Usucapion: Inaction in contesting a tax assessment for "state-owned" land does not constitute tacit renunciation of the acquired right

Acţiune în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune. Drept de opţiune. Condiţii şi efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Drepturi reale

Index alfabetic : acţiune în constatare

-uzucapiune

-drept de opţiune

C. civ. din 1864, art. 1838, art. 1839, art. 1847, art. 1890

Legea nr. 26/1990, art. 1 alin. (1)

C. com., art. 4, art. 7, art. 56

Legea nr. 571/2003, art. 256

O.G. nr. 36/2002, art. 17 teza ultimă

Uzucapiunea, ca mod de dobândire a drepturilor reale principale, are o structură complexă, care reuneşte faptul juridic în sens restrâns al posesiei, cu toate determinările cerute de lege, şi un act juridic unilateral, adică manifestarea de voinţă a celui interesat de a dobândi un anumit drept real principal.

Din faptul juridic al posesiei se naşte mai întâi un drept potestativ în beneficiul posesorului, în al cărui conţinut juridic este inclus atributul titularului său de a alege între invocarea faptului juridic al posesiei, cu toate determinările cerute de lege, şi renunţarea la uzucapiune.

Nu poate fi considerată renunţare tacită la uzucapiune împrejurarea că uzucapantul reclamant nu a atacat procesul-verbal prin care inspectorii de specialitate din cadrul aparatului propriu al pârâtei au statuat că reclamantul datorează taxă pentru folosinţa terenului în litigiu, tăcerea sau inacţiunea titularului dreptului de opţiune neputând valora manifestare de voinţă, întrucât nu există nici o prevedere legală care să acorde inacţiunii părţii consecinţe juridice.

Faptul că un funcţionar public, în scopul de a stabili în sarcina unui contribuabil plata unui impozit local, a inserat într-un proces-verbal că un teren este „proprietate de stat” nu echivalează cu stabilirea titularului dreptului de proprietate al acestui teren.

Câtă vreme prin acest act administrativ nu se stabilea regimul juridic al terenului, ci doar obligaţia plăţii unui impozit local, inacţiunea uzucapantului, respectiv faptul de a nu contesta acest proces-verbal, nu poate avea nici o conotaţie, producătoare de efecte juridice.

Prin urmare, este greşită reţinerea de către instanţa de apel a faptului că s-a stins dreptul de opţiune cu privire la uzucapiune al reclamantului, în această situaţie neexistând nici o manifestare de voinţă a titularului dreptului de opţiune, fie şi tacită, din care să rezulte în mod neîndoielnic intenţia de a renunţa la acest drept, „delăsarea dreptului câştigat”, în condiţiile art. 1839 alin. (1) C. civ.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2019 din 29 noiembrie 2016

Notă : * Codul comercial al României a fost abrogat, în parte, prin litera c) din Legea nr. 71/2011 începând cu 01.10.2011.

O.G. nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale a fost abrogată de Codul fiscal 2003 (Legea nr. 571/2003) la 1 ianuarie 2004.

Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal a fost abrogată de Codul fiscal 2015 (Legea nr. 227/2015) la 1 ianuarie 2016.

Prin sentinţa civilă nr. 2l7/C din 5 iulie 2010, Tribunalul Bihor a admis acţiunea formulată de reclamanta A. Societate Cooperativă Meşteşugărească Oradea în contradictoriu cu pârâţii Societatea B. cu sediul necunoscut şi Administraţia Imobiliară Oradea.

A constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate cu titlu de uzucapiune asupra imobilului situat în Oradea, înscris in CF nr. 944 Oradea, nr. top. 3159/1, 3156, 3163/1, 3154/1, 3153, 3158 constând în teren cu construcţii suprafaţa de 4.736 mp.

A constatat că pe acest teren reclamanta a edificat o hală de producţie, două magazii, clădire PSI, două ateliere.

A dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcţiilor cu titlu de construire şi asupra terenului aferent cu titlu de uzucapiune.

A respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea dată în Camera de Consiliu din 13 septembrie 2010, Tribunalul Bihor a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei civile nr. 217/C/2010, în sensul de a se trece în cuprinsul dispozitivului şi minutei nr. top. 3152/3 din CF nr. 944 Oradea, nr. top ce se află în folosinţa petentei.

S-a reţinut că fosta Cooperativă de Producţie „C.”, antecesoarea în drepturi a reclamantei, îşi desfăşoară activitatea pe terenul în litigiu din anul 1950. În acest sens s-au depus la dosar o serie de înscrisuri din care rezultă că societatea deţinea la acea dată 4 ateliere, fiind înregistrată la Secţiunea Financiară Regională Bihor, un certificat înregistrat la judecătoria populară din care rezultă că societatea a fost înregistrată la judecătorie, un referat privind dezvoltarea societăţii.

Din adresa nr. 60981 din 8 septembrie 2008 a Consiliului Local Oradea rezultă că reclamanta figurează în evidenţele serviciului cu suprafaţa totală de 746.817 mp teren în folosinţă, din care suprafaţa de 3.000,44 m.p. suprafaţă liberă - respectiv 4.468,26 m.p. suprafaţă construită, pentru care societatea achită impozit pe teren. Terenul aparţine Statului Român, fiind expropriat.

În cartea funciară terenul apare înscris pe fostul proprietar.

Expertiza efectuată în cauză a reliefat că terenurile cu nr. top. 3159/1, 3158, 3156, 3152/3, 3153, 3154/1, şi 3163/1 înscrise în CF nr. 944 Oradea, având suprafaţa de 4.590 m.p., se află în posesia şi folosinţa faptică a reclamantei, pe acestea fiind edificate 17 construcţii.

Faţă de faptul că din toate actele rezultă folosinţa continuă şi neîntreruptă a societăţii asupra terenului, fiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 1831 şi urm. C. civ., instanţa de fond a admis acţiunea astfel cum a fost formulată şi precizată prin concluziile scrise - respingând excepţia lipsei calităţii procesuale a Statului Român - deoarece nu rezultă din nici un act că terenul în litigiu s-ar afla în proprietatea privată a municipalităţii.

Prin decizia nr. 175 din 16 iunie 2011, Curtea de Apel Oradea a respins ca nefondat apelul declarat de pârât împotriva menţionatei hotărâri.

Curtea de apel a reţinut următoarele:

Potrivit extrasului de CF nr. 944 Oradea, imobilul în litigiu figurează înscris pe seama „Fabricii B.” încă din anul 1910. Conform actelor atestate de Judecătoria Regală Oradea, între anii 1942-1944 această firmă era în proces de lichidare, fără a se mai atesta ulterior, în vreun act, închiderea societăţii.

Însă, din anul 1945, luând fiinţă Cooperativa D., Cooperativa E. şi Cooperativa F., imobilul în litigiu a ajuns să fie folosit de către aceste unităţi, la acel an existând doar o ruină pe teren care a fost refăcută, reclădită de aceste cooperative (declaraţiile martorului G. Ulterior, în anul 1951, ca urmare a fuziunii acestor 3 cooperative şi dezlipirii unor ateliere ce funcţionau în cadrul lor, ia fiinţă Cooperativa H., rămânând în folosinţa acesteia imobilul din litigiu, situat administrativ în Oradea, fapt atestat şi într-o monografie a Cooperativei.

Ori, toate acestea coroborate duc la concluzia că imobilul în litigiu a ajuns în posesia antecesoarei reclamantei, fosta Cooperativă C. din anul 1945, dată de la care s-a exercitat o posesie continuă publică, paşnică, netulburată, sub nume de proprietar, deci o posesie ce întruneşte condiţiile art. 1847 C. civ.

Aşa fiind şi văzând că începutul posesiunii se circumscrie anului 1945, conform prevederilor Legii nr. 241/1947, uzucapiunea imobilului va fi guvernată de Codul civil, după cum în mod corect a statuat şi instanţa de fond, criticile apelantei referitoare la greşita aplicare a legii fiind găsite nefondate.

Faţă de cele susmenţionate, în mod corect s-a constatat că din 1945 sunt întrunite cerinţele art. 1847 coroborat cu art. 1890 C. civ. şi s-a apreciat că reclamanta, ca urmare a joncţiunii posesiilor, a uzucapat imobilul în litigiu faţă de apelantă, fiind de notorietate istorică faptul că sub regimul comunist bunurile firmelor private au fost etatizate fără a fi lichidate, intrând în proprietatea statului, fie cu titlu de naţionalizare, fie de bun părăsit, aşa încât, nici din această perspectivă, apelul şi criticile aduse nu au fost primite, calitatea procesuală pasivă a statului fiind astfel justificată.

În privinţa apărării invocate în sensul că acest imobil ar fi fost revendicat de moştenitori ai fostului proprietar, în speţă de numitul I., din verificările efectuate în faza de apel a rezultat că cel care revendică imobilul se numeşte J. (K.) şi că identifică imobilul ca fiind înscris în CF nr. 945 Oradea, cu nr. top. 3157, imobil ce s-ar afla în posesia şi folosinţa Comunităţii X Oradea, şi nicidecum imobilul în litigiu aflat în posesia şi folosinţa reclamantei şi care se identifică cu CF nr. 944 Oradea, CF în care nu figurează nr. topo revendicat 3157, deci este vorba de un cu totul alt imobil.

În fine, s-a mai susţinut de către apelantă cum că, din anul 2002, terenul înscris în CF nr. 944 Oradea a fost impus în sarcina fiscală a reclamantei ca şi teren în folosinţă, proprietate de stat şi, prin urmare, posesia nu a fost utilă, reclamanta neposedând imobilul cu titlu de proprietar sau chiar dacă s-ar fi împlinit termenul uzucapiunii înainte de impunerea ca teren proprietate de stat, reclamanta, în deplină cunoştinţă de cauză, a renunţat implicit la prescripţia achizitivă împlinită, devenind incidente prevederile art. 1838 C. civ. S-a remarcat faptul că potrivit expertizei topo, efectuate în cauză, imobilul în litigiu identificat sub nr. topo 3159/1, 3158, 3156, 3152/3, 3153, 3154/1 şi 3163/1 având suprafaţa totală de 4.590 m.p. este înscris în CF nr. 944 Oradea şi este situat pe strada S., şi nu pe strada M., cum în mod eronat arată apelanta, aşa încât nici această critică nu a fost primită, ea vizând şi de această dată alt imobil, nu cel identificat prin expertiza judiciară şi cu privire la care în mod corect instanţa de fond a constatat că a fost uzucapat în condiţiile Codului civil.

Împotriva susmenţionatei hotărâri a declarat recurs pârâtul Consiliul Local al Municipiului Oradea - Administraţia Imobiliară Oradea care, invocând cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că în mod greşit a considerat instanţa de apel ca fiind incidente prevederile Codului civil privind uzucapiunea invocată de reclamantă, deşi imobilul este situat într-o regiune supusă sistemului de publicitate reglementat de Decretul nr. 115/1938, ale cărui condiţii nu sunt îndeplinite în cauza dedusă judecăţii.

La judecarea apelului, instanţa nu a analizat criticile referitoare la legalitatea hotărârii instanţei de fond aduse prin memoriul de apel, respectiv nu a analizat dacă uzucapiunea începută în anul 1950 (astfel cum reţine prima instanţă) este supusă reglementării unuia dintre cele două sisteme de publicitate, ci a analizat cauza exclusiv prin raportare la dispoziţiile dreptului comun.

Greşit au fost înlăturate criticile sale privind renunţarea de către uzucapant la uzucapiune şi la incidenţa prevederilor art. 1838 C. civ., pe motiv că susţinerile sale ar viza un alt imobil decât cel a cărui uzucapiune se cere a se constata.

În acest sens, a susţinut că, deşi a arătat că imobilul solicitat pretins situat în Oradea, str. S. este unul şi acelaşi cu imobilul identificat ca fiind situat în Oradea, pe Str. M. (stradă paralelă cu Str. S.), imobil impus la Direcţia Finanţe Locale Oradea în sarcina A. Societate Cooperatistă, teren proprietate de stat şi pe care societatea reclamantă are declarate construcţiile, a fost respinsă critica privind incidenţa prevederilor art. 1838 C. civ.

Constatările instanţei de apel sunt, astfel, contradictorii în privinţa imobilului în litigiu, nefiind clar determinat dacă este sau nu situat pe Str. M.

Au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinţei tribunalului.

Prin decizia nr. 5762 din 26 septembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâtul Consiliului Local Oradea - Administraţia Imobiliară Oradea împotriva deciziei nr. 175/A din 16 iunie 2011 a Curţii de Apel Oradea şi a casat decizia susmenţionată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut, în esenţă, că pârâta a invocat, în apărare, că reclamanta a renunţat tacit la prescripţia achizitivă, în condiţiile art. 1838 C. civ., prin achitarea din anul 2002 a taxei pentru folosinţa terenului proprietate de stat.

Analizând această apărare, instanţele de fond au reţinut, în mod eronat, că terenul pentru care s-a achitat taxa de folosire este distinct de cel în litigiu, atâta vreme cât, din procesul-verbal din 27 mai 2002 întocmit de inspectori ai Direcţiei Finanţe din cadrul Primăriei Municipiului Oradea rezultă că a făcut obiectul impunerii şi terenul din extrasul CF nr. 944/2002 în suprafaţă de 4.594,3 m.p.

În acest context, instanţa de recurs a constatat că, potrivit art. 314 C. proc. civ., se impune casarea hotărârii pentru deplina lămurire a împrejurărilor de fapt, prin suplimentarea probatoriului în raport de înscrisul sus arătat, prin efectuarea unei completări la raportul de expertiză.

În rejudecare, apelul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Oradea la data de 25 iulie 2013.

Prin decizia nr. 1174 din 22 decembrie 2015 s-a admis apelul declarat de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Oradea - Administraţia Imobiliară Oradea împotriva sentinţei nr. 217 din 5 iulie 2010 a Tribunalului Bihor.

A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că s-a înlăturat dispoziţia prin care s-a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate cu titlu de uzucapiune asupra imobilului situat în Oradea, str. M., înscris în CF nr. 944 Oradea, nr. 3159/1, nr. 3156, nr. 3163/1, nr. 3154/1, nr. top 3153, 3152/3, 3158, constând în teren în suprafaţă de 4.736 m.p., precum şi dispoziţia privind înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestui teren.

Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

În fapt, potrivit extrasului de CF nr. 944 Oradea, imobilul în litigiu figurează înscris pe seama „Fabricii B.” încă din anul 1910. Conform actelor atestate de Judecătoria Regală Oradea între anii 1942-1944 această firmă era în proces de lichidare, fără a se mai atesta ulterior, în vreun act, închiderea societăţii.

Însă, din anul 1945, luând fiinţă Cooperativa D., Cooperativa E. şi Cooperativa F., imobilul în litigiu a ajuns să fie folosit de către aceste unităţi, la acel an existând doar o ruină pe teren care a fost refăcută, reclădită de aceste cooperative (declaraţiile martorului G.). Ulterior, în anul 1951, ca urmare a fuziunii acestor 3 cooperative şi dezlipirii unor ateliere ce funcţionau în cadrul lor, ia fiinţă Cooperativa H., rămânând în folosinţa acesteia imobilul din litigiu situat administrativ în Oradea, strada M., fapt atestat şi într-o monografie a Cooperativei.

Ori, toate acestea coroborate duc la concluzia că imobilul în litigiu a ajuns în posesia antecesoarei reclamantei, fosta Cooperativă C. din anul 1945, situaţie în care ar fi îndeplinite condiţiile uzucapiunii prevăzute de art. 1847 C. civ. aplicabil în speţă (raportat la faptul că începutul posesiunii se circumscrie anului 1945, conform prevederilor Legii nr. 241/1947 uzucapiunea imobilului este guvernată de Codul civil).

A menţionat instanţa de apel că, prin considerentele deciziei de casare nr. 5762 din 26 septembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, în esenţă, omisiunea instanţei de fond şi de apel de a verifica şi a se pronunţa asupra incidenţei în cauză a prevederilor art. 1838 vechiul C. civ. invocat de apelantul pârât, precum şi raţionamentul eronat al instanţelor inferioare cu privire la excluderea terenului în litigiu din sfera celor pentru care reclamanta a achitat taxa pentru teren proprietate de stat, în condiţiile în care procesul-verbal din 27 mai 2012 relevă concluzia contrară, respectiv necesitatea lămuririi situaţiei de fapt prin raportare la procesul-verbal din 27 mai 2002 (omis a fi analizat de instanţele fondului) întocmit de inspectori ai Direcţiei Finanţe din cadrul Primăriei Oradea şi completarea la lucrarea de expertiză ce „va fi administrată în cauză”.

În acest sens a observat că din procesul-verbal nr. 145813 din 5 iunie 2002 întocmit de consilieri ai Direcţiei Finanţe din cadrul Primăriei Oradea rezultă că obiectul verificărilor l-a constituit taxa de folosire a terenului proprietate de stat pe perioada verificată 1997-2001, vizând şi terenul din extrasul CF nr. 944/2002 în suprafaţă de 1276,20 stj. (aproximativ 4594,3 mp) constatându-se că terenul aparţine Statului Român, acest teren fiind expropriat în favoarea Statului Român fără, însă, a se face modificările în extrasul de carte funciară, acesta figurând pe numele vechilor proprietari, „iar societatea datorează taxă asupra terenului aflat în folosinţă”.

Conform adresei nr. 172576 din 27 august 2008 a Serviciului Impunere Persoane Juridice din cadrul Primăriei Oradea - Direcţia Economică (înregistrată la Administraţia Imobiliară Oradea sub nr. 60981 din 5 septembrie 2008), reclamanta-intimată A. Societatea Cooperativa Meşteşugărească Oradea figurează în evidenţele serviciului menţionat cu suprafaţa totală de 7.468,7 mp teren în folosinţă din care suprafaţa de 3.000,44 suprafaţă liberă, respectiv 4.468,26 suprafaţă construită pentru care societatea achită impozit pe teren.

Potrivit aceleiaşi adrese terenul menţionat a fost impus ca şi teren proprietate de stat folosit în alte scopuri decât agricultură şi silvicultură, în baza Legii nr. 69/1993, de către inspectori ai Direcţiei Finanţe din cadrul Primăriei Municipiului Oradea, conform procesului-verbal de control nr. 145813 din 5 iunie 2002, menţionându-se, totodată, că prin acest act de control s-a stabilit în sarcina Cooperativei Meşteşugăreşti A. obligativitatea achitării taxei pe teren proprietate de stat.

Totodată, în rejudecarea apelului s-a dispus efectuarea în cauză a unei completări la raportul de expertiză efectuat în cauză.

Astfel, potrivit completării la raportul de expertiză topografică întocmită de expert tehnic ing. L.: „imobilul aflat în posesia intimatei nu are nr. poştal pe str. S., ceea ce înseamnă că întreg imobilul respectiv se identifică din punct de vedere administrativ ca fiind „str. M.”; deoarece imobilul înscris în CF nr. 944 Oradea este inclus în suprafaţa totală aflată în posesia intimatei rezultă că şi acest imobil se identifică din punct de vedere administrativ ca fiind tot „str. M.”. Totodată, în aceeaşi completare la Raportul de Expertiză topografică se reţine că: „în adresa nr. 172576 din 27 august 2008 sunt enumerate 21 de clădiri ca fiind în folosinţa intimatei A. Societate Cooperativă Meşteşugărească Oradea. Din aceste clădiri o parte sunt amplasate şi pe imobilul înscris în CF nr. 944 Oradea. În procesul-verbal nr. 145813 din 5 iunie 2002 este specificat sediul Cooperativei A. Oradea, ca fiind str. M. Dacă se au în vedere cele menţionate la pct. 1 atunci rezultă că cele 2 înscrisuri se referă şi la imobilul înscris în CF nr. 944 Oradea”.

A subliniat instanţa de apel că şi prin răspunsul la obiecţiuni s-a reţinut că reclamanta nu are atribuit la ora actuală număr administrativ pe str. S., aspect de altfel confirmat şi prin nota internă emisă de Primăria Municipiului Oradea, Instituţia Arhitectului Şef - Compartimentul Finalizări în Construcţii.

Potrivit art. 1838 vechiul C. civ., „Nu se poate renunţa la prescripţie decât după împlinirea ei”, iar art. 1839 vechiul C. civ. prevede că „Renunţarea la prescripţie este expresă sau tacită. Renunţarea tacită rezultă dintr-un fapt care presupune delăsarea dreptului câştigat”.

Raportat la cele reţinute anterior şi la prevederile legale mai sus-menţionate s-a concluzionat în sensul că imobilul - teren la care se face referire în cele două înscrisuri menţionate anterior (procesul-verbal nr. 145813 din 5 iunie 2002 şi adresa nr. 172576 din 27 august 2008) care confirmă natura obligaţiilor fiscale ale reclamantei în privinţa terenului în litigiu ca fiind aceea de taxă pe teren proprietate de stat -, este acelaşi cu imobilul teren identificat prin expertiza judiciară şi cu privire la care instanţa de fond a constatat că a fost uzucapat în condiţiile codului civil.

De asemenea, aceste înscrisuri (care relevă achitarea de către reclamantă a taxei pe teren) confirmă susţinerile apelantului pârât în sensul că achitarea taxei pe teren de către reclamantă constituie o renunţare tacită la prescripţia achizitivă numai în ceea ce priveşte imobilul teren, fiind incidente, în acest sens, prevederile art. 1838 şi urm. vechiul C. civ. ce consacră posibilitatea renunţării la uzucapiunea împlinită, fiind evident că s-a renunţat tacit la dreptul dobândit prin prescripţie, dar doar în ceea ce priveşte imobilul - teren, deoarece numai cu privire la acesta a fost achitată taxa de folosinţă, soluţia instanţei de fond fiind pe deplin legală şi temeinică în ceea ce priveşte construcţiile existente pe imobilul - teren ce face obiectul prezentului litigiu.

Faţă de toate cele ce preced, instanţa, în baza art. 296 C. proc. civ. a admis apelul civil introdus de apelantul-pârât Consiliul Local al Municipiului Oradea - Administraţia Imobiliară Oradea în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. - Societate Cooperativă Meşteşugărească Oradea şi intimaţii - pârâţi Societatea B. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 217/C din 5 iulie 2010, pronunţată de Tribunalul Bihor pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a înlăturat dispoziţia prin care s-a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate cu titlu de uzucapiune asupra imobilului situat în Oradea, str. M., înscris în CF nr. 944 Oradea, nr. top. 3159/1, 3156, 3163/1, 3154/1, 3153, 3152/3, 3158, constând în teren în suprafaţă de 4.736 mp, precum şi dispoziţia privind înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestui teren cu titlu de uzucapiune.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs reclamanta A. - Societate Cooperativă Meşteşugărească Oradea, înregistrat la data de 29 ianuarie 2016, sub nr. x/35/2010* pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Cu încălcarea normelor legale incidente, instanţa de apel a reţinut, din conţinutul a două acte unilaterale ale intimatei, că reclamanta a renunţat în mod tacit la prescripţia achizitivă. Or, chiar şi ulterior datei de 5 iunie 2002, reclamanta a achitat pentru terenul în litigiu impozit pe teren, şi nu taxă pe teren, aşa cum rezultă din declaraţiile de impunere pe care le-a întocmit, precum şi din deciziile de impunere emise de intimată.

A relevat recurenta că, contrar celor reţinute de instanţa de apel, imobilul în litigiu nu a fost naţionalizat sau expropriat şi nu figurează în domeniul public sau privat al statului. Dacă ar fi fost incidentă această ipoteză, ar fi fost perfectate cu pârâta contracte de închiriere, concesiune, ş.a.m.d., aşa cum s-a procedat în cazul altor terenuri pe care le-a deţinut societatea cooperativă, contracte pe care le enumeră în cuprinsul cererii de recurs.

În fine, un alt argument în sensul inexistenţei unei renunţări la uzucapiunea împlinită l-a reprezentat confuzia făcută de instanţă între taxa teren şi impozit teren, întrucât, anterior intrării în vigoare a Codului fiscal (Legea nr. 571/2003), nu se făcea distincţie între cele două noţiuni.

Ca atare, a concluzionat recurenta că, pentru a putea fi reţinută renunţarea la uzucapiune trebuie să existe o serie de fapte ale posesorului, care să conducă la voinţa certă de delăsare a bunului, fapte inexistente în cauză.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dovedirea recursului s-a folosit de proba cu înscrisuri, copii declaraţii impunere, copii decizii impunere pentru anii 2005 - 2010, copia autorizaţiei de construcţie nr. 758/1954.

Prin întâmpinare, intimatul Municipiul Oradea (continuatorul pârâtei Administraţia Imobiliară Oradea, instituţie de interes public cu personalitate juridică, desfiinţată la data de 1 ianuarie 2016) a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât hotărârea pronunţată în apel este temeinică şi legală. A reiterat susţinerile şi apărările formulate în fazele procesuale anterioare.

Recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În speţă, s-a stabilit de către instanţele de fond (aspect necontestat în actuala fază procesuală) că reclamanta, anterior anului 2002, a exercitat o posesie care îndeplinea toate condiţiile prevăzute de art. 1847 C. civ. (posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar), pe o perioadă mai lungă de 30 de ani, în conformitate cu dispoziţiile art. 1890 C. civ. din 1864, pentru a exercita dreptul de opţiune, drept potestativ, de a introduce o acţiune în constatare împotriva unui terţ sau împotriva proprietarului iniţial, prin care să solicite recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra terenului în litigiu, dobândit prin uzucapiune.

Singura problemă de drept ce face obiectul recursului de faţă vizează critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 1838 - 1839 C. civ. de către instanţa de apel. Astfel, instanţa de prim control judiciar, pentru a schimba sentinţa atacată, a reţinut că, aşa cum rezultă din procesul-verbal nr. 145813 din 5 iunie 2002 întocmit de consilieri ai Direcţiei Finanţe din cadrul Primăriei Oradea şi din adresa nr. 172576 din 28 august 2008 a Serviciului Impunere Persoane Juridice, reclamanta achită din anul 2002 taxă pentru folosinţa terenului proprietate de stat aflat în folosinţa sa, ceea ce echivalează cu renunţarea la uzucapiune.

Instanţa constată că uzucapiunea, ca mod de dobândire a drepturilor reale principale, are o structură complexă, care reuneşte faptul juridic în sens restrâns al posesiei, cu toate determinările cerute de lege, şi un act juridic unilateral, adică manifestarea de voinţă a celui interesat de a dobândi un anumit drept real principal.

Rezultă că din faptul juridic al posesiei se naşte mai întâi un drept potestativ în beneficiul posesorului. În conţinutul juridic al acestui drept potestativ este inclus atributul titularului său de a alege între invocarea faptului juridic al posesiei, cu toate determinările cerute de lege, şi renunţarea la uzucapiune. Renunţarea la dreptul de opţiune, care poate interveni numai după împlinirea termenului de uzucapiune, conform art. 1838 C. civ. din 1864, nu se confundă cu renunţarea la posesie, aceasta din urmă fiind posibilă chiar înainte de împlinirea termenului de uzucapiune, cu consecinţa începerii unei noi posesii, deci a unui nou termen de prescripţie achizitivă. Aşa cum se precizează în dispoziţiile art. 1839 alin. (1) C. civ. din 1864, renunţarea la dreptul de opţiune cu privire la uzucapiune poate să fie expresă sau tacită, judiciară sau extrajudiciară. Renunţarea se face, de regulă printr-un act unilateral, nefiind exclusă cuprinderea ei într-un act juridic bilateral, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

În acest context, urmează a analiza dacă poate fi considerată manifestare de voinţă a reclamantei, în sensul renunţării la dreptul potestativ de a invoca uzucapiunea (renunţare tacită la uzucapiune, reţinută de instanţa de apel), împrejurarea că în anul 2002 inspectorii de specialitate din cadrul aparatului propriu al pârâtei (serviciul de fiscalitate al unităţii administrativ teritoriale) au statuat că reclamanta datorează taxă pentru folosinţa terenului în litigiu.

În primul rând, pentru a stabili dacă un comportament al reclamantei poate reprezenta o manifestare a voinţei acesteia care să nu lase loc nici unei îndoieli asupra intenţiei de a produce efecte juridice corespunzătoare (renunţarea la dreptul potestativ de a invoca uzucapiunea) ar trebui ca o atare manifestare de voinţă să emane de la titularul dreptului (însăşi reclamanta). Or, procesul-verbal în discuţie din anul 2002 a fost întocmit de pârâtă şi nu poate fi considerat manifestare de voinţă a reclamantei.

Nu poate fi considerată, aşa cum apreciază, eronat, instanţa de apel, renunţare tacită la uzucapiune împrejurarea că reclamanta nu a atacat procesul-verbal din anul 2002, sus arătat. Tăcerea sau inacţiunea titularului dreptului de opţiune, în speţă, reclamanta, nu poate valora manifestare de voinţă, întrucât nu există nici o prevedere legală care să acorde inacţiunii părţii consecinţe juridice.

De altfel, faptul că un funcţionar public, în scopul de a stabili în sarcina unui contribuabil plata unui impozit local, a inserat într-un proces-verbal că un teren este „proprietate de stat” nu echivalează cu stabilirea titularului dreptului de proprietate al acestui teren. În speţă, este necontestat faptul că terenul nu a figurat, vreodată, în domeniul public sau privat al statului sau al unităţii administrativ teritoriale, neexistând vreun act de naţionalizare, expropriere, etc.. Câtă vreme prin actul administrativ în discuţie nu se stabilea regimul juridic al terenului, ci doar obligaţia plăţii unui impozit local, inacţiunea reclamantei, faptul de a nu contesta acest proces-verbal, nu poate avea nici o conotaţie, producătoare de efecte juridice. În conformitate cu art. 17 teza ultimă din O.G. nr. 36/2002, act normativ în vigoare în anul 2002, taxa pentru terenurile proprietate publică şi privată a statului sau a unităţilor administrativ teritoriale se stabilea în aceleaşi condiţii şi în acelaşi cuantum ca şi impozitul pe teren, stabilit în sarcina proprietarilor, motiv pentru care contribuabilul nu justifica nici un interes în contestarea actului administrativ de stabilire a impozitului local. În mod asemănător, după intrarea în vigoare a Codului fiscal, Legea nr. 571/2003, nu se făcea nici o distincţie în ce priveşte această sarcină fiscală, fie că era datorată de proprietarii terenurilor, fie că era datorată pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului (art. 256), distincţia între taxă pe teren şi impozit fiind introdusă abia prin Legea nr. 343/2006, însă păstrându-se condiţii de plată şi cuantum identice.

Prin urmare, nu există nici o manifestare de voinţă a titularului dreptului de opţiune, fie şi tacită, din care să rezulte în mod neîndoielnic intenţia de a renunţa la acest drept, „delăsarea dreptului câştigat”, în condiţiile art. 1839 alin. (1) C. civ. Ca atare, cu greşita aplicare a textului de lege sus citat, a reţinut instanţa de apel că s-a stins dreptul de opţiune cu privire la uzucapiune al reclamantei.

Aşa fiind, corect a constatat judecătorul fondului că reclamanta poate exercita dreptul de opţiune cu privire la uzucapiune în forma sa pozitivă, în sensul că posesorul uzucapant a introdus prezenta acţiune în constatare atât împotriva proprietarului iniţial (proprietarul tabular Societatea B.), cât şi împotriva terţilor care ar putea invoca drepturi în raport cu terenul în litigiu. (Statul Român şi Unitatea Administrativ Teritorială - Municipiul Oradea).

Totodată, corect a constatat că, invocându-se uzucapiunea de 30 de ani, sunt îndeplinite condiţiile generale referitoare la domeniul de aplicaţie (respectiv că terenul în litigiu face parte din sfera bunurilor care formează obiectul dreptului de proprietate dobândit prin uzucapiune) şi la posesie (calităţile care definesc utilitatea acesteia).

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul şi a modificat decizia atacată, în sensul respingerii apelului declarat de Unitatea Administrativ Teritorială - Municipiul Oradea împotriva sentinţei nr. 217 din 5 iulie 2010 a Tribunalului Bihor, ca nefondat.