Res judicata misapplied: loss-of-use award quashed and remanded for retrial

Acțiune în despăgubiri pentru lipsa de folosință a unui imobil. Autoritate de lucru judecat în raport cu pretenții identice formulate în cadrul unui litigiu anterior. Efectele limitate în timp ale autorității de lucru judecat

Cuprins pe materii : Drept civil. Prezumții.

Index alfabetic : drept de proprietate

-despăgubiri

-constructor de bună-credință

-autoritate de lucru judecat

C.civ. din 1864, art. 480, art. 1200

C.proc.civ. din 1865, art. 166

În anumite situații, autoritatea de lucru judecat se produce limitat în timp (pro tempore), întrucât fundamentul ei (bazat pe verificarea jurisdicţională şi imutabilitatea litigiului) se justifică atâta vreme cât rămân neschimbate împrejurările de fapt şi de drept care au fundamentat adoptarea hotărârii.

Astfel, reţinând că temeiul juridic al pretenţiilor reclamantei şi cadrul în care acestea pot fi valorificate sunt date de dispoziţiile art. 482, art. 483 C.civ. întrucât s-ar impune cele tranşate printr-o hotărâre judecătorească pronunțată într-un litigiu soluţionat anterior în raporturile dintre părţi vizând pretenţii identice - respectiv, lipsa de folosinţă asupra aceluiaşi teren, dar pentru o altă perioadă -, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor care reglementează efectele autorității de lucru judecat, în condițiile în care pârâta s-a prevalat de alte hotărâri judecătorești, intervenite ulterior, prin care se constatase calitatea sa de constructor de bună-credință asupra construcțiilor aflate pe terenul reclamantei. O astfel de valorificare a autorităţii de lucru judecat neagă împrejurarea esenţială pentru maniera în care se manifestă efectele acestei instituţii, atunci când raţiunile de fapt şi de drept care au determinat o anumită soluţie, în considerarea unei perioade de timp (adică, a unei stări prezente la momentul judecății, dar de natură a fi revizuită ulterior) se modifică în timp.

Secția I civilă, decizia nr. 1523 din 21 septembrie 2016

Prin sentinţa civilă nr. 177 din 30.12.2013 pronunţată de Tribunalul Braşov s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SA și în consecință, a fost obligată pârâta la plata sumei de 19.851,12 euro, respectiv echivalentul în lei al acestei sume la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață totală de 1.976,40 mp, identificat prin numerele cadastrale x5/7, x5/8, x5/9 și x5/10, în perioada 21.10.2007-21.10.2010.

S-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de aceeași reclamantă în cadrul dosarului civil nr. x/62/2012, cu obligarea pârâtei la plata sumei de 13.234,08 euro, respectiv echivalentul în lei al acestei sume la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a aceluiași teren, în perioada 22.10.2010 - 21.10.2012.

S-a respins restul pretențiilor deduse judecății de reclamantă în cele două dosare. S-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă în contradictoriu cu Statul Român și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (actualmente Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului).

În motivarea soluției, s-a arătat că potrivit sentinţei civile nr. 211 din 2.04.2001 a Judecătoriei Pogoanele, a fost constatat dreptul de proprietate al reclamantei A. asupra terenului în suprafaţă de 1.494 mp, înscris în CF nr. x2, sub numerele topografice x5/7, x5/8 şi x5/9, drept dobândit de aceasta cu titlu de moştenire, iar prin decizia civilă nr. 1493/2000 a Curţii de Apel Oradea, a fost constatat dreptul de proprietate al aceleiaşi părţi asupra imobilului, cu destinaţia de teren, în suprafaţă de 482,40 mp, înscris în CF nr. x8, sub nr. top x5/10.

În temeiul acestor hotărâri judecătoreşti, reclamanta şi-a intabulat dreptul de proprietate, menţionându-se că imobilele înscrise sub numerele topografice x5/7, x5/8, x5/9 şi x5/10 au destinaţia de fâneaţă.

Instanţa de fond a reţinut că, anterior datei sesizării sale cu soluţionarea cererilor de chemare în judecată ce constituie obiectul prezentului dosar, reclamanta a învestit instanţele judecătoreşti cu o cerere prin care a formulat pretenţii identice.

Astfel, prin cererea înregistrată sub nr. x/2004, pe rolul Tribunalului Braşov, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtele SC B. SA şi SC C. SRL, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să fie obligate acestea la plata lipsei de folosinţă asupra terenului înscris sub numerele cadastrale x5/7, x5/8, x5/9 şi x5/10, în suprafaţă totală de 1.976,40 mp, începând cu data de 04.03.2001 şi până la 06.09.2002, cu motivarea că este proprietara acestui teren pe care, fără acordul său şi fără respectarea vreunei norme de drept, s-a edificat parţial construcţia Restaurantului X. (în prezent Y.) şi o parcare chiar în timpul judecării procesului de revendicare, deşi, începând cu anul 1997, a notificat toate societăţile şi instituţiile care au exercitat folosinţa asupra terenului.

S-a precizat că nu a existat niciun înscris din care să rezulte construirea legală şi cu bună-credinţă a edificiilor, o dovadă în acest sens constituind-o şi faptul că acestea nu au fost niciodată intabulate în evidenţele de publicitate imobiliară.

În drept, reclamanta şi-a fundamentat cererea pe prevederile art. 482, 494, 1073 şi urm. C.civ.

După parcurgerea mai multor cicluri procesuale, respectiva cerere de chemare în judecată a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 67 din 26.01.2007 a Tribunalului Braşov, prin care s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC C. SRL. S-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta SC B. SA şi în consecinţă, a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 31.464 euro, respectiv, echivalentul în lei al acestei sume la data plăţii, reprezentând echivalentul lipsei de folosinţă asupra imobilului-teren înscris în CF nr. x2, sub numerele topografice x5/7, x5/8 şi x5/9 şi în CF nr. x8, sub numărul topografic x5/10, pentru perioada 4.03.2001 - 6.09.2002.

La adoptarea acestei soluţii, instanţa a reţinut în esenţă că, potrivit concluziilor raportului de expertiză în specialitatea topografie, terenurile în litigiu sunt ocupate în parte de Complexul Hotelier Y., respectiv de hotelul şi de restaurantul cu terasă ce intră în compunerea acestuia, de două alei betonate şi asfaltate, de cămine şi conducte de canalizare, apă, gaz şi electrice, iar părţile libere din aceste imobile constituie zone verzi care completează aspectul arhitectonic al acestui complex. S-a reținut că pârâta datorează reclamantei despăgubiri numai pentru suprafaţa pe care o ocupă în mod efectiv din imobil, respectiv 499,400 mp.

Prin decizia civilă nr. 93 din 06.07.2010 a Curții de Apel Brașov, s-au admis apelurile exercitate de ambele părți, a fost schimbată în parte sentința menționată, în sensul că a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 67.948,63 euro (echivalent în lei la data plăţii efective), reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului cu destinaţia de teren pentru perioada 04.03.2001 - 06.09.2002, păstrând celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Instanţa de apel a statuat că reclamanta este îndreptăţită să primească despăgubiri pentru întreaga suprafaţă de teren ce constituie obiectul dreptului său de proprietate, respectiv pentru suprafaţa de 1.976,40 mp, întrucât terenul pentru care prima instanţă nu a acordat despăgubiri nu poate fi utilizat de reclamantă în alte scopuri şi pentru că spaţiul verde, cu privire la care Tribunalul Braşov a decis că reprezintă o zonă liberă, face parte din ansamblul arhitectural al complexului hotelier.

În ceea ce priveşte criteriul de evaluare a despăgubirii, instanţa de apel a reţinut că acesta este cel al chiriei practicate pentru un teren similar celui în litigiu, însă a luat în considerare la calcularea despăgubirilor lucrarea de expertiză efectuată de expertul D., cea considerată a corespunde exigenţelor ştiinţifice, în conformitate cu care cuantumul chiriei este de 1,91 euro/mp/lună.

Raportat la acest litigiu anterior, tribunalul a reţinut că în cauză operează puterea de lucru judecat cu privire la statuările pe care instanţele judecătoreşti le-au făcut în ce privește suprafaţa de teren pe care pârâta o ocupă din imobilul ce constituie obiectul dreptului de proprietate al reclamantei şi cu privire la criteriul de determinare a dezdăunării, astfel încât aceste statuări se impun cu natura juridică a unor prezumţii legale absolute în conformitate cu prevederile existente în art. 1200 pct. 4 din Codul civil (1864).

Aceasta întrucât efectele puterii de lucru judecat prezintă un dublu aspect, unul negativ,

pentru partea care a pierdut procesul, în sensul că nu mai poate repune în discuţie dreptul său într-un alt litigiu şi un aspect pozitiv, pentru partea care a câştigat procesul, în sensul că se poate prevala de dreptul recunoscut, într-o nouă judecată.

De aceea, cu ocazia administrării probei cu expertiză în evaluarea proprietăţii imobiliare, tribunalul a stabilit același criteriu de evaluare a cuantumului prejudiciului cu cel reţinut prin decizia civilă nr. 93/2010 a Curţii de Apel Braşov, anume acela al celei mai bune utilizări.

Aplicând acest criteriu de evaluare, expertul judiciar desemnat în cauză a stabilit că prejudiciul pretins de către reclamantă este de 0,279/euro/lună/mp.

Faţă de materialul probator administrat în cauză, inclusiv prezumţia legală absolută a lucrului judecat, s-a constatat că imobilul cu destinaţia de teren din litigiu, obiect al dreptului de proprietate al reclamantei este ocupat în totalitate de construcţiile aflate în patrimoniul pârâtei.

S-a reținut incidența dispozițiilor art. 480 C.civ, referitoare la protecția dreptului de

proprietate, precum și a prevederilor art. 483 C.civ., conform cărora fructele bunului se cuvin proprietarului, regulă de la care face excepţie situația posesorului de bună-credinţă, adică acela care posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute, pe care legea îl absolvă de obligaţia de a mai restitui fructele percepute (art. 485 C.civ.).

Sub acest aspect s-a menţionat că, pentru a opera exonerarea de obligaţia de restituire a fructelor este necesar ca buna-credinţă să existe la fiecare moment al culegerii fructelor şi nu doar la luarea în posesie a bunului. Or, partea pârâtă a încetat să mai fie de bună-credinţă în momentul în care a fost notificată de către reclamantă cu privire la existenţa dreptului său de proprietate asupra terenului pe care se află amplasat complexul hotelier, solicitându-i-se să înceteze actele materiale de folosire şi posesie a acestui imobil.

Aşa fiind, instanţa a apreciat că pârâta SC B. SA este obligată să restituie reclamantei contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului ce este ocupat de construcţiile ce fac parte din patrimoniul său, întrucât a încălcat obligaţia de a nu face nimic de natură a aduce atingere celor două atribute ale dreptului de proprietate al reclamantei.

Tribunalul a considerat că despăgubirea care se cuvine reclamantei pentru perioada de timp în care a fost lipsită de prerogativa dreptului său de proprietate, se constituie din contravaloarea fructelor civile pe care imobilul le-ar fi produs dacă s-ar fi aflat în folosinţa acesteia, astfel cum a rezultat din raportul de expertiză efectuat (respectiv, pentru perioada 21.10.2007 - 21.10.2010, suma de 19.851,12 euro, în echivalent lei la data efectuării plăţii, iar pentru perioada 21.10.2010 - 21.10.2012, suma de 13.234 euro, în echivalent lei la data efectuării plăţii).

Cererea de chemare în garanţie a fost respinsă ca nefondată, considerându-se că nu sunt îndeplinite cerințele art.60 C.proc.civ. (1865) întrucât nu există un raport juridic între partea care a promovat-o şi cel chemat în garanţie, în virtutea căruia acesta din urmă să fie obligat la acordarea despăgubirilor.

Astfel, contractul de vânzare-cumpărare acţiuni nr. x/1997, pe care pârâta l-a invocat în susţinerea cererilor de chemare în garanţie, a fost perfectat de Fondul Proprietăţii de Stat cu SC C. SRL, SC E. SRL şi SC F. SRL şi a avut ca obiect înstrăinarea unui număr de 89.760 acţiuni nominative reprezentând 51% din capitalul social al SC G. SA. În cuprinsul art. 7.2 al acestui act juridic s-a specificat însă faptul că SC G. SA nu deţine un titlu de proprietate asupra imobilului cu destinaţia de teren, astfel că valoarea acţiunilor ce au fost înstrăinate nu cuprinde şi valoarea acestui imobil. Or, pârâta este succesorul în drepturi al SC G. SA.

Ca atare, tribunalul a apreciat că între pârâtă şi chemaţii în garanţie nu a existat un raport juridic care să vizeze imobilul cu destinaţia de teren în litigiu, astfel că cererile de chemare în garanţie sunt nefondate.

Împotriva sentinţei au declarat apel ambele părţi.

Reclamanta a criticat hotărârea sub aspectul modalităţii de acordare a despăgubirilor, susţinând că nu poate fi luată în considerare autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 93/Ap/2010 a Curţii de Apel Braşov, care se referă la o perioadă anterioară, că în mod greşit s-a aplicat criteriul „cea mai bună utilizare”, care nu este un criteriu ştiinţific şi care a stat la baza despăgubirilor din litigiul anterior.

Pârâta a formulat critici atât împotriva încheierii din 05.04.2013, prin care s-a respins

cererea de suspendare a judecăţii cât şi împotriva sentinţei.

S-a arătat, în esență, că încheierea este nelegală întrucât urma să fie soluţionat litigiul aflat pe rolul Curţii de Apel Constanţa, în ce priveşte stabilirea dreptului de superficie, care afecta dreptul reclamantei la despăgubiri. De asemenea, hotărârea este nelegală, fiind ignorată puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 991/2006 a Judecătoriei Braşov, prin care s-a respins acţiunea reclamantei de desfiinţare a construcţiilor, cât şi prevederile art. 492 C.civ., fiind de bună-credinţă la edificarea construcţiilor şi deci nu pot fi acordate despăgubiri.

În mod greşit, s-a arătat, a fost respinsă și cererea de chemare în garanţie, întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare acţiuni nr. x/1997 a fost garantată exploatarea nestânjenită a complexului, fiind incidente prevederile art. 1.312 C.civ. şi art. 324 din OUG nr. 88/1997.

Prin decizia civilă nr. 410/Ap din 15.03.2016 a Curții de Apel Brașov, Secția civilă a fost respinsă excepţia lipsei calității procesuale active a SC B. SA invocată de chemata în garanţie AAAS și au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantă şi pârâta Complex Hotelier B. SA împotriva sentinței.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut, în ce privește apelul reclamantei, că nu pot fi primite criticile formulate, întrucât despăgubirile au fost corect stabilite prin luarea în considerare a expertizei întocmite de expertul H. și că obiecțiunile părţilor au fost în mod corect respinse deoarece vizau în realitate o anumită opţiune a acestora referitoare la modalitatea de evaluare a despăgubirilor.

Astfel, prima instanță a stabilit ca obiectiv evaluarea despăgubirilor potrivit metodei „cea mai bună utilizare”, care a fost folosită şi în procesul anterior soluţionat prin decizia civilă nr. 93/Ap/2010 a Curţii de Apel Braşov, rămasă irevocabilă în faţa instanţei supreme.

În apel, reclamanta a criticat luarea în considerare a aceleiaşi metode de către expert, susţinând că nu are o bază ştiinţifică, deşi a fost utilizată şi în litigiul anterior.

Curtea a înlăturat criticile sub motiv că argumentele privitoare la expertul D. şi lucrarea întocmită de acesta vizează litigiul anterior şi nu pe cel prezent, definitorie în litigiu fiind lucrarea întocmită de expertul judiciar desemnat de instanţă şi care, în aplicarea prevederilor art. 201 C.proc.civ., a fost chemat să răspundă chestiunilor de fapt vizând cuantumul despăgubirilor. Împrejurarea că instanţa a ales aceeaşi metodă, din litigiul anterior, nu poate conduce însă la concluzia că sentinţa este nelegală. Nemulţumirea părților cu privire la cuantumul rezultat nu înseamnă că este atrasă şi netemeinicia ori nelegalitatea hotărârii cât timp au fost respectate normele de efectuare a expertizei precum şi obiectivele stabilite.

S-a apreciat, totodată, că faţă de litigiul anterior, nu există nicio diferenţă asupra stării de fapt, cu excepţia perioadei pentru care se solicită despăgubirile, așa încât nu a existat niciun impediment pentru prima instanţă de a lua în calcul aceeaşi metodă de stabilire a cuantumului despăgubirilor utilizată şi în precedentul proces.

A apreciat instanța de apel că, deși nu subzistă autoritatea de lucru judecat, chiar dacă este îndeplinită tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, în sensul art. 1201 C.civ., existând diferenţiere doar asupra perioadei pentru care se solicită despăgubiri, totuşi în cauză, starea de fapt nu s-a schimbat, terenul proprietatea reclamantei continuând să fie exclus folosinţei acesteia, în integralitate, întocmai ca şi în precedentul litigiu.

De aceea, s-a conchis că în apel n-au fost aduse elemente noi care să determine o altă metodă de calcul.

Cu privire la apelul pârâtei, s-a reținut că, în primul rând, critica îndreptată împotriva încheierii din data de 05.04.2013, nu mai are obiect, întrucât litigiul privind stabilirea unui drept de superficie a fost soluţionat, decizia civilă nr. 5/C/2015 a Curţii de Apel Constanţa, prin care s-a respins acţiunea pârâtei (reclamantă în acel dosar) rămânând irevocabilă.

Nefondate au fost apreciate şi criticile formulate împotriva sentinţei, în contextul în care nu se poate susţine că s-ar fi încălcat puterea de lucru judecat a sentinţei nr. 991/2006 a Judecătoriei Braşov, rămasă irevocabilă, prin care s-a respins acţiunea reclamantei în demolarea construcţiilor aflate pe terenul său şi că s-ar fi stabilit buna-credinţă la edificare, astfel încât nu ar putea exista dreptul la despăgubire.

Curtea de Apel a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele pentru a opera autoritatea de lucru judecat, câtă vreme litigiul soluţionat prin sentinţa nr. 991/2006 a Judecătoriei Braşov a avut un alt obiect (cererea reclamantei de demolare a construcţiilor aparţinând pârâtei) şi în consecinţă,

lipsa identităţii de obiect determină inexistenţa autorităţii de lucru judecat.

Despăgubirile solicitate de reclamantă în acel litigiu au avut un alt fundament, respectiv lipsa de folosinţă până la demolarea construcţiilor, pretenţie respinsă pe temeiul dispoziţiilor art. 494 alin. (3) C.civ., potrivit deciziei civile nr.1264/R/2010 a Curţii de Apel Braşov, în timp ce prezentul litigiu are drept cauză dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului şi lipsirea acesteia de prerogativa folosinţei. Ca atare, neexistând identitate de cauză nu poate opera autoritatea de lucru judecat.

S-a reținut că în procesul anterior pârâta s-a prevalat de dreptul său de proprietate asupra construcţiilor, chiar edificate cu bună-credinţă însă pe terenul reclamantei, ca în prezenta cauză să nege această chestiune. De asemenea, în litigiul care a avut ca obiect constatarea dreptului de superficie, soluţionat irevocabil prin decizia civilă nr. 5/C/2015 a Curţii de Apel Constanţa, pârâta a invocat dreptul de proprietate asupra construcţiilor şi a solicitat folosinţa (ca element al superficiei) asupra terenului reclamantei, iar urmare respingerii apelului, în recursul exercitat în faţa instanţei supreme (respins prin decizia civilă nr.1188/2015), a susţinut dreptul de proprietate asupra construcţiilor şi a reiterat dreptul său de superficie, de unde concluzia recunoaşterii acaparării folosinţei de care ar trebui să se bucure reclamanta în calitate de proprietară tabulară asupra terenului. Nu mai puţin, prin decizia civilă nr. 5/C/2015, Curtea de Apel Constanţa a reţinut, în motivarea elementelor superficiei, că pârâta este proprietară asupra construcţiilor, hotel şi restaurant, cât şi asupra edificatelor accesorii, cum ar fi decantoare, canalizare, trotuar protecţie, edificate ce ocupă suprafaţa de 1.976,40 mp, cum de altfel s-a reţinut şi în decizia nr. 93/Ap/2010 a Curţii de Apel Braşov şi în sentinţa nr. 991/2006 a Judecătoriei Braşov, încât este fără echivoc ocuparea în continuare a terenului reclamantei.

În raport cu aceste considerente, s-a apreciat că nu există niciun conflict între hotărârile judecătoreşti menţionate, fiecare soluţionând un alt litigiu cu un alt obiect, iar susţinerea din apel privind autoritatea de lucru judecat este infirmată.

A fost respinsă şi critica potrivit căreia în mod greşit nu s-a încuviințat proba cu expertiză construcţii (probă respinsă şi în apel), întrucât s-a apreciat ca lipsită de echivoc menținerea stării de fapt din litigiul anterior, soluţionat prin decizia civilă nr. 93/Ap/2010, terenul în litigiu fiind în continuare afectat, cum a susţinut pârâta în toate celelalte procese (vizând demolare construcţii, uzucapiune, superficie).

Inexactă a fost apreciată și susţinerea potrivit căreia dispoziţiile art. 492-494 C.civ., din materia accesiunii imobiliare artificiale, se suprapun cu prevederile răspunderii civile delictuale, întrucât fiecare instituţie are o reglementare proprie. În timp ce răspunderea civilă delictuală se fundamentează pe existenţa unui fapt ilicit, accesiunea imobiliară are drept cauză un drept, respectiv dreptul de proprietate asupra terenului, încât analiza elementelor răspunderii delictuale din apelul pârâtei este superfluă. Reclamanta nu şi-a fundamentat acţiunea pe dispoziţiile art. 998 - 1003 C.civ. din materia răspunderii delictuale şi nici pe dispoziţiile art. 492 - 494 C.civ., nefiind invocată accesiunea imobiliară, ci pe prevederile art. 482 C.civ. şi cele corespunzătoare din noul Cod civil, care dau dreptul proprietarului de a culege fructele de care este lipsit.

Pe fondul criticilor, s-a arătat, cu referire la art. 483 C.civ., că, așa cum a rezultat din raportul de expertiză topografică întocmit, terenul reclamantei este ocupat în continuare de construcţiile pârâtei.

Diferențele apărute în legătură cu identificarea terenului au fost puse pe seama reperelor diferite folosite de către experți, concluzia fiind aceea că situaţia terenului nu s-a schimbat şi deci, pârâta ocupă aceeaşi suprafaţă tabulară care este proprietatea reclamantei, cum a recunoscut în celelalte litigii.

Ca atare, instanța de apel a reţinut că în mod legal tribunalul a făcut aplicarea prevederilor art. 483 C.civ. şi a obligat pârâta la plata fructelor, fiind înlăturate argumentele referitoare la existenţa elementelor răspunderii delictuale, în condițiile în care dreptul de proprietate al reclamantei este în continuare afectat în ce priveşte folosinţa terenului în integralitate, construcţiile şi accesoriile (amenajările) făcând parte din ansamblul complexului în mod identic cu reţinerea instanţei supreme din decizia nr. 6537/2011 (prin care s-a respins recursul pârâtei împotriva deciziei nr.93/Ap/2010 a Curţii de Apel Braşov), așa încât dreptul la despăgubiri nu poate fi negat.

Apelul declarat împotriva soluţiei de respingere a cererii de chemare în garanţie a fost, de

asemenea, constatat nefondat.

S-a constatat că dispozițiile invocate, ale art. 1337 C.civ., din materia răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, nu sunt incidente întrucât pârâta nu are calitatea de cumpărător în contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. x/1997, iar prevederile art. 324 din OUG nr. 88/1997 nu erau în vigoare la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni (astfel că s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii civile).

Chiar dacă s-ar aprecia că ar fi intervenit vreo evicţiune din partea reclamantei, care şi-a redobândit dreptul de proprietate în anul 2000, cererea pârâtei tot nu ar putea fi admisă, întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare nu s-a vândut şi terenul în litigiu, la art. 6.3 din contract menţionându-se expres că statul nu deţine certificat de atestare a dreptului de proprietate, or, textul vorbeşte de „restituirea bunurilor imobile”, ceea ce nu este cazul în speţă.

Drept urmare, nu există nicio obligaţie de despăgubire din partea chematei în garanţie, așa

încât dispoziţiile art. 60 C.pr.civ. nu sunt incidente în cauză.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanta şi pârâta.

1) Recurenta-reclamantă a formulat critici pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 5 şi 9 C.pr.civ., în susţinerea cărora a prezentat, în esenţă, următoarele aspecte:

Decizia conţine o succintă motivare prin care instanţa de apel încearcă să justifice respingerea amplelor critici formulate de parte şi de asemenea, cuprinde considerente care nu au legătură cu motivele de apel (art. 304 pct. 7 C.pr.civ.).

Astfel, reclamanta nu a criticat, cum greşit se reţine, lucrarea întocmită de expert în litigiul anterior ci dimpotrivă, şi-a întemeiat motivele de apel pe aceasta, având în vedere că respectivul expert a formulat obiecţiuni faţă de criteriul „cea mai bună utilizare”.

De altfel, chiar instanţa de apel a statuat în motivarea deciziei, în ceea ce priveşte criteriul de evaluare a despăgubirii, că acesta este „al chiriei practicate pentru un imobil similar celui din litigiu”, aşa încât contravaloarea lipsei de folosinţă a unui teren nu poate fi corect şi legal determinată decât prin raportare la piaţa imobiliară. În lipsa unor contracte de închiriere pentru imobilele similare pe care experţii nu le-au putut identifica, raportarea nu se poate face decât la Standardele Internaţionale de Evaluare care impun stabilirea despăgubirilor pornindu-se de la valoarea de piaţă a imobilului pe perioada litigiului.

Mai mult, decizia recurată cuprinde şi motive contradictorii deoarece după ce iniţial înlătură criticile referitoare la modalitatea de evaluare deoarece ar viza litigiul anterior, în considerentele ulterioare menţionează că faţă de celălalt litigiu „nu există nicio diferenţă asupra stării de fapt, cu excepţia perioadei pentru care se solicită despăgubirile”.

De asemenea, instanţa a respins în mod formal celelalte critici, fără o analiză propriu-zisă, referitoare la încălcarea principiului aflării adevărului (ajungându-se la o situaţie absurdă, vizând stabilirea unor despăgubiri pentru perioada 2007-2012, de 6,8 ori mai mică decât cea aferentă perioadei 2001-2002) precum și la modalitatea în care prima instanţă a înlăturat, nejustificat, lucrările efectuate de experţii consilieri.

Prin hotărârea dată, instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C.pr.civ. (motiv prevăzut de art. 304 pct. 5) prin aceea că a nesocotit un principiu fundamental al procesului civil, acela al aflării adevărului. Astfel, nu putea fi stabilită o contravaloare mai mică a lipsei de folosinţă faţă de cea din intervalul 2001-2002, fiind un fapt notoriu că preţurile pe piaţa imobiliară au crescut foarte mult.

Or, scopul justiţiei, prin prisma principiului adevărului, este de a reglementa în conformitate cu realitatea socială, iar nu contrar acesteia.

Hotărârea este lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9 C.pr.civ.) întrucât, în ce priveşte despăgubirea derizorie pentru lipsa de folosinţă a terenului, au fost încălcate mai multe dispoziţii de drept material (art. 480, 483 C.civ.), precum şi prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei.

2) Recurenta-pârâtă a susţinut că decizia instanţei de apel este susceptibilă de critici care pot atrage casarea acesteia cu reţinere, respectiv modificarea soluţiei sau casarea cu trimitere spre rejudecare.

În privinţa motivelor de casare cu reţinere s-a arătat că, în primul rând, este incident art. 304 pct. 9 C.pr.civ., deoarece au fost aplicate greşit prevederile art. 483, art. 1078 C.civ. şi au fost nesocotite dispoziţiile art. 494 alin. (3) teza a II-a C.pr.civ.

Astfel, printr-o construcţie juridică ingenioasă s-a considerat că situarea construcţiilor Complexului Hotelier Y. pe terenurile reclamantei încalcă obligaţia generală negativă, opozabilă erga omnes, de a se abţine de la orice act sau fapt de natură să încalce dreptul de proprietate, protejat de art. 480 C.civ. şi că, prin nesocotirea acestei obligaţii, reclamanta este lipsită de fructele civile ce ar putea fi produse de bunul său.

Or, construcţia juridică este greşită, pentru că se confundă nepermis izvorul şi se denaturează conţinutul fundamental al raportului juridic deoarece societatea B. nu este un posesor nelegitim, lipsit ulterior de bună-credinţă şi dator astfel, la restituirea fructelor în echivalent în condiţiile art. 483, art. 1073 şi art. 1078 C.civ.

SC B. SA nu exercită în mod direct şi nemijlocit posesia asupra terenurilor reclamantei, ci deţine construcțiile edificate de antecesorul său pe aceste terenuri.

În aceste condiţii, izvorul raportului juridic civil constă în edificarea unor construcţii pe

terenul altuia şi nu în deposedarea cu rea-credinţă a reclamantei de bunul său, ceea ce atrage incidenţa prevederilor din materia accesiunii imobiliare artificiale, conform art. 492 - 494 C.civ. şi rezolvarea situaţiei juridice în funcţie de reaua sau buna-credinţă a constructorului, pentru că în primul caz, proprietarul lucrărilor poate cere ridicarea acestora cu daune interese sau păstrarea lucrărilor pentru sine cu despăgubirea constructorului în timp ce, în al doilea caz, devine ope legis proprietarul construcţiilor, fiind deopotrivă obligat la despăgubirea constructorului.

În ce priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1073, art. 1075 şi art. 1078 C.civ., aceasta se datorează faptului că reclamanta nu are opţiunea pentru despăgubirea prin echivalent pentru pretinsa încălcare a dreptului său. Aşa cum s-a menţionat, proprietarul fondului devine ope legis proprietarul construcţiei realizate cu bună-credinţă potrivit art. 494 alin. (3) teza a II-a C.civ. Proprietarul fondului nu poate însă pretinde constructorului de bună-credinţă despăgubiri pentru fructele civile neculese, motivând împiedicarea dreptului său de dispoziţie materială asupra terenului, cât timp nu exercită acţiunea în accesiune prin care poate să recapete posesia terenului împreună cu construcţia încorporată în sol.

În realitate, în speţă, reclamanta refuză preluarea terenului şi solicită dezdăunarea prin echivalent, deşi are la îndemână acţiunea specifică în realizare în natură, adică acţiunea în accesiune, prin care îşi poate recăpăta terenul împreună cu construcţia edificată pe acesta.

Tot ca aspect de nelegalitate circumscris motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., trebuie constatat că au fost încălcate prevederile art. 1201 C.civ.

Astfel, problema de drept soluţionată prin sentinţa nr. 177/2013 (confirmată prin decizia nr. 410/2016 şi în acord cu sentinţa nr. 67/2007) contravine fundamental statuărilor sentinţei nr. 991/2006 (def. prin decizia civilă nr. 99/2010 și irevocabilă conform deciziei civile nr. 1264/2010 a Curții de Apel Brașov).

Instanţa de apel a ales să dea eficienţă sentinţei nr. 67/2007 şi deciziei nr. 93/A/2010, dar total nelegal întrucât buna-credinţă a constructorului se opune ca el să fie obligat la plata unei sume către proprietar.

În principiu, autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 67/S/2007 (modificată conform deciziei nr. 93/A/2010) operează limitat, numai pentru perioada lipsei de folosinţă judecată (respectiv, martie 2001 – septembrie 2002). În plus, situaţia de fapt şi de drept avute în vedere prin aceste hotărâri a fost modificată, ceea ce le lipseşte de efectele viitoare.

În schimb, puterea de lucru judecat a sentinţei nr. 991/2006 defineşte şi reglementează pe deplin raportul juridic.

Deşi nu există elemente care să fi justificat revizuirea hotărârilor conform art. 322 pct. 7 C.pr.civ., cu acelaşi raţionament de respectare a autorităţii de lucru judecat, instanţa ar fi trebuit să dea eficienţă sentinţei nr. 991/2006 împotriva sentinţei nr. 67/S/2007 întrucât prima a fost pronunţată şi a rămas irevocabilă înaintea celei de-a doua.

Or, alegând soluţia dată raportului juridic prin sentinţa nr. 991/2006, instanţa ar fi trebuit să respingă acţiunea pentru că nu există niciun temei pentru o asemenea despăgubire, câtă vreme proprietarul fondului nu are alegerea despăgubirii pentru fructele civile pretins cuvenite în condiţiile art. 483 C.civ., peste exercitarea dreptului de accesiune.

În speţă, reclamanta pretinde fructele dreptului său, contravaloarea folosinţei pretins exercitate de pârâtă, ceea ce ar fi posibil numai în cadrul unui raport de superficie, dar cu care reclamanta nu este de acord. Deşi nu recunoaşte dreptul de proprietate al pârâtei asupra construcţiilor, nu înţelege nici să şi-l însușească, dar pretinde într-un mod atipic contraprestaţia superficiei, fără constituirea dreptului corelativ.

Aceste argumente, aduse în faţa ambelor instanţe de fond, au fost ignorate de tribunal, iar instanţa de apel le-a înlăturat, apreciind că litigiul soluţionat prin sentinţa nr. 991/2006 a Judecătoriei Brașov a avut alt obiect, respectiv cererea de demolare a construcțiilor pârâtei şi în consecinţă, lipsa identităţii de obiect determină inexistenţa autorităţii de lucru judecat.

Mai mult, instanţa de apel a considerat că despăgubirile pretinse au avut un alt fundament (o altă cauză juridică), deşi în cuprinsul aceluiaşi considerent se reţine că ambele cereri de despăgubire privesc lipsa de folosinţă.

Aceasta, în contextul în care pârâta nu a invocat autoritatea de lucru judecat în componenta sa negativă, în sens procedural, în aşa fel încât să paralizeze acţiunea reclamantei, ci a făcut-o din perspectiva efectului pozitiv, potrivit căruia hotărârea beneficiază de prezumţia că

exprimă adevărul şi nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre.

A arătat recurenta-pârâtă că faţă de aceste aspecte de nelegalitate, dacă instanţa de recurs va considera că situaţia de fapt este pe deplin stabilită şi va reţine cauza spre rejudecare, aceasta nu se va putea face decât prin prisma prevederilor art. 492 - 494 C.civ. din materia accesiunii imobiliare.

Potrivit dispoziţiilor legale menţionate, proprietarul terenului poate cere daune-interese şi desfiinţarea construcţiilor realizate cu rea-credinţă, iar în cazul celor realizate cu bună-credinţă, nu va putea cere desfiinţarea lor şi nici daune de altă natură sau cu alt titlu, dar va avea dreptul să păstreze construcţiile, cu returnarea valorii materialelor şi preţului muncii.

Invocând motive de modificare a deciziei, recurenta-pârâtă a făcut trimitere, de asemenea, la dispoziţiile art. 1201 C.civ., reiterând aspectele legate de încălcarea autorităţii de lucru judecat care trebuia dedusă, în sensul ei pozitiv, din efectele sentinţei civile nr. 991/2006, irevocabilă la 3.11.2010.

S-a susţinut totodată, că au fost nesocotite prevederile art. 1078 – 1086 C.civ., a căror incidenţă a fost exclusă nejustificat din materia obligaţiilor derivând din fapte juridice.

Or, aceste dispoziţii legale reglementează efectele obligaţiilor în general, inclusiv în materia dreptului de proprietate, aşa încât despăgubirile trebuiau limitate numai la suprafaţa efectiv ocupată de construcţii.

În baza aceluiaşi motiv de modificare (art. 304 pct. 9) s-a arătat că au fost încălcate prevederile art. 324 OUG nr. 88/1997 şi ale art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 privind soluţionarea cererii de chemare în garanţie.

Pe temeiul textelor menţionate, cererea trebuia admisă şi Statul împreună cu AAAS obligaţi la plata sumelor datorate reclamantei, întrucât instituţia publică implicată în privatizare are obligaţia de a repara toate prejudiciile suferite de societăţile comerciale privatizate ca urmare a restituirii în natură a unor imobile deţinute de către societate, către foştii proprietari.

S-a susţinut şi că hotărârea este nemotivată (art. 304 pct. 7) pe aspectul instituirii obligaţiei de plată a onorariului de expert, fiind practic instituită din eroare, cu neobservarea înscrisurilor de la dosar.

Recurenta-pârâtă a pretins că în cauză sunt incidente şi motive de casare cu trimitere.

Astfel, cu referire la art. 304 pct. 7 C.pr.civ., s-a arătat că au fost încălcate prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C.pr.civ., neexistând niciun argument concret şi convingător privind constatarea instanţei de apel că situaţia de fapt şi de drept avută în vedere la pronunţarea deciziei nr. 93/A/2010 nu s-ar fi modificat, ignorând faptul că terenul a fost identificat în mod diferit, iar regimul juridic s-a modificat.

Totodată, au fost ignorate efectele noilor aspecte de drept intervenite după pronunţarea deciziei nr. 93/A/2010, respectiv: societatea B. a obţinut prima intabulare a hotelului pe terenul său, separat de restaurant, actualizându-se datele topografice în sistemul integrat de cadastru; prin decizia nr. 5/C/2015 a Curţii de Apel Constanţa şi decizia nr. 1188/2015 a ÎCCJ, s-a stabilit că societatea B. nu justifică un drept de proprietate asupra construcţiilor edificate pe terenul reclamantei, dând astfel eficienţă prezumţiei instituite de art. 492 C.civ.; prin decizia civilă nr. 1264/R/2010 a Curţii de Apel Brașov s-a stabilit irevocabil calitatea de constructor de bună-credinţă a societăţii B.

Dacă s-ar fi analizat conţinutul acestor apărări, s-ar fi constatat că societatea B. nu poate

fi obligată la despăgubiri pentru ocuparea terenului reclamantei deoarece se află în posesia imobilelor în calitate de constructor de bună-credinţă şi le poate reţine justificat până la plata valorii materialelor şi preţului muncii, neputând fi obligată la contravaloarea lipsei de folosinţă asupra terenului.

Cum superficia pretinsă de pârâtă a fost infirmată prin decizia nr. 5/C/2015 a Curţii de Apel Constanţa (menţinută prin decizia nr. 1188/2015 a ÎCCJ) fiind astfel negat dreptul de proprietate al pârâtei asupra construcţiilor, reţinându-se în plus, că edificiile situate pe terenul reclamantei îi aparţin acesteia, rezultă că sunt eronate constatările deciziei recurate, câtă vreme prin hotărârile anterioare nu s-a reţinut dreptul de proprietate în favoarea constructorului asupra edificiilor pe terenul altuia, în absenţa superficiei.

Prin urmare, s-a susţinut că raţionamentul instanţei anterioare este lipsit de logică, întrucât societatea B. nu exercită în mod direct şi nemijlocit posesia asupra terenurilor

reclamantei, ci deţine, în calitate de posesor, construcţiile edificate pe aceste terenuri.

S-a susţinut, în justificarea soluţiei de casare cu trimitere şi că au fost nesocotite prevederile art. 201, art. 212, art. 138 C.pr.civ., precum şi ale Regulamentului privind avizarea tehnică a expertizelor judiciare, instanţa neputând fi lămurită prin conţinutul lucrării de expertiză topografică, având în vedere reperele folosite (cu mai puţină stabilitate), suprapunerea ridicării topografice pe schiţa de carte funciară din 1925, ignorarea datelor cadastrale, inexactitatea planurilor cadastrale folosite.

Recurenta-pârâtă a susţinut că este nelegală şi încheierea de şedinţă din 6.10.2015, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 268, art. 261 pct.5 C.pr.civ., întrucât prin respingerea cererii de efectuare a expertizei în specialitatea construcţii, s-a revenit nepermis asupra probelor încuviinţate, înfrângându-se astfel dispoziţiile încheierii din 30.09.2014.

Au fost depuse întâmpinări la recursurile formulate.

În ce priveşte recursul reclamantei, pârâta a pretins că în realitate, reclamanta critică hotărârea numai sub aspectul valorificării probatoriului administrat, ceea ce ţine de temeinicia şi nu de legalitatea deciziei atacate. În trei planuri diferite, corespunzătoare motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C.pr.civ., este reiterată de fapt, o singură critică, referitoare la caracterul derizoriu al despăgubirii actuale în comparaţie cu cea obţinută în precedent. Apoi punctual, în legătură cu cele trei motive de recurs, s-a arătat de ce criticile nu ar putea fi primite nici pe fondul lor în situaţia în care ar fi considerate încadrabile în dispoziţiile menţionate.

La rândul ei, reclamanta a formulat întâmpinare la recursul depus de pârâtă arătând, în esenţă, că pretinsele aspecte de casare cu reţinere sunt subsumabile în realitate unui caz de modificare a hotărârii (art. 304 pct. 9) şi ele sunt nefondate, având în vedere, printre altele, decizia nr. 6537/2011 a ÎCCJ, prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat că societatea pârâtă îi îngrădeşte folosinţa, iar temeiul de drept în baza căruia i-a fost recunoscută contravaloarea lipsei de folosinţă l-au reprezentat dispoziţiile art. 480 C.civ.

În ce priveşte accesiunea imobiliară artificială, instituţie prin prisma căreia, conform susţinerilor pârâtei, ar trebui analizate pretenţiile reclamantei, dispoziţiile legale care reglementează această materie nu fac obiectul prezentei cauze, nefiind un capăt de cerere pe acest aspect.

Prin întâmpinarea depusă de Statul Român, prin reprezentant, împotriva cererii de recurs a pârâtei, s-a susţinut corecta soluţionare a cererii de chemare în garanţie, în contextul în care nu există nicio obligaţie de despăgubiri din partea Statului pentru Ministerul Finanţelor Publice, nefiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 60 C.pr.civ.

În acelaşi sens au fost apărările formulate de AAAS prin întâmpinarea depusă, care a susţinut corecta soluţionare a cererii de chemare în garanţie.

Analizând criticile deduse judecăţii prin intermediul celor două recursuri, în ordinea impusă de aspectele de nelegalitate pretinse, Înalta Curte constată următoarele:

1)Recursul pârâtei pune în discuţie – separat de modalitatea defectuoasă în care sunt

calificate ca motive de casare ori modificare – aspecte de nelegalitate vizând natura juridică a raportului dintre părţi, stabilită eronat de instanţele anterioare din cauza nesocotirii sau aplicării greșite a efectelor autorităţii de lucru judecat a unor hotărâri pronunţate în litigiile dintre părţi.

Această ignorare a autorităţii de lucru judecat s-ar fi repercutat asupra temeiului juridic al pretenţiilor deduse judecăţii, plasându-le pe un alt tărâm juridic, acela al nesocotirii unei obligaţii generale negative, opozabile erga omnes, care revine oricărei persoane – în speţă, pârâtei – de a se abţine de la orice act sau fapt de natură a aduce atingere dreptului de proprietate al reclamantei, protejat de dispoziţiile art. 480 C.civ.

Într-adevăr, se constată că în stabilirea cadrului judecăţii, instanţele fondului au pornit de la un litigiu soluţionat anterior în raporturile dintre părţi vizând pretenţii identice – respectiv, lipsa de folosinţă asupra aceluiaşi teren, dar pentru o altă perioadă, 4.03.2001 – 6.09.2002 – conform sentinţei civile nr. 67/2007 a Tribunalului Braşov (definitivă prin decizia nr. 93/Ap/2010 a Curţii de Apel Braşov şi irevocabilă prin decizia nr. 6537/2011 a ÎCCJ, Secţia I civilă).

Cu referire la aceste hotărâri judecătoreşti, instanța de apel a reţinut că se impune efectul pozitiv al lucrului judecat în privinţa suprafeţei de teren ocupate de pârâtă, a criteriului de determinare a dezdăunării, precum şi a temeiului juridic al acestor despăgubiri, dat de dispoziţiile art. 483 C.civ., care permit proprietarului să culeagă fructele bunului său.

O astfel de valorificare a autorităţii de lucru judecat neagă însă, împrejurarea esenţială pentru maniera în care se manifestă efectele acestei instituţii, atunci când raţiunile de fapt şi de drept care au determinat o anumită soluţie, în considerarea unei perioade de timp (adică, a unei stări prezente la momentul judecății, dar de natură a fi revizuită ulterior) se modifică în timp.

Or, sub acest aspect, autoritatea de lucru judecat se produce limitat în timp (pro tempore), întrucât fundamentul ei (bazat pe verificarea jurisdicţională şi imutabilitatea litigiului) se justifică atâta vreme cât rămân neschimbate împrejurările de fapt şi de drept care au fundamentat adoptarea hotărârii.

În speţă, pârâta a susţinut că aceste împrejurări s-au modificat, având în vedere modalitatea în care au fost tranşate irevocabil alte litigii dintre părţi, care au vizat raporturile juridice dintre acestea asupra aceloraşi imobile.

Astfel, s-a arătat că prin sentinţa civilă nr. 991/2006 a Judecătoriei Braşov (irevocabilă prin decizia nr. 1264/R/2010 a Curţii de Apel Braşov), respingându-se cererea reclamantei A., de obligare a pârâtei SC B. SA la demolarea construcţiilor şi la plata lipsei de folosinţă, s-au reţinut calitatea de constructor de bună-credinţă a pârâtei, faptul că nu poate fi obligată la demolarea construcţiei şi că nu există un temei de drept pentru obligarea sa la plata lipsei de folosinţă a terenului, în raport cu prevederile art. 494 alin. (3) C.pr.civ., care consacră obligaţiile pe care le are proprietarul terenului.

De asemenea, s-a arătat că prin decizia nr. 5/C/2015 a Curţii de Apel Constanţa (irevocabilă prin decizia nr. 1188/2015 a ÎCCJ, Secţia I civilă), deşi s-a respins cererea formulată de pârâta SC B. SA, de constatare a dreptului său de superficie în privinţa aceloraşi edificate, s-a reţinut totuşi calitatea sa de constructor de bună-credinţă, ceea ce s-a constatat a lipsi din cerinţele referitoare la constituirea dreptului de superficie fiind existenţa acordului dintre proprietarul fondului şi constructor.

Or, cu referire la aceste hotărâri care tranşează aspecte importante ale raporturilor juridice dintre părţi, instanţa de apel neagă efectul autorităţii de lucru judecat sub motiv că nu ar fi întrunită tripla identitate de elemente, întrucât obiectul celor două pricini ar fi diferit.

O asemenea modalitate de abordare este eronată întrucât reduce instituția autorităţii de lucru judecat la funcţia ei procedurală, de excepţie care împiedică reluarea aceluiaşi litigiu, în condiţiile identităţii de obiect, cauză şi părţi (conform art. 1.201 C.civ., art. 166 C.pr.civ.).

În realitate, pârâta s-a prevalat de efectul pozitiv al lucrului judecat, adică de prezumţia de adevăr (absolută în relaţia dintre părţi), în sensul dispoziţiilor art. 1.202 alin. (2), art. 1200 pct. 4 C.civ., ceea ce înseamnă posibilitatea pentru părţi de a se prevala în litigii ulterioare de maniera în care au fost deja tranşate anumite chestiuni litigioase, fără posibilitatea de a mai fi contestate.

În acelaşi timp, atunci când face referire la decizia nr. 1188/2015 a ÎCCJ, instanţa de apel, deşi îi neagă autoritatea de lucru judecat sub motiv că vizează alt aspect, respectiv rezolvarea dată dreptului de superficie pretins de pârâtă, reţine totuşi din această hotărâre elemente de fapt valorificabile în prezentul litigiu.

Astfel, în legătură cu această decizie a instanţei anterioare se reţine că „este fără echivoc ocuparea în continuare a terenului reclamantei”.

Din acest punct de vedere, Curtea de apel ignoră că, ceea ce intră sub efectul autorităţii de lucru judecat nu este situaţia de fapt în sine, ci felul în care aceasta a fost încadrată juridic şi dezlegată în drept de către instanţă.

Or, în speţă, pârâta se prevalase de faptul că prin hotărârea irevocabilă menționată, deşi i s-a respins cererea de constatare a dreptului de superficie, s-a reţinut în acelaşi timp, că are calitatea de constructor de bună-credinţă, solicitând să se dea eficienţă juridică acestei statuări jurisdicționale irevocabile.

Faţă de cele menţionate anterior, se constată că judecata cauzei în apel s-a făcut cu aplicarea greşită a normelor care reglementează efectele autorităţii de lucru judecat.

Pe de o parte, reţinând că temeiul juridic al pretenţiilor reclamantei şi cadrul în care acestea pot fi valorificate sunt date de dispoziţiile art. 482, art. 483 C.civ. întrucât s-ar impune cele tranşate anterior prin decizia nr. 93/Ap/2010 a Curţii de Apel Braşov, instanţa de apel nesocotește faptul că autoritatea de lucru judecat cunoaşte limitări în timp, acţionând pro tempore, câtă vreme s-au menţinut raţiunile de fapt şi de drept care au justificat o anumită soluţie.

Or, în justificarea demersului finalizat prin decizia nr. 93/Ap/2010 (irevocabilă prin

decizia nr. 6537/2011 a ÎCCJ), reclamanta însăşi menţionase că nu există niciun înscris din care să rezulte construirea legală şi cu bună-credinţă a edificiilor de către pârâtă.

Tocmai pentru a demonstra modificarea elementelor reţinute iniţial – şi astfel, caracterul limitat în timp al acelor dezlegări jurisdicţionale – pârâta a invocat hotărârile judecătoreşti prin care s-a statuat asupra calităţii sale de constructor de bună-credinţă în privința edificatelor de pe terenul reclamantei.

Pe de altă parte, negând autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 991/2006 a Judecătoriei Braşov, irevocabilă prin decizia nr. 1264/R/2010 a Curţii de Apel Braşov, precum şi a deciziei nr. 5/C/2015 a Curţii de Apel Constanţa (irevocabilă prin decizia nr. 1188/2015 a ÎCCJ) sub motiv că litigiile respective au vizat un alt obiect dedus judecăţii, instanţa de apel reduce în mod nelegal instituţia autorităţii de lucru judecat la funcţia ei negativă, extinctivă (de excepţie procesuală care împiedică rejudecarea aceluiaşi litigiu), ignorând funcţia ei pozitivă, normativă [art. 1202 alin. (2), art. 1200 pct. 4 C.civ.], de prezumţie absolută care se opune în litigiile ulterioare dintre părţi, pe aspectul chestiunilor litigioase deja dezlegate.

Această denaturare a funcţiilor autorităţii de lucru judecat a avut drept consecinţă soluţionarea cauzei fără lămurirea conţinutului raportului juridic dintre părţi, prin preluarea elementelor de fapt şi de drept reţinute cu ocazia judecăţii conform deciziei nr. 93/Ap/2010 a Curții de Apel Brașov şi cu nesocotirea aspectelor noi intervenite în situaţia juridică a părților, prin pronunţarea unor hotărâri care stabilesc în ce regim au fost edificate construcţiile pe terenul reclamantei.

În acest context, în care aplicarea greşită a unei instituții de drept a avut drept urmare şi nelămurirea raporturilor juridice deduse judecăţii, față de dispoziţiile art. 314 C.pr.civ., recursul pârâtei va fi admis şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe (casarea cu reţinere sau modificarea soluţiei solicitate prin motivele de recurs fiind posibile în ipoteza în care împrejurările pricinii şi raporturile dintre părţi au fost bine identificate, normele de drept fiind greşit aplicate).

La reluarea judecăţii se va lămuri, ţinându-se seama de efectele autorităţii de lucru judecat, care este natura raporturilor juridice dintre părţi şi ca atare, izvorul pretenţiilor reclamantei, dacă acesta se poate fundamenta, la modul general, pe dispoziţiile art. 480 – 482 C.civ. şi pe sancţionarea unei obligaţii generale negative care revine oricărei persoane de a se abţine de la orice act sau fapt care ar aduce atingere dreptului de proprietate al altuia sau este vorba de o situaţie particulară, în care afectarea dreptului de proprietate se face prin edificarea unor construcţii cu bună-credinţă, caz în care reglarea raporturilor dintre proprietar şi constructor se realizează în cadrul altei instituţii juridice, reglementate de art. 492 – 494 C.civ.

În ce priveşte susţinerea din întâmpinare a reclamantei, conform căreia accesiunea imobiliară artificială nu ar putea fi supusă analizei instanţei întrucât dispoziţiile legale care reglementează această materie nu fac obiectul cauzei, nefiind formulat capăt de cerere pe acest aspect, ea are caracter nefondat.

În condiţiile în care normele legale ce fundamentează această instituţie au fost invocate în apărare de către pârâtă, ele trebuie să facă obiect de analiză și verificare jurisdicțională. Poziţia procesuală a părţilor poate fi nu numai aceea de a obţine, pe baza cererilor formulate, condamnarea şi ulterior executarea hotărârii, ci şi paralizarea demersului judiciar, atunci când se tinde la a se demonstra că pretenţia reclamantului nu poate fi primită faţă de fundamentul juridic

ales.

Critica pârâtei vizând modalitatea de soluţionare a cererii de chemare în garanţie va fi valorificată la momentul rejudecării în funcţie de rezolvarea ce va fi dată pretenţiei principale.

În funcţie de această dezlegare, se va aprecia asupra utilităţii verificării celorlalte aspecte învederate de către pârâta-recurentă, în legătură cu suprafaţa de teren ocupată de construcţie, identificarea diferită a terenurilor litigioase, ignorarea datelor cadastrale şi inexactitatea planurilor topografice, etc.

În mod asemănător, criticile îndreptate împotriva încheierii de şedinţă din 6.10.2015 – în legătură cu respingerea cererii de efectuare a expertizei în specialitatea construcţii şi felul, nepermis, în care s-a revenit asupra probelor încuviinţate anterior – vor fi avute în vedere în funcţie de dezlegarea dată calificării raportului juridic litigios.

2. Recursul reclamantei deduce judecăţii, în principal, critici legate de modalitatea în care a fost întocmit raportul de expertiză şi a fost realizată evaluarea despăgubirilor, dar nu este nul, aşa cum se susţine prin întâmpinarea pârâtei, în contextul în care aduce în dezbatere şi aspecte legate de felul în care s-a răspuns criticilor din apel, susţinându-se că s-a dat eficienţă, în mod contradictoriu, unei judecăţi anterioare pe aspectul metodei de evaluare a despăgubirilor.

Faţă de aspectele prioritare care s-au impus analizei în cadrul recursului pârâtei şi care au determinat casarea cu trimitere spre rejudecare, aceeaşi soluţie se impune şi cu privire la recursul pârâtei.

Întrucât modalitatea de rezolvare în drept a raportului litigios va determina şi utilitatea probatoriului, aspectele legate de evaluarea despăgubirilor, caracterul derizoriu, necesitatea de a nu fi încălcat art. 1 Protocolul nr.1 în stabilirea despăgubirilor vor fi în vedere în funcţie de contextul şi cadrul normativ ce se vor stabili la rejudecare.

În consecință, ambele recursuri au fost admise și decizia din apel casată cu trimitere, urmând ca la rejudecare să se țină seama de dezlegările date prin prezenta decizie în legătură cu necesitatea lămuririi raportului juridic dintre părți pornind de la chestiunile litigioase rezolvate deja în mod irevocabil prin statuări jurisdicționale intrate în autoritate de lucru judecat.