Proof of corporate representative authority required to validate lawyer’s power of attorney under contested mandate

Cerere de chemare în judecată formulată de o persoană juridică de drept privat prin mandatar. Dovada calității de reprezentant al reclamantului și dovada calității de reprezentant convențional.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Actele de procedură.

Index alfabetic : mandat de reprezentare

-reprezentant convențional

-contract de asistență juridică

NCPC, art. 151

În contextul invocării lipsei dovezii calităţii de reprezentant, simpla exhibare a împuternicirii avocaţiale nu este suficientă. Textul art.151 C.proc.civ. specifică în concret actele ce fac proba reprezentării şi care trebuie anexate la dosar, în ipoteza în care aceste dovezi nu sunt anexate la dosar, instanţa amânând cauza şi punând în vedere părţii reprezentate să facă dovada calităţii de reprezentant al semnatarului cererii sau să declare dacă îşi însuşeşte sau nu cererea până la termenul de judecată acordat în acest scop, sub sancţiunea anulării acesteia, pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant, în temeiul art.82 alin.(1) C.proc.civ.

În condițiile în care a fost contestată atât calitatea reprezentantului convenţional, cât şi calitatea mandatarului reclamantei, semnatar al contractului de asistenţă juridică, devin aplicabile, pe lângă prevederile art.151 alin.(2) C.proc.civ. şi prevederile alin.(4) şi (5) ale aceluiaşi articol, în acest caz, prezentarea dovezilor privind calitatea reprezentantului persoanei juridice sau a entităţii fără personalitate juridică fiind impusă chiar de aceste din urmă dispoziţii procedurale.

Secția I civilă, decizia nr. 1146 din 24 mai 2016

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele SC B. SA, SC C. SRL, SC D. SRL, SC E. SA şi SC F. SRL, a solicitat obligarea acestora la plata sumei de 612.274,11 euro, reprezentând indemnizația de asigurare achitată de către reclamantă către SC G. SRL, ca urmare a producerii evenimentului asigurat din data de 16.09.2010, în cadrul Galeriilor Comerciale G., dobânda legală calculată asupra sumelor solicitate, de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data achitării integrale a debitului pretins, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr.1340 din data de 20.03.2014, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a fost admisă excepția necompetenței generale a instanțelor privind cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele SC B. SA și SC C. SRL, a fost declinată competența de soluționare a cauzei, în conformitate cu dispozițiile art.554 alin. (1) C.proc.civ., privind pe reclamanta A. și pe pârâtele SC B. SA și SC C. SRL în favoarea Curții Comerciale de Arbitraj International de pe lângă Camera de Comerț si Industrie a României. A fost respinsă excepția necompetenței generale a instanțelor privind cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtele SC D. SRL, SC E. SA și SC F. SRL. A fost disjunsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtele SC D. SRL, SC E. SA și SC F. SRL, inclusiv a cererii de chemare în garanție formulată de pârâta SC C. SRL în contradictoriu cu SC H. SRL, SC K. SRL, SC D. SRL, SC B. SA, SC G. SRL, SC Q. SRL, SC L. SRL și Inspectoratul pentru Situații de Urgență al Municipiului București și s-a dispus formarea unui nou dosar cu termen de judecată la data de 10.04.2014.

La termenul din data de 22.05.2014, tribunalul a disjuns cererea de chemare în garanție formulată de către SC C. SRL și a dispus formarea unui nou dosar.

La același termen de judecată, tribunalul a pus în discuția părților excepția lipsei dovezii calității de reprezentant.

Prin sentinţa nr. 2931 din 05.06.2014, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant al reclamantei, a anulat cererea de chemare în judecată privind pe reclamanta A. și pe pârâtele SC D. SRL, SC E. SA şi SC F. SRL, ca fiind formulată de o persoană fără calitate de reprezentant; a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta E. SA în contradictoriu cu SC M. SA și SC M. SA - Sucursala Cluj Napoca, ca rămasă fără obiect; a obligat reclamanta la plata către pârâta E. SA a sumei de 9.087,42 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Prin decizia nr.348/A din data de 06.03.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă s-a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 2931/2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti. A fost anulată sentinţa apelată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Împotriva deciziei nr.348/A/2015 a Curţii de Apel Bucureşti au declarat recurs E. SA, F. SRL şi SC C. SRL.

I. Recursul declarat de E. SA:

Recurenta a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea deciziei pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti şi, pe cale de consecinţă, trimiterea dosarului instanţei de apel în vederea rejudecării cauzei, pentru a se ţine cont de toate elementele necesare unei judecări corecte (în vederea menţinerii, ca temeinice şi legale a hotărârii instanţei de fond).

În baza prevederilor art. 453 C.proc.civ., a solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecata efectuate în prezenta cauza.

Recurenta a arătat faptul că decizia nr. 348/A/2015 a fost pronunţată cu încălcarea şi/sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi procedural, motivele reţinute în considerentele hotărârii fiind contradictorii şi lipsite de fundament. A solicitat să se aibă în vedere motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. şi art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

Cu privire la argumentele ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta apreciază că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii materiale şi procedurale incidentă în speţă, apreciind în mod incorect atât cu privire la calitatea de reprezentant convenţional al reclamantei A. – X. SPARL, cât şi cu privire la reprezentarea şi dovedirea calităţii de reprezentant al societăţii intimate-reclamante care a acordat mandatul societăţii A.

Deşi instanţa de apel a reţinut că: „...faţă de solicitarea de administrare a probei cu înscrisurile depuse la dosar în apel, urmează a o încuviinţa, urmând ca pertinenţa probatorie a fiecărui înscris în parte să fie apreciată la deliberare", în concret, analiza efectuată a fost una superficială, fără a fi luat în considerare întregul material probator existent la dosarul cauzei şi fără o aplicare corectă a normelor de drept, aspecte ce pot fi observate cu uşurinţă din motivarea hotărârii recurate.

Recurenta a arătat faptul că nu poate fi de acord cu cele reţinute de către instanţa de apel, aceasta făcând o serie de aprecieri cu privire la modul de reprezentare al entităţilor fără personalitate juridică, fără o analiză serioasă, fără o aprofundare a înscrisurilor depuse la dosar, cu o interpretare a prevederilor legale lipsită de fundament şi fără vreo raportare la legislaţia aplicabilă (română sau străină). Mai mult, fără a avea vreun fundament juridic, instanţa de apel a încălcat normele de procedură prevăzute în art. 151 alin. (4) şi (5) C.proc.civ., motivând în mod greşit că acestea n-ar fi relevante în cauză şi apreciind că „...dovada calităţii de reprezentant ... se rezumă la verificarea existenţei unei singure din cele prevăzute de art. 151 C.proc.civ. nefiind permisă verificarea cumulativă”.

Instanţa de apel apreciază ca fiind legală şi suficientă prezentarea împuternicii avocaţiale, depusă la dosar de către X., ca dovadă a reprezentării convenţionale a entităţii fără personalitate juridică.

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, recurenta arată faptul că legiuitorul nu a stabilit vreo ordine de aplicare şi interpretare a prevederilor art. 151 C.proc.civ., astfel încât să permită instanţei de apel să ignore aceste prevederi sau să le interpreteze în sensul de mai sus. Aprecierea instanţei de apel, potrivit căreia prevederile alin. (4) şi (5) ale art. 151 C.proc.civ. ar fi inaplicabile doar pentru motivul că sunt ulterioare şi succesive celor cu privire la prezentarea împuternicirii avocațiale, exced cadrului legal şi reprezintă o aplicare / interpretare greşită a legii. Mai mult, în situaţia în care părţile din dosar au contestat atât calitatea reprezentantului convenţional, cât şi calitatea semnatarului contractului de asistenţă juridică, prevederile art. 151 alin. (4) şi (5) devin obligatoriu de aplicat pe lângă cele prevăzute la art. 151 alin. (2) C.pr.civ.

Din înscrisurile existente la dosarul cauzei nu rezultă nici calitatea şi nici mandatul

persoanelor care au semnat contractul de asistenţă juridică din 10.01.2011 şi actul adiţional nr. 1 la contractul de asistenţă, legătura dintre societatea mamă din Germania şi sucursala din Marea Britanie, care a semnat cererea de chemare în judecată. Pe cale de consecință, apreciază că nici până la acest moment nu rezultă că mandatul acordat societăţii X. SPARL de a reprezenta intimata-reclamantă A. în instanţă ar fi un mandat valabil.

Fără ca instanţa de apel să facă vreo referire la apărările formulate de societatea-recurentă şi fără să motiveze într-un fel cele constatate, curtea de apel a apreciat că au fost respectate cerinţele art. 151 alin. (2) C.proc.civ. În lipsa unor argumente temeinice şi legale ce ar fi fost bine să fie avute în vedere la soluţionarea cauzei de către instanţa de apel, recurenta consideră că au fost încălcate normele de drept material prevăzute la art. 151 C.proc.civ., art. 8 şi art. 13 C.proc.civ.

În ceea ce priveşte motivele de nelegalitate ale hotărârii recurate care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., a arătat următoarele:

Din cuprinsul sumarei motivări a deciziei nr. 348/A/2015, pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti rezultă că hotărârea cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii.

Recurenta apreciază că cele reţinute de către instanţa de apel contravin atât prevederilor art. 151 alin. (4) şi (5) C.proc.civ., cât şi principiului de drept potrivit căruia cel care formulează o cerere de chemare în judecată este dator a proba pretenţiile sale.

Astfel, documentul justificativ necesar dovezii reprezentativității entităţii fără personalitate juridică, amintit de către instanţa de apel sub denumirea de „act intern", este în realitate o copie legalizată a extrasului din actul care atestă dreptul său de reprezentare în justiţie, dovada existenţei unui asemenea document nefiind depusă la dosarul cauzei. În plus, faţă de principiul dovedirii afirmaţiilor care revine intimatei-reclamante, în mod netemeinic şi nelegal instanţa de apel a apreciat că intimaţilor-pârâţi le revine această obligaţie, situaţie cu care recurenta nu poate fi de acord, o asemenea apreciere nefiind justificată din punct de vedere legal.

Totodată, arată faptul că instanţa de apel a reţinut că intimata-reclamantă ar fi o sucursală fără personalitate juridică, înregistrată în România, fără să existe vreo dovadă în acest sens depusă la dosarul cauzei şi fără ca instanţa de apel să menţioneze vreun argument ce a stat la baza acestei aprecieri.

Caracterul confuz şi contradictoriu al celor reţinute de către instanţa de apel rezultă din motivarea hotărârii şi a afirmaţiilor acesteia care, din cauza unei analize defectuoase, susţine pe aceeaşi pagină a hotărârii şi pentru aceeaşi situaţie de fapt atât lipsa necesitaţii examinării prevederilor succesive alin. (2) ale art. 151 C.pr.civ., cât şi faptul că, în virtutea prevederilor art. 151 alin. (5) C.pr.civ. n-ar fi necesară prezentarea vreunei dovezi pentru semnarea contractului de asistenţă juridică, ca apoi să susţină că dovada calităţii de reprezentant se rezumă doar la verificarea unei singure situaţii prevăzute de art. 151 C.pr.civ., „nefiind permisă verificarea cumulativă".

Nu în ultimul rând, arată recurenta, instanţa de apel a ignorat să analizeze/ motiveze în vreun fel aspectele învederate şi de către E. SA privind încălcarea, de către intimata-reclamantă a prevederilor art. 32-33 raportat la art. 40, art. 82 şi art. 196 (l) C.proc.civ., incidente în speță.

Astfel, reprezentantul convenţional X. a precizat că societatea A. Marea Britanie este sucursală a societăţii mamă din Germania, fără personalitate juridică (neputând astfel angaja

drepturi şi obligaţii în nume propriu).

Faţă de lipsa capacităţii procesuale, cerută în mod imperativ de art. 32 C.proc.civ., se poate concluziona cu uşurinţă că cererea de chemare în judecată, formulată şi depusă la Tribunalul Bucureşti de o entitate fără personalitate juridică, este nulă sau anulabilă, după caz. Pe cale de consecinţă, şi cererea de apel formulată este nulă sau anulabilă, după caz.

Prevederile de mai sus se coroborează cu dispoziţiile art. 82 şi art. 196 alin. (1) C.proc.civ., cererile de chemare în judecată fiind şi sub acest aspect nule.

Totodată, faţă de faptul că societatea mamă era societatea îndreptăţită legal să depună cererea de chemare în judecată (ca urmare a plăţii despăgubirii de asigurare), recurenta se întreabă care a fost interesul de a acţiona al intimatei-reclamante iniţiale din Marea Britanie, prevăzut de art. 32 alin. (1) pct. d) şi, respectiv, art. 33 teza I C.pr.civ. În lipsa unui interes determinat, legitim, personal, născut şi actual, cererile de chemare în judecată sunt nule, conform art. 40 alin. (1) C.pr.civ.

În baza dispoziţiilor art. 453 C.proc.civ., recurenta a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta cauză.

II. Recursul declarat de F. SRL:

Recurenta consideră că instanţa de apel, prin considerentele şi dispozitivul deciziei nr. 348/A/2015, a pronunţat o soluţie greşită, supusă cenzurii instanţei de recurs, în sensul casării acesteia.

Precizează faptul că nu contestă modul de soluţionare al părţii din hotărârea de apel vizând aşa-zisa invocare, de către instanţa de fond, din oficiu, a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant.

Ceea ce însă consideră recurenta că reprezintă o aplicare greşită a legii procedurale şi materiale este vizat de modul de apreciere al instanţei de apel în ceea ce priveşte calitatea de reprezentant convenţional al reclamantei, precum şi susţinerile referitoare la modul de dovedire al calităţii de reprezentant al entităţii care acordă mandatul.

În sensul primului motiv de casare, arată recurenta, într-un mod lipsit de substanţă şi fără o analiză în profunzime a elementelor referitoare la speţa dedusă judecăţii, instanţa de apel analizează pe doar două pagini împrejurările referitoare la calitatea de reprezentant convenţional pentru X. S.P.A.R.L. şi, totodată, cu privire la modul de reprezentare şi probare a calităţii de reprezentant al entităţii fără personalitate juridică (care deţine calitatea de reclamantă la fondul cauzei).

Arată faptul că volumul de înscrisuri aflat la dosar, precum şi cel depus suplimentar în faza apelului, impunea o analiză serioasă şi atentă a întregii documentaţii, astfel încât soluţionarea în formatul succint ales de către instanţa de apel nu indică o astfel de soluţionare şi evaluare a întregului material probator. Mai mult, analiza de suprafaţă a documentaţiei existente la dosarul cauzei este confirmată şi de aspectele şi motivările cu caracter contradictoriu ale instanţei de apel, care exced dispoziţiile cu caracter procedural şi constituie al doilea motiv de casare.

În mod greşit instanţa de apel apreciază faptul că obligaţiile prevăzute la alin. (4) şi (5) din art. 151 C.proc.civ., referitoare la dovedirea calităţii de reprezentant a persoanei care acordă mandatul din partea entităţii private către avocat, fiind subsecvente celor privind reprezentarea prin avocat, nu ar avea aceeaşi relevanţă, nefiind necesar a se analiza o dată ce la dosarul cauzei există delegaţia avocatului.

În realitate, procedura civilă nu stabileşte niciun criteriu de ierarhizare şi individualizare a aliniatelor existente în cadrul unei dispoziţii de drept procedural civil. Toate prevederile existente într-un dispozitiv legal au aceeaşi valoare, cu excepţia cazului în care chiar legiuitorul stabileşte o ordine de apreciere sau de interpretare progresivă a acestor prevederi. În consecinţă, aprecierea instanţei de apel potrivit căreia prevederile din art. 151 alin. (4) şi (5) C.proc.civ. ar fi inaplicabile ca urmare a includerii acestor dispoziţii ulterior şi succesiv prevederii privind prezentarea de către avocat a delegaţiei avocaţiale, exced cadrului legal şi constituie o aplicare/interpretare greşită a legii.

Instanţa de apel configurează concluzia excesivă că art. 151 C.proc.civ. ar impune doar prezentarea de către avocat a delegaţiei avocaţiale pentru a se considera că reprezentarea convenţională a persoanei de drept privat sau entităţii fără personalitate juridică este legal întrunită. Consideră că, într-o procedură uzuală, această concluzie ar putea fi susţinută, însă în situaţia contestării dreptului şi/sau calităţii de reprezentant, prevederile art. 151 alin. (2) C.proc.civ. nu mai sunt suficiente, iar instanţa trebuie să efectueze verificările necesare. Verificarea existenţei sau nu a calităţii de reprezentant pentru cel care acordă mandatul în numele unei persoane de drept privat sau entităţi fără personalitate juridică se realizează tocmai prin aplicarea alin. (4) şi (5) din art. 151 C.proc.civ. În acest sens, instanţa de fond a făcut aceste verificări şi a constatat inexistenţa calităţii de reprezentant în persoana mandantului care a încheiat contractul de asistenţă juridică în baza căruia X. a dobândit calitatea de reprezentant convenţional.

Spre deosebire de instanţa de fond, instanţa de apel a refuzat aplicarea prevederilor alin. (4) şi (5) din art. 151, considerându-le nerelevante şi succesive în raport cu prevederea alin. (2) din art. 151 C.proc.civ., anulând astfel hotărârea instanţei de fond.

Recurenta consideră că, procedând astfel, instanţa de apel a încălcat în mod evident norma procedurală, mai ales având în vedere faptul că legiuitorul nu a stabilit o ordine de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale din acest articol.

În egală măsură, instanţa de apel, examinând cauza doar din perspectiva dispoziţiilor art.

151 alin. (2) C.proc.civ., aplică în mod greşit prevederile legale, câtă vreme obligaţia sa era aceea de a analiza speţa dedusă judecăţii sub aspectul întregii documentaţii şi argumentaţii prezentate de toate părţile implicate în litigiu, conform art. 22. alin. (2) C.proc.civ.

Recurenta apreciază că au fost încălcate nu doar normele de drept material prevăzute la art. 151 şi art.22 C.proc.civ., ci şi acele prevederi legale care impun instanţei (indiferent de grad) să respecte egalitatea între părţile procesuale şi să asigure toate drepturile procesuale, inclusiv cel de apărare, respectiv art. 8 şi 13 C.proc.civ. Pronunțându-se în mod formal şi fără o analiză aprofundată a apărărilor expuse de intimate (aspect evident prin lipsa oricăror referiri la aceste apărări), instanţa de apel a încălcat şi normele internaţionale în materia relevantă, aspect care se circumscrie dispoziţiei art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

Cel de-al doilea motiv de casare, arată recurenta, decurge în mod implicit din primul şi are în vedere o motivare contradictorie şi chiar străină de natura cauzei făcută de către instanţa de apel.

Astfel, instanţa de apel insistă asupra faptului că prezentarea în instanţa de judecată doar a delegaţiei avocaţiale de către avocat constituie o dovadă absolută a dreptului de reprezentare, nefiind necesară nicio altă dovadă suplimentară. Mai mult, afirmă instanţa de apel, efectuarea de demersuri suplimentare în sensul verificării dreptului şi certificării legale şi statutare a capacităţii persoanei care a acordat mandatul de reprezentare pentru persoana de drept privat sau entitatea fără personalitate juridică constituie "un abuz procesual", iar cel care contestă legitimitatea mandatului "este obligat să producă proba". Mai afirmă instanţa că „simpla declaraţie a persoanei fizice, în sensul că deţine puterea de reprezentare a persoanei juridice, acceptată de avocat, este suficientă pentru corecta învestire a instanţei".

Aceste consideraţii sunt cu atât mai contradictorii cu cât instanţa de apel susţine faptul că a accepta apărările intimatelor din dosarul de apel (actuale recurente) ar presupune că reprezentantul convenţional să fie ţinut a face nu doar dovada propriului mandat, "ci şi a mandatului (legal sau convenţional) deţinut de persoana fizică ce agreează mandatul convenţional". Dincolo de faptul că o atare posibilitate nu are cum să fie exclusă, prezentarea dovezilor privind calitatea reprezentantului persoanei juridice sau a entităţii fără personalitate juridică fiind permisă şi chiar impusă de dispoziţia procedurală de la art. 151 alin. (4) şi (5) C.proc.civ., poate fi uşor remarcat caracterul confuz şi contradictoriu existent în motivarea instanţei de apel.

De asemenea, impunerea către contestatarii calităţii de reprezentant a semnatarului contractului de asistenţă juridică din partea A. a indicării persoanei îndreptăţite să semneze şi să acorde, în mod legal mandatul de reprezentare, reprezintă, pe de o parte, o ignorare a principiului de drept potrivit căruia cel care iniţiază acţiunea în justiţie trebuie să probeze pretenţiile sale, iar pe de altă parte, constituie o motivare lipsită de sens şi străină de natura pricinii, câtă vreme o atare obligaţie nu poate fi impusă celorlalte părţi procesuale de către instanţă.

În aceeaşi ordine de idei, a motivărilor de ordin contradictoriu sau străine de natura pricinii, se înscriu şi consideraţiile instanţei de apel potrivit cărora este acceptabilă promovarea actualei acţiuni în pretenţii de o entitate fără personalitate juridică, aceasta acţiune de regres fiind promovată de entitatea care a instrumentat dosarul de daună şi al cărui director nu este supus obligaţiei de înregistrare în registrele publice (ca şi în cazul administratorilor). Mai susţine instanţa de apel, revenind asupra consideraţiilor din aceeaşi pagină a considerentelor, că, în acest caz, ar fi totuşi aplicabile dispoziţiile art. 151 alin. (5) C.proc.civ.: "în cazul acţiunii promovate de o entitate fără personalitate juridică, dovada reprezentativității se va face conform art. 151 alin. 5 C.proc.civ. prin actul (intern) care atestă dreptul de reprezentare în justiţie fără nicio legătură cu publicitatea realizată prin registrul comerţului".

Ca urmare a utilizării acestei motivări contradictorii şi străine chiar de natura cazului dedus judecăţii, recurenta consideră că sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.

Având în vedere toate considerentele mai sus expuse, recurenta a solicitat admiterea prezentului recurs, astfel cum a fost argumentat şi demonstrat prin aspectele de fapt şi prevederile de drept mai sus invocate şi casarea deciziei instanţei de apel. În consecinţă, a solicitat menţinerea în integralitate a dispoziţiilor sentinţei pronunţată de Tribunalul Bucureşti, ca temeinice şi legale.

III. Recursul declarat de SC C. SRL:

Recurenta a solicitat admiterea recursului declarat, casarea în întregime a deciziei civile nr. 348/A/2015, cu consecinţa menţinerii sentinţei nr.2931/2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în prezenta cauză, ca fiind legală şi temeinică.

Recurenta a solicitat casarea deciziei curţii de apel pentru motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 8 al 488 C.proc.civ., referitor la casarea hotărârii atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Motivarea instanţei, în susţinerea soluţiei de admitere a apelului pronunţată, se bazează pe un singur text de lege - art. 151 C.proc.civ. -, prevedere legală pe care înţelege însă să o interpreteze în mod trunchiat, în afara conţinutului expres al textului legal, realizând, în consecinţă, o vădită aplicare greşită a legii. Raportându-se în mod singular la acest text de lege, instanţa de apel trece cu vederea şi nu analizează, sub niciun aspect, atât documentele aflate la dosarul cauzei din faza fondului, cele depuse de apelanta A. în faza apelului, cât şi susţinerile şi apărările formulate de toate intimatele din faza apelului.

Ignorând cu desăvârşire orice susţinere formulată de intimate şi de intervenientul accesoriu în faţa instanţei de judecată, fără nicio motivare sau justificare şi neluând în seamă probatoriul depus la dosar chiar de către apelantă în susţinerea apelului său, instanţa de judecată, în mod evident, a încălcat prevederile art.22 alin.(2) C.proc.civ., referitoare la rolul judecătorului în aflarea adevărului, precum şi dispoziţiile art.425 alin.(1) lit. b) C.proc.civ., conform cărora orice hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă: "(....) motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Pe scurt, raţionamentul instanţei de apel a pornit de la premiza că cererea de chemare în judecată a fost introdusă prin mandatar avocat, fiind în consecinţă incidente speţei doar prevederile de la art.151 alin.(2) C.proc.civ., referitoare la anexarea la cererea introductivă a împuternicirii avocaţiale prevăzută de legea în domeniu.

În accepţiunea vădit eronată a Curţii de Apel Bucureşti, orice persoană fizică - terţ faţă de societate sau un simplu angajat al societăţii, de bună-credinţă sau nu, dar fără nicio o putere de reprezentare a persoanei juridice acordată în mod valabil şi public, poate angaja societatea şi poate acorda mandat de reprezentare în instanţă, prin "simpla declaraţie" pe care o face în faţa unui avocat.

Interpretarea instanţei de judecată nu numai că este invalidată de prevederile de drept societar, care stabilesc, atât la nivel local, cât şi european, că persoanele juridice îşi pot asuma în mod valabil obligaţiile doar prin persoana sau persoanele cu putere de reprezentare în relaţiile cu terţii, dar este contrazisă în mod evident şi de actele de la dosarul cauzei.

Nici măcar apelanta nu a susţinut în faţa instanţei de apel că mandatul de reprezentare cuprins în împuternicirea avocaţială din 16.09.2013, emisă în baza contractului de asistenţă juridică încheiat la 22.12.2010, reprezintă un mandat acordat în mod valabil şi de o persoană având capacitatea legală în acest sens, ci însăşi apelanta a înţeles să depună la dosar documente suplimentare în încercarea de a dovedi că, la data sesizării Tribunalului Bucureşti, X. ar fi acţionat în baza unui mandat valabil.

În consecinţă, se constată că instanţa de apel a ignorat toate documentele de la dosar, chiar

depuse de apelantă, alegând să facă o interpretare total greşită a normelor de drept material referitoare la dovada calităţii de reprezentant şi la acordarea mandatului, trimiţând simplist şi în afara contextului din speţa dedusă judecăţii la art.151 alin.(2) C.proc.civ., şi susţinând că orice persoană, fie ea şi terţ, poate acorda în mod valabil un mandat de reprezentare prin "simpla declaraţie" în acest sens.

De asemenea, susţinerea, de către instanţă, a faptului că cei care contestă calitatea de reprezentant a semnatarului contractului de asistenţă juridică şi a actului adiţional la contract ar avea obligaţia de a indica persoana îndreptăţită să semneze şi să acorde în mod legal mandat de reprezentare, este lipsită nu doar de temei legal, dar reprezintă şi încălcarea principiului de drept conform căruia cel care iniţiază o acţiune în instanţă trebuie să probeze pretenţiile sale, inclusiv prin dovada calităţii de reprezentant şi prin acordarea unui mandat în mod valabil de către societatea reclamantă, mandat ce reprezintă intenţia societăţii mandante.

Instanţa, în mod vădit aplică greşit normele de drept material în materie, deoarece nulitatea

constituie sancţiunea ce intervine în cazul neîndeplinirii condiţiilor de validitate la încheierea contractelor şi reprezintă mijlocul juridic de asigurare a respectării ordinii publice şi bunelor moravuri. Nulitatea unui act juridic, dacă este constatată de o instanţă de judecată, reprezintă aplicarea unei sancţiuni legale, nefiind sub niciun aspect compatibilă cu abuzul de drept procesual.

Dimpotrivă, societăţile pârâte şi-au îndeplinit cu bună-credinţă toate obligaţiile procesuale şi şi-au exercitat în aceeaşi manieră şi drepturile procesuale, susţinerea cu argumente şi probe a lipsei de validitate a unui act juridic neputând avea, nici în fapt şi nici în drept, semnificaţia unui abuz de drept procesual, astfel cum este reglementată această noţiune în Codul de procedură civilă.

De asemenea, arată recurenta, instanţa de apel face o greşită aplicare a normelor de drept material, precum şi dovada clară a analizei de suprafaţă a actelor de la dosarul cauzei, şi cu privire la persoanele care pot sesiza instanţa de judecată, bineînţeles raportat la speţa dedusă judecăţii.

În acest sens, în cuprinsul deciziei atacate, instanţa face dovada confuziei majore cu privire la, pe de o parte, situaţia de fapt dedusă judecăţii şi în raport de care trebuia formulată motivarea, iar pe de altă parte, cu privire la conţinutul textelor de lege invocate şi a noţiunilor legale folosite.

Astfel, instanţa face vorbire despre situaţia în care asigurătorul, printr-o sucursală a sa, ar sesiza instanţa de judecată, chiar dacă nu are personalitate juridică, context în care nu ar putea face dovada mandatului prin extrasul ONRC al conducătorului sucursalei.

Conform prevederilor art.43 alin.(1) din Legea nr.31/1990, sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor şi se înregistrează, înainte de începerea activităţii lor, în registrul comerţului din judeţul în care vor funcţiona. Dispoziţiile art.32 C.proc.civ., referitoare la condiţiile de exercitare a acţiunii civile stabilesc că orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul (reclamantul) are capacitate procesuală în condiţiile legii.

În consecinţă, o sucursală, fiind lipsită de personalitate juridică, nu poate sta în instanţă, acest rol fiind în mod obligatoriu preluat de societatea mamă, ce deţine capacitatea şi calitatea procesuale necesare.

Lipsite de temei sunt şi trimiterile făcute la dispoziţiile art.151 alin.(5) C.proc.civ., aplicabile într-o astfel de situaţie în opinia instanţei, prevederi care nu sunt aplicabile speţei, fiind în fapt vorba despre asociaţiile, fundaţiile şi celelalte entităţi fără personalitate juridică înfiinţate conform unor legi speciale.

Confuzia instanţei cu privire la cadrul legal aplicabil speţei rezultă nu numai din cele de mai sus şi prin aplicarea greşită a normelor invocate, ci şi prin aceea că nu analizează şi nu reţine nicăieri în cuprinsul deciziei caracterul şi poziţia reclamantei, în raport de actele de care însăşi reclamanta înţelege să se folosească în cauză.

În mod evident, instanţa de apel nu a analizat documentele relevante referitoare la diversele forme de organizare ale societăţii A., lipsa de concordanţă şi elementele contradictorii, context în care trimiterea la sucursală pe care o face instanţa constituie o aplicare greşită a normelor de drept material.

Analizând recursurile prin prisma criticilor formulate, prin raportare la motivele de

nelegalitate invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt fondate pentru considerentele ce succed:

Cu privire la criticile circumscrise motivului de casare prevăzut de art.488 alin. (1) pct.8 C.proc.civ., ce se regăseşte în toate cele trei recursuri, Curtea va constata că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a normelor de drept material şi procesual incidente în speţă, atât în ceea ce priveşte calitatea de reprezentant convenţional al reclamantei a X. SPARL, cât şi în ceea ce priveşte reprezentarea şi dovada calităţii de reprezentant al societăţii intimate reclamante care a acordat mandatul societăţii A.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că, în mod incontestabil, cererea de chemare în judecată s-a făcut prin mandatar, mandatarul cererii fiind titularul dreptului pretins lezat, motiv pentru care s-a considerat că au fost respectate cerinţele art.151 alin. (2) C.proc.civ.

Totodată instanţa de apel a apreciat că dispoziţiile art.151 alin. (4) C.proc.civ. succed celor privind dovada calităţii de reprezentant convenţional şi nu se observă nici un motiv ca, în cazul persoanelor juridice, reprezentantul convenţional să fie ţinut a face nu doar dovada propriului mandat, ci şi a mandatului (legal sau convenţional) deţinut de persoana fizică ce agreează mandatul convenţional.

Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a apreciat ca fiind legală şi suficientă prezentarea împuternicii avocaţiale ca dovadă a reprezentării convenţionale a entităţii fără personalitate juridică.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, simpla exhibare a împuternicii avocaţiale nu este suficientă în contextul invocării lipsei dovezii calităţii de reprezentant.

Aprecierea instanţei de apel, potrivit căreia dispoziţiile alin.(4) şi (5) ale art.151 C.proc.civ. ar fi inaplicabile pe motiv că sunt prevăzute în textul legal după cele referitoare la obligația prezentării împuternicirii avocațiale este eronată şi nesusţinută de argumente de ordin legal.

Textul art.151 C.proc.civ. specifică în concret actele ce fac proba reprezentării şi care trebuie anexate la dosar, în ipoteza în care aceste dovezi nu sunt anexate la dosar, instanţa amânând cauza şi punând în vedere părţii reprezentate să facă dovada calităţii de reprezentant al semnatarului cererii sau să declare dacă îşi însuşeşte sau nu cererea până la termenul de judecată acordat în acest scop, sub sancţiunea anulării acesteia, pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant, în temeiul art.82 alin. (1) C.proc.civ.

În speţă, având în vedere că s-au contestat atât calitatea reprezentantului convenţional, cât şi calitatea semnatarului contractului de asistenţă juridică, devin aplicabile, pe lângă prevederile art.151 alin. (2) şi prevederile alin.(4) şi (5) ale aceluiaşi articol.

Examinând excepţia menţionată doar din perspectiva dispoziţiilor alin. (2) al art.151 C.proc.civ., instanţa de apel a încălcat norma procedurală, în condiţiile în care legiuitorul nu a stabilit o ordine de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor cuprinse în textul legal, instanţa având obligaţia de a analiza speţa din perspectiva tuturor argumentelor şi dovezilor prezentate de părţi, conform art.22 alin. (2) C.proc.civ. şi în contextul contestării dreptului de reprezentare în persoana mandatarului care a încheiat contractul de asistenţă pe baza căruia X. SPARL a dobândit calitatea de reprezentant convenţional.

Instanţa de apel a acordat caracterul de dovadă suficientă şi absolută a dreptului de reprezentare împuternicii avocaţiale, omițând împrejurarea că aceasta trebuie să aibă la bază contractul de asistenţă juridică. Prevederile art. 131 din Statutul Profesiei de Avocat trebuie examinate prin raportare la art.113 şi 127 din acelaşi act normativ, din cuprinsul cărora rezultă că împuternicirea avocaţială reprezintă doar „forma exterioară” a mandatului acordat de către un client avocatului, în speţă de intimata A. către societatea de avocaţi X. SPARL.

Mai mult, instanţa de apel, a considerat, fără suport legal, că efectuarea de demersuri suplimentare în sensul verificării dreptului şi certificării legale şi statutare a capacităţii persoanei care a acordat mandatul de reprezentare pentru persoane de drept private sau entitatea fără personalitate juridică constituie „un abuz de drept procesual”, iar cel ce contestă legitimitatea mandatului „este obligat să producă probe”.

Se reţine, totodată, eronat că simpla declaraţie a persoanei fizice în sensul că deţine puterea de reprezentare a persoanei juridice, acceptată de avocat, este suficientă pentru corecta învestire a instanţei.

Aceste consideraţii sunt cu atât mai contradictorii cu cât instanţa de apel apreciază că a accepta apărările intimatelor pârâte ar presupune ca reprezentantul convenţional să fie ţinut să facă nu doar dovada propriului mandat, „ci şi a mandatului, legal sau convenţional, deţinut de persoana fizică ce agreează mandatul”.

Dincolo de faptul că o atare posibilitate nu are cum să fie exclusă, prezentarea dovezilor privind calitatea reprezentantului persoanei juridice sau a entităţii fără personalitate juridică fiind nu numai permisă, ci chiar impusă de dispoziţia procedurală din art.151 alin.(4) şi (5) C.proc.civ.

Curtea va constata ca fiind întemeiate şi criticile recurenţilor referitoare la neexaminarea de către instanţa de apel a susţinerilor intimaţilor (recurenţii în actuala fază procesuală) referitoare la încălcarea prevederilor art.32 rap. la art.40, 82 şi 196 C.proc.civ., respectiv neregularitățile vizând mandatul încredinţat societăţii X. SPARL prin contractul de asistenţă juridică încheiat la 22.12.2010, cât şi împuternicirea din 16.09.2013.

Se va constata astfel şi incidenţa motivului de recurs prevăzut de art.488 pct.6 C.proc.civ.

Reţinând că depunerea împuternicirii avocaţiale este suficientă pentru dovedirea calităţii reprezentantului convenţional al reclamantului, instanţa de apel nu a mai analizat neregulile invocate de pârâţi în ceea ce privește mandatul acordat SC X. SPARL, în condiţiile în care s-a contestat nu numai calitatea de reprezentant, ci şi calitatea semnatarului contractului de asistenţă juridică din partea A. Marea Britanie, ce ar fi stat la baza formulării cererii de chemare în judecată şi emiterii împuternicii avocaţiale.

În acest sens se va reţine că pentru aceste considerente se impune casarea deciziei recurate, urmând ca în rejudecare instanța de apel să verifice în ce măsură au fost respectate prevederile art. 209, 218, 1295 şi 1296 C.civ., cu privire la calitatea semnatarului mandatului, respectiv dacă acesta a fost acordat de o persoană juridică cu capacitate de exerciţiu, care a acţionat prin organele sale de administrare, în limitele puterilor conferite.

Curtea va constata că simpla declaraţie a unei persoane în sensul că deţine putere de reprezentare a persoanei juridice, acceptată de avocat, nu este suficientă pentru corecta învestire a instanţei de judecată.

Se impune, astfel, ca în rejudecare să se verifice dacă semnatarul contractului de asistenţă juridică, Y. putea acorda mandat în mod valabil, conform prevederilor legale în materia reprezentării.

În acest sens se va reţine că actele depuse la dosar de apelanta reclamantă sunt contradictorii în ceea ce priveşte datele de identificare ale societăţii A. din Germania, despre care se pretinde că ar fi ratificat contractul de asistenţă juridică şi cererea de chemare în judecată prin actul adiţional din 19.05.2014 la contractul de asistenţă semnat între A. şi X. SPARL, act încheiat în timpul litigiului.

Se impune ca instanţa de apel, în rejudecare, să lămurească raporturile dintre Societatea A. din Germania şi cea din Marea Britanie, despre care s-a precizat că este o sucursală a celei din Germania, respectiv să stabilească dacă semnatarii actului adiţional la contractul de asistenţă juridică, Z. şi W. puteau să-şi asume drepturi şi obligaţii în numele societăţii din Marea Britanie, reclamanta din proces, în vederea încheierii valabile a actului confirmativ.

Totodată, având în vedere că reclamanta este o societate comercială sau sucursală engleză, iar din documentele depuse la dosar rezultă că la 17.11.2009 a fost încheiată poliţa de asigurare, invocată ca temei al acţiunii în regres a asiguratorului, poliţă semnată de A. A.G., societate comercială germană, se va verifica în ce măsură actul adiţional din 19.05.2014 semnat de o societate europeană, A. S.E., produce efecte în mod valabil.

Se impune să se stabilească dacă, în condiţiile invocării lipsei dovezii calităţii de reprezentant în faţa primei instanţe, aceasta putea fi complinită şi ulterior momentului încheierii dezbaterilor la instanţa de fond, care a anulat cererea de chemare în judecată pentru lipsa acestei dovezi, conform art.82 alin.(1) C.proc.civ.

Pentru toate aceste considerente, apreciind ca fiind întemeiate motivele de recurs prevăzute de art.488 alin.(1) pct.6 şi 8 C.proc.civ., Curtea a admis recursurile şi, în temeiul art.497 C.proc.civ., a casat decizia recurată cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.