Disciplinary sanction for judicial delay upheld; appeal dismissed as unfounded

Decizia civilă nr. 244/2016

Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

La data de 1 februarie 2016, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, a fost înregistrat recursul declarat de A. împotriva hotărârii nr. 32/J din 11 noiembrie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară.

În susținerea recursului, magistratul a invocat critici care s-ar circumscrie, în opinia sa, motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Cu referire punctuală la probele administrate și la susținerile formulate în apărare în cursul soluționării acțiunii disciplinare, autoarea recursului a susținut, în esență, că hotărârea atacată ar fi netemeinică și nelegală.

Deși a recunoscut că în activitatea sa au intervenit „o serie de carențe care au atins factorul celeritate, uneori și într-un mod nefavorabil proceselor” aflate pe rolul completului de judecată pe care l-a prezidat, în opinia recurentei, aceste carențe nu i-ar fi imputabile, fiind determinate de cauze de natură internă și externă, de natură a o exonera de răspundere disciplinară.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului și, în principal, desființarea hotărârii atacate și respingerea acțiunii disciplinare, iar, în subsidiar, înlocuirea sancțiunii disciplinare aplicate, cu altă sancțiune, mai ușoară.

Este de menționat faptul că, prin două e-mail-uri depuse la dosarul instanței de disciplină la data de 4 decembrie 2015, recurenta a solicitat să se ia act de renunțarea sa la cererea de recurs formulată în cadrul acestui dosar.

Ulterior, recurenta a revenit asupra cererii de renunțare la calea de atac, precizând că înțelege să își susțină cererea de recurs astfel cum a fost formulată și motivată. De asemenea, partea a învederat faptul că, prin Decretul nr. 932 din 8 decembrie 2015, emis de Președintele României, judecătorul A. a fost eliberată din funcție ca urmare a demisiei.

Intimata Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat motivat, cu referire la aspectele de fapt și considerentele de drept expuse în acțiunea disciplinară și reținute în hotărâre, respingerea recursului, ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei, care nu a atașat la dosarul cauzei răspunsul la apărările Inspecției Judiciare.

Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, prin încheierea din data de 6 iunie 2016, completul de filtru a admis în principiu recursul dedus judecății.

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succed.

Cu toate că recurenta a invocat ca prim motiv de recurs cazul prevăzut de art. 488 alin. (5) C. proc. civ., în susținerea acestuia, autoarea nu a menționat expres nicio pretinsă neregularitate procedurală. Potrivit acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, s-ar putea include cele mai variate neregularități de ordin procedural, care ar putea viza atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, recurenta în cauză n-a invocat niciun fel de neregularități referitoare la modul de desfășurare a cercetării disciplinare sau la soluționarea de către instanța de disciplină a acțiunii disciplinare, ce s-ar putea circumscrie aspectelor de nulitate/nelegalitate avute în vedere de legiuitor.

Cum nu s-a formulat niciun argument care să permită examinarea și să justifice o casare din această perspectivă, se constată că nu este incident motivul de recurs fundamentat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Nu este întemeiat nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Examinându-se criticile expuse pe fond, din perspectiva ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentei nu pot fi reținute.

Astfel, se observă că argumentele dezvoltate de recurentă în susținerea acestui motiv invocat în principal, vizează, chiar dacă nu în mod explicit, încălcarea legii de drept substanțial, mai precis neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare reținute în sarcina sa, cu referire la neîntrunirea situațiilor premisă privind caracterul imputabil, sub aspectul laturii subiective.

Aceste susțineri nu pot fi, însă, reținute.

Referitor la fapta prevăzută de art. 99 lit. h) teza l din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor”.

În ceea ce privește existența faptelor reținute sub acest aspect în sarcina judecătorului A., se constată că Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de disciplină, a stabilit în mod just existența laturii obiective, probele reliefând clar existența faptelor recurentei, a conduitei imputabile, precum și a vinovăției și a urmărilor prejudiciabile.

Astfel, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a rezultat indubitabil faptul că pârâta judecător a dispus în mod repetat amânarea pronunțării soluției într-un număr de 611 cauze pentru perioade cuprinse între o săptămână și 8 luni, cu consecințe asupra dreptului părților de acces la justiție, fapte ce sunt imputabile magistratului respectiv.

Situația de fapt anterior expusă și parțial necontestată de către recurentă, constând într-o atitudine de pasivitate neechivocă și într-o exercitare necorespunzătoare atribuțiilor judiciare pe perioade mari de timp, în ceea ce privește numeroasele cauze examinate, denotă încălcarea dispozițiilor legale în materie, de către recurenta judecător, neavând relevanță, din această perspectivă, pretinsele cauze „de natură internă și externă” expuse punctual de magistrat, respectivele împrejurări nefiind de natură a justifica conduita reproșată judecătorului și consecințele negative produse de aceasta.

Pe de altă parte, este de remarcat că, la aprecierea conduitei judecătorului A., ca fiind rezultatul unei modalități de lucru imputabile, instanța de disciplină a avut în vedere, pe lângă elementul material al abaterii disciplinare, în varianta primei teze normative a textului legal incriminator, care se concretizează într-o acțiune neconformă cu îndatoririle profesionale și a factorilor care au determinat și, respectiv, a condițiilor în care s-a produs conduita culpabilă, într-o manieră repetitivă, perseverentă, a recurentei, deci inclusiv aspectele de fapt învederate de către pârâta judecător.

În acest sens, Secția pentru judecători în materie disciplinară a constatat în mod corect că magistratul a uzat în mod nejustificat de instituția amânării de pronunțare, apelarea la această instituție juridică pentru perioade mari de timp fiind o constantă în activitatea magistratului.

Această stare de fapt evidențiază, fără putință de tăgadă, încălcarea, în mod repetat și din motive imputabile, de către recurenta judecător, a responsabilităților specifice funcției, respectiv a normelor legale prevăzute de art. 396 alin. (1) C. proc. civ., situație ce a avut ca efect întârzierea procedurilor și, implicit, a soluționării respectivelor cauze.

Avându-se în vedere că, într-adevăr, argumentele invocate în apărare, legate de volumul de muncă, precum și de condițiile de desfășurare a activității, au fost analizate, prin raportare și la ceilalți judecători ai instanței și că, pe bună dreptate, raportat la întreaga perioadă, la numărul foarte mare și în continuă creștere de cauze și la întregul context în care s-au desfășurat faptele, instanța de disciplină a apreciat că acestea nu sunt de natură să justifice modul de lucru defectuos și amploarea cazurilor în care atribuțiile judiciare s-au exercitat necorespunzător, criticile recurentei formulate din perspectiva caracterului imputabil nu au relevanța ce li se atribuie prin motivele de recurs și nu sunt de natură să o exonereze pe aceasta de răspundere disciplinară.

Prin maniera sa de lucru, astfel cum corect a fost reținută și argumentată de instanța de disciplină, magistratul în cauză a fost cel care a tergiversat procedura de soluționare a cauzelor, o consecință a acestor fapte, pe care recurenta încearcă să o minimalizeze, fiind încălcarea dreptului la soluționarea cauzei cu celeritate și într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aspect ce nu poate fi pierdut din vedere la stabilirea răspunderii disciplinare a judecătorului.

În acest context, se constată că și aserțiunilor recurentei, privind cauzele ce ar fi determinat, în opinia sa, starea de fapt respectivă, le lipsește relevanța juridică invocată de autoarea recursului, în situația în care, pe de o parte, valoarea socială ocrotită o reprezintă atât relațiile sociale referitoare la justiție în sens restrâns, cât și în sensul larg al acestei noțiuni, aceste relații transpunându-se în îndatoriri profesionale și deontologice ale judecătorilor, iar, pe de altă parte, beneficiind de aceleași condiții de muncă, ceilalți magistrați nu înregistrează restanțe sau nu de o durată atât de mare.

Modalitatea constantă și repetitivă în care recurenta a înțeles să nesocotească, în fiecare caz în parte, dispozițiile legale invocate, denotă existența factorului intelectiv și volitiv ce conturează vinovăția, ca element subiectiv al acestei abateri.

Se constată, așadar, că faptele reproșate recurentei judecător intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 99 lit. h) teza l din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, după cum în mod just a fost reținut de către instanța de disciplină, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției, a urmărilor prejudiciabile și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, ceea ce susține legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menționat, neavând relevanță împrejurarea de fapt a eliberării din funcție a recurentei, ca urmare a demisiei, care a intervenit ulterior pronunțării hotărârii atacate și formulării căii de atac în cauză.

Având în vedere considerentele expuse și care relevă legalitatea hotărârii atacate, în temeiul dispozițiilor art. 49 alin (7) din Legea nr. 317/2004, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul pârâtei judecător.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva hotărârii nr. 32/J din 11 noiembrie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 4 iulie 2016.