstrău, identificat în schița anexă la contract sub aspectul amplasamentului, dimensiunilor și vecinătăților.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 17 iulie 1940 și transcris sub nr. x din 17 iulie 1940 de același tribunal, E. a cumpărat de la F. un teren în suprafață de 1477,60 m.p., situat în comuna Băneasa-Herăstrău, identificat în schița anexă la contract.

Prin contractul autentificat sub nr. x din 23 decembrie 1941 și transcris sub nr. x din 23 decembrie 1941 de același tribunal, a cumpărat de la F. un teren în suprafață de 18.326 m.p., situat în comuna Băneasa-Herăstrău, identificat în schița anexă la contract.

Suprafața totală a terenului astfel cumpărat de E. este de 24.803,6 m.p.

La rândul său, F. , autorul E. , a dobândit aceste terenuri de la X. prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/1931, anterior încheierii contractului, terenul fiind deținut cu chirie de F. , în baza contractului de închiriere autentificat sub nr. x din 29 noiembrie 1911, încheiat cu X. , care, la rândul său, l-a cumpărat de la Y. , prin actul de cumpărare autentificat sub nr. x/1910.

În contractele de vânzare - cumpărare încheiate de E. cu F. în anii 1938, 1940 și 1941, terenurile sunt precis identificate în schițele de plan anexate, pe baza acestora putând fi stabilit amplasamentul actual al terenului în suprafață de 24.803,60 m.p., în litigiu, în cadrul expertizei topografice efectuate în cauză.

Prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/1997 și transcris sub nr. x/1997, reclamanta a cumpărat de la I. , succesorul lui F. , un teren situat în București, sector l, în suprafață de 1.053 m.p., identificat în raportul de expertiză topografică efectuat în Dosarul nr. x/1993 al Judecătoriei sectorului 1 București.

La rândul lor, pârâții C, N. și D se prevalează de recunoașterea dreptului de proprietate asupra unor terenuri situate pe același amplasament, prin hotărâri judecătorești irevocabile.

Astfel, prin Sentința civilă nr. 1382 din 20 decembrie 2000, pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, irevocabilă și investită cu formulă executorie, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții K. , L. , M. și D, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, fiind obligat pârâtul să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 20.514 m.p. situat în București, sector 1, identificat în raportul de expertiză topometrică efectuat în respectiva cauză.

Împotriva acestei sentințe a formulat cerere de revizuire pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, la a cărei judecată a renunțat ulterior, de această poziție procesuală luându-se act prin încheierea pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, la data de 25 februarie 2003, în Dosarul nr. x/2003.

Prin contractele de vânzare - cumpărare de drepturi litigioase autentificate sub nr. x din 16 aprilie 2002,nr. x din 16 aprilie 2002 și nr. x din 16 aprilie 2002 de BBB., pârâții C și N. , au cumpărat de la K. , M. și L. , drepturile litigioase din dosarul civil nr. x/2002 aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, având ca obiect ieșirea din indiviziune cu privire la terenul în suprafață de 20.514 m.p. situat în București, sector 1.

Prin Sentința civilă nr. 4585 din 27 mai 2002, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, irevocabilă, a fost admisă cererea reclamantei D., formulată în contradictoriu intervenientul C., care s-a substituit pârâților K. , M. și L. și s-a dispus ieșirea din indiviziune asupra terenului situat în București, sectorul 1, în suprafață de 20.514 m.p. Ca urmare, reclamantei D. i-a fost atribuit un teren în suprafață de 5.128,50 m.p. identificat în raportul de expertiză, iar intervenientului C. i-a fost atribuit terenul în suprafață totală de 15.385,50 m.p. Pârâții C. și N. și-au intabulat dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 15.385,50 m.p. având nr. cadastral al parcelei 13063, în Cartea Funciară nr. 28278 a sectorului 1 București, la data de 17 iulie 2002.

Pârâta D. și autorii pârâților C. și N. au dobândit terenul în suprafață de 20.514 m.p. prin moștenire de la Z. și W. , conform certificatelor de moștenitor nr. 60 din 15 august 2000 și 721/1974.

Z. , autorul pârâților, a dobândit de la AA., prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 20736 din 28 septembrie 1921 un teren în suprafață de 3.744 m.p., iar de la mama sa, BB., două terenuri în suprafață de 5.520 m.p. și respectiv 3.750 m.p., conform actelor de vânzare autentificate sub nr. 14020 din 28 aprilie 1928 și nr. 37713 din 14 decembrie 1931 de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat.

Prima instanță a mai reținut că nici unul dintre actele de vânzare - cumpărare încheiate de autorii pârâților în anii 1921, 1928 și 1931 nu menționează dimensiunile laturilor terenurilor și nu au anexate schițe de plan, reconstituirea amplasamentului acestor terenuri neputându-se face în mod precis prin raportul de expertiză topografică efectuat în cauză, în prezent nemaifiind valabile, datorită trecerii timpului, vecinătățile menționate în actele respective.

Instanța a mai reținut că pârâții nu au formulat obiecțiuni la raportul de expertiză topografică întocmit în cauză de expertul O.

În concluziile acestui raport de expertiză s-a arătat că amplasamentul actual al terenului pretins de reclamantă, s-a putut stabili pe baza planurilor anexă la contractele de vânzare cumpărare încheiate de E. cu F. în anii 1938, 1940, 1941, a raportului de expertiză tehnică efectuat în Dosarul nr. x/1993 al Judecătoriei sectorului 1 București, în baza căruia s-a pronunțat Sentința civilă nr. 5625 din 05 iunie 1995, a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 884/1997, încheiat de reclamantă cu I. , a documentației cadastrale cu numere cadastrale provizorii 16719, parcela nr. 13063/18, amplasamentul actual fiind același cu cel existent în anii 1938,1940,1941.

Identificarea amplasamentului actual al terenului pârâților s-a făcut în cadrul expertizei din prezenta cauză pe baza contractelor de vânzare - cumpărare ale autorilor acestora încheiate în anii 1921,1928 și 1931, a contractului de schimb autentificat sub nr. 7978 din 25 septembrie 1904, încheiat de BB. și CC., a raportului de expertiză tehnică extrajudiciară și procesului verbal de recunoașteri și predare amplasament, întocmite la data de 11 iulie 2000, care stau la baza Sentinței civile nr. 1832 din 10 decembrie 2000 a Tribunalului București, secția a III a civilă, documentației cadastrale pentru numărul cadastral provizoriu 13063 și raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat în Dosarul nr. x/2000 al Tribunalului București, secția a III a civilă.

Terenul astfel identificat se suprapune, parțial, peste terenul reclamantei, după cum urmează: terenul pârâților C. și N. se suprapune peste terenul reclamantei pe o suprafață de 9.785,67 m.p., iar terenul pârâtei D., pe o suprafață de 4.796,81 m.p., conform raportului de expertiză topografică efectuat în cauză.

Susținerile pârâților C. și N. , în sensul că schițele de plan anexă la contractele de vânzare - cumpărare încheiate de F. cu E. sunt irelevante, întrucât vânzătorul putea desena orice, acțiunile sale de amplasare a imobilelor în spațiu nefiind confirmate de vecini ori de eventualii oponenți, au fost găsite neîntemeiate întrucât aceste schițe au fost efectuate de specialiști pe baza actelor de proprietate încheiate în formă autentică de către F. cu cei de la care a dobândit terenurile respective. Împrejurarea că autorii pârâților, nu au fost la fel de diligenți cu ocazia încheierii contractelor de vânzare - cumpărare în baza cărora au dobândit terenul asupra căruia aceștia se pretind proprietari, a generat această situație conflictuală, fiind imposibil, practic, de stabilit cu exactitate care este amplasamentul acestui teren.

Singura schiță de plan referitoare la această perioadă, depusă de către pârâți la dosar și anexată raportului de expertiză topografică efectuată în Dosarul nr. x/2000 al Tribunalului București, secția a III-a civilă, este un plan din anii 1938 - 1940, ce poartă mențiunea "Comisiunea CF București". Pe această schiță de plan este evidențiată zona numită "Porcăria", pe care nu este menționat numele vreunui autor al pârâților, dimpotrivă, fiind menționate str. (...), Aleea (...).

Față de cele reținute, prima instanță a apreciat că reclamanta și-a dovedit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 24.803,60 m.p. (24.786,06 m.p. conform măsurilor efectuate de expertul topograf desemnat în cauză), situat în București, sector 1, identificat în schița anexă nr. 5 la raportul de expertiză, peste care se suprapune terenul cu privire la care pârâții pretind că sunt proprietari.

Întrucât pârâții nu au putut produce dovezi certe cu privire la faptul că terenul ce a aparținut autorilor lor, în baza contractelor de vânzare - cumpărare încheiate de aceștia în anii 1921, 1928 și 1931, este amplasat pe terenul pretins de reclamantă, prima instanță a apreciat, ca nedovedit, dreptul de proprietate al pârâților asupra terenului situat pe acest amplasament.

Așa fiind, în raport de dispozițiile art. 111 C. proc. civ., prima instanță a admis acțiunea modificată și a constatat existența dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului în suprafață de 24.803,60 m.p. menționat mai sus și inexistența dreptului de proprietate al pârâților asupra aceluiași teren.

Pe cale de consecință, constatându-se că în mod greșit s-a intabulat dreptul de proprietate al pârâților C și N. , asupra terenului în suprafață de 9.785,67 m.p., având număr cadastral 13063, în CF nr. 28278 a sectorului 1 București, astfel încât cuprinsul cărții funciare nu corespunde, în privința înscrierii, cu situația juridică reală, deoarece pârâții nu sunt proprietarii terenului situat pe acest amplasament, în baza art. 35 și 36 din Legea nr. 7/1996, prima instanță a dispus rectificarea înscrierii în cartea funciară, în sensul reducerii cu 9.785,67 m.p., a suprafeței de teren pentru care a fost deschisă această carte funciară .

Întrucât au căzut în pretenții, în baza art. 274 C. proc. civ., toți pârâții au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, constând în taxă judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu de expertiză în cuantum total de 833.745.000 lei, conform ordinelor de plată depuse la dosar.

Împotriva sentinței au declarat apel pârâții C. și N. , cât și reclamanta.

Prin apelul lor, pârâții au susținut nelegalitatea și netemeinicia acțiunii, în sensul că:

- greșit a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, în condițiile în care, din probele administrate în cauză, rezultă fără putință de tăgadă, că ei sunt proprietarii suprafeței de 15.385,53 mp teren situat în str. (...), în baza contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 539-541 din 16 aprilie 2002 de BBB. și a Sentinței civile nr. 4585/2002 a Judecătoriei sectorului 1 București, prin care s-a partajat suprafața de 20.514 mp teren între ei și pârâta D. Tot ei și-au intabulat și dreptul de proprietate asupra terenului în CF nr. 28278, nr. cadastral 13.063. Asupra acestui teren, ei exercită o posesie utilă și sub nume de proprietar, fapt recunoscut de apărătorul reclamantei la termenul din 17 martie 2003. De asemenea, înscrisurile și martorii audiați în cauză confirmă posesia exercitată în cauză de către ei, în momentul introducerii acțiunii, așa încât, este irelevant că la data efectuării cercetării locale, după 1 an, reclamanta exercită posesia materială, prin mijloace violente, respectiv prin blocarea drumurilor de acces și interzicerea cu pază armată a accesului lor pe teren. Ca urmare, reclamanta nu are, în baza art. 111 C. proc. civ., calea acțiunii în constatare pe care și-a întemeiat acțiunea, ci cea a acțiunii în realizare;

- ei (pârâții C. și N. ) sunt lipsiți de calitate procesuală pasivă pe primul capăt de cerere, întrucât pot avea calitate procesuală doar cu privire la suprafața de 9.785,67 mp, asupra căreia exista suprapunere cu terenul pretins proprietatea reclamantei de 24.803,60 mp;

- greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active, căci Sentința civilă nr. 5625 din 05 iunie 1995 a Judecătoriei sectorului 1 București, de care se prevalează reclamanta, nu le este opozabilă și nici nu poate produce față de ei, autoritate de lucru judecat, în condițiile în care nu au avut în acel proces calitatea de parte. În plus, terenul de 24.803,6 mp ce a fost în proprietatea Societății E., a fost naționalizat prin Legea nr. 119/1948, poziția 75, întregul patrimoniu al acesteia trecând la Ministerul Comunicațiilor, astfel cum rezultă din procesul verbal din 11 august 1948. Ulterior, prin HCM nr. 239/1951, terenul a trecut în administrarea Sfatului Popular al Capitalei alături de celelalte ștranduri din capitală. Prin HCM nr. 970/1957, Ștrandul Floreasca a trecut în folosința gratuită a PCR până la 22 decembrie 1989, rămânând în administrarea Sfatului Popular al Municipiului București. Potrivit art. 73 din Legea nr. 69/2991, dreptul de administrare asupra terenului aparținând fostului Sfat Popular al Capitalei s-a convertit în drept de proprietate privată al unității administrativ-teritoriale, respectiv al Municipiului București în contradictoriu cu care, autorilor lor li s-a admis acțiunea în revendicare. De asemenea, S.C A. SA nu este continuatoarea personalității juridice a Societății E. și nici succesoarea în drepturi a acesteia, căci aceasta și-a încetat existența ca persoană juridică la data naționalizării, întregul patrimoniu fiind transmis către Ministerul Comunicațiilor. Or, terenul în litigiu nu s-a aflat ulterior în patrimoniul Ministerului Comunicațiilor, ci s-a aflat permanent în administrarea Sfatului Popular al Capitalei și, ulterior în folosința gratuită a P.C.R. Întrucât nu s-a aflat în patrimoniul PCR, terenul nu putea fi trecut în baza Decretului-Lege nr. 30/1990 și HG nr. 115/1990, în mod legal în administrarea Ministerului Tineretului și Sportului. Prin HG nr. 448/1991 s-a constituit DD. cu un patrimoniu determinat de Ministerul Comunicațiilor, regie autonomă restructurată succesiv, purtând în prezent denumirea de S.C A. SA. Terenul în litigiu nu s-a aflat în patrimoniul Ministerului Comunicațiilor și nici a DD. , astfel încât, la momentul constituirii S.C A. SA, aceasta nu a dobândit, conform Legii nr. 15/1990 și HG nr. 448/1991, în patrimoniu, terenul din litigiu;

- greșit s-a reținut temeinicia acțiunii, instanța neanalizând toate probele administrate în cauză și limitându-se la concluziile raportului de expertiză, care nu a avut la bază o localizare certă a imobilului proprietatea lui F., înstrăinat către Societatea T.. În momentul efectuării schițelor terenurile nu erau clar delimitate și nu erau împrejmuite. În plus, Ministerul Tineretului și Sportului nu avea calitate procesuală pasivă, în dosarul din 1993, aceasta aparținând Municipiului București, care nu a fost citat în cauză.

Reclamanta, prin apelul său, a criticat sentința, sub aspectul neacordării cheltuielilor de judecată, constând în onorariul de avocat de 829.008.942 lei, în condițiile în care a dovedit că onorariul de avocat este acordat pentru asistența juridică, în cazul Floreasca, în baza contractului de asistență juridică nr. 257A din 03 februarie 2003 și a contractului nr. 251 din 23 ianuarie 2003. Conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii pot micșora onorariul de avocat, fără a putea însă să-l elimine.

La 02 iunie 2005 a decedat pârâta D. ai cărei moștenitori EE., FF., GG. și HH. au fost introduși în cauză. Aceștia și-au vândut drepturile litigioase către II., care la rându-le le-au înstrăinat către JJ..

Prin Decizia civilă nr. 76 din 06 martie 2006, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul declarat de S.C A. SA și a admis apelul declarat de pârâții C. și N. Ca urmare, a schimbat, în parte, sentința, în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Totodată, a menținut dispozițiile din sentința referitoare la respingerea excepției inadmisibilității acțiunii.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că o acțiune în constatare nu poate fi transformată din oficiu de către instanță într-o acțiune în realizare.

Prin Decizia civilă nr. 2243 de la 09 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, recursurile declarate de reclamantă și pârâții C. și N. au fost admise, decizia a fost casată și cauza a fost trimisă spre rejudecare instanței de apel.

În considerente, instanța de recurs a reținut că greșit instanța de apel a statuat că valorificarea drepturilor reclamantei s-ar putea face doar pe calea acțiunii în revendicare, că aceeași instanță nu a lămurit aspectele referitoare la aspectul continuității reclamantei ca persoană juridică și a transferului transmisiunilor succesive ale dreptului de proprietate pentru verificarea calității procesuale active și că s-a limitat la un probatoriu insuficient de relevant pentru stabilirea situației de fapt.

Prin Decizia civilă nr. 437 din 02 iulie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă, a admis apelul declarat de pârâții C. și N. și a schimbat, în parte, sentința, în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată. A fost menținută dispoziția din sentința de respingere a excepției de inadmisibilitate.

Instanța a reținut că drepturile părților sunt stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, care nu produc efecte decât între părți, așa încât, nu se poate stabili care dintre drepturi este preferabil.

Prin Decizia civilă nr. 6731 din 10 decembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins excepția lipsei de interes în formularea recursului a pârâților N. și C. și a admis recursurile declarate de către aceștia și de către reclamanta SC A. SA. Decizia recurată a fost casată și cauza a fost trimisă spre rejudecare instanței de apel.

Pentru a decide astfel, instanța supremă a constatat că instanța de apel nu a respectat dispozițiile Deciziei de casare nr. 2243 din 09 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, încălcând prevederile art. 315, alin. (1) C. proc. civ. sub nici unul din aspectele ce trebuiau examinate.

În plus, deși a respins excepția inadmisibilității cererii în constatarea dreptului de proprietate, instanța de rejudecare a apreciat că situația juridică din speță, caracterizată prin existența a două titluri de proprietate deținute de părți cu interese contrare asupra aceluiași teren, nu poate fi tranșată decât în cadrul unei cereri în revendicare.

Or, asemenea argumentare coincide cu cea din Decizia nr. 76/6 martie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, casată prin Decizia nr. 2243/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța supremă sancționând reținerea nelegală, precum că valorificarea drepturilor reclamantei nu ar fi posibilă pe calea acțiunii în constatare, întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ.

Pe de altă parte, o eventuală soluție de respingere a cererii în constatare nu poate fi motivată în considerarea alegerii greșite a căii procesuale de valorificare a dreptului, deoarece atare motivare este de natură să susțină inadmisibilitatea cererii, reclamantului nefiindu-i accesibil mijlocul procesual utilizat.

Or, inadmisibilitatea cererii în constatare se poate reține doar în situația în care reclamantul nu se află în posesia bunului litigios, având deschisă calea unei cereri în revendicare, nu și atunci când se pretinde existența a două titluri asupra aceluiași bun, precum în speță.

De altfel, excepția inadmisibilității cererii în constatare, invocată de către pârâții N. și C., a fost respinsă de către prima instanță, soluție ce a intrat în puterea lucrului judecat, menținută fiind prin decizia recurată, fără ca pârâții, prin recursul declarat în cauză, să formuleze critici împotriva sa.

În aceste condiții, cercetarea fondului cererii - respectiv, evocarea acestuia, în faza apelului - trebuie să vizeze alte aspecte decât raportarea la cererea în revendicare, ceea ce impune, după cum s-a fi arătat, casarea deciziei recurate.

Cercetarea legalității și temeiniciei sentinței prin care au fost admise pretențiile reclamantei presupunea, în faza apelului, în primul rând, verificarea calității reclamantei de succesor în drepturi al proprietarului terenului deposedat abuziv de către stat (din București, sector 1, în suprafață de 24.803,60 mp), fosta Societatea E., astfel cum a susținut reclamanta, calitate contestată de către pârâții N. și C. prin invocarea *excepției lipsei calității procesuale active, ce fusese respinsă de către prima instanță în cursul judecății și reiterată de către pârâți prin motivele de apel.

Astfel, era necesar a se stabili că reclamanta este continuatoarea fostei persoane juridice avându-se în vedere și transmisiunile succesive ale dreptului asupra terenului în litigiu, ce sunt redate detaliat de către pârâți, inclusiv prin motivele de recurs aspect ce a făcut, în aceiași termeni, obiectul și al îndrumărilor instanței supreme din decizia de casare, ce nu au fost respectate.

În cazul unei concluzii favorabile reclamantei pe acest aspect, urma a fi verificat însuși titlul de proprietate -invocat de reclamantă asupra imobilului în litigiu, reprezentat de contractele de vânzare - cumpărare succesiv încheiate în 1938, 1940 și 1941 de către fosta Societatea E., în calitate de cumpărător, sub aspectul existenței și întinderii dreptului, al amplasamentului și al configurației terenului cumpărat.

Lămurirea situației de fapt din această perspectivă a fost impusă prin decizia de casare, în raport de obiectul cererii reclamantei, vizând constatarea existenței dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului în litigiu.

Aceleași aspecte urmau a fi verificate și în ceea ce privește contractul de vânzare - cumpărare încheiat de către reclamanta însăși în anul 1997, cu numitul I. , pentru o suprafață de 1053 mp din totalul pretins de 24.803,60 mp.

În măsura în care se impune recunoașterea efectelor titlului de proprietate înfățișat de către reclamantă, trebuia analizat cel de-al doilea petit al cererii introductive de instanță, respectiv constatarea inexistenței dreptului pârâților asupra aceluiași teren (sau a unei porțiuni din acesta), prin prisma acelorași aspecte ca în cazul verificării titlului reclamantei, respectiv în raport de titlul de proprietate al autorilor pârâților, Z. și Y. Aceștia au cumpărat o suprafață de 20.514 mp printr-un act autentic încheiat în anul 1921 cu numitul AA., respectiv prin două acte autentice de vânzare - cumpărare în anii 1928 și 1931, încheiate cu numita BB..

Se ajunge, în acest fel, la o comparare a titlurilor de proprietate ale părților, după cum, în mod corect, a arătat recurenta - reclamantă, care este inevitabilă în situația invocării a două titluri opuse, contestate reciproc, întocmai ca în cadrul unei cereri în revendicare, cu diferența esențială a absenței efectului redobândirii posesiei de către reclamant, dacă se admite cererea, premisa admisibilității cererii în constatare fiind aceea a reclamantului posesor.

Înalta Curte de Casație și Justiție a mai reținut că această clarificare a situației de fapt în privința aspectelor anterior arătate implică efectuarea unei expertize topografice prin care să se determine întinderea drepturilor fiecăreia dintre părți, amplasamentul și configurația terenului pentru care se pretinde proprietar.

Chiar dacă în cadrul rejudecării apelurilor, s-a procedat la readministrarea probei cu expertiză topografică, s-a constatat că aceasta nu este de natură a răspunde obiectivelor fixate prin decizia de casare, deoarece expertul desemnat de către instanță s-a raportat în mod greșit la hotărârile judecătorești cu efect declarativ al dreptului de proprietate și nu la însuși titlul de proprietate al fiecăreia dintre părți, astfel cum a susținut reclamanta prin motivele de recurs

Compararea titlurilor nu se realizează în baza hotărârilor judecătorești prin care s-a admis cererea în revendicare a terenului (sau a unei porțiuni din teren, în ceea ce o privește pe pârâtă) formulată de reclamantă împotriva SC G. - Sentința civilă nr. 5625/5 iunie 1995 a Judecătoriei sectorului 1 București, respectiv de către pârâții N. și C., împotriva Municipiului București - Sentința civilă nr. 1382 din 20 decembrie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

Ambele hotărâri au doar un caracter declarativ al dreptului de proprietate, în sensul că doar constată preexistența acestuia în patrimoniul reclamantului. Or, cercetarea a însăși existenței dreptului în patrimoniul părții care se pretinde proprietar și al cărei titlu este contestat nu se poate realiza decât pe baza titlului translativ sau constitutiv al dreptului, reprezentat de titlurile autorilor părților.

Pe de altă parte, atât S.C A. S.A, cât și pârâții C. și N. , au susținut reciproc inopozabilitatea hotărârilor, ce au fost pronunțate în cauze în care nu au avut concomitent calitatea de părți.

Or, deși nu poate fi ignorată o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, putând fi invocată drept mijloc de probă într-un proces ulterior în care se dezbat aspecte de fapt și de drept dezlegate, inclusiv împotriva unor terți față de procesul finalizat prin hotărârea astfel invocată, pentru terți, aceasta nu reprezintă decât un fapt juridic, ce poate fi combătut prin proba contrară, ce înseamnă tocmai valorificarea titlului constitutiv sau translativ al dreptului.

Prin expertiză se impune clarificarea, în același timp, a împrejurării dacă terenurile pentru care fiecare parte se pretinde proprietar, a căror configurare și amplasare sunt stabilite pe baza titlurilor autorilor se suprapun, pentru că numai în acest mod se poate reține legitimarea procesuală a pârâților pentru primul capăt de cerere. Se va soluționa, astfel, excepția lipsei calității procesuale pasive, reiterată prin motivele de apel formulate de către pârâți.

Față de cele expuse, Înalta Curte a admis recursul și a casat decizia recurată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, pentru a se proceda la examinarea excepțiilor procesuale invocate de către pârâți, cea a lipsei calității procesuale active și a lipsei calității procesuale pasive și pentru a se administra o nouă expertiză topografică pe baza titlurilor autorilor, pentru determinarea aspectelor de fapt indicate prin prezentele considerente, utilă inclusiv pentru soluționarea excepțiilor procesuale.

În ceea ce privește recursul pârâților, acesta a fost găsit, de asemenea, fondat, pentru considerente similare celor deja expuse cu ocazia analizării recursului declarat de către reclamantă.

Astfel, chiar dacă pârâții nu au invocat, explicit, încălcarea dispozițiilor deciziei de casare, în raport de art. 315, alin. (1) C. proc. civ., au susținut că instanța de rejudecare, în mod greșit, a apreciat că nu poate tranșa disputa dintre părți. Or, acest aspect fusese dezlegat în ciclul procesual anterior, când instanța supremă a sancționat instanța de apel ce ajunsese la o concluzie identică celei din decizia recurată în cauză, reținerea acelorași considerente, fără evocarea fondului presupusă de apelul pârâților, echivalând cu neintrarea în cercetarea fondului de către instanța de rejudecare.

Totodată, pârâții au susținut că instanța nu s-a pronunțat asupra excepțiilor procesuale invocate de către pârâți, inclusiv asupra legitimării procesuale active, din perspectiva continuității față de fosta Societate E.

Prin Decizia nr. 597 A din 4 decembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelanții - pârâți N. și C, cu domiciliul ales la SC KK., cu sediul în București, sector 5, împotriva Sentinței civile nr. 563 din 04 iunie 2004 pronunțată de Tribunalul București , secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2003, în contradictoriu cu apelanta reclamantă B SA (fostă SC A SA) cu sediul ales în București, sector 1, și cu intimații-pârâți EE., domiciliat în București, sector 3 și LL., domiciliată în București, sector 2

A fost admis apelul declarat de către apelanta reclamantă B SA (fostă SC A SA) împotriva aceleiași sentințe, în contradictoriu cu apelanții-pârâți N. și C și intimații-pârâți EE. și LL..

A fost schimbată, în parte, sentința, în sensul că a fost obligați pârâți să plătească reclamantei suma de 30.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel, în rejudecare, a reținut următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 5625 de la 5 iunie 1995 a Judecătoriei sectorului 1 București, rămasă definitivă, s-a constatat că reclamantul I. și intervenienta SC DD. sunt proprietarii suprafețelor de 1053 și, respectiv, 24.803,60 mp, identificate prin raportul de expertiză în cauză de către expertul J. . Totodată, Ministerul Tineretului și Sportului și SC G., în contradictoriu cu care s-a judecat procesul, au fost obligați să predea reclamantei și intervenientei terenurile sus menționate.

În considerentele sentinței s-a reținut că terenurile au fost preluate fără titlu la stat. La baza admiterii acțiunii au stat contractele de vânzare cumpărare autentificate sub nr. 1119/1938, 7224/1940 și 40982/1941, încheiate între F. (proprietar al terenului în baza contractului de vânzare cumpărare nr. 16865 din 23 iunie 1931) și Societatea E., în calitate de cumpărătoare. Aceste contracte au avut ca obiect suprafețele de 5000 mp, 1477,60 mp și 18.326 mp teren, în total 24.803,60 mp teren.

Suprafața de 24.803,60 mp teren a fost preluată în posesie de către DD., conform procesului verbal nr. 620 din 16 august 1996 și a fost îngrădită, aspect ce rezultă din procesul verbal din 23 iunie 1997 întocmit de DD. și SC MM. SRL executantul lucrării. Totodată, A și-a înregistrat sentința în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni sub nr. 7538/7 august 1996.

Reclamantului I i s-a admis acțiunea în limita suprafețelor de 1053 mp teren și 490 mp teren, neînstrăinate de către autorul său F. Terenul de 1053 mp a fost înstrăinat, prin mandatar, la data de 16 aprilie 1997 către DD. iar contractul a fost transcris în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni. Până în prezent, nimeni nu a solicitat constatarea nulității acestui din urmă contract de vânzare cumpărare.

Ulterior,a fost pronunțată Sentința civilă nr. 1382 din 20 decembrie 2000 a Tribunalului București, secția a III a civilă, prin care pârâtul Municipiul București prin Primarul General a fost obligat să predea reclamanților K. , L. , M. și D, suprafața de 20.514 mp teren situată în sector 1 București, identificat prin raportul de expertiză întocmit de ing. NN..

Din examinarea actelor dosarului nr. 5835/2000, în care s-a pronunțat sentința sus menționată, nu rezultă că aceasta ar fi fost atacată cu apel, astfel încât nu a fost motivată în fapt și în drept.

În susținerea acțiunii, reclamanții au pretins că autorul lor Z. a cumpărat cu actul autentic nr. 20736 din 28 septembrie 1921 de la AA. suprafața de 3744 mp teren situat pe str. (...), învecinat la răsărit cu apa (...), la apus cu Banca OO., la nord cu PP. iar la sud cu Q.. Tot acesta a cumpărat cu actul autentic nr. 14020 din 28 aprilie 1928 de la mama sa suprafața de 5520 mp teren cu aceleași vecinătăți, iar prin actul autentic nr. 25363 adițional nr. 37713 din 16 decembrie 1931 suprafața de 3750 mp teren cu aceleași vecinătăți. La rându-i, mama sa BB. decedată în anul 1941 a dobândit prin actul de schimb autentificat prin nr. 7978 din 25 septembrie 1904 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, suprafața de 7500 mp teren situată în zona (...) pe moșia (...) azi str. (...). Astfel fiind, susțin reclamanții, autorii lor au devenit proprietarii suprafeței totale de 20.514 mp teren situată în prezent pe str. (...), identificată cu vecinătățile descrise în expertiza tehnică extrajudiciară.

Reclamanții K. , L. , M. și D. au mai pretins că în baza certificatului de moștenitor nr. 60 din 15 august 2000, sunt moștenitorii legali ai tatălui lor Z. decedat la data de 29 mai 1947, alături de soția supraviețuitoare W., care decedând la data de 10 septembrie 1973, conform certificatului de moștenitor nr. 721/1974 a fost moștenită tot de către ei. Tatăl lor este moștenitorul mamei sale și respectiv bunicii lor BB., decedată în anul 1941.

Aceștia au mai susținut că terenul a fost preluat fără titlu la stat, respectiv fără emiterea unor acte legale iar prin decizia Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei din anul 1951 a fost trecut din folosința TT., în folosința UU. I.V.Stalin. Prin decizia Consiliului Popular al Municipiului București nr. 793 din 17 iunie 1974, trenul a fost trecut în administrarea Ministerului de Interne, fiind folosit ca zonă de siguranță a cuplului Ceaușescu.

Din actele dosarului nr. x/2003 al Tribunalului București, secția a III a civilă, având ca obiect revizuire îndreptată de către Municipiul București împotriva Sentinței civile nr. 1382 din 20 decembrie 2000 a Tribunalului București, secția a III a civilă, rezultă că reclamanții de mai sus invocând probabil sentința sus citată au parcelat și marcat cu țăruși o parte din terenul ce face obiectul prezentului litigiu, au defrișat zona și au distrus o parte din gardul ce înconjura terenul, fapt adus la cunoștința Primarului General al Municipiului București de către A. SA.

Cu toate acestea, din celelalte înscrisuri prezentate în prezenta cauză, rezultă că A. a rămas în posesia terenului, fapt afirmat în susținerea acțiunii și reținut cu autoritate de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 6731 din 10 septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Faptul că la termenul de judecată din 17 martie 2003, apărătorul reclamantei a susținut că aceasta nu se afla în posesia terenului a fost rectificat la termenul următor, iar expertizele efectuate în cauză cât și cercetarea locală efectuată de prima instanță au confirmat exercitarea posesiei terenului de către reclamantă.

Reclamanții L. , K. și M. și-au înstrăinat drepturile litigioase către C. în baza contractelor de vânzare cumpărare nr. 539, 540 și 541 din 16 aprilie 2002, iar la ieșirea din indiviziune prin Sentința civilă nr. 4585 din 27 mai 2002 a Judecătoriei sectorului 1 București i s-a atribuit lui C. suprafața de 15.385,50 mp teren, diferența de 5128,50 mp fiind atribuită către D.

În baza contractelor de vânzare cumpărare și a sentinței, pârâtul C. din prezenta cauză s-a intabulat în cartea funciară nr. 28.278, parcela 13.063 a Localității București, sector 1, cu suprafața de 15.385,50 mp teren.

La data de 24 mai 2005, a decedat pârâta D., fiind introduși în calitate de pârâți EE., FF., QQ., LL. și HH.. Întrucât QQ., HH. și FF. și-au înstrăinat drepturile litigioase către C., aceștia nu mai au calitate de părți în cauză. În schimb, EE. și LL. își mențin calitatea de părți corespunzător drepturilor succesorale de după D.

Referitor la calitatea procesuală activă, curtea constată că reclamanta se consideră continuatoarea și succesoarea în drepturi a Societății E., care, cu contractele de vânzare cumpărare nr. 40040/1938, 24037/1940 și 40982/1941, autentificate și transcrise în Registrul de transcripțiunii și inscripțiuni, a dobândit dreptul de proprietate prin cumpărare de la F. (autorul lui I.), asupra suprafețelor de 5000 mp, 1477,60 mp și 18.326 mp (total 24.803 din 60 mp teren), situat în prezent în sector 1, București.

Este de netăgăduit că Societatea E. a fost naționalizată prin Legea nr. 119/1948, referitoare la naționalizarea întreprinderilor, figurând în art. 1 pct. 75 din anexă, în mod expres indicată. Clauzele convenționale din actul de constituire a E. nu au fost activate la cererea investitorului străin, de către Statul Român.

Prin art. 6 alin. (1) din acest act normativ se stipulează că prin efectul naționalizării, întreprinderile trec în proprietatea statului cu fondul de comerț și cu toate obligațiunile contractate, la activ, figurând toate bunurile imobile, precum terenuri, clădiri, etc.

De asemenea, prin art. 6, alin. (2) din același act normativ, se prevede că, prin efectul legii, întreprinderile naționalizate se substituie în toate drepturile și obligațiile vechilor întreprinderi .

În raport de această dispoziție legală, curtea reține că E. nu și-a încetat activitatea ca persoană juridică, ci s-a reorganizat în baza legii, noua întreprindere de stat preluând întreg activul și pasivul persoanei juridice supusă reorganizării .

În tabelul cu inventarul terenurilor predate către stat, figurează și suprafața de 28.803,60 mp teren de la Lacul (...) aparținând RR. București.

Astfel, întregul patrimoniu a fost transmis la 11 august 1948 de la Societatea E. către noua întreprindere de stat aflată în subordinea Ministerului Comunicațiilor, care prin Decretul nr. 201 din 12 mai 1949 a fost preluată de către Administrația Poștelor și Telecomunicațiilor PTT. Prin Decretul nr. 197/1955 s-a stabilit că toată activitatea de poștă și telecomunicații în România este preluată de către Ministerul Poștelor și Telecomunicațiilor. În baza Decretului nr. 87/1971, acest minister s-a comasat cu Ministerul Transporturilor, așa încât a devenit Ministerul Transporturilor și Telecomunicațiilor.

Prin Decretul nr. 8/2 ianuarie 1990, Consiliul Frontului Salvării Naționale a divizat Ministerul Transporturilor și Telecomunicațiilor în Ministerul Transporturilor și Ministerul Poștelor și Telecomunicațiilor.

Ulterior, prin Hotărârea nr. 883 din 30 iunie 1990, s-a înființat Regia Autonomă de Interes Național, denumită V., care a preluat activitatea operativă de exploatare și administrare a serviciilor de poștă și telecomunicații.

Din această întreprindere s-a desprins, în baza Hotărârii nr. 448 din 27 iunie 1991, Regia Autonomă A care are drept obiect administrarea și exploatarea serviciilor telefoane telegraf, aflate în subordinea Ministerului Comunicațiilor.

Prin reorganizarea A. SA, în baza Hotărârii Guvernului nr. 673/1997 se înființează Societatea A SA, având ca obiect activități de interes public național. Această societate a fost ulterior privatizată, astfel încât în prezent s-a transformat în B. SA, reclamanta din prezenta cauză.

Din înșiruirea actelor normative sus citate, instanța de apel a reținut că reclamanta a dovedit că este continuatoarea activității de telefonie în România, inițiată de către E. și continuată până în zilele noastre până la B., indiferent de regimurile care s-au succedat și de forma de proprietate.

Referitor la terenul din litigiu, transmis (prin reorganizare) de la E. către întreprinderi specializate, acesta a trecut fără doar și poate în proprietatea statului prin Decretul nr. 119/1948.

Prin Hotărârea nr. 239 din 29 martie 1951, toate cluburile și ștrandurile de pe malul lacurilor au trecut în administrarea Sfatului Popular al Capitalei. Prin decizia Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei din 18 iunie 1951, s-a trecut din folosința TT. în aceea a UU. terenul de circa 4 ha situat pe malul Lacului (...), iar prin Decizia nr. 793 din 17 iunie 1974 s-a transmis din administrarea VV. în administrarea Ministerului de Interne, suprafața de 28.450 mp teren situat sector 1, constituind Ștrandul Floreasca 2.

Este evident că după anul 1974, terenul s-a aflat în administrarea Partidului Comunist Român, de vreme ce, prin Hotărârea nr. 115/1990, dată în aplicarea Decretului Lege nr. 30/1990 privind trecerea în proprietatea statului a patrimoniului fostului PCR, Ștrandul Floreasca a fost predat Ministerului Sportului, figurând la nr. 2 din lista anexă.

Folosința a 5 ha din Ștrandul Floreasca este transmisă prin art. 2 din HG nr. 187 din 22 martie 1991 de către Ministerul Tineretului și Sportului către ZZ. SRL, în vederea amplasării unui complex pentru activități sportive.

Ca urmare, afirmația că acest teren nu a ieșit din patrimoniul unității administrativ teritoriale este lipsită de suport legal.

Deoarece terenul nu intrase în patrimoniul său, Municipiul București nu putea obține nici dreptul de proprietate asupra acestuia în baza art. 73 din Legea nr. 69/1991, cum pretind pârâții.

Aceasta întrucât potrivit art. 73 din Legea administrației publice nr. 69/1991, "domeniul privat al unităților administrativ teritoriale este alcătuit din bunuri mobile și imobile… aflate sau intrate în proprietatea lor prin căile și mijloacele prevăzute de lege".

Or, din anul 1974 terenul nu era nici în proprietatea și nici în administrarea sau folosința Municipiului București.

Sentința civilă nr. 5625/5 iunie 1995 a Judecătoriei sectorului 1, București, prin care s-a constatat că intervenienta SC DD. (autoarea reclamantei) este proprietara suprafeței de 24.803,60 mp teren, fostă proprietatea E., iar pârâții Ministerul Tineretului și Sportului, administrator al statului asupra acestui teren, împreună cu ZZ. SRL, detentor, au fost obligați a-l preda către aceasta, este definitivă.

Chiar dacă această hotărâre nu a fost pronunțată în contradictoriu cu pârâții din prezenta cauză, are valoarea unui înscris autentic în sensul art. 1171 C. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, într-o decizie de speță, a reținut că actul jurisdicțional, produce pe lângă efecte obligatorii între părți, întemeiate pe principiul relativității, și efecte de opozabilitate față de terți. Ca element nou apărut în ordinea juridică și socială, hotărârea nu poate fi ignorată de către terți, sub motiv că nu au participat la procesul finalizat prin adoptarea ei. Față de aceștia însă, hotărârea se va opune cu valoarea unui fapt juridic și cu valoarea unui mijloc de probă respectiv, de prezumție relativă.

Instanța de apel a constatat că pârâții nu au răsturnat prezumția de adevăr statornicită prin hotărârea judecătorească sus menționată, care a reînviat dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu în favoarea succesoarei în drepturi a E. .

De asemenea, pârâții nu au putut contracara, pe calea apărării, transmisiunea dreptului de proprietate către autoarea reclamantei de către I. asupra suprafeței de 1053 mp teren, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 884/1997 și înscris în Registrul de Transcripțiuni și Inscripțiuni. Nulitatea acestui din urmă înscris invocată prin întâmpinare nu poate aduce atingere validității sale.

Astfel, Sentința civilă nr. 1382 din 20 decembrie 2000 a Tribunalului București, secția a III a civilă, prin care Municipiul București prin Primarul General a fost obligat la predarea în deplină proprietate și posesie către autorii pârâților a suprafeței de 20.514 mp teren, situat în sector 1, care nu se afla în proprietatea sau administrarea acestuia, nu este un mijloc juridic care să contracareze sentința invocată ca titlul de către reclamanți, dată în contradictoriu cu administratorul, ca și organ al statului și detentorul acestuia.

Autoarea reclamantei A. RA nu a redevenit proprietara terenului din litigiu în baza Hotărârii nr. 448 din 27 iunie 1991 a Guvernului României, ci în baza sentinței civile sus menționate, în cadrul unei acțiunii de drept comun, respectiv revendicarea, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ.

Terenul din litigiu nu putea face obiectul art. 19 și 20 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societății comerciale și nici a Hotărârii Guvernului nr. 834/1991, care reglementează doar regimul juridic al terenurilor aflate în patrimoniului societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora și nu regimul juridic al terenurilor aflate în administrarea regiilor autonome. Același teren nu făcut nici obiectul Legii nr. 10/2001.Faptul că ulterior intabulării suprafeței de 15.385 mp teren, la cererea pârâtului C., în baza hotărârii judecătorești dată în favoarea autorilor săi și a contractelor de vânzare-cumpărare, terenul a fost inclus în planul 1 urbanistic, nu schimbă șirul transmisiunilor acestora prin acte normative către Ministerul Tineretului și Sportului.

Totodată, intabularea pârâtului în cartea funciară nr. 28278, parcela nr. 13063 a localității București, sector 1, în baza încheierii nr. 8709 din 17 iulie 2002, nu are caracter constitutiv de drepturi, ci doar de opozabilitate față de terți în baza Legii nr. 7/1996. De asemenea, această intabulare nu constituie un criteriu de preferabilitate sau un argument în contestarea dreptului reclamantei, atâta vreme cât din înscrierile certificate aflate pe ultima pagină a Sentinței civile nr. 5625/5 iunie 1995 a Judecătoriei sectorului 1 București, rezultă că această hotărâre a fost transcrisă în Registrul de transcripțiuni sub nr. x/7 august 1996.

Aceasta întrucât, conform art. 58, alin. (1) din Legea nr. 7/1996, în forma aflată în vigoare la data intentării acțiunii, dar și a intabulării pârâtului, "înscrierile făcute în conformitate cu actele normative în vigoare în Registrul de transcripțiunii și inscripțiunii, în cărțile funciare și în cărțile de publicitate imobiliară, înainte de data intrării în vigoare a prezentei legii, își vor produce și după această dată efectele prevăzute, cu excepția cazurilor în care drepturile de proprietate și celelalte drepturi reale au fost afectate în orice mod prin efectul legii".

Or, transcrierea în Registrul de transcripțiuni avea efecte de opozabilitate și față de pârât și putea face obiectul verificării acestuia, la cererea sa.

De asemenea, toate expertizele efectuate în cauză nu au putut identifica terenul proprietatea autorilor pârâților, în baza contractelor de vânzare cumpărare anterioare anului 1931, în lipsa schițelor anexe la contractele de vânzare cumpărare ale autorilor lor.

În schimb, prin expertiza efectuată în prima instanță, de către expertul O., pe baza contractelor de vânzare cumpărare încheiate de E. cu I. în anul 1938, 1940, 1941 a planurilor anexă la aceste contracte, a raportului de expertiză tehnică din Dosarul nr. x/1993 în baza căruia s-a dat Sentința civilă nr. 5625/5 iunie 1995 a Judecătoriei sectorului 1 București, terenul autorilor reclamantei a fost identificat ca fiind cel care formează obiectul litigiului de față.

Drept urmare, instanța de apel a reținut că reclamanta a făcut dovada că este succesoarea în drepturi a activității de telefonie în România și că este titulara dreptului subiectiv dedus judecății, astfel încât excepția lipsei calității procesuale active nu este întemeiată.

Apărătorii pârâților C și N. au arătat în ședința publică din 27 noiembrie 2015, că înțeleg să renunțe la excepția lipsei calității procesuale pasive.

Asupra excepției inadmisibilității acțiunii, întemeiată pe prevederile art. 111 C. proc. civ., instanța supremă a statuat, prin Decizia civilă nr. 6731 din 10 decembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție că, soluția primei instanțe de respingere, ca neîntemeiată, a acestei excepții a intrat în puterea lucrului judecat, atâta vreme cât a fost menținută în apel, iar pârâții nu au formulat motive de recurs în acest sens.

A relua analiza excepției de către instanța de apel, înseamnă a încălca prevederile art. 315, alin. (1) C. proc. civ., conform cu care dezlegările problemelor de drept date de către instanța de recurs sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Pe fondul cauzei s-a constatat că prin raportul de expertiză tehnică topografică întocmit în apel de către comisia de experți compusă din YY., WW. și AAA. se concluzionează că nu s-au putut identifica terenurile părților (suprafețele de 24.803 mp pentru reclamantă și 20.514 mp pentru pârâți) pe baza actelor vechi de proprietate și a schițelor anexă la acestea. Ca urmare, au arătat că nu pot stabili dacă există suprapunere între cele două suprafețe de teren din punctul de vedere al titlurilor autorilor pârâților de dinaintea anului 1941.

În schimb, terenurile ce au făcut obiectul Sentinței civile nr. 5625 din 05 iunie 1995 a Judecătoriei sectorului 1 București și nr. 1382/2000 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, identificate în raport și de expertizele efectuate în aceste dosare, au o suprapunere de 14.600 mp. Tot aceștia au constatat că întreaga suprafață de 24.803 mp teren se află în posesia reclamantei și că terenurile achiziționate succesiv între anii 1938 - 1941 includ suprafața de 1053 mp, cumpărată de autoarea reclamantei de la I., în anul 1997.

Cu toate acestea, în cuprinsul expertizei, au arătat că cele trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate succesiv între E. și F. în anii 1938,1940 și 1941 sunt însoțite de planuri de situație, dar care nu prezintă suficiente elemente de identificare.

În schimb, actele de proprietate vechi din 1921, 1928 și 1931 ale autorilor pârâților, Z. și W. nu conțin schițe anexe sau alte planuri din acea perioadă pentru a putea fi identificate.

Instanța de apel a constatat că în răspunsul la obiecțiunile formulate de reclamanți privind învecinarea tuturor terenurilor din cele trei contracte de vânzare-cumpărare ale autorului lor F, între ele, în partea de nord cu Z., cu drumul (...), experții au nuanțat concluziile lor, susținând că nu pot identifica cu certitudine limitele vechi ale proprietății autorilor reclamantei.

În același timp însă, experții au atașat răspunsul la obiecțiuni, anexa nr. 4 intitulată "suprapunere dintre planurile vechi de situație din anii 1938, 1940, 1941 cu limitele actuale din teren și documentațiile cadastrale".

Din examinarea acestui plan de situație, instanța de apel a constatat că există o suprapunere aproape identică între conturul terenului de 5000 mp care a făcut obiectul contractului din 1938, a terenului de 1477,60 mp, ce a făcut obiectul contractului din anul 1940 și a terenului de 18.326 mp ce a făcut obiectul contractului din anul 1941 având ca părți pe F. și E. și între conturul documentației cadastrale a apelantului reclamant și limitele existente astăzi în teren. De altfel, această concluzie este reliefată de către experți pe planul de situație în legenda acestuia.

Aceste constatări din raportul de expertiză, răspunsul la obiecțiuni și schița anexă din apel, coroborate cu concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză la prima instanță de către expertul O., conduc la concluzia că titlurile autorilor reclamantei sunt mai bine caracterizate decât cele ale autorilor pârâților, care nu pot fi identificate deloc în teren, din cauza lipsei planurilor anexă la contractele de vânzare-cumpărare și schimb, cât și a planurilor de situație din perioada întocmirii lor.

De asemenea, posesia exercitată din anul 1996 de către reclamantă, chiar dacă a fost viciată la sfârșitul anului 2002 de către pârâți, ulterior a fost reluată până în prezent, astfel cum rezultă din toate rapoartele de expertiză și cercetare locală efectuată la fața locului.

Ca urmare, chiar dacă s-ar aprecia că nici titlul reclamantei nu este suficient de bine caracterizat, posesia acesteia este, în mod evident, mai bine caracterizată decât posesia exercitată pentru puțin timp de către pârâți.

În consecință, în operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate exhibate de autorii reclamanților și pârâților, dar și aceea a posesiei mai bine caracterizate, este preferabil titlul de proprietate invocat de către reclamanți.

Cum, prin același raport de expertiză s-a constatat o suprapunere de aproximativ 14.600 mp între terenurile ce au făcut obiectul Sentinței civile nr. 5625 din 05 iunie 1995 a Judecătoriei Sector 1 București exhibată de reclamantă și nr. 1382/2000 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, exhibată de către pârâți, just s-a reținut că aceștia au calitate procesuală pasivă, și a fost admisă acțiunea la prima instanță.

Astfel fiind, reclamanta a făcut dovada că este proprietara suprafeței de 24.803,60 mp teren și că o parte din acest teren, respectiv aproximativ 14.600 mp teren, se suprapune cu terenul ce face obiectul Sentinței civile nr. 1382 din 20 decembrie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, dată în favoarea pârâților.

Întrucât titlul pârâților a devenit ineficient în urma operațiunii de comparare a titlurilor de proprietate just a fost admisă acțiunea în constatare și s-a dispus radierea dreptului de proprietate al pârâtului C asupra suprafeței de 15.385 mp teren înscris în Cartea funciară nr. 28278 a Localității București, sector 1.

Referitor la apelul declarat de către reclamantă s-a constatat că este întemeiat în raport de cele ce urmează:

Astfel, conform art. 274, alin. (1) C. proc. civ., "partea care cade în pretenții va fi obligată să plătească, la cerere, cheltuielile de judecată".

Reclamanta a pretins de la pârâți, în primă instanță, obligarea lor la plata sumei de 829.008.942 lei vechi reprezentând onorariu de avocat încasat în baza contractului de asistență juridică L 51 din 23 ianuarie 2003 și a actului adiționali L 57A din 03 februarie 2003.

Din examinarea facturilor fiscale anexate, instanța de apel a constatat că în baza acestor contracte, pentru servicii de asistență juridică din anii 2003 și 2004, cabinetul de avocatură a încasat sumele pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată. Or, tocmai în această perioadă s-a acordat asistență juridică în cauza pentru litigiul referitor la terenul din cauza Floreasca, la prima instanță.

Conform art. 274, alin. (3) C. proc. civ. "judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat".

Instanța de apel a reținut, că suma pretinsă de către apărătorii reclamantei cu titlu de onorariu de avocat, este exagerat de mare, în raport de criteriile prevăzute de art. 274, alin. (3) C. proc. civ., astfel încât, pârâții au fost obligați să plătească cu acest titlu doar suma de 30.000 lei noi către reclamantă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâții N. și C. , aducându-i următoarele critici:

1.Instanța de apel nu a respectat dispozițiile de casare pronunțate prin deciziile anterioare ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, instanța de apel trebuia să analizeze calitatea procesuală activă a reclamantei cu privire la transmisiunile succesive ale dreptului asupra terenului în litigiu, precum și verificarea calității de succesor în drepturi al proprietarului deposedat abuziv de către stat, statutul reclamantei de continuatoare a fostei persoane juridice cu analizarea transmisiunilor succesive ale dreptului asupra terenului în litigiu.

Totodată, instanța de apel trebuia să lămurească și situația de fapt a titlurilor de proprietate înfățișate de părți, cu referire la inconsistența materialului probator constând în expertiza tehnică realizată la fond, precum și verificarea titlurilor de proprietate ale părților, lămurirea situației de fapt, cu efectuarea unei noi expertize prin care să se determine întinderea drepturilor fiecăreia dintre părți, amplasamentul și configurația terenului pentru fiecare, dar și împrejurarea dacă terenurile astfel determinate se suprapun.

S-a invocat faptul că instanța de apel a dat o interpretare proprie dispozițiilor de casare, refuzând să se pronunțe cu precădere asupra analizei excepției lipsei calității procesuale active, pe care a unit-o cu fondul, deși trebuia să procedeze la analizarea ei cu precădere.

S-a mai susținut că deși instanța de apel a fost obligată, prin dispozițiile de casare din Decizia nr. 6731/2010 a ICCJ, să dispună efectuarea expertizei prin care să lămurească situația de fapt, în scopul reținerii legitimării procesuale pasive a pârâților, aceasta nu a dispus în rejudecare și cu privire la unirea cu fondul a acestei excepții.

În legătură cu acest aspect s-a afirmat că mențiunea din considerentele hotărârii recurate cum că apărătorii recurenților-pârâți ar fi înțeles să renunțe la excepția lipsei calității procesuale pasive, s-a datorat neînțelegerii de către instanța de apel a ordinii de soluționare a acestei excepții în raport de constatările expertizei.

Astfel, s-a susținut că fiind întrebați cu privire la soluționarea acestei excepții, apărătorii au arătat că potrivit dispozițiilor de casare înțeleg să renunțe la a mai pune concluzii asupra acestei excepții înainte de punerea concluziilor asupra fondului, deoarece, deși excepția nu fusese unită cu fondul ea nu putea fi analizată decât după ce se puneau concluziile pe fond.

În acest context, afirmația apărătorilor recurenților ar fi fost înțeleasă de către instanța de apel, în mod rău-voitor, ca o renunțare la respectiva excepție, or, renunțarea la susținerea excepției la un anumit moment al dezbaterilor nu poate echivala cu renunțarea la însăși excepția invocată.

În măsura în care și instanța de recurs ar aprecia că afirmațiile făcute de către apărătorii recurenților pârâți echivalează cu renunțarea la excepția lipsei calității procesuale pasive, recurenții-pârâți înțeleg să invoce excepția lipsei calității procesuale pasive a lor raportat la pretențiile reclamantei.

Totodată, instanța de apel nu a respectat dispozițiile de casare cu privire la analizarea legalității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către reclamantă și I. în cursul anului 1997, având ca obiect suprafața de 1053 mp.

De asemenea, instanța de apel nu a respectat îndrumările din decizia de casare cu privire la compararea titlurilor de proprietate înfățișate de părțile litigante.

2.Hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, fiind lipsită de temei legal, dar și dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a legii.

Astfel, în ce privește modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, instanța de apel a pornit de la premisa că, urmare a naționalizării Societății E., autoarea reclamantei nu și-a încetat activitatea ca persoană juridică, ci s-a reorganizat în baza de naționalizare, prin preluarea întregului activ și pasiv a persoanei juridice supuse reorganizării.

S-a pretins că instanța de apel a omis să se pronunțe cu privire la consecințele de natură constituțională și convențională invocate de pârâți în apărare.

În acest context, recurenții-pârâți susțin că actul naționalizării, fiind rezultatul unei schimbări fundamentale de regim constituțional, a alterat existența formelor juridice reglementate de Codul comercial, apărând noi structuri ce au avut o cu totul altă paradigmă juridică, între cele două entități neexistând nici un fel de relație de succesiune.

S-a invocat faptul că profesioniștii nu beneficiază de o instituție similară succesiunilor din dreptul comun pentru prezervarea entităților create în vederea desfășurării activității lor.

Recurenții-pârâți au mai arătat că s-a invocat și încălcarea prevederilor art. XXIX al Contractului contingent Legii pentru dezvoltarea și perfecționarea serviciului telefonic român din 4 iulie 1930.

Acest tip de lege reprezenta un element de noutate pentru epoca în care a fost adoptată, ea aprobând asumarea unor obligații contractuale de către autoritățile publice ale statului, în numele acestuia, pentru crearea unei convenții comerciale alături de un partener reprezentat de o societate comercială supusă jurisdicției unui alt stat.

Obligațiile asumate în cadrul acestui contract aveau caracter comercial, părțile semnatare aflându-se pe picior de egalitate, convenția acestor constituind singura lege a părților cu dispoziții obligatorii pentru ambele părți.

În acest context, dispozițiile privind încetarea contractului excludeau orice formă de ingerință administrativă, prin lege sau act de autoritate, sens în care societatea creată era supusă numai sub aspectul formei regulilor unei societăți anonime, actul său constitutiv fiind reprezentat de contractul autorizat prin legea din 4 iulie 1930.

Ca atare, în opinia recurenților-pârâți este greșit și ilegal ca o instanță română să interpreteze că o lege, care contravine prevederilor acestei convenții speciale, este valabilă și își produce efectul pentru că respectivele clauze din actul de constituire a E. nu au fost activate la cererea investitorului străin de către statul român.

Sub acest aspect, se susține de către recurenți, interpretarea dată de către instanța de apel potrivit căreia consecințele naționalizării au fost cât se poate de clare, este total eronată.

Au fost criticate și concluziile trase de către instanța de apel cu privire la transferul patrimoniului de la o inteprindere de stat de tip socialist la o regie autonomă, organizată potrivit dispozițiilor Legii nr. 15/1990, apoi la o societate comercială, reorganizată succesiv până la ceea ce este astăzi reclamanta.

În opinia recurenților, instanța de apel a omis să rețină că pe durata existenței regimului comunist patrimoniul fostului E. a fost deținut de către o autoritate publică în cadrul căreia activitatea a continuat să se desfășoare sub forma unor direcții subordonate Ministerului Poștelor și Telecomunicațiilor.

S-a susținut că afirmația instanței de apel precum că, patrimoniul fostei societăți anonime s-a menținut intact pe o perioadă de peste 60 de ani, după ce a trecut prin cel puțin 5 forme diferite de organizare este hazardată.

Recurenții-pârâți au mai susținut că instanța de apel nu a înțeles dispozițiile din decizia de casare, deoarece aceasta a reținut că reclamanta a dovedit că este continuatoarea activității de telefonie în România, când ceea ce avea de stabilit era dacă reclamanta este continuatoarea fostei persoane juridice cu privire la dreptul asupra terenului în litigiu.

Totodată, s-a susținut că instanța de apel a amestecat noțiunile de administrare și de folosință atunci când s-a referit la însuși bunul ce face obiectul judecății, amestecând dreptul de proprietate directă (care este un drept real), transmis printr-o hotărâre a Guvernului (HCM nr. 239/1951) în executarea atribuțiilor de conducere generală a treburilor Statului, corespunzător regimului constituțional al epocii, cu niște decizii de transmitere a folosinței între diverse intreprinderi și autorități, ce reprezentau acte administrative cu forță juridică inferioară, ce nu se bucurau de puterea cerută de lege pentru a repartiza în administrare directă bunuri aflate în patrimoniul unic al statului.

S-a mai susținut că instanța de apel a introdus argumente contradictorii și străine dispozițiilor de casare atunci când a analizat efectele sentințelor judecătorești pronunțate în favoarea fiecăruia dintre părți, stabilind, în mod eronat, că recurenții-pârâți nu ar fi răsturnat prezumția de adevăr statornicită prin Sentința civilă nr. 5625/1995 a Judecătoriei sectorului 1 București prin care reclamanta a devenit proprietara unei suprafețe de teren în calitate de succesoare în drepturi a E. , judecata purtându-se în contradictoriu cu Ministerul Tineretului și Sportului, care a produs înscrisuri din care rezultă că nu a deținut niciodată nici un titlu pentru terenul în cauză.

Nelegala aplicare a legii mai constă și din faptul că instanța de apel a ignorat indicațiile din decizia de casare care statuau faptul că în rejudecare nu se va da preferință unuia dintre titluri în raport de cele două hotărâri judecătorești înfățișate de către părți.

S-a învederat faptul că ar cuprinde considerente contradictorii și concluzia că autoarea reclamantei A. SA nu a redevenit proprietara terenului în litigiu în baza HG nr. 448/1991, ci în baza sentinței civile din 1995, caracterul contradictoriu al acestei afirmații fiind dat de faptul că, pe de o parte, nu se înțelege la ce s-a referit instanța de apel când a folosit sintagma "autoarea reclamantei", iar, pe de altă parte, este imposibil de înțeles noțiunea de patrimoniu și pe aceea de titlu, din perspectiva instanței de apel, atunci când a afirmat că o regie autonomă a statului, înființată în baza Legii nr. 15/1990, nu a dobândit niște drepturi prin actul ei de înființare, în schimb le-a dobândit prin exercitarea unei acțiuni în justiție (revendicare) care presupunea ca drepturile respective să fi preexistat în patrimoniul reclamantei.

Recurenții-reclamanți au mai criticat caracterul contradictoriu al considerentelor din decizia instanței de apel în legătură cu afirmația referitoare la faptul că terenul respectiv nu putea face obiectul legilor prin care s-a constituit patrimoniul regiei autonome, că acest teren nu a făcut obiectul legilor de retrocedare, ajungând în patrimoniul reclamantei pe calea reorganizărilor succesive.

În opinia recurenților, la fel de contradictorii sunt și aprecierile legate de fondul pricinii, mai ales în legătură cu faptul că instanța de apel a afirmat că nu s-a putut identifica nici amplasamentul și nici configurația terenurilor pe baza expertizei.

În mod eronat, instanța de apel nu a ținut cont de concluziile celor 3 experți desemnați în această etapă, ci a ținut cont de concluziile expertizei realizată în primă instanță, deși se cunoștea faptul că acestea au fost găsite insuficiente pentru a se stabili adevărul judiciar în cauză.

Tot în mod eronat, ar fi reținut instanța de apel că expertiza din primă instanță ar face parte integrantă din hotărârea judecătorească, când în realitate expertiza nu este decât un mijloc de probă, doar concluziile sale fiind de natură să formeze judecătorului convingerea că pretențiile uneia sau alteia dintre părți sunt îndreptățite.

Pe cale de consecință, deoarece instanța de casare a dispus întocmirea unei expertize care să țină seama de anumite criterii, iar expertiza realizată nu a putu identifica criteriile solicitate și nu a putut acorda circumstanțe favorabile niciuneia dintre părți, soluția corectă și legală era aceea de respingere a acțiunii.

În altă ordine de idei s-a susținut că este inadmisibil ca o instanță să se pronunțe cu privire la caracterul tehnic al expertizei, ea nefiind îndreptățită prin lege decât la analiza petitului cererii în raport de probatoriile administrate, inclusiv cel cu expertiza.

Instanța de apel a răstălmăcit conținutul unor anexe a expertizei dând eficiență propriilor sale concluzii bazate pe anexele expertizei, iar nu pe concluziile acesteia.

S-a mai susținut că instanța de apel s-a pronunțat asupra acțiunii în revendicare, iar compararea titlurilor a sfârșit prin compararea posesiilor, fapt inadmisibil, dacă se ține seama de maniera în care trebuie soluționată o cerere în revendicare.

De asemenea, instanța de apel nu a avut în vedere sensul juridic al noțiunii de titlu, adică acel act sau fapt juridic prin efectul căruia se strămută un drept real din patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane, deoarece, dacă ar fi ținut seama de această noțiune ar fi trebuit să analizeze titlurile înfățișate de ambele părți și să constate că recurenții pârâți nu au fost titularii Sentinței civile nr. 1382/2000, ci autorii lor s-au judecat cu Municipiul București, ei fiind doar cumpărătorii drepturilor autorilor lor în cadrul unui partaj succesoral desfășurat după momentul revendicării bunurilor.

La data de 30 septembrie 2016, reclamanta-intimată B.S.A. a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil și, în subsidiar, ca neîntemeiat.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

1.Instanța de apel a respectat dispozițiile din decizia de casare nr. 6731/2010 a ICCJ.

Astfel, aceasta s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, procedând, în mod corect, la unirea excepției cu fondul, deoarece, în cauză erau aplicabile dispozițiile art. 137, alin. (2) C. proc. civ., întrucât, pentru judecarea lor, era nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.

Calitatea procesuală activă a reclamantei a fost demonstrată de instanța de apel sub două aspecte: unul referitor la calitatea de succesor a reclamantei în raport de prima persoană juridică deținătoare a imobilului respectiv, respectiv E. , prin intermediul altor entități juridice ce au fost reorganizate în timp, de la desființarea E. și până la înființarea societății reclamante; un alt aspect, referitor la calitatea de posesor al terenului de către reclamantă și prin urmare de persoana îndreptățită să solicite constatarea dreptului său de proprietate asupra acestor terenuri în raport cu persoanele care nu îi recunosc acest drept, ba chiar i-l contestă, adică pârâții.

În ce privește susținerea recurenților-pârâți cu privire la așa-zisa neînțelegere raportat la concluziile apărătorilor lor, cu privire la renunțarea la soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive, aceasta nu poate fi reținută, deoarece reținerile instanței de apel cu privire la susținerile părților formulate în fața instanței au valoare de adevăr, până la dovedirea lor ca false, printr-o procedură legală, fapt ce nu s-a petrecut în prezenta cauză.

Referitor la invocarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților raportat la pretențiile reclamantei, în prezentul recurs, aceasta nu poate fi reținută, deoarece este evident că pârâții sunt cei care se opun pretențiilor reclamantei, dovadă fiind chiar exercitarea prezentului recurs, prin urmare aceștia având calitate procesuală pasivă.

Nu este adevărată susținerea recurenților-pârâți cu privire la neanalizarea titlului numitului I. și respectiv a legalității vânzării petrecută în anul 1977 pentru suprafața de 1053 mp, instanța de apel făcând această analiză la pg.14 parg. 9 din decizia recurată.

Nu este adevărată nici susținerea potrivit căreia instanța de apel nu a respectat îndrumările din decizia de casare cu privire la compararea titlurilor de proprietate înfățișate de părți, indicație care se referea, de fapt, la compararea titlurilor autorilor părților, dat fiind faptul că atât reclamanta cât și pârâții aveau ca titlu hotărâri judecătorești, instanța de apel făcând o comparație între titlurile deținute de părți și de autorii lor, arătând, practic, de-a lungul întregii motivări, de ce titlurile autorilor reclamantei sunt mai bine caracterizate decât cele ale autorilor pârâților.

2.Hotărârea instanței de apel nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, aceasta nefiind lipsită de temei legal, fiind dată cu corecta aplicare a legii.

Susținerile recurenților-pârâți cu privire la faptul că actul naționalizării a alterat existența formelor juridice reglementate de Codul comercial, nu pot fi reținute, deoarece, chiar dacă aveau un alt fundament constituțional, persoanele juridice constituite în timpul regimului comunist ori reorganizate prin naționalizarea fostelor entități private din regimul anterior, erau tot persoane juridice, fiind evident că acestea nu puteau fi constituite din neant, în patrimoniul lor regăsindu-se bunuri ce existau anterior, cum este și cazul fostului patrimoniul al E. , inclusiv în ce privește terenul în litigiu.

Este greșită susținerea recurenților-pârâți în sensul că profesioniștii nu ar beneficia de o instituție similară succesiunilor din dreptul comun, atât la naționalizarea din 1948 cât și la privatizările ce au avut loc după anul 1989, patrimoniile fostelor entități juridice (atât drepturile cât și obligațiile) trecând în patrimoniul noilor entități juridice, care, în acest fel au devenit succesoarele în drepturi și obligații ale entităților juridice ce au fost desființate sau reorganizate.

De asemenea, nu se pot reține nici susținerile cu privire la încălcarea prevederilor art. XXIX din Legea pentru dezvoltarea și perfecționarea serviciului telefonic român din 4 iulie 1930 pe motiv că, fiind vorba despre un contract, dispozițiile privind încetarea acestora excludeau orice formă de ingerință administrativă, prin lege sau act de autoritate, fiind evident că și această situație este aplicabil principiul simetriei actelor juridice, în sensul că odată ce acel contract fusese adoptat printr-o lege, încetarea contractului putea fi făcută printr-o altă lege, fapt ce s-a și petrecut, chiar dacă sub imperiul unui alt regim constituțional.

În Constituția sub imperiul căreia a fost adoptată legea naționalizării din 1948, nu existau prevederi cu privire la caracterul supra-constituțional al unor convenții interstatale la care România era parte, pentru a se putea pretinde că o lege internă putea contraveni prevederilor unei convenții speciale, cât timp respectiva convenție fusese ratificată printr-o lege emisă de autoritățile române competente, dar fusese revocată, tot printr-o lege, dar tot de autoritățile române competente, chiar dacă sub un alt regim constituțional.

Nu pot fi reținute nici criticile formulate de recurenții-pârâți cu privire la greșita constatare a legalității transferului patrimoniului de la o fostă inteprindere particulară la o inteprindere de stat de tip socialist, apoi la diverse entități aflate în subordinea Ministerului Poștelor și Telecomunicațiilor și, ulterior, de la o inteprindere de stat de tip socialist la o regie autonomă, organizată potrivit Legii nr. 15/1990, pe motiv că patrimoniul fostului E. nu avea cum să se mențină intact pe o perioadă de peste 60 de ani, după ce a trecut prin cel puțin 5 forme diferite de organizare.

Sub acest aspect trebuie menționat faptul că patrimoniul unei persoane juridice este unic, doar structura acestuia (drepturile și obligațiile) variază în timp, or, ceea ce a dorit să sublinieze instanța de apel este faptul că patrimoniul inițial al E. (cu structura lui de la acea dată), a trecut, prin transmiteri succesive, la diverse persoane juridice, ajungând la reclamantă (cu structura lui de la acea dată), semnificativ fiind faptul că reclamanta este succesoarea E. și că în patrimoniul său se regăsește terenul în litigiu.

Relativ la faptul că instanța de apel nu ar fi înțeles dispozițiile date de instanța de recurs prin decizia de casare, referitor la faptul că instanța de apel a reținut că reclamanta a dovedit că este continuatoarea activității de telefonie în România, când ceea ce trebuia stabilit era dacă reclamanta este continuatoarea fostei persoane juridice, nu se poate reține nici această susținere, deoarece, chiar dacă este neadecvat formulată această concluzie a instanței de apel, sensul real al acestei rețineri este tot acela că reclamanta este continuatoarea fostului E.

Nu pot fi reținute nici susținerile cu privire la faptul că instanța de apel "ar fi amestecat" noțiunile de administrare și de folosință atunci când s-a referit la însuși bunul ce face obiectul judecății, aceasta făcând doar demonstrația faptului că patrimoniul inițial al fostului E. , în care era cuprins și terenul în litigiu, a devenit în timp, prin transmiteri succesive, în baza unor diverse acte normative și sub regimuri constituționale diferite, patrimoniul reclamantei, chiar dacă în altă structură, în orice caz, în structura patrimoniului reclamantei regăsindu-se și terenul în litigiu.

Este eronată susținerea recurenților-pârâți în sensul că, în contradicție cu cele reținute de instanța de apel, ar fi răsturnat prezumția de adevăr statornicită prin Sentința civilă nr. 5625/1995 a Judecătoriei sectorului 1 București, deoarece, cât timp această hotărâre a rămas irevocabilă prin parcurgerea căilor de atac, nimeni nu putea să răstoarne această prezumție, analiza instanței de apel făcându-se, în baza deciziei de casare nr. 6731/2010, cu referire la titlurile autorilor părților, fiind preferate titlurile înfățișate de autorii reclamantei, instanța de apel arătând de ce a ajuns la această concluzie, referirea instanței de apel la cele două hotărâri judecătorești înfățișate de către părții fiind subsidiară referirii la titlurile deținute de către autorii părților.

Nu se poate reține nici susținerea cu privire la faptul că decizia recurată ar cuprinde considerente contradictorii și cu privire la modul de dobândire a proprietății terenului în litigiu, sub aspectul că instanța de apel ar fi reținut că reclamanta nu a redevenit proprietara terenului în baza HG nr. 448/1991, ci în baza sentinței civile din anul 1995, cât și sub aspectul că nu s-ar înțelege la cine s-a referit atunci când a folosit sintagma "autoarea reclamantei", deoarece din motivarea instanței de apel se desprinde faptul că autoarea reclamantei, sub aspectul menționat mai sus, era fosta regie autonomă înființată în baza HG nr. 448/1991, cu activitate în domeniul telefoniei, iar afirmația că bunul respectiv, adică terenul, a fost dobândit prin hotărârea din 1995, nu vine în contradicție cu transferul patrimoniului de la fosta unitate socialistă la regia autonomă înființată în baza HG nr. 448/1991, deoarece, în mod evident, în patrimoniul regiei se regăsea și terenul în litigiu, numai că dreptul de proprietate asupra acestuia fusese contestat, iar prin sentința din 1995 reclamanta și-a consolidat, în fapt, acest drept de proprietate.

Este adevărat că folosirea sintagmei de "dobândire" a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu utilizat de instanța de apel raportat la sentința din 1995 este inadecvată, fiind mai adecvată sintagma de "recunoaștere pe cale judiciară" a acestui drept.

Nu pot fi reținute nici criticile cu privire la caracterul contradictoriu al considerentelor din decizia recurată, în legătură cu faptul că terenul respectiv nu putea face obiectul legilor prin care s-a constituit patrimoniul regiei, sau că acest teren nu a făcut obiectul legilor de retrocedare, deoarece, pe de o parte, recurenții-pârâți nu arată în ce constă caracterul contradictoriu al acestor rețineri, astfel încât instanța de recurs nu poate analiza aceste critici, iar pe de altă parte, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut o stare de fapt, anume aceea că terenul respectiv a ajuns în patrimoniul reclamantei în urma unor reorganizări succesive a unor persoane juridice ce au existat anterior, începând cu E. , argumentul adus fiind acela că terenul respectiv nu a făcut niciodată obiectul unor legi de retrocedare ce au fost emise după anul 1989.

În ce privește criticile formulate de către recurenții-pârâți referitor la fondul pricinii, acestea nu pot fi reținute, deoarece vizează temeinicia deciziei recurate, fiind făcute aprecieri în legătură cu interpretarea probelor administrate, or, sub acest aspect, decizia recurată nu mai poate fi analizată, pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ. fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312, alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții N. și C. împotriva Deciziei civile nr. 597 A din 4 decembrie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 24 noiembrie 2016.

Procesat de GGC - DE