Translation copyright claim over scientific work fails; prior translator lacks exclusive right, appeal dismissed as unfounded.

Cuprins pe materii : Dreptul proprietății intelectuale. Drepturi de autor.

Index alfabetic : operă derivată

-operă științifică

-traducere

-contrafacere

Legea nr. 8/1996, art. 13, art. 139

Autorul unei traduceri este constrâns să respecte opera originală, astfel încât libertatea sa în elaborarea lucrării poate consta doar în alegerea metodei de traducere, fie prin relativa îndepărtare de original, fie prin conservarea deplină a acestuia şi, în consecinţă, în utilizarea mijloacelor adecvate acestui scop. Mai mult, însăşi alegerea metodei este limitată de natura operei originale şi de stilul autorului, fiind evident că traducerea unei opere ştiinţifice nu permite o libertate la fel de mare în abaterea de la textul tradus faţă de o operă literară, de exemplu. Fidelitatea redării textului poate fi chiar o exigenţă impusă de caracterul didactic sau chiar tehnic al lucrării ştiinţifice traduse şi de stilul inerent unei asemenea opere.

Drept urmare, în situaţia unor traduceri succesive ale unor opere ştiinţifice, asemănările sunt inevitabile, mai ales dacă se impune redarea cu rigoare a lucrării principale, context în care contrafacerea există doar în cazul unei copieri servile a primei traduceri, cu ignorarea de către traducător a textului original.

Preexistenţa unei traduceri, ca operă derivată, a unei opere originale, nu este o dovadă în sine că o traducere ulterioară a aceleiaşi opere nu poate fi decât o copie a primeia, deoarece, în acest caz, s-ar confunda în mod inadmisibil fapta ilicită a copierii cu fapta ilicită de realizare a unei opere derivate fără consimţământul autorului operei originale şi, implicit, opera principală cu opera derivată.

Calitatea de autor al traducerii conferă doar prerogativele prevăzute de lege în legătură cu această operă derivată şi, cât timp este permisă noua traducere, iar lucrarea tradusă este o operă ştiinţifică ce are un caracter didactic, asemănările între traduceri nu pot fi evitate, pretenţia contrară a primului traducător constituind o arogare nejustificată a dreptului de autorizare a altor traduceri ale aceleiaşi opere.

Astfel că este justificată însuşirea de către instanță a opiniei specialistului ce a analizat lucrarea pârâtului nu numai prin comparaţie cu opera reclamantei, semnalând diferenţele, dar şi prin raportare la opera tradusă, inclusiv la variantele lingvistice diferite folosite de părţi, precum şi înlăturarea opiniei acelui specialist care a identificat exclusiv asemănările dintre lucrările părţilor

Secția I civilă, decizia nr. 631 din 18 martie 2016

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 14.02.2013, reclamanta A. i-a chemat în judecată pe pârâţii B. şi SC C. SRL, solicitând: să se constate că a dobândit dreptul de autor reglementat în art. 8 lit. a) din Legea nr. 8/1996 asupra traducerii din anul 1975 a lucrării „Istoria artei”, cu acordul autorului operei originale; să se constate că pârâtul B. a publicat în anul 2012 la editura SC C. SRL traducerea reclamantei din 1975, pretinzându-se autorul lucrării, deşi aceasta este o reproducere exactă a traducerii; să fie obligaţi pârâţii să retragă de pe piaţă şi de la comercializare lucrarea editată de SC C. SRL, tipărită în 2012, plagiată de pârâtul B.; să sisteze pe viitor tipărirea şi difuzarea lucrării plagiate şi oferite spre comercializare; să se dispună publicarea dispozitivului hotărârii într-o publicaţie de largă circulaţie, în sarcina pârâţilor sau să fie autorizată reclamanta să facă acest lucru pe cheltuiala acestora; să se constate că prin fapta lor, pârâţii au prejudiciat-o material şi moral pe reclamantă şi să fie obligaţi în solidar la repararea acestui prejudiciu şi la plata de despăgubiri materiale în cuantum de 50.000 lei şi daune morale în cuantum de 30.000 lei.

Prin cererea de chemare în garanţie a pârâtului B., pârâta SC C. SRL a solicitat ca, în cazul în care instanţa va aprecia că traducerea al cărei autor este pârâtul reprezintă un plagiat al traducerii efectuate de reclamantă, să se dispună obligarea doar a pârâtului B. la acoperirea oricăror daune acordate reclamantei, dar şi la plata prejudiciilor aduse pârâtei dacă se va dispune retragerea de pe piaţă şi de la comercializare a lucrării pârâtului şi/sau sistarea tipăririi şi difuzării acesteia.

Prin sentinţa civilă nr. 181 din 10.02.2015, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei şi a respins, în consecinţă, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC C. SRL; a respins ca neîntemeiată cererea pârâtului B. de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut următoarele:

Justificarea calităţii procesuale a reclamantei rezultă din dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 8/1996, care prevede că traducerile, ca opere derivate, constituie obiect al dreptului de autor, astfel cum acesta este definit de art. 7 din acelaşi act normativ. Potrivit dispoziţiilor art. 139 alin. (1) din actul normativ de referinţă, titularii drepturilor recunoscute şi protejate prin prezenta lege pot solicita instanţelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoaşterea drepturilor lor şi constatarea încălcării acestora şi pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat. Ca urmare, dat fiind specificul acţiunii în speţă, cererea este admisibilă.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, prin raportare la concluziile formulate de cei trei specialişti a căror opinie a fost solicitată în cauză, tribunalul reţinând că traducerea realizată de pârâtul B., pornind de la a XVI-a ediţie, 1994, în limba franceză, a operei „The Story of Art” a autorului E.H.G. nu este un plagiat şi nici o lucrare elaborată prin copierea în tot sau în parte a traducerii aceleiaşi opere, realizată de reclamanta A., apărută la Editura X., în anul 1975, care a pornit de la textul în limba engleză a celei de-a XII-a ediţii.

Tribunalul a reţinut că textele comparate se deosebesc prin structură şi întindere, reflectând în primul rând deosebirile dintre ediţiile traduse, ediţia mai recentă fiind substanţial adăugită. Asemănările constatate între cele două variante româneşti rezultă din faptul că se referă la aceleaşi lucruri, folosind aceiaşi termeni de specialitate, aceleaşi referinţe culturale, aceleaşi construcţii gramaticale. S-a reţinut, totodată, că textul original francez şi cel englez sunt foarte apropiate, iar natura textului, care nu este unul de ficţiune, impune o traducere cât mai fidelă, neputând constitui temeiul unei acuzaţii de plagiat faptul că sunt folosiţi aceiaşi termeni de specialitate din domeniul istoriei artei şi al tehnicilor întrebuinţate în diversele arte, astfel cum se argumentează în cuprinsul celei de-a treia opinii.

Astfel cum s-a detaliat şi argumentat în cadrul celei de-a doua opinii, când se compară şi se analizează traduceri în aceeaşi limbă este o eroare să se procedeze doar la compararea pură şi simplă a traducerilor, în speţă în limba română, fără a se lua în calcul originalul care a fost folosit ca suport, în speţă versiunea în engleză şi versiunea în franceză, raportul dintre versiunea franceză şi cea engleză şi fără a se ţine cont de caracterul didactic, ştiinţific, uneori chiar tehnic al operei originale.

În cadrul primei opinii, concluzia de plagiat este întemeiată pe argumentul că pârâtul a preluat fraze, propoziţii, expresii din traducerea realizată de A., inversând doar unele cuvinte, renunţând la altele, pentru a da impresia realizării unei alte traduceri. Tribunalul a înlăturat acest argument, cu observaţia, amănunţit expusă şi analizată în cuprinsul celei de-a doua opinii, că anumite expresii prezente atât în versiunea franceză, cât şi în cea engleză, corespondente între ele, nu se puteau traduce altfel, dată fiind existenţa unor cuvinte sau expresii tehnice în ambele versiuni, în timp ce diferenţele exprimă concepţia redacţională a pârâtului, iar nu un efect de inversare a unor termeni.

În concluzie, tribunalul a apreciat că pârâtul B. nu a plagiat traducerea operei „Istoria artei” de E.H.G., realizată de reclamanta A., traducere apărută la Editura X., în anul 1975, nefiind

astfel incidente prevederile art. 139 din Legea nr. 8/1996.

Prin decizia nr. 402 din 23.09.2015, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei menţionate.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a înlăturat critica referitoare la interpretarea greșită a art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, prin respingerea acțiunii, cu toate că a fost recunoscută calitatea de autor şi a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active.

Admiterea acțiunii în temeiul textului menționat presupune, pe lângă constatarea drepturilor de autor aparținând reclamantei, și dovedirea încălcării acestora, iar în final, producerea unui prejudiciu.

Or, ulterior justificării calității procesuale active, instanța a procedat la analiza fondului, respectiv a temeiniciei pretențiilor reclamantei, constatând că traducerea efectuată de pârât nu reprezintă o contrafacere a traducerii efectuate de reclamante şi că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 pentru acordarea despăgubirilor în lipsa încălcării drepturilor reclamantei.

Împrejurarea că pârâtul a tradus după varianta în limba franceză a operei originale nu are consecințe asupra calității acestuia de autor al operei derivate.

S-a considerat ca nefiind fondată critica privind înlăturarea fără motivare de către tribunal a concluziilor specialistului D., această afirmație fiind contrazisă de considerentele hotărârii criticate. Prima instanță a expus motivele pentru care nu a ținut seama de opinia în sensul existenței plagiatului la care a ajuns D., argumentând pe larg, prin prisma explicațiilor oferite de toți cei trei specialiști a căror opinie a fost solicitată în cauză de instanță, concluzia inexistenței încălcării dreptului de autor al reclamantei.

Tribunalul a înlăturat concluziile specialistului D. motivând că, în elaborarea opiniei sale, aceasta s-a limitat la compararea traducerilor în limba română realizate de părți, fără a identifica originalul utilizat ca suport, respectiv versiunea în limba engleză și cea în limba franceză, aceasta din urmă fiind folosită de pârât, aspect ce nu este contestat de apelantă, așa cum rezultă din conținutul cererii de apel. Totodată, tribunalul a reținut că în exprimarea opiniei sale, specialistul D. nu a ținut seama de caracterul didactic, științific, uneori tehnic al operei preexistente. Argumentul în susținerea plagiatului este că pârâtul, preluând fraze, propoziții, expresii din traducerea reclamantei, a inversat unele cuvinte și a renunțat la altele, pentru a da impresia că a realizat o traducere nouă. Acest argument a fost înlăturat de prima instanță, ținând seama de opinia specialistei E., care a constatat că pârâtul a folosit pentru traducere varianta în limba franceză, opinie amplu argumentată, explicațiile însoțite de exemple fiind convingătoare în sensul inexistenței plagiatului, specialista identificând cauzele asemănării celor două traduceri, fără a se contura însă încălcarea dreptului de autor al reclamantei.

De altfel, apelanta s-a rezumat la a afirma reaua credință și părtinirea specialiștilor, fără a dezvolta motivele care să susțină netemeinicia celor reținute în sentință, pentru ca instanța de control judiciar să procedeze la examinarea acestora în mod concret și punctual. Apelanta a susținut că pârâtul a practicat procedeul schimbării topicii, însă nu a adus critici situației de fapt stabilite de prima instanță în sensul că anumite expresii prezente atât în versiunea franceză, cât și în versiunea engleză, corespondente între ele, nu puteau fi traduse altfel, datorită caracterului tehnic al acestora.

Instanţa de apel a reținut că genul lucrării este un reper în aprecierea contribuției creatoare a traducătorului or, în cauză, este vorba despre o operă de specialitate, ce presupune un stil limpede, exact, informativ, ce nu permite generarea de idei sau interpretări noi.

Tribunalul nu a reținut că traducerea pârâtului a fost dublă, ci că ediția tradusă de acesta a fost adăugită, ca urmare a adăugării unui nou capitol, fiind, de altfel, irelevantă lungimea textului, atâta vreme cât din conținutul acestuia nu rezultă încălcarea drepturilor de autor ale reclamantei.

Susținerea potrivit căreia exista obligația editurii de a solicita reclamantei completarea traducerii din 1975, precum și cea de consemnare în cuprinsul noii traduceri că opera a mai beneficiat de traducere în limba română este nefondată, întrucât legea nu condiționează publicarea unei opere derivate de obținerea acordului altor titulari de drepturi de autor ai altor opere derivate din aceeași operă preexistentă.

Calitatea de operă derivată a traducerii realizate de reclamantă, operă originală ce constituie obiect al dreptului de autor, susținută de apelantă cu expuneri din doctrină și jurisprudență, calitate ce, de altfel, nu a fost contestată, nu împiedică realizarea altor traduceri ale operei preexistente. Apelanta susține fără temei, față de faptul că nu deține drept exclusiv de autorizare a traducerii operei în limba română, că în calitate de prim traducător în limba română a operei „The Story of Art” este îndreptățită să interzică efectuarea unor alte traduceri ale aceleiași opere.

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru

nelegalitate.

Prin motivele de recurs depuse la data de 2.12.2015, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C.proc.civ., susţinându-se, în esenţă, următoarele:

Au fost încălcate prevederile legale la momentul desemnării specialiştilor.

Cu toate că instanţa s-a adresat corpului experţilor pentru comunicarea unei liste cu mai mulţi specialişti, din care să se desemneze doi specialişti, pentru fiecare parte, întrucât nu s-a primit această listă, pentru a nu se mai tergiversa cauza, s-a propus desemnarea de către părţi a specialiştilor.

În acelaşi timp, în mod greşit s-a încuviinţat un specialist nu numai reclamantului şi pârâtului, dar şi chematului în garanţie, deşi cel din urmă participa în cauză în favoarea pârâtului.

Cu alte cuvinte, deşi sunt două părți, în proces, reclamant şi pârât, acesta a beneficiat incorect de doi specialişti, ceea ce a creat o inechitate de tratament, care încalcă principiul constituţional al egalităţii părţilor în fata justiţiei prevăzut la art. 16 şi 21 din Constituţia României, dar şi art. 48 alin. (2) din C.proc.civ.

Motivarea instanţei nu cuprinde o justificare argumentată, iar motivele pe care se bazează soluţia instanţei sunt contradictorii.

Cu toate că instanţa trebuia să stabilească în cauză dacă lucrarea pârâtului B. este reprodusă după lucrarea reclamantei A. şi dacă reprezintă, astfel, un plagiat în sensul art. 4 lit. d) din Legea nr. 206/2004, încălcând dreptul de autor al reclamantei, soluţia instanţei de apel este motivată într-o singură frază, cea prin care a înlăturat concluziile specialistului D., celelalte 16 pagini de considerente conţinând susţinerile părţilor, scrise şi orale.

Pe de altă parte, chiar instanţa de apel, deşi a reţinut că pârâtul a tradus dintr-o versiune franceză, a reţinut în acelaşi timp că pârâtul, în mod constant, a folosit corespondentul din traducerea reclamantei a cuvântului tradus în limba română, cu toate că aceeași expresie, acelaşi cuvânt, are mai multe variante sinonime în limba română potrivit dicţionarului lingvistic.

Recurenta a susţinut că nu reprezintă o motivare corespunzătoare a inexistenţei plagiatului constatarea că specialistul propus de către pârât, E. a examinat lucrarea după o variantă franceză cu exemplificările ce se limitează la a cita expresii şi cuvinte tehnice în limba franceză cu versiunea acestora în limba română, în condiţiile în care reclamanta a demonstrat, fără a se limita la a reda expresii rupte din context, astfel cum a procedat specialistul menţionat, că pârâtul a copiat fraze, expresii, pagini din lucrarea reclamantei.

Prin motivele de recurs depuse la data de 3.12.2015, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C.proc.civ., susţinându-se, în esenţă, următoarele:

În mod greşit, instanţa de apel a considerat că lucrarea pârâtului nu ar reprezenta o contrafacere a traducerii reclamantei, atât timp cât din expertizele doamnelor F. şi D. rezultă că în fiecare pagină a lucrării se află exemple care dovedesc că pârâtul a preluat propoziţii întregi, inversând doar unele cuvinte pentru a da impresia că ne aflăm în faţa unei alte traduceri.

În mod greşit, instanţa de apel a apreciat că reclamanta nu este îndreptăţită să interzică efectuarea altor traduceri ale aceleiaşi opere, deoarece nu deţine dreptul exclusiv de autorizare a traducerii operei originare în limba română, în condiţiile în care în niciunul din articolele capitolului VI al Legii nr. 8/1996 nu se prevede posibilitatea efectuării unei traduceri ulterioare primei traduceri aduse la cunoştinţa publicului fără acordul primului traducător.

Recurenta a susţinut că traducerea pârâtului publicată în anii 2007 şi 2012, apărută fără consimţământul reclamantei şi fără menţionarea numelui său ca prim traducător, i-a afectat imaginea şi i-a adus prejudicii materiale, fiind incidente prevederile art. 252 – 257 din noul Cod civil.

Prin întâmpinare, pârâtul B. a invocat excepţia nulităţii recursului, întrucât motivele de recurs nu conţin critici de nelegalitate, ci de netemeinicie a deciziei recurate, în condiţiile în care recurenta critică nepronunţarea instanţelor asupra unui mijloc de probă şi greşita apreciere a argumentelor părţilor, a înscrisurilor depuse, a punctelor de vedere ale specialiştilor, iar susţinerea referitoare la modul de desemnare a specialiştilor a fost formulată omisso medio direct în faţa instanţei de recurs.

La termenul de judecată din 18.03.2016, la solicitarea Înaltei Curţi, recurenta reclamantă a precizat, prin apărător, că forma motivelor de decurs depuse la data de 2.12.2015 este cea formulată de acesta, în calitate de reprezentant al recurentei reclamante, fiind cea care trebuie

avută în vedere în analiza recursului.

La acelaşi termen de judecată, intimatul pârât a reiterat excepţia nulităţii recursului, ce a fost reţinută spre soluţionare odată cu recursul.

Examinând prioritar excepţia nulităţii recursului invocată de către intimatul pârât, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, este de precizat faptul că au fost depuse la dosar două forme diferite ale motivelor de recurs, expediate prin poştă la date diferite, respectiv 2.12.2015 şi 3.12.2015.

Cererea şi motivele de recurs semnate personal de către recurenta reclamantă au depuse la data de 3.12.2015, dată aplicată pe plicul de expediere prin poştă de la adresa de domiciliu a recurentei.

Cererea şi motivele de recurs depuse la data de 2.12.2015 au fost expediate prin poştă de la sediul cabinetului avocatului ce a reprezentat pe reclamantă atât în faţa instanţei de apel, cât şi în prezenta fază procesuală, iar apărătorul recurentei a confirmat la termenul de judecată din 18.03.2016 că îi aparţine semnătura de pe această formă a motivelor de recurs.

În cursul judecării apelului, reclamanta A. a solicitat comunicarea deciziei la domiciliul său, iar comunicarea deciziei pronunţate de către instanţa de apel s-a realizat ţinându-se cont de această manifestare de voinţă a părţii.

În raport de data la care a avut loc actul procedural al comunicării deciziei, respectiv la 16.11.2015, termenul de 15 zile pentru declararea şi motivarea recursului prevăzut de art. 301 şi 303 C.proc.civ. s-a împlinit la data de 2.12.2015, şi nu la data de 3.12.2015, astfel cum a susţinut apărătorul recurentei, întrucât ziua de 2.12.2015 nu a fost nelucrătoare, pentru a opera prorogarea termenului în condiţiile art. 101 alin. (5) C.proc.civ.

Drept urmare, doar prima formă a motivelor de recurs, ataşată cererii de recurs, a fost depusă înlăuntrul termenului legal de motivare a recursului, astfel încât cea de-a doua formă, depusă cu depăşirea termenului legal, nu va fi luată în considerare în analiza excepţiei nulităţii recursului, în condiţiile în care nu reprezintă o simplă dezvoltare a motivelor iniţiale. Astfel, pe lângă susţinerea privind ignorarea, de către instanţa de apel, a opiniei specialistului propus de către recurentă, susţinere ce se regăseşte şi în forma iniţială a motivelor, se invocă un motiv nou de recurs, vizând aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte nerecunoaşterea dreptului exclusiv al reclamantei de autorizare a celei de-a doua traducere a operei originare, în calitate de prim traducător.

În ceea ce priveşte încadrarea motivelor de recurs depuse la termenul din 2.12.2015 în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C.proc.civ., se reţin următoarele:

În conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (1) C.proc.civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, respectiv prin cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, astfel cum prevede art. 303 alin. 1, termenul de recurs fiind de 15 zile de la comunicarea hotărârii, potrivit art. 301 C.proc.civ.

Absenţa formulării unor critici de nelegalitate care să întrunească exigenţele unor motive de recurs posibil a fi analizate din perspectiva art. 304 C.proc.civ. echivalează cu nemotivarea recursului în termenul legal.

Pentru ca recursul să fie considerat ca fiind motivat, este necesară demonstrarea încălcării de către instanţă a dispoziţiilor legale invocate, cu referire la considerentele reţinute de instanţa de apel în sprijinul soluţiei adoptate, astfel încât să fie posibilă exercitarea controlului de legalitate din partea instanţei de recurs.

Împrejurarea că recursul conţine şi susţineri care nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, fie pentru că vizează situaţia de fapt şi probele administrate, aşadar temeinicia deciziei recurate, ce nu face obiectul vreunui caz de recurs dintre cele descrise în art. 304 C.proc.civ., fie pentru că sunt formulate omisso medio, precum în speţă, nu atrage nulitatea recursului. Această sancţiune vizează recursul în

integralitatea sa, fiind aplicabilă doar dacă nu poate fi identificată nicio critică de nelegalitate.

Dacă, însă, unul sau mai multe motive pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C.proc.civ., acestea vor fi analizate, înlăturându-se doar susţinerile ce nu pot fi astfel încadrate din punct de vedere juridic.

Se constată, în cauză, că recurenta a invocat, printre alte motive, insuficienţa argumentării soluţiei adoptate de către instanţa de apel, inclusiv din perspectiva criteriilor de analiză a cererii

deduse judecăţii.

Aceste susţineri pot fi încadrate în cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., care, de altfel, a fost explicit invocat, dar şi în cazul descris de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., astfel cum se va arăta în analiza motivelor de recurs.

Atare constatare este suficientă pentru ca sancţiunea nulităţii recursului să nu opereze, urmând ca, în analiza motivelor de recurs, să se expună argumentele pentru care nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 C.proc.civ. în privinţa celorlalte susţineri ale recurentei.

Drept urmare, excepţia nulităţii recursului este nefondată şi va fi respinsă ca atare.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de recurs, s-a susţinut, în primul rând, încălcarea prevederilor legale în ceea ce priveşte desemnarea specialiştilor care au evaluat comparativ lucrarea reclamantei şi cea a pârâtului, atât prin prisma modului concret de desemnare, cât şi a numărului de specialişti desemnaţi pentru fiecare parte în proces.

Cu toate că recurenta a invocat explicit doar prevederile constituţionale care consacră principiile egalităţii în drepturi a cetăţenilor în faţa legii şi al accesului la justiţie, precum şi art. 48 alin. (2) C.proc.civ., se constată, din motivele formulate, că sunt avute în vedere şi dispoziţiile art. 201 C.proc.civ., ce reglementează numirea experţilor sau a specialiştilor pentru lămurirea unor împrejurări de fapt.

Întrucât a susţinut încălcarea de către instanţa de apel a unor dispoziţii legale, recurenta a înţeles să invoce cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Înalta Curte constată că susţinerile cu acest obiect vizează, de fapt, judecata desfăşurată în primă instanţă, în cursul căreia a avut loc desemnarea specialiştilor care şi-au exprimat punctul de vedere în urma examinării comparative a lucrărilor părţilor, iar reclamanta, cu toate că a declarat apel împotriva hotărârii primei instanţe, nu a formulat motive de apel în legătură cu modul de desemnare a specialiştilor.

În aceste condiţii, susţinerile în discuţie au fost formulate pentru prima dată în faţa instanţei de recurs şi sunt inadmisibile, întrucât controlul de legalitate în această fază procesuală poate fi exercitat asupra hotărârii instanţei de apel şi doar în mod indirect în privinţa celei a primei instanţe, în limitele învestirii instanţei de apel. Astfel, doar dacă reclamanta ar fi formulat critici pe acest aspect în calea ordinară de atac, ar fi fost posibilă evaluarea de către instanţa de recurs a aspectului procedural invocat, prin prisma considerentelor instanţei de apel.

În consecinţă, susţinerile recurentei vor fi înlăturate ca inadmisibile, formulate fiind omisso medio.

În al doilea rând, recurenta a susţinut că decizia instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluţia de confirmare a aprecierii tribunalului privind inexistenţa unei încălcări a dreptului de autor al reclamantei asupra operei reprezentate de traducerea operei „Istoria artei” de E.H.G., publicată în anul 1975 de Editura X.

Se observă, din dezvoltarea motivelor de recurs, că recurenta reclamantă, invocând prevederile art. 304 pct. 7 C.proc.civ., pune în discuţie criteriile de analiză a unei cereri de natura celei formulate în cauză, ce reprezentau premisa de evaluare a pretenţiilor reclamantei şi a căror ignorare de către instanţă ar releva nu numai interpretarea şi aplicarea greşită a legii, dar şi reţinerea unei situaţii de fapt eronate, caz în care ar fi vorba despre o motivare necorespunzătoare a deciziei recurate.

În acest context, verificarea incidenţei în cauză a prevederilor art. 304 pct. 7 C.proc.civ. implică determinarea respectării de către instanţa de apel a înseşi premisei de analiză a pretenţiilor reclamantei, în aplicarea dispoziţiilor legale incidente şi din perspectiva art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

O asemenea verificare nu are în vedere şi situaţia de fapt stabilită în aplicarea legii şi pe baza probelor administrate, deoarece atribuţiile acestei instanţe de control judiciar sunt circumscrise verificării legalităţii, nu şi a temeiniciei deciziei recurate. Referirea la elementele de fapt deja stabilite va fi făcută doar pentru a se verifica dacă, în contextul art. 304 pct. 7 C.proc.civ., în cuprinsul hotărârii de apel au fost inserate argumentele de fapt compatibile cu criteriile de analiză aplicabile în cauză.

Este de precizat, în prealabil, că pretenţiile formulate prin cererea de chemare în judecată au vizat sancţionarea faptei pârâtului B. constând în reproducerea exactă, în cuprinsul lucrării

publicate în anul 2012 de către pârâta SC C. SRL, a traducerii realizate de către reclamantă.

În acelaşi timp, reclamanta a asimilat această faptă cu aceea de plagiat, susţinând pe parcursul judecăţii, inclusiv prin motivele de recurs, că instanţa de judecată trebuia să stabilească în cauză dacă lucrarea pârâtului este reprodusă după lucrarea reclamantei şi dacă reprezintă, astfel, un plagiat în sensul art. 4 lit. d) din Legea nr. 206/2004, definit drept „expunere într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a menţiona acest lucru şi fără a face trimitere la sursele originale”.

În raport de obiectul cererii de chemare în judecată, dispoziţiile Legii nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare nu sunt incidente în cauză, întrucât, pe de o parte, nu au în vedere protejarea dreptului de autor şi sancţionarea faptelor de încălcare a acestuia, ci reglementarea regulilor de bună conduită strict în domeniile menţionate chiar în titlul legii, iar, pe de altă parte, se referă la fapte săvârşite de o anumită categorie de persoane, indicate în lege, respectiv personalul implicat în activitatea de cercetare–dezvoltare.

În condiţiile în care reclamanta a pretins încălcarea de către pârât a dreptului său de autor asupra unei opere preexistente, fără a pretinde, în acelaşi timp, că pârâtul ar face parte din categoria de persoane vizată de Legea nr. 206/2004, în cauză sunt incidente exclusiv prevederile legii privind dreptul de autor şi drepturile conexe, care reglementează şi protejează dreptul de autor, atât sub aspectul prerogativelor morale, cât şi al celor patrimoniale.

În acest context, contrar susţinerilor recurentei, ceea ce instanţa trebuia să stabilească în cauză era eventuala săvârşire de către pârât a unei fapte de contrafacere, în modalitatea pretinsă de către reclamantă, şi nu a unui plagiat săvârşit în cadrul activităţii de cercetare – dezvoltare, în sensul art. 4 lit. d) din Legea nr. 206/2004.

Săvârşirea de către un terţ a faptei de încălcare a dreptului de autor asupra unei opere, inclusiv asupra unei opere derivate, presupune utilizarea ilicită a acesteia, în vreuna dintre modalităţile prevăzute de art. 13 din Legea nr. 8/1996, respectiv fără consimţământul titularului prerogativelor patrimoniale de autor şi/sau fără respectarea dreptului moral al autorului operei de a pretinde recunoaşterea acestei calităţi.

Reclamanta a susţinut că pârâtul B. a reprodus traducerea sa a lucrării „Istoria artei” de E.H.G., publicată în anul 1975 de Editura X., în cuprinsul lucrării publicate în anul 2012 de către pârâta SC C. SRL.

În acest context, a arătat constant în cursul judecăţii, inclusiv prin motivele de recurs, că examinarea comparativă a lucrărilor părţilor este suficientă în analiza contrafacerii, iar concluzia copierii s-ar desprinde din simplul fapt al asemănării traducerilor aceleiaşi opere, ţinându-se cont şi de folosirea aceloraşi cuvinte sau expresii, atunci când pârâtul avea la îndemână variante sinonime.

Aceste susţineri referitoare la criteriile de analiză aplicabile în cauză au fost, în mod corect, înlăturate de către instanţa de apel, care a menţinut, în mod corespunzător, hotărârea primei instanţe.

Contrafacerea unei traduceri în limba română a unei opere poate fi săvârşită doar prin copiere, chiar parţială, ceea ce presupune că autorul contrafacerii şi-a însuşit, fără drept, calitatea de autor al traducerii, în limitele copierii, prezentând-o public drept opera sa.

În acest caz, utilizarea unor procedee stilistice de genul celor indicate de către reclamantă, precum schimbarea topicii sau renunţarea la anumite cuvinte sau expresii, ar confirma copierea lucrării, în încercarea de a o ascunde.

În acelaşi timp, în situaţia unei traduceri, autorul acesteia este constrâns să respecte opera

originală, astfel încât libertatea sa în elaborarea lucrării poate consta doar în alegerea metodei de traducere, fie prin relativa îndepărtare de original, fie prin conservarea deplină a acestuia şi, în

consecinţă, în utilizarea mijloacelor adecvate acestui scop.

Mai mult, însăşi alegerea metodei este limitată de natura operei originale şi de stilul autorului, fiind evident că traducerea unei opere ştiinţifice nu permite o libertate la fel de mare în abaterea de la textul tradus faţă de o operă literară, de exemplu. Fidelitatea redării textului poate fi chiar o exigenţă impusă de caracterul didactic sau chiar tehnic al lucrării ştiinţifice traduse şi de stilul inerent unei asemenea opere.

Drept urmare, în situaţia unor traduceri succesive ale unor opere ştiinţifice, asemănările sunt inevitabile, mai ales dacă se impune redarea cu rigoare a lucrării principale, context în care contrafacerea există doar în cazul unei copieri servile a primei traduceri, cu ignorarea de către traducător a textului original.

Este de precizat şi faptul că preexistenţa unei traduceri, ca operă derivată, a unei opere originale, nu este o dovadă în sine că o traducere ulterioară a aceleiaşi opere nu poate fi decât o copie a primeia, deoarece, în acest caz, s-ar confunda în mod inadmisibil fapta ilicită a copierii cu fapta ilicită de realizare a unei opere derivate fără consimţământul autorului operei originale şi, implicit, opera principală cu opera derivată.

Astfel, prima faptă menţionată presupune încălcarea drepturilor asupra traducerii, care aparţin traducătorului sau unui cesionar [conform art. 10, 12 şi 13, respectiv art. 48 alin. (1) din Legea nr. 8/1996], în timp ce a doua derivă din încălcarea drepturilor asupra operei originale (principale), mai exact a dreptului de a autoriza traducerea acesteia [prevăzut de art. 12 şi 13 lit. i) din Legea nr. 8/1996], care aparţine autorului operei originale sau unui alt titular, în urma unei cesiuni a acestei prerogative patrimoniale.

Desigur, nu este exclus ca cesionarul dreptului de autorizare a noii traduceri să fie chiar traducătorul anterior, dar nu aceasta este ipoteza din speţă, deoarece reclamanta nu a dovedit atare cesiune, prin înfăţişarea unui contract scris (conform art. 42 din Legea nr. 8/1996), considerând în mod nejustificat că o nouă traducere ar necesita de plano consimţământul traducătorului anterior.

Calitatea de autor al traducerii conferă doar prerogativele prevăzute de lege în legătură cu această operă derivată şi, cât timp este permisă noua traducere, iar lucrarea tradusă este o operă ştiinţifică ce are un caracter didactic, asemănările între traduceri nu pot fi evitate, pretenţia contrară a primului traducător constituind o arogare nejustificată a dreptului de autorizare a altor traduceri ale aceleiaşi opere.

În acest cadru, contrar susţinerilor recurentei, examinarea comparativă a lucrărilor nu este suficientă atunci când pe baza acesteia sunt identificate diferenţe ce pot exclude o copiere servilă, astfel încât concluzia unui efort intelectual al celui de-al doilea traducător pentru elaborarea unei lucrări proprii se poate formula doar prin raportare la textul original, cu observarea naturii operei şi a stilului de elaborare a autorului.

Din această perspectivă, se observă că instanţa de apel a confirmat considerentele primei instanţe, prin care s-a justificat însuşirea opiniei specialistului ce a analizat lucrarea pârâtului nu numai prin comparaţie cu opera reclamantei, semnalând diferenţele, dar şi prin raportare la opera tradusă, inclusiv la variantele lingvistice diferite folosite de părţi, precum şi înlăturarea opiniei acelui specialist care a identificat exclusiv asemănările dintre lucrările părţilor.

Situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond nu poate fi reevaluată în această fază procesuală, însă cele arătate conduc la concluzia că, în evocarea fondului de către instanţa de apel, au fost respectate criteriile de analiză expuse anterior, iar constatarea inexistenţei încălcării drepturilor reclamantei, ca urmare a faptului că pârâtul nu a copiat opera acesteia, s-a fundamentat, în esenţă, tocmai pe raportarea la aceste criterii.

Astfel, s-a ţinut cont de caracterul didactic şi uneori tehnic al operei ştiinţifice traduse, precum şi stilul exact, informativ, în care aceasta a fost concepută şi care impunea o traducere fidelă, dar şi de faptul că, în acest context chiar, între lucrările părţilor există diferenţe care exprimă concepţia pârâtului în redactarea traducerii, iar nu un simplu efect de inversare a unor termeni.

Din perspectiva criticilor recurentei în sensul că decizia de apel nu ar fi motivată, trebuie ţinut cont de faptul că devoluţiunea fondului dreptului în calea de atac a apelului este limitată nu numai la ceea ce s-a judecat în primă instanţă, dar şi la ceea ce s-a criticat în concret.

În acest cadru, pentru ca hotărârea pronunţată să fie motivată este esenţial să reflecte analiza motivelor de apel formulate şi să conţină considerentele pentru care acestea au fost admise sau respinse, ca o garanţie pentru apelant că susţinerile sale au fost evaluate în mod efectiv şi ca o premisă a controlului de legalitate efectuat de către instanţa ierarhic superioară.

Atunci când hotărârea primei instanţe a fost menţinută, nu este necesar a fi reluate argumentele de fapt şi de drept reţinute prin acea hotărâre, fiind suficientă expunerea motivelor pentru care criticile apelantului nu pot conduce la o altă situaţie de fapt sau la un alt mod de interpretare sau de aplicare a legii aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, cu condiţia ca această motivare să garanteze îndeplinirea de către instanţă a obligaţiei de a examina efectiv mijloacele, argumentele şi elementele de probă ale părţilor.

Dacă atare condiţie este îndeplinită, se poate vorbi despre un proces echitabil, garantat de art. 6 pgf. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, fiind lipsită de relevanţă amploarea considerentelor, după cum a decis în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului (de exemplu, hotărârea din 28 aprilie 2005 în cauza Albina c. României, cu jurisprudenţa acolo citată; hotărârea din 15 februarie 2007 în cauza Boldea c. României, cu jurisprudenţa acolo citată).

Înalta Curte constată că soluţia adoptată de către instanţa de apel este motivată în mod corespunzător, considerentele expuse relevând respectarea criteriilor de analiză a pretenţiilor reclamantei, dar şi argumentele pentru care au fost înlăturate susţinerile apelantei reclamante, referitoare la înlăturarea de către tribunal a concluziilor specialistului D. şi însuşirea greşită a opiniilor celorlalţi doi specialişti desemnaţi în cauză, precum şi la necesitatea obţinerii consimţământului primului traducător al operei originale.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C.proc.civ.