Service contract dispute: impossibility of claiming restitution of advance and contractual penalties without prior judicial rescission or express termination clause

Contract de prestări servicii. Cerere de repunere în situaţia anterioară. Condiţii de admisibilitate

Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte

Index alfabetic : acţiune în pretenţii

contract de prestări servicii

condiţie rezolutorie

repunere în situaţia anterioară

C. civ. din 1864, art. 942, art. 969, art. 1020, art. 1021

În cazul în care contractul încheiat între părţi nu a fost desfiinţat - conform unui pact comisoriu expres ori printr-o hotărâre judecătorească - acesta îşi produce efectele, iar partea care pretinde că şi-a executat integral sau parţial obligaţiile nu este îndrituită la restituirea acestora.

Astfel, în lipsa unei cereri de rezoluţiune sau de anulare a convenţiei încheiate între părţi, contractul este în vigoare, părţile neputând cere direct repunerea în situaţia anterioară.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1666 din 12 octombrie 2016

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă sub nr. x/3 din 17 decembrie 2010, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 74.216,31 lei, reprezentând avans, şi la plata sumei de 1.000.000 dolari plus TVA, la cursul BNR din ziua plăţii efective, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că între părţi s-a încheiat contractul nr. 1 din 11 ianuarie 2010 având ca obiect prestări servicii „lucrări de dezafectare structuri metalice, recuperare şi valorificarea materialelor neferoase rezultate în urma procesului de dezafectare a obiectului Combinat C.”.

S-a susținut de către reclamantă că, încă de la început, contractul nu a fost respectat de pârâtă, în timp ce reclamanta şi-a manifestat interesul în executarea acestuia. La solicitarea sa a fost emis ordinul de începere a lucrărilor nr. 28 din 23 martie 2010 şi a fost încheiat procesul-verbal de predare amplasament care precizează data începerii lucrărilor, respectiv 20 martie 2010, şi a fost desemnat coordonator de lucrare. Contractul a debutat cu plata unui avans în cuantum de 140.000 lei, precum şi într-o zi de lucru la obiectiv. Reclamantei i-a fost solicitat să sisteze activitatea de tăiere şi prelucrare a deşeurilor.

Cu privire la al doilea capăt de cerere s-a arătat că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contract, care a fost modificat prin actul adiţional nr. 1 din 12 ianuarie 2010 şi astfel devine activă clauza penală contractuală privind plata sumei de 1.000.000 dolari SUA plus TVA.

În actul adiţional este prevăzut că pârâta nu are dreptul să încheie un contract de vânzare-cumpărare cu o altă societate comercială.

La termenul din 3 mai 2012 pârâta a depus la dosar întâmpinare şi cerere reconvenţională.

Prin întâmpinare pârâta a invocat excepţia informităţii cererii de chemare în judecată şi excepţia insuficientei timbrări.

Pe fondul cauzei pârâta a solicitat respingerea cererii, cu motivarea că reclamanta nu a înţeles să respecte obligaţiile contractuale asumate, în sensul că activitatea acesteia viza altceva decât respectarea prevederilor contractuale, respectiv dezasamblarea şi demolarea obiectivului fără a avea autorizaţia necesară în acest sens. Tocmai din aceste considerente, prin adresele nr. 29/2010, 30/2010, 35/2010, 40/2010, 47/2010 i-a solicitat să sisteze activitatea până la obţinerea autorizaţiei de demolare şi a celorlalte autorizaţii.

Pe cale de cerere reconvenţională pârâta a solicitat obligarea reclamantei să-i pună la dispoziţie graficul de execuţie lucrări pe stadii fizice şi situaţiile de valorificări a materialelor feroase şi neferoase rezultate ca urmare a executării parţiale a contractului de vânzare-cumpărare şi prestări servicii nr. 010 din 11 ianuarie 2010 şi lista bunurilor valorificate de reclamantă ca urmare a executării parţiale a contractului, precum şi lista subcontractorilor care au avut acces la activele aferente platformei industriale a D. SA, situată în oraşul Târnăveni, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La termen instanţa a constatat că cererea de chemare în judecată este legal timbrată şi a respins excepţia informităţii cererii. La termenul din 7 iunie 2012 instanţa a dispus disjungerea cererii reconvenţionale şi formarea unui alt dosar şi a suspendat judecata în dosarul nr. x/3/2010 până la soluţionarea irevocabilă a cauzei ce face obiectul dosarului nr. x/3/2011.

Reclamanta a depus la dosar cerere de repunere pe rol, iar la data de 8 mai 2014 instanţa a admis cererea şi a dispus repunerea pe rol a cauzei.

La termen pârâta a depus la dosar cerere reconvenţională prin care a solicitat în principal nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare şi prestări servicii nr. 1010 din 11 ianuarie 2010 aşa cum a fost modificat prin actul adiţional nr. 1 din 12 ianuarie 2010, întrucât a fost întemeiat pe o cauză ilicită, respectiv lipsa preţului, iar în subsidiar rezilierea contractului pentru neîndeplinirea culpabilă a obligaţiilor asumate prin contract, cu cheltuieli de judecată.

Instanţa a constatat că cererea reconvenţională este depusă tardiv şi a dispus continuarea judecăţii acestei cereri reconvenţionale în prezentul dosar, punând în vedere pârâtei-reclamante ca, sub sancţiunea anulării, să timbreze cele două capete de cerere ale cererii reconvenţionale.

Pârâta-reclamantă a formulat cerere de reducere/amânare/eşalonare a taxei judiciare de timbru, respinsă de instanţă la data de 22 mai 2014.

La termenul din 19 iunie 2014 instanţa a admis excepţia de netimbrare a capătului de cerere reconvenţională depusă la termenul din 8 mai 2014 având ca obiect constatarea nulităţii contractului nr. 010 din 11 ianuarie 2010 încheiat între părţi şi a actului adiţional la contract nr. 1 din 12 ianuarie 2010. În consecinţă, instanţa a anulat ca netimbrat capătul de cerere din cererea reconvenţională depusă la data de 8 mai 2014 având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare şi prestări servicii nr. 010 din 11 ianuarie 2010 aşa cum a fost modificat prin actul adiţional nr. 1 din 12 ianuarie 2010.

Urmare a admiterii excepţiei de netimbrare instanţa a rămas învestită, pe cererea reconvenţională depusă la termenul din 8 mai 2014, cu cererea de reziliere a contractului şi cu cererea accesorie de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul din 7 august 2014 instanţa a respins probele cu înscrisuri noi, interogatoriu şi martori solicitate de pârâta-reclamantă.

Prin sentinţa civilă nr. 3773/2014, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a a anulat ca netimbrat capătul de cerere din cererea reconvenţională depusă la dosar la termenul din 8 mai 2014 având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare şi prestări servicii nr. 010 din 11 ianuarie 2010 aşa cum a fost modificat prin actul adiţional nr. 1 din 12 ianuarie 2010, a respins ca nefondată cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC B. SRL; a respins ca nefondată cererea reconvenţională depusă la dosar la termenul din 8 mai 2010 având ca obiect rezilierea contractului de vânzare - cumpărare şi prestări servicii nr. 010 din 11 ianuarie 2010 aşa cum a fost modificat prin actul adiţional nr. 1 din 12 ianuarie 2010 şi cererea accesorie de obligare a reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta-pârâtă, solicitând desfiinţarea sentinţei, admiterea cererii de chemare în judecată, cu obligarea pârâtei-intimate la plata sumei de 74.216,31 lei reprezentând avans, 1.000.000 dolari SUA + TVA la cursul BNR din data plăţii efective şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1718/2015 din 27 octombrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă s-a admis apelul formulat de reclamanta-pârâtă SC A. SRL fiind schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul că s-a admis acţiunea principală, s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 74.216,31 lei, precum şi a sumei de 1.000.000 dolari SUA plus TVA, plătibili în lei la cursul BNR din ziua plăţii, fiind păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate. Instanța de apel a dispus obligarea intimatei-pârâte la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 69.583 lei reprezentând cheltuieli de judecată - taxe timbru în fond şi apel.

Pentru a pronunța această decizie, analizând actele şi lucrările dosarului și în limitele devolutive apelul formulat, instanţa de apel a reţinut că:

Raporturile juridice dintre părţi, devenite litigioase ca urmare a neînţelegerilor apărute între acestea, derivă din contractul de vânzare-cumpărare şi prestări servicii nr. 010 din 11 ianuarie 2010, aşa cum a fost el modificat de actul adiţional intitulat de părţi anexa nr. 1 din 12 ianuarie 2010.

Este evident (aspect necontestat de părţi şi care rezultă din întregul material probator - corespondenţă părţi, notificări, acte executare silită) că respectivul contract nu a fost executat, obiectul specific al contractului, prevăzut de art. II al acestuia („lucrări de dezafectare structuri metalice, recuperarea şi valorificarea materialelor feroase şi neferoase rezultate în urma procesului de dezafectare a obiectivului Combinat C. proprietate a SC B. SRL”), nefiind prestat/îndeplinit.

Or, deşi în faza procesuală a fondului ambele părţi au arătat, în esenţă, că cocontractantul se face vinovat pentru neexecutarea contractului, instanţa de fond a respins atât cererea principală, cât şi cea reconvenţională, fără a indica o eventuală cauză străină, exoneratoare de răspundere pentru părţi, care ar motiva neexecutarea contractului. O altfel de cauză străină nu a fost, de altfel, nici măcar invocată, cu atât mai puţin să fie dovedită de părţi.

Cum soluţia pronunţată asupra cererii reconvenţionale nu a fost atacată cu apel, Curtea s-a aflat învestită formal doar cu soluţionarea cererii principale, astfel că a analizat dacă şi în ce măsură sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale a pârâtei SC B. SRL, faţă de cele afirmate de apelanta-reclamantă.

Analizând condiţia faptului ilicit contractual al beneficiarului, instanţa de apel a constatat că acesta s-a angajat mai întâi, conform art. 6.15 din contract, „să pună la dispoziţia prestatorului documentaţia tehnică necesară execuţiei lucrărilor contractate, autorizaţia de demolare şi să întocmească procesul-verbal de predare a amplasamentului în două exemplare”, precum şi, conform art. 6.19 din contractul dintre părţi, „să asigure exploatarea în conformitate cu destinaţia obiectivului”, şi, conform art. 6.20, „să nu angajeze, fără consultarea prestatorului, subcontractori care să desfăşoare lucrări la obiectiv”.

Cum contractul viza, conform documentelor ataşate, o cantitate totală de material recuperat şi valorificat estimat la 20.000 tone material feros şi 3.000 tone material neferos, s-a considerat evident că, pentru a se considera îndeplinită obligaţia de „asigurare a exploatării”, aceasta ar fi trebuit să vizeze un timp suficient pentru dezafectarea unor astfel de cantităţi importante. De asemenea, s-a considerat evident că toate obligaţiile indicate reprezentau obligaţii esenţiale pentru executarea contractului, fără îndeplinirea cărora nu era posibilă nici îndeplinirea obiectului acestora.

Din corespondenţa comercială a părţilor, instanța de apel a reținut (cu valoare probatorie în condiţiile art. 46 C. com., aplicabil în speţă faţă de data naşterii raportului juridic dintre părţi), rezultă că, după cel puţin 3 amânări dovedite solicitate de pârâtă din motive ce pot fi considerate exterioare voinţei ei, părţile au întocmit procesul-verbal de predare amplasament la 23 martie 2010, în aceeaşi zi fiind emis şi ordinul de începere a lucrărilor nr. 28 din 23 martie 2010, ce vizează începerea acestora la 25 martie 2010.

La doar câteva zile distanţă pârâta-reclamantă solicită însă „sistarea activităţii de tăiere şi preluare a deşeurilor feroase şi neferoase”, făcând acest lucru de mai multe ori, prin adrese cu conţinut aproape identic, respectiv pârâta nu a înţeles să respecte obligaţiile contractuale asumate întrucât activitatea acesteia viza altceva decât respectarea prevederilor contractuale, respectiv dezasamblarea şi demolarea obiectivului fără a avea autorizaţia necesară în acest sens. Instanța de apel a reținut că timpul scurt ce se scursese implică automat o neexecutare de către pârâtă a obligaţiei de a asigura exploatarea perimetrului pe timp suficient pentru îndeplinirea contractului; s-a mai observat că solicitarea de sistare e motivată doar de „bunele relaţii dintre firmele noastre”, neindicându-se niciun fel de neexecutare culpabilă a apelantei-reclamante sau încălcare de către aceasta a propriilor sale obligaţii contractuale, care să permită o invocare a unei excepţii de neexecutare de către intimata-pârâtă.

Apărarea intimatei-pârâte, adusă direct în faţa instanţelor şi nerezultând din corespondenţa anterioară dintre părţi, în sensul că dezasamblarea şi demolarea obiectivului se făcea fără a avea autorizaţia necesară în acest sens, pe lângă faptul că nu este în niciun fel dovedită (iar, dacă s-ar fi întâmplat acest lucru, ca proprietar îndreptăţit să asigure şi paza obiectivului, ar fi putut face uşor o asigurare de dovezi sau ar fi putut strânge probe în acest sens, la momentul presupusei dezafectări nelegale), s-a reținut că este şi nepertinentă din moment ce, tot conform contractului dintre părţi, obţinerea autorizaţiei de demolare era în sarcina beneficiarului, conform art. 6.15 din contract, iar nu a prestatorului. Beneficiarul nu a indicat de altfel niciun motiv exterior, exonerator de răspundere (de natura cazului fortuit sau forţei majore) pentru nepunerea la dispoziţia părţii adverse a autorizaţiei de demolare.

În aceste condiţii, s-a apreciat că ilicitul contractual se află în legătură de cauzalitate cu prejudiciul efectiv (damnum emergens) alegat, respectiv suma de 74.216,31 lei, rest avans. Instanţa de apel a observat de altfel că intimata-pârâtă nu a negat existenţa avansului de 140.000 lei, ci doar a negat datorarea lui, considerând că întreruperea executării contractului aparține prestatorului, aspect care nu poate fi reţinut din materialul probator şi că reclamanta nu ar fi făcut dovada a ceea ce a preluat iniţial de pe platformă, aspect pe care însă nu a înţeles să-l conteste iniţial, după întreruperea contractului, prin multipla corespondenţă transmisă, ci doar ulterior, la data naşterii neînţelegerilor; astfel, utilizând prezumţiile simple permise de dreptul comercial, instanţa de apel a considerat că această apărare este nepertinentă şi invocată doar pentru a bloca plata daunei propriu-zise.

În ceea ce priveşte prejudiciul evaluat prin clauza penală, acesta vizează în mod evident o evaluare a unei lipse a unui câştig (lucrum cessans), ce s-ar datora vânzării unor terţi, în contra contractului, a materialelor, de către beneficiar. Această clauză nu poate fi socotită a crea obligaţii disproporţionate între părţi, aşa cum afirmă intimata, din moment ce ea nu stabileşte obligaţiile acestora, ci doar o evaluare convenţională a acestui tip de prejudiciu, pentru cazul neîndeplinirii culpabile a obligaţiilor. Faptul că această evaluare ar fi mai mare decât veniturile ce se puteau obţine nu poate conduce la o diminuare a clauzei penale, din moment ce legea permite ca, prin voinţa liber exprimată a părţilor, acestea să evalueze eventualul prejudiciu sau o parte din el.

Cât priveşte ilicitul contractual special care ar atrage constatarea operării clauzei penale, s-a observat că punctul I din anexa ce prevedea clauza penală viza vinderea cantităţii de deşeuri feroase şi neferoase de pe platforma C.; or, după evacuarea beneficiarului de pe această platformă este evident că o astfel de transmitere efectivă a proprietăţii asupra deşeurilor nu a mai avut loc, fiind evident produse condiţiile ilicitului contractual descris.

În ceea ce priveşte punctul II din anexă (obligaţia de a nu vinde aceste deşeuri către terţi), din materialul probator administrat rezultă astfel de transferuri, mai mult sau mai puţin reflectate în actele contabile, au avut însă cu siguranţă loc. Astfel, în raportul de expertiză contabilă administrat în cauză se arată că, deşi nu s-a prezentat vreun act de vânzare - cumpărare de către intimată, aceasta a valorificat în perioada august 2010 - iulie 2011 deşeuri în valoare de 13.644.147,63 lei, pe facturi nefiind trecute contractele în baza cărora au fost valorificate. Aceste constatări se coroborează cu extrasele din documentele declarativ fiscale în care se arată, chiar sub semnătura reprezentanţilor intimatei-pârâte, valorificarea în 2011 a structurilor de metal de platforma fabricii C., în sumă de 3.633.147,59 lei.

S-a considerat de către instanță că nu are relevanţă către cine sau prin cine au fost valorificate respectivele deşeuri, fiind evident încălcate pct. I şi II din anexa (act modificator) preindicată, ceea ce atrage operarea clauzei penale în valoare de 1.000.000 dolari SUA + TVA. S-a observat (deşi nu are relevanţă strict juridic sub aspectul posibilităţii de diminuare a clauzei penale) că anteevaluarea de către părţi a daunei (clauza penală) nu era, în niciun caz, departe de valoarea propriu-zisă a bunurilor ce trebuiau valorificate.

Argumentele ce vizează furturile ce s-au produs pe respectiva platformă nu pot fi reţinute ca pertinente; există probatoriu în sensul că astfel de infracţiuni s-ar fi produs (aspect ce trebuie însă stabilit de instanţele penale), însă acestea nu afectau posibilitatea ce trebuia oferită apelantei de valorificare a deşeurilor, pe de o parte, iar, pe de altă parte, proporţia de patrimoniu afectată apare ca fiind redusă faţă de cea pe care a continuat să o valorifice intimata-pârâtă, prin forţe proprii sau prin contractare cu terţii, în contra obligaţiilor pe care şi le asumase faţă de apelanta-reclamantă. Totodată, întregul probatoriu vizând posibilele infracţiuni comise de persoane fizice este ulterior întreruperii contractului, fapt ilicit imputabil apelantei-pârâte, astfel că nu poate impieta asupra legăturii de cauzalitate dintre faptul ilicit contractual şi prejudiciul rezultând din răspunderea contractuală, constatat în speţă; dimpotrivă, s-ar putea considera chiar că, dacă pârâta nu şi-ar fi încălcat obligaţiile contractuale, este foarte posibil ca deşeurile să fi putut fi valorificate, anterior primelor sesizări privind furturile alegate.

Faţă de cele învederate mai sus cu privire la raporturile juridice litigioase deduse judecății, instanţa de apel, în baza art. 296 C. proc. civ. din 1865, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a admis acţiunea principală, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 74.216,31 lei, precum şi a sumei de 1.000.000 dolari SUA plus TVA, plătibili în lei la cursul BNR din ziua plăţii; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Faţă de faptul că intimata-pârâtă a căzut în pretenţii, iar apelanta a solicitat cheltuieli de judecată (taxele de timbru achitate, faza fondului şi faza apelului), instanţa de apel, în temeiul art. 274 C. proc. civ. din 1865, a admis solicitarea şi a obligat intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 69.583 lei reprezentând cheltuieli de judecată - taxe timbru în fond şi apel (47.453 lei taxă timbru, 5 lei timbru judiciar fila 48 dosar fond, 22.125 lei taxă timbru dosar apel, fila 9 dosar apel).

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC B. SRL care a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ., admiterea recursului, în principal, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare și, în subsidiar, modificarea deciziei, admiterea apelului, schimbarea sentinţei de primă instanţă şi respingerea acţiunii.

În esenţă, în dezvoltarea motivelor de recurs recurenta a susţinut că:

Prin hotărârea datăa, instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta a susținut că nu a avut cunoştinţă de existenţa termenelor de judecată dispuse de Curtea de Apel Bucureşti, actele de procedură intitulate „citație şi dovadă de îndeplinire a procedurii de citare din data de 27.01.2015 şi 24.03.2015 au fost făcute cu încălcarea regulilor de procedură. Recurenta a învederat că s-a încălcat nu numai dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil al societăţii pârâte, dar şi principiul egalităţii armelor consacrat de jurisprudenţa CEDO, în condiţiile în care şi-a însuşit exclusiv susţinerile societăţii reclamante şi probatoriul administrat exclusiv la propunerea acesteia.

Hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi a dreptului la un proces echitabil.

Recurenta a susținut că instanţa de apel a soluţionat cererea reclamantei-apelante, încălcând dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., principiul rolului activ al instanţei, a pronunţat o hotărâre nelegală, având în vedere că a suprimat în acest sens dreptul pârâtei de a formula apărări corespunzătoare şi de a depune înscrisuri doveditoare în cauză.

Raportat la cele expuse mai sus, consideră ca fiind fondat prezentul motiv de recurs, urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. cu referire la art. 304 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. să fie casată hotărârea recurată şi trimisă cauza spre soluţionare la instanţa de fond.

Hotărârea instanţei de fond este nelegală fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute de art. 261 alin. (5) C. proc. civ.

Este deja consacrat ca principiu general faptul că hotărârile trebuie să fie motivate, judecătorii fiind datori să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea.

Recurenta a susținut că instanţa, în considerentele hotărârii, a făcut o scurtă referire cu privire la motivele invocate de reclamanta SC A. SRL şi atât, motivarea fiind sumară şi chiar confuză, fără a se specifica din ce considerente se admite cererea de apel.

Potrivit art. 261 C. proc. civ., hotărârea judecătorească se dă în numele legii şi va cuprinde menţiunile de la pct. 1-8, iar în situaţia în care se declară una din căile de atac, trebuie să menţioneze în mod obligatoriu motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În acest sens, instanţa de apel era chemată să verifice, în limitele cererii introductive, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii în sens material, ceea ce nu s-a întâmplat, în opinia recurentei.

Recurenta a concluzionat că, față de situaţia mai sus expusă, nemotivarea hotărârii judecătoreşti în modalitatea menţionată echivalează cu necercetarea fondului cauzei, fiind incidente, pe de o parte, dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de alta, este evidentă incidenţa motivului de modificare a hotărârii în raport de prevederile art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

Hotărârea pronunţată în fond de instanța de apel este nelegală şi netemeinică întrucât instanţa a schimbat natura ori înţelesul lămurit al actului juridic dedus judecăţii, fiind dată cu aplicarea greşită a legii în raport de probatoriul administrat în cauză, precum şi în raport de temeiul de drept material aplicabil, (art. 304 pct. 8 - 9 C. proc. civ.).

Prin prezentul motiv de recurs, recurenta a criticat soluţia instanţei de fond sub aspectul interpretării greşite a actului dedus judecăţii şi al aplicării greșite a legii, urmare reţinerii unei stări de fapt eronate.

Întrucât argumentele prezentate de către recurentă în susținerea acestui motiv vor fi primite de către Înalta Curte și prezentate în cele ce urmează, ele nu se vor mai expune în această secțiune a deciziei.

Intimata a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reluând în bună măsură argumentele de fapt și de drept prezentate în celelalte faze procesuale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi găsind că acestea sunt în parte întemeiate, a admis recursul pentru considerentele ce se vor expune în cele ce succed, răspunzând în același timp și susținerilor din întâmpinare.

Găsind fondate criticile subsumate motivului 4 de recurs, Înalta Curte reține că, la data de 11 ianuarie 2010, între reclamantă, în calitate de prestator, şi pârâtă, în calitate de beneficiar, s-a încheiat contractul nr. 010 având ca obiect lucrări de dezafectare structuri metalice, recuperarea şi valorificarea materialelor feroase şi neferoase rezultate în urma procesului de dezafectare a obiectivului „combinat C.” proprietate a SC B. SRL - pct.21 din contract.

Potrivit clauzei 5.1 contractul intră în vigoare la data semnării şi încheierii procesului-verbal de predare-primire a amplasamentului şi înmânării autorizaţiei de demolare şi a celorlalte autorizaţii.

Prin contract (clauzele nr. 6.1 – 6.14) prestatorul s-a obligat să execute în întregime şi să predea beneficiarului lucrările ce fac obiectul contractului, specificate în anexă, să execute toate lucrările de calitate corespunzătoare şi să remedieze orice deficienţă ori abateri, să garanteze că la data recepţiei la terminarea lucrărilor, lucrările executate au calitate şi sunt în concordanţă cu reglementările în vigoare etc. Beneficiarul s-a obligat să pună la dispoziţia prestatorului documentaţia tehnică necesară execuţiei lucrărilor, autorizaţia de demolare şi să întocmească procesul-verbal de predare a amplasamentului, să vireze prestatorului contravaloarea lucrărilor de demolare în vederea recuperării spre valorificare a materialelor feroase şi neferoase, să controleze pe parcursul execuţiei calitatea lucrărilor şi să confirme cantităţile executate pe stadii fizice în vederea decontării periodice a lucrărilor executate etc. (clauzele 6.15 - 6.22 din contract).

Prin actul adiţional, încheiat la doar o zi distanță față de data semnării contractului, respectiv la data de 12 ianuarie 2010, pârâta s-a obligat să vândă întreaga cantitate de deşeuri feroase şi neferoase de pe platforma D. provenite din bunurile cuprinse în procesul-verbal de predare-primire încheiat pe 30 decembrie 2009, actul de adjudecare din 30 decembrie 2010 şi procesul-verbal de licitaţie 675 din 7 iulie 2010 încheiat între D. SA şi B. SRL către reclamantă. Totodată, s-a convenit că pârâta nu are dreptul să încheie contract de vânzare-cumpărare pentru deşeurile feroase şi neferoase provenite de pe platforma D. cu o altă societate.

În cuprinsul actului adițional, încheiat la doar o zi distanță față de data semnării contractului, părţile au convenit că în cazul nerespectării acestor obligaţii pârâta va despăgubi reclamanta cu suma de 1.000.000 dolari SUA la care se adaugă TVA.

Potrivit dispoziţiilor art. 942 C. civ. de la 1864 (ce este aplicabil în cauză în raport de dispoziţiile art. 102 din Legea nr. 71/2011), contractul este acordul dintre două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic. Potrivit dispoziţiilor art. 969 C. civ. de la 1864 convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, ele putând fi revocate prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege („pacta sunt servanda”). Forţa obligatorie a contractului se impune atât cocontractanţilor, cât şi judecătorului. Între părţi forţa obligatorie constă în aceea că părţile sunt ţinute să execute întocmai, una faţă de cealaltă, obligaţiile asumate, contractul nu poate fi revocat prin voinţa uneia dintre părţi; obligaţiile contractuale trebuie executate întotdeauna cu bună-credinţă.

Actul juridic încheiat între părţi la data de 11 ianuarie 2010, astfel cum a fost completat cu actul adiţional (intitulat anexă) din data de 12 ianuarie 2010 este un contract sinalagmatic, fiecare parte având dublă calitate, de creditor şi debitor. Trăsătura specifică a contractelor sinalagmatice este caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor asumate de părţi. Având în vedere această trăsătură specifică, în cazul în care una din părţile contractului sinalagmatic refuză executarea prestaţiei promise, cealaltă parte poate invoca excepţia de neexecutare a contractului, poate cere executarea silită a acestuia şi, după caz, despăgubiri, ori poate pretinde rezoluţiunea contractului.

Potrivit dispoziţiilor art. 1020 C. civ., „Condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în cazul când una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său”, iar potrivit dispoziţiilor art. 1021 din Cod „în acest caz contractul nu este desfiinţat de drept, partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat având alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenţia, când este posibil sau să-i ceară desfiinţarea, cu daune-interese. Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei, care, după circumstanţe, poate acorda un termen părţii acţionate.

În speţă, pretenţiile reclamantei de restituire a sumei de 74.216,31 lei, achitate cu titlu de avans, reprezintă o repunere în situaţia anterioară încheierii contractului, fapt care presupune în prealabil desfiinţarea contractului pe calea rezoluţiunii ori a anulării. Reclamanta nu a solicitat însă nici rezoluţiunea, nici anularea convenţiei, astfel că, în lipsa acestei cereri, contractul este în vigoare, părţile neputând cere direct repunerea în situaţia anterioară.

Totodată, părţile nu au prevăzut în contract niciun pact comisoriu expres, prin care rezoluţiunea să opereze de drept, fără intervenţia instanţei.

Or, atâta vreme cât contractul încheiat între părţi nu a fost desfiinţat - conform unui pact comisoriu expres ori printr-o hotărâre judecătorească - îşi produce efectele şi partea care pretinde că şi-a executat integral sau parţial obligaţiile nu este îndrituită la restituirea acestora.

În consecinţă, reclamanta nu este îndrituită la restituirea avansului de 74.216,31 lei.

Cât privește cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 1.000.000 dolari SUA plus TVA este nefondată. Reclamanta nu a făcut dovada încălcării de către pârâtă a obligaţiilor prevăzute de art. I şi II din anexa nr. 1 din 12 ianuarie 2010 la contract, nedepunând la dosar niciun înscris din care să rezulte faptul că pârâta a încălcat obligaţia de a vinde întreaga cantitate de deşeuri de pe platforma D. către reclamantă şi obligaţia de a nu încheia contracte de vânzare-cumpărare cu alte societăţi. Din extrasele de carte funciară depuse la dosar de reclamantă rezultă că proprietar al imobilelor este pârâta. Reclamanta a depus la dosar un contract de vânzare-cumpărare creanţe încheiat între pârâtă şi un terţ, însă din cuprinsul acestuia nu rezultă că creanţa cumpărată este în legătură cu contractul încheiat între părţi, creanţa fiind vândută de un terţ către pârâtă ulterior încheierii contractului, la data de 17 martie 2012.

În datele din arhiva electronică de garanţii mobiliare sunt menţionaţi creditori şi debitori care sunt terţi faţă de părţile din prezenta cauză. Reclamanta a depus o plângere penală, însă nu a făcut dovada soluţionării definitive a acesteia.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că pârâta a obţinut autorizaţia de demolare la data de 4 martie 2011, în condițiile în care a solicitat Primăriei Târnăveni eliberarea autorizației de demolare încă de la data de 15.09.2010. Acțiunea reclamantei a fost formulată la data de 17.12.2010, deci anterior obținerii autorizației de demolare și ulterior demersului pârâtei de sesizare a autorității competente cu emiterea autorizației de demolare.

Pretinzând dezasamblarea şi demolarea obiectivului fără a avea autorizaţia necesară în acest sens, rezultă că activitatea reclamantei viza altceva decât respectarea prevederilor contractuale. Prin adresele 29 din 6 aprilie 2010, 30 din 12 aprilie 2010, 35 din 19 aprilie 2010, 35 din 27 aprilie 2010, 40 din 5 mai 2010 şi 47 din 25 mai 2010, în considerarea dispozițiilor contractuale și legale, pârâta a solicitat reclamantei să sisteze activitatea până la obţinerea autorizaţiei de demolare şi a celorlalte autorizaţii necesare derulării contractului întrucât reclamanta proceda la demolarea construcţiilor (halelor) fără a fi autorizată în acest sens. Potrivit art. 24 alin. (1) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 constituie infracțiune sau contravenție orice desființare de construcții fără autorizație.

Mai mult decât atât, instanţa de apel ignoră efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive si irevocabile care a statuat asupra relațiilor litigioase dintre părţi și încalcă autoritatea de lucru judecat. Prin sentinţa comercială nr. 16501/21.09.2011 pronunţată de Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a VI-a în dosarul nr. x/3/2010, s-a dispus respingerea cererii formulate de reclamanta SC A. SRL, care avut ca obiect obligarea pârâtei la executarea contractului nr. 010/11.01.2010. Sentinţa a fost menţinută prin decizia civilă nr. 141/23.03.2012 pronunţată de Curtea de apel Bucureşti, precum şi prin decizia civilă nr. 502/12.02.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Având în vedere considerentele hotărârilor precitate, este evident că instanţa de apel nu a avut în vedere că se statuase definitiv și irevocabil că: „în lipsa autorizației de demolare, contractul nu a intrat în vigoare”, conform considerentelor de la pag. 7 paragraful 4 din sentinţa comercială nr. 16501/21.09.2011 pronunţată de Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/3/2010.

Dar chiar și în lipsa efectelor acestei sentințe, doar prin lecturarea dispozițiilor contractuale, se putea lesne observa că el nu intra în vigoare decât de la data: ”înmânării autorizației de demolare” (art. 5.1 din contractul părților). Practic, la data formulării acțiunii, contractul nu intrase în vigoare, autorizația de demolare fiind obținută pe parcursul prezentului litigiu.

Instanţa de apel s-a aflat într-o gravă eroare în ceea ce priveşte pretinsul „ilicit contractual”, întrucât noţiunea de faptă ilicită cuprinde o abatere de la normele legale, caracterul ilicit stabilindu-se în legătură nemijlocită cu o dispoziție cuprinsă într-o normă juridică, confundând faptul ilicit cu prejudiciul. Aşadar, pentru a vorbi despre un comportament ilicit, acesta trebuie să încalce o normă juridică, ilicitul fiind stipulat de un text de lege, nefiind lăsat la aprecierea subiectivă a unei persoane sau a alteia. Mai mult, instanţa de apel se transformă efectiv în apărătorul reclamantei, întrucât în baza unor „prezumţii simple permise de dreptul comercial”, dar fără să fi fost învestită în acest sens (nici măcar precizate de reclamantă printr-un act de procedură) instanţa procedează la interpretarea clauzelor contractuale, fără să ia în considerare că reclamanta este aceea care nu a înţeles să respecte obligaţiile contractuale. Activitatea acesteia de dezasamblare şi demolare a obiectivului fără a avea autorizaţia necesară în acest sens este cea care constituie o încălcare a contractului și a normelor deja enunțate prevăzute de Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții.

În concluzie, în lipsa culpei în îndeplinirea obligațiilor contractuale, reclamanta nu avea temei nici contractual și nici legal pentru sumele de bani acordate de către instanța de apel.

Cât privește primele trei motive de recurs, ele sunt apreciate de către Înalta Curte de Casație și Justiție ca fiind nefondate.

Instanţa a respins corect excepţia nulităţii actelor procedurale invocate prin întâmpinare de intimată şi susţinută oral la termenul din 28 aprilie 2015, prin încheierea din 28 aprilie 2015 privitor la termenul de judecată de la 27.01.2015. La acea dată s-a făcut corect aplicarea art. 98 C. proc. civ. întrucât acela era sediul indicat de chiar partea a fi interesată a fi citată prin notele depuse la data de 8.08.2014.

În consecință, recurenta nu face decât să invoce propria culpă, anume aceea de nu fi comunicat instanței de apel, în termenul procedural, alegerea unui domiciliu procesual sau o eventuală schimbare a sediului social, desigur împreună cu solicitarea expresă ca actele de procedură viitoare să fie efectuate la noua adresă.

Devine de prisos analiza oricăror argumente invocate de recurentă și întemeiate pe această apărare.

Nefondată este și critica privitoare la nemotivarea hotărârii recurate. Chiar dacă instanța de apel nu a răspuns tuturor apărărilor părților, din considerentele hotărârii se deprind temeiurile de fapt și de drept și este posibilă efectuarea controlului de legalitate în recurs, fapt ce rezultă din chiar cele ce preced.

În concluzie, răspunzând prin acest considerent comun atât susținerilor pârâtei, cât și apărărilor intimatei, pentru toate argumentele și temeiurile de drept reținute, conform art. 312 C. proc. civ., s-a admis recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva deciziei civile nr. 1718/2015 din 27 octombrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă. În consecință, s-a modificat decizia atacată, în sensul că s-a respins apelul declarat de reclamanta-pârâtă SC A. SRL împotriva sentinţei civile nr. 3773/07.08.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2010, urmând a fi menţinută sentinţa apelată.

Având în vedere dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. şi înscrisurile depuse de pârâtă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a obligat intimata-reclamantă SC A. SRL la plata sumei de 22.682 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru achitată în recurs, către recurenta-pârâtă SC B. SRL.