Invalidity of 1941 expropriation for lack of just compensation and State's delictual liability for non-restitutable land occupied by public infrastructure
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal of the State (represented by the Regional Finance Directorate), thereby upholding the lower court's decision to award compensation to the claimants, who prevailed in their action for tort liability regarding land impossible to restore in kind. The dispute centered on a claim for the monetary equivalent of a 15,393-square-meter parcel of land expropriated by the State in 1941 without proper compensation; while a portion of the land was restituted in nature, the remainder remained occupied by public railway infrastructure, prompting the claimants to seek damages under the Civil Code’s tort provisions after a prior partial cassation had required a distinct legal analysis for the non-restitutable portion. The court relied on the principles of civil liability for delict (Articles 998–999 of the Civil Code) and the invalidity of the 1941 expropriation decretes due to the absence of just compensation, rejecting the State’s arguments that the claim was time-barred, that the procedural modification of the request was inadmissible, or that the expert valuation was flawed, and confirmed that the State, as a legal person, bears liability for the abuse of state power resulting in the deprivation of the claimants' property rights.
Legislator headnote
AI generatedart. 480 C. civ, art. 1201 C. civ, art. 166 C. proc. civ, art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, art. 21 din Legea nr. 215/2001, art. 6 din Legea nr. 213/1998; Invalidity of 1941 expropriation for lack of just compensation and State's delictual liability for non-restitutable land occupied by public infrastructure: The dispute centered on a claim for the monetary equivalent of a 15,393-square-meter parcel of land expropriated by the State in 1941 without proper compensation; while a portion of the land was restituted in nature, the remainder remained occupied by public railway infrastructure, prompting the claimants to seek damages under the Civil Code’s tort provisions after a prior partial cassation had required a distinct legal analysis for the non-restitutable portion. The court relied on the principles of civil liability for delict (Articles 998–999 of the Civil Code) and the invalidity of the 1941 expropriation decretes due to the absence of just compensation, rejecting the State’s arguments that the claim was time-barred, that the procedural modification of the request was inadmissible, or that the expert valuation was flawed, and confirmed that the State, as a legal person, bears liability for the abuse of state power resulting in the deprivation of the claimants' property rights.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedThe procedural basis cited in the dispositive section to justify the dismissal of the appeal as unfounded.
Full text
Decizia nr. 541/2016
Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 01 iulie 2005, reclamantele A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Primăria municipiului Craiova, Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Compania Națională de Căi Ferate SA Regionala CF Craiova – București, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, instanța să emită decizie privind restituirea în natură a terenului în suprafață de 21.899,37 mp, existent în parcelele XX și YY din cadrul Biroului Cadastral al Regionalei CF Craiova; să fie obligați pârâții la restituirea terenului în suprafață de 21.899,37 mp sau la contravaloarea acestuia.
Tribunalul Dolj, prin sentința civilă nr. 61 din 31 ianuarie 2006, a respins cererea privind obligația de a face, formulată de reclamantele A. și B. împotriva pârâților Primăria municipiului Craiova, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Compania Națională de Căi Ferate SA Regionala CF Craiova – București, precum și cerere de revendicare promovată de aceleași reclamante.
Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul Dolj a reținut că, în ceea ce privește obligația de a face, operează autoritatea de lucru judecat față de sentința civilă nr. 423 din 7 octombrie 2003 pronunțată de Tribunalul Dolj, iar acțiunea în revendicare fondată pe dispozițiile art. 480 C. civ. este inadmisibilă, căci se referă la un imobil ce face obiectul Legii nr. 10/2001.
Prin decizia civilă nr. 395 din 16 mai 2006, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în Dosarul nr. x/CIV/2006, a fost admis apelul formulat de reclamante împotriva sentinței civile nr. 61 din 31 ianuarie 2006, pronunțată Tribunalul Dolj, a fost desființată sentința atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Instanța de apel a reținut că reclamantele au învestit tribunalul cu soluționarea a două capete de cerere, respectiv cu o obligație de a face și o cerere în revendicare, fondată pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ.
Cât privește cererea având ca obiect obligarea pârâtei Compania Națională de Căi Ferate SA Regionala CF Craiova – București să răspundă notificării adresate, în baza Legii nr. 10/2001, s-a reținut corect că aceeași cerere a fost anterior soluționată irevocabil, prin sentința civilă nr. 423 din 7 octombrie 2003, pronunțată de Tribunalul Dolj, în sensul respingerii ca rămasă fără obiect.
În mod eronat, însă, s-a apreciat că există autoritate de lucru judecat în raport de această hotărâre, căci, pentru a opera această excepție de fond, peremptorie, este necesar ca prin hotărârea irevocabilă invocată să se fi tranșat fondul litigiului. Or, soluționarea cererii din Dosarul nr. x/2003 s-a făcut în baza excepției lipsei de obiect, fără a se antama fondul raportului juridic.
Ca atare, neexistând autoritate de lucru judecat, în sensul art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ., se impunea ca tribunalul să examineze cererea privind obligația de a face, ținând cont și de decizia emisă de intimata Compania Națională de Căi Ferate SA Regionala CF Craiova – București, depusă la dosarul cauzei.
Instanța de apel a mai constatat că acțiunea în revendicare formulată de reclamante a fost, de asemenea, în mod greșit respinsă în temeiul excepției inadmisibilității. Tribunalul a pornit de la o premisă eronată, aceea că imobilul în legătură cu care s-au solicitat măsuri reparatorii face obiectul Legii nr. 10/2001 și, ca atare, în raport de dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, a apreciat că nerespectarea procedurii speciale instituită prin acest act normativ atrage decăderea din dreptul de a obține satisfacerea pretențiilor deduse judecății. Or, din cuprinsul deciziei de respingere a notificării din 03 octombrie 2003, emisă de Compania Națională de Căi Ferate SA Regionala CF Craiova – București reiese că terenul în litigiu a fost preluat abuziv, prin expropriere, prin Decretul - Lege nr. 452/1941 și Decretul - Lege nr. 832/1941, anterior deci perioadei de referință ce delimitează domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, cuprinsă în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, singura excepție admisă fiind rechizițiile efectuate în temeiul Legii nr. 139/1940. Prin urmare, dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile cererii de restituire formulată de reclamante, acestea având posibilitatea să se adreseze instanței, în condițiile dreptului comun, potrivit art. 480 și urm. C. civ.
Prin decizia nr. 2830 din 30 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. x/1/2006, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Compania Națională de Căi Ferate CFR SA – Sucursala Regională CFR Craiova împotriva deciziei nr. 395 din 16 mai 2006 a Curții de Apel Craiova, secția civilă.
În considerentele hotărârii, instanța de recurs a reținut că sentința civilă nr. 423 din 7 octombrie 2003 a Tribunalului Dolj, invocată de recurentă, nu se bucură de autoritate de lucru judecat, întrucât, pe lângă faptul că prin aceasta nu s-a soluționat cauza pe fond, nici nu s-a pronunțat între aceleași părți.
La data de 17 martie 2009, reclamantele A. și B. au formulat precizare față de acțiunea principală, în sensul că au solicitat instanței, în temeiul art. 480 C. civ., să oblige pârâții să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 21.899,37 mp.
În rejudecare, prin sentința civilă nr. 109 din 11 iunie 2013, pronunțată în Dosarul nr. x/63/2007, Tribunalul Dolj a admis excepția lipsei capacitații de folosință a pârâtei Primăria municipiului Craiova, invocată din oficiu, a dispus anularea cererii formulată în contradictoriu cu această pârâtă pentru lipsa capacitații de folosință, a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității acțiunii invocate de pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, a admis în parte cererea precizată formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Compania Națională de Căi Ferate SA – Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații Craiova, a dispus obligarea pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Compania Națională de Căi Ferate SA – Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații Craiova să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantelor suprafața de 5.432 mp, astfel cum este identificată în schița anexă a raportului de expertiză întocmit în cauză de expert C. (suprafața în tenta mov), care face parte integrantă din hotărâre, a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamante a sumei de 1.169.868 RON, reprezentând despăgubiri (contravaloarea terenului în suprafață de 15.393 mp, situat în Craiova, str. D., aflat în administrarea Companiei Naționale de Căi Ferate SA – Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații Craiova), a dispus obligarea pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Compania Națională de Căi Ferate SA – Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații Craiova la plata către reclamante a sumei de 1.675 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (onorarii expert).
Pentru a se pronunța astfel, instanța a avut în vedere următoarele:
În ceea ce privește excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei Primăria municipiului Craiova, a apreciat că prin capacitate civilă, în cazul persoanelor juridice, este desemnată aptitudinea de a avea drepturi subiective și obligații civile (capacitate civilă de folosință), precum și aptitudinea de a dobândi și exercita drepturi subiective civile și de a-și asuma și îndeplini obligații civile, prin încheierea de acte juridice de către organele de conducere (capacitate civilă de exercițiu).
Față de prevederile art. 21 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, primăria nu se încadrează în rândul unităților administrativ teritoriale cu capacitate juridică deplină, aceasta nefiind altceva decât o structură funcțională cu activitate permanentă, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale, conform art. 77 din lege.
Soluționând această excepție, instanța a constatat că cea a lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte invocate la termenul de judecată din 04 octombrie 2005 a rămas fără obiect.
Referitor la excepțiile lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității acțiunii, instanța de fond le-a respins ca neîntemeiate, dat fiind că acțiunea a fost formulată potrivit dreptului comun, nefiind în prezența unei proceduri administrative declanșate în baza legislației speciale a restituirii imobilelor pentru a fi aplicabilă decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; despăgubirile au fost solicitate de reclamante în subsidiar, pentru situația imposibilității restituirii în natură a bunului, însă tot pe calea acțiunii în revendicare de drept comun, iar nu în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Acest lucru l-a statuat și Curtea de Apel Craiova, în decizia nr. 395 din 16 mai 2006, menținută prin decizia nr. 2830 din 30 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În prezenta cauză se revendică de către reclamante un teren ce se pretinde a fi fost preluat de către Statul Român fără titlu în anul 1941, de la autorul acestora, E., așa încât pârâtul Statul Român are calitate procesuală pasivă.
Pe fond, prima instanță a reținut că, în cazul acțiunii în revendicare întemeiate pe prevederile art. 480 C. civ., reclamantul este cel care trebuie să facă dovada pozitivă, în sensul că el este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat (actori incumbit probatio), precum și dovada posesiei de către pârât a bunului revendicat.
În speță, dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat a ieșit din patrimoniul autorului reclamantelor prin expropriere (definită a fi actul de putere publică prin care se realizează dobândirea forțată a proprietăților private asupra imobilelor necesare executării lucrărilor de utilitate publică), prin Decretele - Lege nr. 452 din 25 februarie 1941 și nr. 832 din 27 martie 1941.
Prin Decretul - Lege nr. 832 din 27 martie 1941 a fost declarată utilitatea publică a lucrărilor de construcție a liniei ferate București – Videle – Roșiori – Caracal - Craiova, iar, prin Decretul - Lege nr. 452 din 25 februarie 1941 a fost autorizată RA CFR să înceapă lucrările în acest sens.
Prin Jurnalul nr. 2987 din 15 mai 1946 al Curții de Apel Craiova s-a ordonat trimiterea RA CFR în stăpânirea imediată a terenurilor situate pe teritoriul comunei Bariera Vâlcii. Prin același jurnal s-au stabilit sumele cu care urmau a fi despăgubiți proprietarii terenurilor expropriate, autorul reclamantelor E. urmând a primi suma de 93.018 RON pentru suprafața de 10.335,37 mp, conform recipisei, act care se coroborează cu borderoul aflat la dosar.
Instanța a reținut însă că autorului reclamantelor E. i-a fost expropriată o suprafață mai mare decât cea pentru care fusese propus la despăgubiri, respectiv suprafața de 18.827,49 mp, aflată în parcelele XX și YY din Craiova, comuna suburbană Bariera Vâlcii, jud. Dolj, așa cum rezultă din tabelul aflat la dosar coroborat cu planul de exproprieri definitive și tabela parcelară de expropriere, precum și procesul verbal al Serviciului de Construcții din Craiova.
În atare condiții, instanța a apreciat că în urma acestor decrete, la nivelul anului 1946, a operat transferul dreptului de proprietate din patrimoniul autorului reclamantelor în cel al expropriatorului. Autorul E. nu a beneficiat de despăgubiri pentru suprafața expropriată. Astfel, pe lângă faptul că acesta fusese propus pentru despăgubiri pentru suprafața de 10.335,37 mp, deși i-a fost expropriată o suprafață de 18.827,49 mp, în cauză nu s-a făcut dovada că cel puțin această sumă ce i s-ar fi cuvenit autorului pentru una din parcelele expropriate a fost achitată către expropriat, fapt atestat și de procesul verbal din data de 27 ianuarie 1949 întocmit de Căile Ferate Romane.
În acest proces verbal, aflat la dosarul de fond, s-a arătat că până în anul 1949 autorul E. nu fusese încă despăgubit pentru parcelele XX și YY expropriate din comuna suburbană Bariera Vâlcii. Mai mult decât atât, în adresa din anul 2001, Regionala CFR Craiova a recunoscut că autorul reclamantelor E. nu a fost despăgubit cel puțin până în anul 1960, iar după această perioadă nu exista nicio dovadă în sensul acordării acestor despăgubiri către autorul expropriat.
În prezent, conform concluziilor raportului de expertiză întocmit de expert C., suprafață expropriată de la autorul reclamantelor măsoară 20.825 mp (diferența rezultând din erorile de măsurare în timp), din care 2.652 mp se află în domeniul public al statului, suprafața fiind concesionată către CN CF CFR SA, pentru suprafața de 5.487 mp fiind eliberat certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru CN CF CFR SA, restul suprafeței aflându-se tot în proprietatea statului în baza celor două decrete de expropriere.
Conform art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului. În aceste condiții, instanța a reținut că, potrivit art. 17 din Constituția României din anul 1923, în vigoare la data exproprierii imobilului ce a aparținut autorului reclamantelor, proprietatea de orice natură, precum și creanțele asupra statului sunt garantate. Autoritatea publică, pe baza unei legi, este în drept a se folosi, în scop de lucrări de interes obștesc, de subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligațiunea de a desdăuna pagubele aduse suprafeței, clădirilor și lucrărilor existente. În lipsa de învoială despăgubirea se va fixa de justiție. Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică și după o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită de justiție.
Autorul reclamantelor E. nu a fost însă despăgubit pentru suprafața de teren expropriată în baza Decretelor - Lege nr. 832 din 27 martie 1941 și nr. 452 din 25 februarie 1941. Ca atare, bunul proprietatea acestuia, terenul în suprafață de 18.827,49 mp (20.825 mp conform măsurătorilor actuale) a trecut în proprietatea statului fără o justă și prealabilă despăgubire, cu încălcarea Constituției României în vigoare la acel moment.
În atare condiții, titlul opus de stat, respectiv cele două decrete anterior menționate, precum și certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 23 noiembrie 2004 exhibat de CN CFR SA nu pot însă reprezenta un titlu valabil de preluare în sensul dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Reținând că imobilul în litigiu nu a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului, instanța a constatat că reclamantele A. și B. dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Faptul că autorul reclamantelor a fost privat de dreptul de proprietate asupra bunului său, combinat cu absența unei juste despăgubiri, l-a făcut să sufere o sarcină disproporționată și excesivă incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Din înscrisurile din dosar a rezultat că nici până în momentul de față, la 12 ani de la data declanșării procedurii administrative a recuperării bunului în anul 2001, reclamantele nu au primit despăgubiri pentru imobilul teren expropriat de la autorul acestora fără o prealabilă despăgubire, notificarea acestora formulată în anul 2001, în baza Legii nr. 10/2001, fiind respinsă prin decizia nr. 1/4387 din 03 octombrie 2003, pe motiv că imobilul solicitat nu face obiectul legii speciale.
Prin prisma deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care are natura unei decizii interpretative a legislației interne aplicabile în cauză, instanța a apreciat, de asemenea, că analiza cererii în revendicare se realizează prin raportare la normele europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană (dat fiind faptul că în speță s-a stabilit în mod irevocabil că imobilul preluat de stat de la autorul reclamantelor nu face obiectul Legii nr. 10/2001), așa încât singura opțiune a reclamantelor nu este decât acțiunea în revendicare de drept comun, ceea ce excluse concursul dintre legea specială și dreptul comun.
Prin urmare, în concursul dintre reclamante, ca moștenitoare ale autorului E., și pârâții Statul Roman și CN CFR SA, instanța a observat că cele dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu reconfirmat acestora, cu efect retroactiv pe calea prezentei acțiuni în revendicare, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat, atât timp cât autorul a fost expropriat fără niciun fel de despăgubire; implicit, se impune recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul reclamantelor.
Astfel, întrucât părțile litigante dețin fiecare un titlu de proprietate (titlul statului fiind reprezentat chiar de către cele două decrete de expropriere, iar CN CFR SA dispunând de certificatul de atestare a dreptului de proprietate pentru o parte din suprafața de teren în litigiu), recunoscut ca valabil și au un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele instanța a recunoscut dreptul reclamantelor de a li se restitui bunul imobil preluat de stat fără o justă și prealabilă despăgubire, așadar fără titlu valabil, cu încălcarea art. 17 din Constituția României din anul 1923, în vigoare la momentul preluării.
Instanța a reținut însă, din concluziile raportului de expertiză întocmit de expert C., că din întreaga suprafață de teren expropriată de 20.825 mp, aflată în administrarea CN CFR SA - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații Craiova, doar suprafața de 5.432 mp se poate restitui în natură reclamantelor, diferența fiind ocupată de liniile ferate, respectiv de elemente concrete ale infrastructurii feroviare publice sau reprezentând zona de siguranță a infrastructurii feroviare publice, conform H.G. nr. 581 din 15 septembrie 1998 și O.U.G. nr. 12/1998.
Ca atare, cu privire la această suprafață de teren de 5.432 mp, instanța a dispus obligarea pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și CN CF CFR SA - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații Craiova să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantelor suprafața de 5.432 mp, astfel cum este identificată în schița anexă a raportului de expertiză întocmit de expert C. (suprafață în tenta mov).
Cum în cauză nu s-a făcut dovada achitării vreunei despăgubiri către reclamante sau către autorul acestora, instanța a admis în parte acțiunea astfel cum a fost precizată la data de 05 februarie 2013 și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice (acesta fiind cel ce a expropriat nelegal pe autorul reclamantelor) la plata sumei de 1.169.868 RON, reprezentând despăgubiri (contravaloarea diferenței de teren ce nu a fost restituită în natură, respectiv suprafață de 15.393 mp din Craiova, str. D., aflată în administrarea CN CF CFR SA - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații Craiova), valoare stabilită de expert F. (76 RON/mp) și necontestată la acel moment de niciuna din părțile litigante.
Față de prevederile art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat pârâții la plata către reclamante a sumei de 1.675 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată - onorarii expert conform chitanțelor depuse.
Prin decizia civilă nr. 258 din 08 noiembrie 2013, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de Compania Națională de Căi Ferate CFR SA – Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații, în contradictoriu cu intimatele A., B., precum și cu intimata Primăria municipiului Craiova, având ca obiect revendicare imobiliară; a respins, ca nefondat, apelul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași sentințe; a obligat pe intimatele A., B., în solidar, la plata taxei judiciare de timbru aferente cererii de chemare în judecată în cuantum de 18.833 RON și pe apelanții la plata către intimate a sumei de 1.000 RON, cheltuieli de judecată efectuate în apel.
În ce privește apelul declarat de Compania Națională de Căi Ferate CFR SA, tribunalul a reținut că, întrucât în cauză s-a statuat în mod irevocabil că terenul în litigiu a fost preluat abuziv anterior perioadei de referință ce delimitează domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, nu sunt incidente dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.
Referitor la apelul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a constatat că primul motiv de apel vizează netimbrarea cererii introductive de chemare în judecată, dar o asemenea neregularitate poate fi acoperită numai pe calea procedurii prevăzute de dispozițiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, a căror aplicare a fost efectuată.
Cu privire la excepția tardivității formulării cererii de acordare a despăgubirilor, întemeiată pe dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., curtea a apreciat că este incident cazul de excepție prevăzut la pct. 3 al alin. (2) din art. 132 C. proc. civ.
A mai reținut că un alt motiv de apel a vizat inexistența la dosar a actului de proprietate al autorului reclamantelor, fără a se observa că s-a depus un astfel de act, aspect consemnat și în încheierea de ședință de la 07 iulie 2009. În consecință, dacă expertul nu a identificat terenul supus judecății și în raport de acest act, limitându-se numai la actele și planurile de expropriere, această împrejurare este imputabilă chiar apelantului, pentru că nu a formulat obiective la expertiză, nici obiecțiuni la raportul de expertiză depus și nici nu a solicitat o nouă expertiză în apel, cu toate că avea o astfel de posibilitate într-o cale de atac devolutivă.
Instanța de apel a constatat că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu puteau constitui temei juridic al prezentei acțiuni, deoarece nu este incident un caz reglementat de acest text legal, respectiv neutilizarea bunurilor potrivit scopului pentru care au fost preluate sau neefectuarea unei noi declarații de utilitate publică. Pe de altă parte, producerea consecințelor exproprierii nu acoperă neregularitățile actului de expropriere, în speță absența plății unei juste și prealabile despăgubiri, situație care este de natură a afecta titlul Statului, în cazul unei comparări cu titlul proprietarilor expropriați, pe calea unei acțiuni în revendicare de drept comun.
Cum chiar apelantul recunoaște că „exproprierea efectuată prin decretul de expropriere constituie o măsură abuzivă”, atunci opinia Statului potrivit căruia o măsură abuzivă reprezintă o preluare cu titlu este inacceptabilă. Chiar dacă interpretarea legală consfințită de art. 6 din Legea nr. 213/1998 se referă în mod expres la bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, legiuitorul nu poate oferi, pentru identitate de cauză, o altă interpretare cu privire la bunurile dobândite de stat anterior anului 1945. O astfel de interpretare are la bază caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare.
Totodată, prevederile art. 1890 C. civ. nu sunt aplicabile acțiunii în revendicare a imobilelor, deoarece dreptul de proprietate pe care se bazează și de care este indivizibil legată acțiunea în revendicare nu se stinge prin neuz, oricât de îndelungată ar fi starea de pasivitate a titularului său. Aceasta înseamnă că titularul dreptului de proprietate poate introduce oricând acțiunea în revendicare și poate solicita compararea titlului său cu cel al posesorului actual.
Regula se întemeiază pe caracterul perpetuu al dreptului de proprietate, acțiunea în revendicare putându-se stinge doar odată cu stingerea însuși a dreptului de proprietate. Deși imprescriptibilă extinctiv, acțiunea în revendicare a imobilelor poate fi paralizată atunci când posesorul actual a dobândit proprietatea prin uzucapiune, în condițiile legii.
Instanța de apel a considerat că alin. (1) al art. 566 noul C. civ. recunoaște expres și posibilitatea reclamantului de a solicita obligarea pârâtului la plata de despăgubiri, numai dacă fie bunul a pierit din culpa sa, fie a fost înstrăinat. Or, este adevărat că această soluție legislativă nu are aplicare directă în litigiul pendinte, dar nu reprezintă decât o consacrare legală a teoriilor vehiculate în literatura de specialitate și în jurisprudență, atunci când erau analizate efectele acțiunii în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ. de la 1864. Cu alte cuvinte, nu este necesară a fi formulată, în caz de imposibilitate de restituire a bunului, o acțiune în răspundere delictuală întemeiată pe art. 998-999 C. civ., ci reclamantul are posibilitatea de a solicita obligarea pârâtului și la plata de despăgubiri, dacă bunul nu mai poate fi restituit din culpa sa, în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun.
Pe de altă parte, în speță, reclamantele au solicitat în principal restituirea în natură a bunului, iar numai în cazul în care această restituire ar fi imposibil de efectuat, plata unor despăgubiri echivalente cu valoarea bunului pierdut.
O altă critică din apel a vizat valoarea stabilită pentru terenul ce nu poate fi restituit în natură, considerându-se că nu corespunde valorii reale a bunului în funcție de prețurile practicate pe piața liberă. Or, evaluarea terenului a fost efectuată potrivit opiniei de specialitate a unui expert tehnic judiciar, care a explicat în conținutul raportului de expertiză modul de calcul în urma căruia a ajuns la valoarea respectivă, iar apelantul a criticat această evaluare pe considerente proprii, fără a avea la bază o probă de aceeași valoare. Chiar dacă apelantul ar avea propuneri pertinente cu privire la modul în care trebuie stabilită valoarea de piață a unui teren, acesta trebuia a contesta evaluarea în speță prin intermediul unor probe concrete și obiective, de genul unei noi expertize, care era admisibil a fi efectuată în faza procesuală a apelului.
Cu privire la motivul de apel prin care se invocă că s-ar fi efectuat plata unei despăgubiri pentru terenul supus exproprierii, curtea a reținut că prin Jurnalul nr. 2987 pronunțat de Curtea de Apel Craiova în Camera de Consiliu din data de 15 mai 1946 se atestă tabloul de sume ce se cuvin expropriaților, sume ce urmează a fi consemnate pe numele foștilor proprietari, în care apare o mențiune și la o chitanță, cu o sumă depusă pe numele autorului reclamanților. Or, toate aceste acte fac referire la sume de bani care „urmează a fi consemnate”, deci care vor fi plătite în viitor pe numele expropriaților, fără a dovedi existența efectivă a unei plăți. De altfel, chitanța respectivă nici nu există la dosar pentru a se putea aplica o prezumție de plată a despăgubirilor, astfel cum se invocă, emiterea acesteia având mai degrabă un rol formal pentru a se putea constata că ar fi îndeplinite condițiile de expropriere.
Pe de altă parte, prin referatul întocmit de Regionala CF Craiova - Oficiul Juridic se recunoaște că, în conformitate cu referatul din data de 27 ianuarie 1949, autorul reclamantelor a fost propus să nu fie despăgubit, deoarece „avea o situație economică bună”, iar până în anul 1960 acesta nu a primit despăgubiri. Prin acel referat s-a propus acordarea de despăgubiri bănești sau măsuri alternative de despăgubire, propunere ce nu i s-a mai dat curs.
În referatul depus la dosarul de fond, Biroul Cadastru al Regionalei CF Craiova atestă aceeași situație juridică: până în anul 1960, autorul reclamantelor nu a fost despăgubit, iar după acest an nu mai există alte acte referitoare la plata despăgubirilor pentru terenul în cauză.
Reclamantele au depus la dosar declarații autentificate, în care au declarat pe propria răspundere că nu au primit despăgubiri pentru terenul preluat de Depoul CFR.
În speță, însă, apelantul consideră că incertitudinea stării de fapt potrivit căreia suma a fost achitată sau nu către autor îi este favorabilă, de vreme ce intimatele trebuiau a face dovada că autorul lor nu a primit despăgubiri.
Or, este evident că faptele negative nu pot fi dovedite, decât eventual prin dovedirea faptelor pozitive contrare. Cum nu se putea dovedi o faptă negativă de genul „nu a primit despăgubiri”, fapta pozitivă contrară era dovada primirii despăgubirilor, dar o astfel de probă ar fi trebuit a fi administrată de cel căruia îi era favorabilă, adică de pârât.
Ca atare, inexistența unei dovezi clare a plății despăgubirilor, coroborată cu înscrisuri care atestă că autorul reclamantelor a fost propus a nu fi despăgubit, avându-se în vedere situația economică a acestuia și climatul politic care s-a instaurat la momentul la care ar fi trebuit a se face plata despăgubirilor, creează o prezumție simplă că plata despăgubirilor nu a fost efectuată, iar o astfel de prezumție putea fi înlăturată numai printr-o dovadă concretă a unei plăți primite de către autorul reclamantelor, probă care nu se regăsește la dosar.
În ceea ce privește excepția nemotivării sentinței, instanța de apel a constatat că hotărârea contestată cuprinde argumentele și raționamentele juridice care au format convingerea instanței. Pe de altă parte, motivarea instanței de fond a fost suplinită în rândurile de mai sus, în raport de criticile aduse prin apelul formulat, care limitează efectul devolutiv al acestei căi de atac.
Referitor la criticile privind acordarea cheltuielilor de judecată, acestea au fost considerate ca fiind nefondate, de vreme ce apelantul a fost partea care a căzut în pretenții, iar cheltuielile de judecată au constat în plata unor onorarii de experți, iar nu de avocat, pentru a se putea eventual pune în discuție reducerea cuantumului. Potrivit art. 274 C. proc. civ., partea care a câștigat procesul va putea obține restituirea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea, dar și caracterul rezonabil al acestora. Or, cheltuielile de judecată acordate în speță îndeplinesc toate aceste criterii, fiind nu numai reale și necesare, dar, în raport de gradul dificil al problemelor de drept expuse, sunt și mai mult decât rezonabile.
Prin decizia nr. 1969 din 18 iunie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost admis recursul declarat de recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – D.G.R.F.P. Craiova și a fost casată în parte decizia recurată și trimisă cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului declarat de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – D.G.R.F.P. Craiova, împotriva sentinței civile nr. 109 din 11 iunie 2013 a Tribunalului Dolj, secția I civilă.
În considerentele deciziei, Înalta Curte a reținut faptul că în cauză este fondată critica care privește greșita calificare a cererii de chemare în judecată, așa cum a fost modificată și prin care s-a solicitat contravaloarea terenului imposibil de restituit în natură. Ambele instanțe de fond au considerat că pârâtului îi revine obligația de desdăunare ca efect al admiterii acțiunii în revendicare, deoarece restituirea în natură nu mai este posibilă.
Înalta Curte a constatat că acest raționament juridic subzistă, însă doar în cazul în care bunurile existau în materialitatea lor în posesia pârâtului, la data formulării cererii de chemare în judecată, deoarece numai în acest caz este viabilă finalitatea urmărită prin cererea în revendicare, anume redobândirea posesiei, ca stare de fapt. Doar dacă restituirea în natură era posibilă la momentul cererii introductivă, dar nu mai era posibilă la data soluționării cauzei, se poate vorbi despre înlocuirea obligației de restituire în natură printr-o obligație de desdăunare. Ca atare, a reținut că obligația de desdăunare poate reprezenta un efect al admiterii acțiunii în revendicare numai atunci când reclamantul ar fi putut obține restituirea în natură, dacă sunt îndeplinite toate condițiile legale la data formulării acțiunii. Astfel, în cazul în care bunul în discuție exista în materialitatea sa în posesia pârâtului la acel moment (dar bunul a pierit până la data soluționării cauzei), acordarea de despăgubiri constând în echivalentul valoric al bunului derivă din chiar acțiunea în revendicare, a cărei cauză juridică o reprezintă deținerea abuzivă a bunului. În caz contrar, desdăunarea decurge dintr-o acțiune în pretenții care are drept cauză juridică imposibilitatea de restituire în natură a bunului de către fostul posesor, care subzista încă de la momentul formulării cererii de chemare în judecată. În acest ultim caz, obligația de desdăunare reprezintă o pretenție de sine-stătătoare, independentă de restituirea în natură din moment ce nu reprezintă un efect al admiterii acțiunii în revendicare, fără a avea relevanță dacă reclamantul a formulat și o pretenție de restituire în natură.
În consecință, Înalta Curte a apreciat că obligația de desdăunare trebuie analizată distinct de obligația de restituire în natură atunci când reclamantul le-a invocat pe ambele din perspectiva atât a elementelor cererii (părți, obiect, cauză), cât și a condițiilor ce interesează exercițiul dreptului la acțiune (drept, interes, calitate și capacitate procesuală), iar prescripția dreptului material la acțiune ar trebui analizată chiar în raport de cererea în pretenții, respectiv de obligare a Statului Român la plata contravalorii bunurilor care nu mai pot fi restituite la data formulării cererii.
A mai reținut instanța de recurs că o asemenea cerere în pretenții se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală potrivit art. 998 – 999 C. civ., deoarece presupune fapta culpabilă a pârâtului care la data cererii introductive nu poate restitui bunul în materialitatea sa, dată fiind situația existentă chiar la data sesizării instanței. În condițiile în care cererea în pretenții se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală, acțiunea prin care se valorifică dreptul subiectiv pretins are natura unei acțiuni personale pentru că se invocă un drept de creanță și, chiar dacă reclamantul se adresează instanței și cu o cerere în revendicare, temeiul juridic al cererii în pretenții este unul distinct de cel al cererii în revendicare.
Drept urmare, Înalta Curte a apreciat că în mod nelegal instanța a analizat temeinicia pretențiilor prin raportare la dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., fără să le analizeze în baza dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., cu toate consecințele care decurg din aplicarea instituției răspunderii civile delictuale.
Înalta Curte a constatat, astfel, că se impune admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare numai în ce privește acțiunea în pretenții, respectiv pentru cererea privind obligarea la plata contravalorii suprafeței de teren, imposibil de restituit în natură. De asemenea, a arătat că se impune ca instanța de apel, cu ocazia rejudecării, să analizeze dacă sunt realizate condițiile angajării răspunderii civile delictuale și, în raport de cele statuate, să analizeze și necesitatea unei noi evaluări a terenului în raport de argumentele invocate de pârât.
În rejudecare, prin încheierea de ședință din 14 ianuarie 2015, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a dispus transpunerea dosarului la secția a II-a civilă. Ulterior, prin încheierea de ședință din 26 martie 2015, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în raport de considerentele deciziei nr. 1969 din 18 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, prin care s-a dispus casarea parțială a deciziei pronunțate în apel, a apreciat că se impune a se efectua o expertiză având ca obiectiv evaluarea terenului care nu poate fi restituit în natură reclamantelor.
La data de 18 mai 2015, expertul desemnat de instanță, G., a depus raportul de expertiză, în cadrul căruia a concluzionat faptul că valoarea terenului în suprafață de 15.393 mp situat în Craiova, str. D., aflat în administrarea Companiei Naționale de Căi Ferate CFR SA - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații Craiova, teren identificat conform lucrărilor întocmite în cauză de experții C. și F. (Dosar nr. x/63/2007 al Tribunalului Dolj) este în valoare de 1.498.643 RON.
În cauză, s-au formulat obiecțiuni la raportul de expertiză întocmit de expert G. de către apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – D.G.R.F.P. Craiova, iar la aceste obiecțiuni expertul a depus răspuns și a concluzionat faptul că la valoarea terenului stabilită anterior la data de 15 mai 2015, la suma de 1.498.643 RON, s-a luat în calcul suma de 97,35 RON/mp.
Prin decizia nr. 776 din 22 octombrie 2015, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – D.G.R.F.P. Craiova împotriva sentinței civile nr. 109 din 11 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, în contradictoriu cu intimatele A. și B.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că este învestită cu soluționarea doar a cererii având ca obiect obligația de dezdăunare, respectiv cererea de acordare de despăgubiri pentru terenul imposibil de restituit în natură, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, respectiv pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. În acest sens, Înalta Curte a apreciat că prescripția dreptului material la acțiune ar trebui analizată în raport de cererea în pretenții, iar temeinicia pretențiilor să se realizeze prin raportare la dispozițiile art. 998-999 C. civ., cu toate consecințele care decurg din aplicarea instituției în cauză.
Pornind de la aspectul prescripției dreptului material la acțiune al cererii, instanța de apel a concluzionat în sensul că cererea în pretenții pentru despăgubiri nu este prescrisă, respectiv este formulată în termenul legal de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.
Raportat la dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, în cazul acțiunii în pretenții întemeiată pe răspundere civilă delictuală, prescripția extinctivă începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de aceasta.
În speță, momentul când reclamantele au cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea corespunde datei când prin raportul de expertiză administrat în cauză, la instanța de fond, s-a stabilit faptul că doar o parte din întreaga suprafață de teren se poate restitui în natură, respectiv doar suprafața de 5.432 mp, diferența de teren fiind ocupată de liniile ferate, respectiv de elemente concrete ale infrastructurii feroviare publice sau reprezentând zona de siguranță a infrastructurii feroviare publice.
Prin raportul de expertiză efectuat de expert C., depus de acesta la tribunal la data de 06 mai 2013 s-a arătat că se poate restitui în natură reclamantelor doar suprafața de teren de 5.432 mp, aflată în afara zonei de siguranță a infrastructurii feroviare publice, aspect reținut și de instanța de fond, care, potrivit dispozitivului sentinței nr. 109 din 11 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, a dispus obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și CN CF CFR SA – Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații Craiova să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantelor suprafața de 5.432 mp. Ca atare, din momentul când a fost depus la instanță raportul efectuat de expert C., respectiv la 06 mai 2013, reclamantele au luat cunoștință de faptul că pentru diferența de teren de 15.393 mp (din totalul suprafeței de 20.825 mp) aveau posibilitatea legală să solicite despăgubiri și, ca atare, acestea reprezintă, în cauză, data când au cunoscut paguba, cât și persoana care răspunde de ea.
Prin urmare, prescripția dreptului material în ce privește cererea în pretenții începe să curgă din 06 mai 2013, când reclamantele au cunoscut că doar o parte din teren se poate restitui în natură și, în consecință, de la acest moment începe să curgă și dreptul acestora la despăgubiri pentru diferența de teren.
Cum în cauză, anterior raportului de expertiză efectuat de expert C. la data de 5 februarie 2013, conform mențiunilor încheierii de ședință din data respectivă s-a arătat de către reclamante că, în ipoteza în care nu este posibilă restituirea în natură a terenului, solicită acordarea de despăgubiri în schimbul terenului, curtea a constatat că această cerere în pretenții a fost formulată în termenul legal de prescripție.
Față de îndrumările din decizia de casare, curtea a apreciat că în această etapă procedurală nu mai este relevantă critica apelantului Statul Român, prin care s-a invocat tardivitatea formulării cererii de acordare despăgubiri, având în vedere că aceasta a fost făcută în etapa de administrare a probatoriului.
Referitor la celelalte cerințe ale cererii întemeiate pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., reținute de instanța de recurs ca temei al acțiunii în pretenții, instanța de apel a considerat că în speță sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Astfel, așa cum s-a arătat anterior prin raportul de expertiză efectuat de expert C., reclamantele au luat cunoștință de existența prejudiciului concretizat în speță prin faptul că o mare parte din terenul revendicat (suprafața de 15.393 mp) este ocupată de liniile ferate, respectiv de elemente concrete ale infrastructurii feroviare publice sau reprezentând zona de siguranță a infrastructurii feroviare. Prin ocuparea terenului cu aceste linii ferate și elemente ale infrastructurii feroviare publice practic s-a produs reclamantelor un prejudiciu, în condițiile în care acestea au făcut dovada faptului că autorii acestora au avut în proprietate terenul.
În speță, fapta ilicită, în sensul dispozițiilor art. 998-999 C. civ., constă tocmai în faptul că Statul Român a ocupat în mod abuziv terenul în suprafață totală de 20.825 mp, conform raportului de expertiză, lipsind astfel reclamantele de folosința acestuia și, prin urmare, s-a creat în patrimoniul lor un prejudiciu. De altfel, fapta ilicită a apelantului Statul Român constă în faptul că deține un imobil – teren, proprietatea autorului intimatelor, producerea unui prejudiciu constând în imposibilitatea de restituire în natură a acestuia.
Datorită faptului că preluarea terenului de către stat s-a realizat prin abuz, terenul fiind expropriat potrivit Decretului – Lege nr. 452/1941 și Decretului nr. 832/1941, rezultă vinovăția și, pe cale de consecință, și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.
Instanța de apel a constatat că este nefondat și motivul de apel formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice referitor la valoarea despăgubirilor, respectiv la faptul că valoarea stabilită de 1.169.968 RON ar fi mare și nu ar corespunde valorii reale de circulație a terenului, în funcție de prețurile practicate pe piața liberă.
În acest sens, în rejudecare, avându-se în vedere caracterul devolutiv al apelului, s-a efectuat o nouă expertiză, având ca obiective evaluarea terenului în suprafață de 15.393 mp, situat în Craiova, str. D., aflat în administrarea CN Căi Ferate. Potrivit raportului de expertiză efectuat de expert G., s-a stabilit că valoarea terenului este de 1.498.643 RON, la acest raport de expertiză s-au efectuat obiecțiuni de D.G.R.F.P. Craiova, în sensul că valoarea stabilită nu corespunde valorii reale, fiind supraevaluată, iar la aceste obiecțiuni a răspuns expertul, prin care acesta a menținut valoarea stabilită inițial de 1.498.643 RON (97,35 RON/mp). Or, în condițiile în care în prezentul stadiu procedural, în rejudecare, s-a administrat de instanța de apel o nouă expertiză, iar evaluarea terenului este de 1.498.643 RON, chiar mai mare decât valoarea stabilită anterior, la instanța de fond (anterior s-a reținut valoarea de 1.169.968 RON), curtea a apreciat că sunt nefondate criticile prin care s-a invocat faptul că evaluarea terenului la suma de 1.169.968 RON ar fi mare și nu ar corespunde valorii reale în funcție de prețurile practicate pe piața liberă.
Instanța de apel a considerat că sunt nerelevante și apărările formulate de Ministerul Finanțelor Publice, cu ocazia „concluziilor scrise”, potrivit cărora anterior intimatele ar fi formulat o cerere de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, sub nr. x/63/2010, prin care au chemat în judecată H. SA pentru a obține măsuri reparatorii cu privire la terenul în suprafață de 4.910 mp, acțiune admisă, și, în consecință, suprafața de teren pentru care se solicită despăgubiri ar fi mult mai mică, iar expertul nu ar fi făcut o identificare corectă.
Referitor la acest aspect, care are relevanță pentru stabilirea valorii despăgubirilor, curtea a pus în vedere intimatelor să depună înscrisuri (potrivit mențiunilor încheierii din 26 martie 2015), astfel că, ulterior, la data de 18 iunie 2015, s-au atașat o serie de înscrisuri cu privire la terenul în suprafață de 4.910 mp prevăzut în sentința nr. 367 din 20 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția civilă. În acest sens, s-a precizat că s-au expropriat două parcele, respectiv parcela nr. XX și YY ce aparținea numitului E., iar aceste terenuri expropriate nu au legătură cu terenul ce face obiectul prezentei cauze.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, în drept invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, recurenta a arătat următoarele:
1. Pentru a se putea angaja răspunderea civilă delictuală este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unei legături de cauzalitate între faptă ilicită și prejudiciu, existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, existența capacității delictuale a celui ce a săvârșit faptă ilicită.
Or, în speță, nu se poate considera ca fiind întrunite cumulativ aceste condiții prevăzute de lege pentru a se antrena o astfel de răspundere în sarcina pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații, așa cum reiese din dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954. Prin urmare, nu poate fi atrasă o răspundere civilă a statului ca subiect distinct de drept - o răspundere subiectivă, bazată pe culpa, în condițiile art. 998 - 999 C. civ. - pentru acțiuni ale unor autorități publice (în sensul avut în vedere de Titlul III din Constituția României).
În plus, din înscrisurile depuse în dovedirea cererii rezultă faptul că pentru acest imobil autorul reclamantelor a fost despăgubit la data exproprierii. Așadar, despăgubirea a fost acordată autorului reclamantelor, iar aceasta nu poate cere a doua oară o altă despăgubire întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 998 - 999 C. civ., ci eventual în cadrul procedurii speciale putea cere din nou stabilirea acestor despăgubiri acordate. Totodată, în cadrul procedurii speciale a exproprierii putea contesta valoarea acestor despăgubiri.
În cauză, reclamantele nu dețin un titlu valabil care să ateste dreptul de proprietate asupra terenului în discuție, drept subiectiv civil pretins a fi încălcat de către pârâți. Pentru angajarea răspunderii civile delictuale era necesar ca să probeze, în mod cumulativ, existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu și a legăturii de cauzalitate între fapta și prejudiciu. Fapta ilicită presupune orice conduita a pârâtului care încalcă, cu intenție sau din culpă, un drept subiectiv civil al reclamantului, producându-i astfel un prejudiciu. În speță, însă, ca efect al exproprierii, reclamantele nu mai sunt titularele dreptului subiectiv civil pretins a fi încălcat - dreptul real de proprietate - astfel că, în raport de inexistența dreptului nu poate exista nici fapta ilicită și, deci, nici răspundere civilă delictuală.
2. Instanța de apel în mod greșit a respins excepția tardivității formulării cererii de acordare a despăgubirilor bănești.
În cauza de față, reclamantele au solicitat restituirea în natură a terenului, iar, ca urmare a raportului de expertiză efectuat în cauză, care a constatat că terenul revendicat este ocupat de construcții, stabilind, totodată, și valoarea acestuia, acestea au precizat că înțeleg să solicite despăgubiri, în situația în care restituirea în natură a terenului nu este posibilă.
Potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul își poate întregi sau modifica acțiunea în condițiile acestui text. În conformitate cu norma indicată, la prima zi de înfățișare instanța va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum și pentru a propune noi dovezi.
Alin. (2) al aceluiași articol dispune că cererea nu se socotește modificată și nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în instanța: 1. când se îndreaptă greșelile materiale din cuprinsul cererii; 2. când reclamantul mărește sau micșorează câtimea obiectului cererii; 3. când cere valoarea obiectului pierdut sau pierit; 4. când înlocuiește cererea în constatare printr-o cerere pentru realizarea dreptului sau, dimpotrivă, în cazul în care cererea în constatare nu poate fi primită.
Din textele mai sus citate rezultă ca legea de procedură distinge două categorii de cereri: de întregire și de modificare a cererii inițiale.
În doctrină și jurisprudență se regăsesc criterii pentru ca diferențierea dintre cele două categorii de cereri să fie evidentă și ușor de făcut. Astfel, cererile de întregire au ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii inițiale, cum ar fi prezentarea unor elemente suplimentare pentru identificarea bunurilor sau pentru completarea elementelor de fapt. Din contra, cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmărește să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată, precum părțile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia.
În speță, cererea formulată de reclamante, prin care acestea precizează că înțeleg să solicite despăgubiri în ipoteza în care terenul nu poate fi restituit în natură, modifică obiectul cererii de chemare în judecată din acțiune în revendicare în acțiune în pretenții.
În plus, trebuie observat că cererea modificatoare a fost formulată de către reclamante nu numai cu mult după prima zi de înfățișare, dar a fost introdusă în rejudecare, urmare a casării cu trimitere, unde judecata se desfășoară în limite precis stabilite, în sensul dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., limite ce nu pot fi depășite ori ignorate prin soluționarea unui alt obiect al acțiunii, care nu exista formulat la data când s-a judecat în prima instanță.
Acest aspect a fost reținut și prin decizia instanței de casare, unde se menționează în mod expres „Este adevărat că modificarea acțiunii nu poate avea loc la instanța care rejudeca fondul după casare cu trimitere, însă aceasta soluție de principiu nu poate fi absolutizată”.
3. O altă critică adusă hotărârii instanței de apel se referă la valoarea stabilită pentru terenul ce nu poate fi restituit în natură.
În speță, având în vedere instrucțiunile de casare, instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, care a avut ca obiectiv evaluarea terenului în suprafața de 15.393 mp, situat în Craiova, str. D., jud. Dolj, aflat în administrarea CN Căi Ferate CFR Craiova SA - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații Craiova, teren identificat conform lucrărilor întocmite în cauză de experții C. și F., aflate în Dosarul nr. x/63/2007 al Tribunalului Dolj.
Recurenta a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză efectuat, acestea fiind încuviințate de instanță și analizate în raport de obiectivul stabilit.
Așa cum se reține în cuprinsul raportului de expertiză, expertul stabilește valoarea terenului la prețul de circulație ca fiind de 1.498.643 RON. Acesta apreciază ca fiind adecvată, din punct de vedere al scopului întocmirii raportului, metoda abordării prin comparația de piață. În funcție de informațiile deținute, expertul constată că datele folosite la estimarea valorii de piață prin „abordarea prin comparația de piață pe baza corecțiilor cantitative” oferă cel mai înalt grad de încredere și estimează că valoarea de piață a terenului în suprafață de 15.393 mp este de 1.498.643 RON, valoare care nu corespunde valorii reale a bunurilor în funcție de preturile practicate pe piața liberă.
Valoarea de piață este suma estimată pentru care un activ sau o datorie ar putea fi schimbat(ă) la data evaluării, între un cumpărător hotărât și un vânzător hotărât, într-o tranzacție nepărtinitoare, după un marketing adecvat și în care părțile au acționat fiecare în cunoștință de cauză, prudent și fără constrângere.
În cuprinsul raportului expertul face precizarea că nu a identificat tranzacții cu terenuri în zonă în cursul anului 2015, ci doar oferte de vânzare, care au fost probate parțial, prin urmare nu se putea stabili concret o valoare de piață a terenului atâta timp cât nu exista nicio tranzacție efectuată. Astfel, valoarea actuală a terenului ce a făcut obiectul raportului de expertiză, consultând ofertele on-line și anunțurile publicate pe mai multe site-uri de profil este cu mult mai mică decât valoarea stabilită de expert, aceasta ținând cont și de faptul că piață imobiliară a scăzut considerabil în actualul context social.
Potrivit Ghidului privind valorile orientative ale proprietăților situate în județul Dolj, utilizat de Birourile notariale pentru anul 2015 privind zonarea localităților județului Dolj, terenurile situate în zona Bariera Vâlcii Craiova sunt terenuri categoria C, împrejurare neavută în vedere de expert.
Potrivit standardelor A.N.E.V.A.R., pentru a stabili valoarea unui imobil teren, evaluatorul are sarcina, în primul rând, de a identifica o proprietate comparabilă, al cărei preț de vânzare/ofertă de vânzare să constituie un reper pentru estimarea valorii de piață a proprietății în cauză. Valoarea de piață presupune selectarea unor proprietăți similare care au fost vândute la o data apropiată de data evaluării proprietății în cauză sau a unor proprietăți similare oferite spre vânzare.
Având în vedere că nu există proprietăți imobiliare identice și este dificilă identificarea unor proprietăți similare care să fi fost înstrăinate și care să poată fi comparabile pentru stabilirea valorii imobilului în cauză, Standardele Internaționale de Evaluare acceptă utilizarea ofertelor de vânzare, în absența informațiilor certe privind tranzacțiile. Astfel, A.N.E.V.A.R. recomanda utilizarea mai multor metode pentru determinarea valorii unui imobil, pornind tocmai de la lipsa sau insuficiența datelor de pe piață.
În consecință, deși avea dreptul, potrivit legii, expertul desemnat nu a solicitat informații despre tranzacții imobiliare vreunei societăți de evaluare, notar public sau birou de carte funciară.
Evaluarea imobilului numai pe baza prețurilor de ofertă din anunțurile publicitare poate fi subiectivă sau chiar manipulată de persoanele interesate în supraevaluarea acestor bunuri imobile și obținerea unor sume mai mari ca urmare a despăgubirilor. Prin urmare, informațiile culese de pe piața imobiliară trebuiau a fi prelucrate, ajustate cu o serie de coeficienți de corecție, nu extrapolate, astfel încât concluziile să reflecte cât mai aproape de realitate valoarea de piață a imobilului supus evaluării.
Expertul nu a folosit criterii și standarde internaționale la efectuarea raportului de expertiză, raportat la Hotărârea nr. 3/2012 privind aprobarea standardelor de evaluare obligatorii pentru membrii Uniunii Naționale a Evaluatorilor Autorizați din România, emisă în temeiul art. 7 alin. (3) lit. j) din O.G. nr. 24/2011 privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor.
4. Instanța de apel apreciază greșit că sunt nerelevante susținerile și apărările formulate de Ministerul Finanțelor Publice prin concluziile scrise depuse la dosar.
Astfel, instanța nu a avut în vedere faptul că autorul reclamantelor a primit despăgubiri la data când terenul a fost expropriat potrivit Decretului-lege nr. 452 din 26 februarie 1941 și Decretului-lege nr. 832 din 27 martie 1941, acestea fiind în sumă de 93.018 RON potrivit chitanței depusă la dosarul cauzei. Prin Jurnalul nr. 2987 din 15 mai 1946 al Curții de Apel Craiova s-a ordonat trimiterea RA CFR în stăpânirea imediată a terenurilor situate pe teritoriul comunei Bariera Vâlcii. Prin același jurnal s-au stabilit sumele cu care urmau să fie despăgubiți proprietarii terenurilor expropriate, autorul reclamantelor urmând a primi suma de 93.018 RON, conform recipisei, care se coroborează cu borderoul de sume depuse și chitanțele emise de Administrația Financiară pe numele locuitorilor expropriați din com. suburbană Bariera Vâlcii.
În consecință, atâta timp cât administrația fiscală a emis chitanțe de plată pentru aceste sume, este puțin probabil ca acestea să nu fi fost încasate de către proprietarii terenurilor expropriate.
Potrivit dispozițiilor prevăzute de art. 1499-1502 C. civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plății se face cu orice mijloc de probă. Chitanța în care se consemnează primirea prestației principale face să se prezume, până la proba contrară, executarea prestațiilor.
Decretul-lege nr. 452 din 26 februarie 1941 se referă la declararea ca fiind de utilitate publică a lucrărilor de construcții la calea ferată și la autorizarea executării acestor lucrări, iar Decretul nr. 832 din 27 martie 1941 la declararea ca fiind în interesul apărării naționale a lucrărilor de construcții ce urmau a fi executate la mai multe linii de cale ferata.
Prin urmare, aceste decrete nu puteau fi temei al exproprierii terenului autorului reclamantelor din moment ce vizează doar autorizarea executării unor lucrări de construcții, iar, în ce privește Decretul-lege nr. 832/1941, acesta nu este însoțit de tabele sau planuri din care să rezulte proprietarii cuprinși în exproprierile inițiale sau suplimentare. În ceea ce privește terenul aparținând autorului E., acesta figurează în tabloul cu parcelele și numele celor expropriați în comuna suburbana Bariera Vâlcii pentru construcția Depoului de Locomotive Craiova și în planul de expropriere pentru construcția acestui depou, plan întocmit la 27 iunie 1947.
Raportat la aceste înscrisuri, instanța nu putea reține că exproprierea s-a făcut în temeiul Decretelor-lege nr. 452 din 26 februarie 1941 și 832 din 27 martie 1941, întrucât nu au fost prezentate tabelele cuprinzând proprietarii al căror terenuri au făcut obiectul exproprierilor vizate de aceste acte normative, proprietari între care să figureze și autorul E.; în plus, la dosar nu există dovada identității între lucrarea în scopul căreia a fost expropriat terenul autorului în anul 1947 și lucrările a căror execuție a fost avută în vedere de cele două decrete-lege.
Instanța de apel a mai reținut prin considerentele hotărârii atacate faptul că în cauză nu s-a făcut dovada că suma ce s-ar fi cuvenit autorului reclamantelor a și fost achitată către autorul expropriat.
Or, atâta timp cât instanța nu avea certitudinea că suma a fost sau nu achitată către autor, nu putea să dispună obligarea Statului la acordarea de despăgubiri pentru terenul în litigiu, deoarece reclamantele nu au făcut dovada că autorul lor nu a primit despăgubiri.
Nu se poate reține astfel că emiterea unei chitanțe are mai degrabă un rol formal pentru a se putea constata că ar fi îndeplinite condițiile de expropriere atâta timp cât din Borderoul depus la dosar rezultă că acesta conține sumele depuse și chitanțele emise de Administrația Financiară pe numele locuitorilor expropriați, printre care se număra și autorul reclamantelor cu chitanța pentru suma de 93.018 RON.
Procedând astfel, instanța de apel a pronunțat hotărârea fără a intra în cercetarea fiecărui motiv de apel în parte, nu a analizat și nu a apreciat întregul material probator dispus și administrat în cauză și care ar fi condus la concluzia temeiniciei apelului declarat de Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice.
În speță, instanța s-a limitat la a respinge apelul bazându-și practic în totalitate motivarea pe susținerile instanței de casare. Or, motivarea hotărârii trebuie să poarte asupra tuturor criticilor formulate și asupra tuturor argumentelor de fapt și de drept invocate, ceea ce înseamnă că motivele invocate în hotărâre nu trebuie să fie contradictorii sau dubitative, ci, dimpotrivă, acestea trebuie să ofere părților și instanțelor de control judiciar o înlănțuire logică a faptelor și regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv, iar o motivare sumară și confuză echivalează practic cu nemotivarea hotărârii.
Prin întâmpinare, reclamantele au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
În recurs nu s-au administrat probe noi.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:
1. Potrivit deciziei nr. 1969 din 18 iunie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în cazul în care bunul în discuție exista în materialitatea sa în posesia pârâtului la acel moment (dar bunul a pierit până la data soluționării cauzei), acordarea de despăgubiri constând în echivalentul valoric al bunului derivă din chiar acțiunea în revendicare, a cărei cauză juridică o reprezintă deținerea abuzivă a bunului. În caz contrar, desdăunarea decurge dintr-o acțiune în pretenții care are drept cauză juridică imposibilitatea de restituire în natură a bunului de către fostul posesor, care subzista încă de la momentul formulării cererii de chemare în judecată. În acest ultim caz, obligația de desdăunare reprezintă o pretenție de sine-stătătoare, independentă de restituirea în natură din moment ce nu reprezintă un efect al admiterii acțiunii în revendicare, fără a avea relevanță dacă reclamantul a formulat și o pretenție de restituire în natură.
În raport de aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că, în situația de față, obligația de desdăunare trebuie analizată distinct de obligația de restituire în natură atunci când reclamantul le-a invocat pe ambele din perspectiva atât a elementelor cererii (părți, obiect, cauză), cât și a condițiilor ce interesează exercițiul dreptului la acțiune (drept, interes, calitate și capacitate procesuală), iar prescripția dreptului material la acțiune ar trebui cercetată chiar în raport de cererea în pretenții, respectiv de obligare a Statului Român la plata contravalorii bunurilor care nu mai pot fi restituite la data formulării cererii. O asemenea cerere în pretenții se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală potrivit art. 998 – 999 C. civ., deoarece presupune fapta culpabilă a pârâtului care la data cererii introductive nu poate restitui bunul în materialitatea sa, dată fiind situația existentă chiar la data sesizării instanței. În condițiile în care cererea în pretenții se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală, acțiunea prin care se valorifică dreptul subiectiv pretins are natura unei acțiuni personale pentru că se invocă un drept de creanță și, chiar dacă reclamantul se adresează instanței și cu o cerere în revendicare, temeiul juridic al cererii în pretenții este unul distinct de cel al cererii în revendicare.
Drept urmare, Înalta Curte a constatat, astfel, că se impune admiterea recursului, casarea deciziei din apel și trimiterea cauzei spre rejudecare numai în ce privește acțiunea în pretenții, respectiv pentru cererea privind obligarea la plata contravalorii suprafeței de teren, imposibil de restituit în natură. De asemenea, a arătat că se impune ca instanța de apel, cu ocazia rejudecării, să analizeze dacă sunt realizate condițiile angajării răspunderii civile delictuale și, în raport de cele statuate, să analizeze și necesitatea unei noi evaluări a terenului în raport de argumentele invocate de pârât.
Printr-o primă critică formulată, recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, în calitate de reprezentantă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a susținut că, în speță, nu se poate considera ca fiind întrunite cumulativ condițiile prevăzute de lege pentru a se antrena o astfel de răspundere în sarcina sa, respectiv: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unei legături de cauzalitate între faptă ilicită și prejudiciu, existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, existența capacității delictuale a celui ce a săvârșit faptă ilicită. A arătat că statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații, așa cum reiese din dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 și că nu poate fi atrasă o răspundere civilă a acestuia ca subiect distinct de drept - o răspundere subiectivă, bazată pe culpă, în condițiile art. 998 - 999 C. civ. - pentru acțiuni ale unor autorități publice (în sensul avut în vedere de Titlul III din Constituția României).
În ce privește acest motiv de recurs, Înalta Curte reține, pe de o parte, că recurenta-pârâtă nu argumentează care condiții ale răspunderii civile delictuale nu sunt regăsite în speță. Critica este una generală și se bazează pe împrejurări ce nu au legătură directă cu îndeplinirea cerințelor prevăzute de dispozițiile art. 998 – 999 C. civ., ci, mai degrabă, cu aspecte ce țin de dovedirea dreptului dedus judecății, respectiv dreptul la despăgubiri, și de analiza probelor administrate în cauză. În acest context, s-a invocat faptul că pentru imobilul în litigiu autorul reclamantelor a fost despăgubit la data exproprierii, sens în care reclamantele nu pot cere a doua oară o altă despăgubire întemeiată pe prevederile art. 480 și art. 998 - 999 C. civ. S-a mai învederat că acestea nu dețin un titlu valabil care să ateste dreptul lor de proprietate asupra terenului în discuție, drept subiectiv civil pretins a fi încălcat, astfel că, în raport de inexistența dreptului nu poate exista nici fapta ilicită și, deci, nici răspundere civilă delictuală.
Așadar, Înalta Curte constată că această critică nu se constituie într-un veritabil motiv de recurs la adresa deciziei pronunțate în apel și nu arată în ce constă nelegalitatea deciziei, prin raportare la soluția adoptată ori la argumentele arătate de instanță în motivarea hotărârii. Or, recurenta-pârâtă avea obligația să argumenteze rațiunea pentru care consideră că hotărârea este lipsită de temei legal, având în vedere și faptul că în calea de atac a recursului, care are natura unei căi de atac de reformare, nu are loc o devoluare a fondului.
Înalta Curte observă că, în speță, în ciclul procesual anterior, cu putere de lucru judecat s-a statuat asupra nevalabilității titlului statului de preluare a imobilului în litigiu, prin Decretul - lege nr. 452 din 26 februarie 1941 și Decretul - lege nr. 832 din 27 martie 1945, ceea ce presupune recunoașterea, cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamantelor, succesoarele autorului expropriat abuziv, fără niciun fel de despăgubire.
Or, în aceste limite instanța de apel a constatat, în mod corect, că fapta ilicită a statului, analizată din perspectiva art. 998 - 999 C. civ., constă în faptul ocupării abuzive a terenului în suprafață de 20.825 mp, lipsind pe reclamante de folosința acestuia, creând în patrimoniul lor un prejudiciu real cât timp imobilul nu poate fi restituit în natură.
Așadar, în aceste condiții, întrucât preluarea terenului de către stat s-a produs prin abuz, rezultă, cum a reținut și instanța de apel, vinovăția acestuia și, implicit, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, respectiv încălcarea dreptului de proprietate al reclamantelor asupra terenului prin ocuparea acestuia cu linii ferate, cu elemente concrete ale infrastructurii feroviare publice.
Pe de altă parte, în continuare, Înalta Curte mai reține că, în speță, așa cum susține recurenta-pârâtă, nu sunt încălcate dispozițiilor consacrate de art. 998 - 999 C. civ., pentru a fi incidente prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât principiile răspunderii civile delictuale sunt aplicabile tuturor subiecților de drept, inclusiv statului, care, în situația de față, răspunde pentru fapta sa, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954.
Dacă capacitatea civilă a statului român reprezintă acea parte a capacității lui juridice constând în aptitudinea de a avea și a-și exercita drepturile civile și de a avea și asuma obligații civile prin încheierea de acte juridice civile, capacitatea procesuală a acestuia nu poate fi altceva decât aplicațiunea pe plan procesual a capacității civile amintite. Prin urmare, în privința statului, capacitatea procesuală de folosință constă în aptitudinea sa de a avea drepturi și obligații procesuale.
De altfel, art. 41 alin. (1) C. proc. civ. dispune în mod expres că „orice persoană care are folosința drepturilor civile poate fi parte în judecată”. Acest text trebuie coroborat cu art. 25 alin. (1) al Decretului nr. 31/1954, care recunoaște statului calitatea de persoană juridică și, totodată, o capacitate proprie de folosință.
În ce privește capacitatea procesuală de exercițiu a statului, în mod corespunzător, reprezintă acea parte a capacității sale procesuale care constă în aptitudinea acestuia de a-și valorifica drepturile civile deduse în justiție, exercitând drepturile procesuale și îndeplinind tot astfel obligațiile procesuale prin organele de stat anume desemnate în acest scop. Textul de principiu îl reprezintă și sub acest aspect alin. (2) al art. 25 al Decretului nr. 31/1954; art. 25 conține în privința reprezentării statului o normă juridică specială, de strictă interpretare și aplicare.
Așadar, în materie procesuală, ori de câte ori se ivesc litigii în legătură cu raporturile juridice civile în care statul român participă proprio nomine și, în măsura în care prin lege nu se dispune altfel, în virtutea vocației generale conferite de art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 Ministerul Finanțelor Publice este acela care stă, în numele statului, în procesele izvorâte din raporturile juridice respective deduse spre soluționare organelor de jurisdicție. Este o soluție de consecvență juridică întemeiată atât pe regula de interpretare logică ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus a dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, care prevăd că statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice sau alt reprezentant legal în toate cazurile fără a se face vreo distincție între raporturile civile sau procesual-civile, cât și pe argumentul de analogie ubi eadem est ratio, eadem lex solutio esse debet (unde există aceeași rațiune a legii, trebuie aplicată aceeași dispoziție legală, adică art. 25 alin. (2) din decret).
2. În recurs, pârâta a arătat că cererea formulată de reclamante, prin care acestea precizează că înțeleg să solicite despăgubiri în ipoteza în care terenul nu poate fi restituit în natură, modifică obiectul cererii de chemare în judecată din acțiune în revendicare în acțiune în pretenții. În plus, această cerere modificatoare a fost formulată de către reclamante nu numai cu mult după prima zi de înfățișare, dar a fost introdusă în rejudecare, urmare a casării cu trimitere, unde judecata se desfășoară în limite precis stabilite, în sensul dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.
În raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ceea ce privește motivul de recurs ce vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., cu referire la art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte constată că această problemă, privind greșita soluționare a excepției tardivității formulării cererii de acordare a despăgubirilor bănești, cu trimitere expresă la modificarea obiectului cererii de chemare în judecată din acțiune în revendicare în acțiune în pretenții, a fost dezlegată în recursul anterior și a intrat în puterea lucrului judecat, din moment ce prin decizia nr. 1969 din 18 iunie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție acest motiv formulat a fost respins.
Instanța de control judiciar a apreciat că „nefondată este și critica privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 132 și 315 C. proc. civ.”.
Astfel, a arătat instanța de recurs, dispozițiile art. 132 C. proc. civ. nu au un caracter imperativ, pârâtul putând accepta, expres sau tacit, o modificare a acțiunii, ulterioară primei zile de înfățișare. Dacă pârâtul nu s-a opus la modificarea cererii de chemare în judecată, deși aceasta a fost făcută după prima zi de înfățișare, iar la acel termen era prezent în instanță, personal sau prin reprezentant, atunci el nu mai poate ulterior să invoce tardivitatea modificării cererii de chemare în judecată.
Raportat la aceste considerente și la faptul că pârâtul nu a făcut opoziție la modificarea cererii de chemare în judecată, în mod legal în speță s-a reținut că nu a avut loc o încălcare a dispozițiilor art. 132 C. proc. civ. De asemenea, în mod legal a reținut instanța că în cauză sunt aplicabile și dispozițiile art. 132 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., întrucât modificarea acțiunii a fost determinată de stabilirea faptului că o parte din imobil este imposibil de restituit în natură, raportat la legea specială, și care poate fi asimilat unui „obiect pierdut sau pierit”. Or, coroborând dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. cu dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. și procedând la interpretarea acestora este evident că cele două mijloace procesuale puse la dispoziția părții au în vedere situația dispariției bunului cert și determinat, indiferent de cauzele ce au produs dispariția acestuia.
În speță, a mai arătat instanța de recurs, atitudinea procesuală a reclamantelor a fost generată și de concluziile raportului de expertiză care concluzionau că o parte din teren nu mai poate fi restituit în natură. Or, faptul că terenul nu ar mai putea fi restituit în natură echivalează cu „pieirea” obiectului, pe care o reglementează art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., atunci când îngăduie ca, și după prima zi de înfățișare, să se ceară valoarea obiectului pierdut sau pierit, fără ca aceasta să echivaleze cu o modificare de cerere.
Totodată, instanța de control judiciar a statuat în sensul că, în cauză, nu se constată nicio încălcare a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.
Este adevărat că modificarea acțiunii nu poate avea loc la instanța care rejudecă fondul după casare cu trimitere, însă, această soluție de principiu nu trebuie absolutizată.
În cazul în care instanțele de control judiciar au apreciat că instanța de fond a soluționat în mod nelegal cauza în temeiul excepțiilor autorității de lucru judecat și inadmisibilității, fără a analiza, în fond, cererea de revendicare potrivit art. 480 C. civ., iar cu ocazia rejudecării și potrivit îndrumărilor date prin decizia de casare, reclamantul a modificat cadrul juridic al acțiunii inițiale, în condițiile art. 132 C. proc. civ., nu se poate reține că instanța ar fi încălcat prevederile art. 315 C. proc. civ., referitoare la limitele casării și caracterul obligatoriu al dezlegărilor date de instanța de recurs.
În acest context, date fiind dezlegările de mai sus, critica recurentei-pârâte cât privește chestiunea de drept analizată nu subzistă, Înalta Curte urmând a o respinge, ca nefondată.
În mod legal, în rejudecarea apelului dispusă de instanța de casare, Curtea de Apel Craiova nu avea cum să mai reanalizeze acele motive invocate de apelantul Statul Roman împotriva sentinței civile nr. 109 din 11 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Dolj, motive ce fuseseră apreciate ca nefondate prin decizia instanței de casare.
3. Prin această critică recurenta-pârâtă a susținut că în mod greșit s-a stabilit valoarea pentru terenul ce nu a putut fi restituit în natură, prin raportul de expertiză întocmit în rejudecare, la care a formulat obiecțiuni, acestea fiind încuviințate de instanță și analizate în raport de obiectivul stabilit.
În speță, a arătat recurenta-pârâtă, expertul a stabilit valoarea terenului la prețul de circulație ca fiind de 1.498.643 RON, prin metoda abordării prin comparația de piață, valoare care însă nu corespunde valorii reale a bunurilor în funcție de preturile practicate pe piața liberă. Or, potrivit standardelor A.N.E.V.A.R., pentru a stabili valoarea unui imobil teren, evaluatorul avea sarcina, în primul rând, de a identifica o proprietate comparabilă, al cărei preț de vânzare/ofertă de vânzare să constituie un reper pentru estimarea valorii de piață a proprietății în cauză. Standardele Internaționale de Evaluare acceptă utilizarea ofertelor de vânzare, în absența informațiilor certe privind tranzacțiile. Astfel, A.N.E.V.A.R. recomanda utilizarea mai multor metode pentru determinarea valorii unui imobil, pornind tocmai de la lipsa sau insuficiența datelor de pe piață.
A susținut recurenta-pârâtă că, în speță, deși avea dreptul, potrivit legii, expertul desemnat nu a solicitat informații despre tranzacții imobiliare vreunei societăți de evaluare, notar public sau birou de carte funciară, nu a folosit criterii și standarde internaționale la efectuarea raportului de expertiză, raportat la Hotărârea nr. 3/2012 privind aprobarea standardelor de evaluare obligatorii pentru membrii Uniunii Naționale a Evaluatorilor Autorizați din România, emisă în temeiul art. 7 alin. (3) lit. j) din O.G. nr. 24/2011 privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor.
Înalta Curte reține, astfel, că recurenta-pârâtă formulează, în mod sintetic, obiecțiuni la raportul de expertiză avut în vedere de instanța de apel, în condițiile în care aceasta a optat pentru acest demers judiciar la rejudecarea cauzei în apel, solicitând, în sensul prezentat prin motivele de recurs, în temeiul art. 211 - 212 C. proc. civ., lămuriri asupra concluziilor probei administrate.
În speță, după depunerea raportului de expertiză, la data de 18 mai 2015, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova a formulat obiecțiuni, arătând că prețul stabilit este supraevaluat, raportat la faptul că expertul a dat o valoare estimativă, iar suma este cu mult mai mare decât cea la care a fost obligată prin hotărârea instanței de fond; expertul nu a avut în calcul prețul pieței, nerespectând prețul actual al pieței din zona respectivă.
Aceste obiecțiuni au fost încuviințate de instanța, răspunsul la obiecțiuni fiind depus la doar pentru termenul de judecată din 17 septembrie 2015.
Ulterior, soluționarea cauzei a fost amânată pentru data de 15 octombrie 2015, pentru a da posibilitatea părților să ia cunoștință de răspunsul expertului la obiecțiunile formulate, însă pârâta nu s-a prezentat la termenul acordat pentru a solicita, eventual, efectuarea unei noi expertizei potrivit art. 212 C. proc. civ., în condițiile în care era nemulțumită de opinia consemnată de expert.
În acest context, recurenta-pârâtă nu mai poate susține în recurs că pretențiile intimatelor-reclamante trebuiau calculate în funcție de prețul actual al pieței imobiliare din zona respectivă.
Ca atare, recurenta-pârâtă nu se poate prevala la acest moment de nerespectarea dispozițiilor legale în materia administrării dovezilor, pentru a fi incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Împrejurarea că, în cauză, expertul desemnat a fost îndrumat, la solicitarea pârâtei, respectiv a instanței de judecată, să răspundă obiecțiunilor formulate la raportul de expertiză întocmit în apel și să rețină, în ceea ce privește evaluarea imobilului, o anumită metodă de evaluare, care a condus la indicarea valorii obținute – metoda comparațiilor directe/tehnica analiza pe perechi de date, folosită în deplină concordanță cu prevederile standardelor de evaluare A.N.E.V.A.R., nu reprezintă o critică de nelegalitate ce poate fi analizată din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Modalitatea de interpretare a concluziilor expertizei efectuate în apel era apanajul instanței de judecată în aplicarea art. 998 - 999 C. civ., astfel că orice critică formulată sub acest aspect excede atribuțiilor instanței de control judiciar în recurs, unde analiza se limitează la cercetarea legalității soluției în condițiile expres și limitativ reglementate prin dispozițiile art. 304 C. proc. civ.
4. Recurenta-pârâtă a mai susținut că instanța de apel a apreciat greșit că nu sunt relevante apărările formulate de Ministerul Finanțelor Publice privind faptul că autorul intimatelor-reclamante a primit despăgubiri la data când terenul a fost expropriat în temeiul Decretului-lege nr. 452 din 26 februarie 1941 și Decretului-lege nr. 832 din 27 martie 1941, respectiv suma de 93.018 RON, conform chitanței depusă la dosarul cauzei. Or, potrivit art. 1499-1502 C. civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plății se face cu orice mijloc de probă, astfel că chitanța în care se consemnează primirea prestației principale face să se prezume, până la proba contrară, executarea prestațiilor.
Față de aceste argumente, Înalta Curte constată, pe de o parte, că în speță nu sunt incidente dispozițiile invocate ca fiind încălcate, în condițiile în care prezentul litigiu este guvernat, în raport de data promovării acestuia, de prevederile din C. proc. civ. de la 1865. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază, cât privește situația de fapt, că aceasta a fost pe deplin lămurită de instanțele de fond și în recurs o reapreciere a probatoriului administrat, care să conducă la o nouă situație de fapt ce urmează a fi dedusă judecății nu mai este posibilă raportat la abrogarea dispozițiilor legale ce ar fi permis analizarea temeiniciei unei hotărâri judecătorești prin art. I pct. 49 din Legea nr. 219/2005, respectiv art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000 (art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ.).
În speță, recurenta-pârâtă a mai arătat că nu se poate considera că emiterea unei chitanțe are mai degrabă un rol formal pentru a se putea constata că ar fi îndeplinite condițiile de expropriere atât timp cât din Borderoul atașat la dosar rezultă că acesta conține sumele depuse și chitanțele emise de Administrația Financiară pe numele locuitorilor expropriați, printre care se număra și autorul reclamantelor cu chitanța pentru suma de 93.018 RON. Or, procedând astfel, instanța de apel a pronunțat hotărârea fără a intra în cercetarea fiecărui motiv de apel în parte, nu a analizat și nu a apreciat întregul material probator dispus și administrat în cauză și care ar fi condus la concluzia temeiniciei apelului declarat de Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, soluția adoptată bazându-și în totalitate motivarea pe susținerile instanței de casare.
În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că analiza acestei critici trebuie făcută din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dat fiind că se invocă lipsa motivării, și constată că instanța de apel a statuat, examinând considerentele decizia nr. 1969 din 18 iunie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere dispozițiile art. 315 C. proc. civ., referitoare la limitele casării și caracterul obligatoriu al dezlegărilor date de instanța de recurs, că, în rejudecare, este învestită „cu soluționarea doar a cererii având ca obiect obligația de dezdăunare, respectiv cererea de acordare de despăgubiri pentru terenul imposibil de restituit în natură, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, respectiv pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.”.
Așadar, instanța de apel, ținută fiind de limitele deduse judecății în rejudecarea apelului, nu avea a se pronunța decât în legătură cu acțiunea în pretenții formulată, anterior instanțele de judecată constatând în mod irevocabil că preluarea imobilului revendicat de la autorul reclamantelor s-a făcut fără plata vreunei despăgubiri.
Prin urmare, în cazul de față, având în vedere și dispozițiile art. 315 C. proc. civ., cerințele prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. au fost respectate de instanța de apel, motivarea deciziei recurate ținând cont de criticile în concret formulate de apelant și de argumentele în fapt și în drept susținute de acesta pentru soluționarea cererii de acordare de despăgubiri pentru terenul imposibil de restituit în natură, întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.
Ca atare, este nefondat motivul de recurs fundamentat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Recurenta-pârâtă a învederat, de asemenea, că Decretul-lege nr. 452 din 26 februarie 1941 și Decretul-lege nr. 832 din 27 martie 1941 nu puteau constitui temei al exproprierii terenului autorului reclamantelor din moment ce vizau doar autorizarea executării unor lucrări de construcții, fără a fi însoțite de tabele sau planuri din care să rezulte proprietarii cuprinși în exproprierile inițiale sau suplimentare.
Din această perspectivă, Înalta Curte observă că valabilitatea titlului statului asupra imobilului pretins a fi restituit către reclamante a fost analizată de instanțele de judecată în ciclurile procesuale anterioare, acestea statuând cu putere de lucru judecat că titlul opus de stat - cele două decrete anterior menționate - nu poate reprezenta un titlu valabil de preluare în sensul dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Această dezlegare în drept nu a fost contestată de pârâtă până la data formulării prezentului recurs, caz în care o astfel de critică la acest moment excede analizei în calea de atac examinată.
Înalta Curte constată, totodată, că recurenta-pârâtă a invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecații.
Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”.
Înalta Curte reține, astfel, că motivul de recurs prevăzut de textul citat se poate invoca atunci când se susține încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Ca atare, pentru a fi incident acesta este necesar ca „interpretarea greșită” făcută de instanță să vizeze actul juridic supus judecății, iar nu și modalitatea de interpretare a dispozițiilor legale incidente în cauză.
Cum în speța de față recurenta-pârâtă este nemulțumită de modalitatea în care instanța de apel a interpretat și aplicat legea, analiza acestei critici este subsumată prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., anterior examinate de instanța de recurs.
Înalta Curte, față de considerentele de mai sus, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova împotriva deciziei nr. 776/2015 din 22 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova împotriva deciziei nr. 776/2015 din 22 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 martie 2016.