Judicial recusal: whether prior participation in first-instance claim regularization creates appellate incompatibility or impartiality doubts under CPC Arts. 41(1) and 42(1)

Cerere de recuzare întemeiată pe dispoziţiile art. 41 alin. (1) şi art. 42 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă. Condiţii de admisibilitate în raport cu prevederile art. 200 din acelaşi cod

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura în faţa primei instanţe

Index alfabetic: acţiune în pretenţii

-regularizarea cererii de chemare în judecată

-recuzare

-incompatibilitate

NCPC, art. 41 alin. (1), art. 42 alin. (1) pct.1, pct. 13, art. 53 alin. (1), art. 200

Potrivit dispoziţiilor art. 41 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare, iar potrivit art. 42 alin. (1) pct. 1 şi pct. 13 din acelaşi cod, judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca când şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza pe care a fost desemnat să o judece ori atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.

Procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, reglementată de art. 200 C. proc. civ., nu se substituie unei cercetări judiciare şi nu anticipează faza probelor, fiind o etapă obligatorie care urmăreşte a impune reclamanţilor o anumită disciplină, în vederea evitării oricărei tergiversări în cadrul procedurii, astfel încât nu se poate susţine că judecătorul care a realizat procedura regularizării cererii de chemare în judecată în primă instanţă devine incompatibil în soluţionarea căii de atac, realizarea acestei proceduri neechivalând cu o antepronunţare.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1621 din 6 octombrie 2016

Prin Încheierea din 09 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş în dosarul nr. x/1371/2013, s-a stabilit cadrul procesual al cauzei ca fiind format din Societatea A. SA reclamantă, Societatea B. SRL - pârâtă şi chemata în garanţie Societatea C. SRL. S-a încuviinţat în principiu cererea de chemare în garanţie a Societăţii C. SRL, cerere promovată de pârâtă. S-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, urmând a avea în vedere alegaţiile în susţinerea acesteia ca şi apărare de fond. S-a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie invocată de chemata în garanţie societatea C. SRL. S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei. S-au încuviinţat probele propuse de părţi.

Prin Sentinţa nr. 789 din 13 mai 2014, pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş, s-a admis cererea principală formulată de reclamantă, societatea A. SA, în contradictoriu cu pârâta, societatea B. SRL, și, în consecință: s-a respins cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă, societatea B. SRL, în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă, societatea A. SA, ca fiind neîntemeiată; pârâta-reclamantă a fost obligată să plătească reclamantei-pârâte suma de 675.521,22 lei cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea mărfii contractate, precum şi suma de 20.392,30 lei cu titlu de dobândă, reprezentând dobândă legală penalizatoare calculată până la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Totodată, pârâta-reclamantă a fost obligată să plătească reclamantei-pârâte dobândă legală penalizatoare în continuare de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la stingerea obligației principale, precum şi suma de 12.205 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând valoarea taxei judiciare de timbru achitată și contravaloarea timbrului judiciar aplicat.

S-a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta, societatea B. SRL, în contradictoriu cu chemata în garanție, societatea C. SRL, și, în consecință: chemata în garanție a fost obligată să plătească pârâtei-reclamante suma de 675.521,22 lei cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea mărfii contractate, precum şi suma de 20.392,30 lei cu titlu de dobândă, reprezentând dobândă legală penalizatoare. Totodată, chemata în garanție a fost obligată să plătească pârâtei-reclamante dobândă legală penalizatoare în continuare de la data introducerii cererii de chemare în garanție până la stingerea obligației principale, precum şi suma de 17.351 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând valoarea taxei judiciare de timbru achitată, contravaloarea timbrului judiciar aplicat și onorariul avocatului.

Împotriva sentinţei nr. 789 din 13.05.2014 şi a Încheierii din 9 octombrie 2013, pronunţate de Tribunalul Specializat Mureş, în dosarul nr. x/1371/2013, au formulat apel SC B. SRL şi SC C. SRL.

În cursul soluţionării apelurilor, prin cererea de recuzare formulată la 15 octombrie 2015 de apelanta SC B. SRL, în dosarul Curţii de Apel Tg. Mureş nr. x/1371/2013, împotriva magistraţilor învestiţi cu soluţionarea apelului pe motiv că există îndoieli serioase cu privire la imparţialitatea acestora şi că aceştia şi-au exprimat, totodată, părerea cu privire la soluţia din dosar, a fost invocat textul art. 41 alin. (1), art. 42 alin. (1), precizându-se că preşedintele completului de judecată d-na D. a fost judecător titular al cauzei şi cu prilejul judecăţii în fond, până la promovarea sa la Curtea de Apel Tg. Mureş, realizând procedura de regularizare în dosar.

Au fost invocate prevederile art. 124 alin. (2) din Constituţie, art. 10 din Codul deontologic al magistraţilor, art. 6 din CEDO, art. 4 alin. (1) şi (5), alin. (2) din Legea nr. 303/2004, art. 71 din Legea nr. 161/2003, subliniindu-se faptul că instanţa învestită cu soluţionarea cauzei şi-a format deja o idee preconcepută despre soluţia în cauză şi că numai prin admiterea cererii de recuzare se va asigura convingerea că soluţia care se va pronunţa va avea ca temei doar legea, fără a se mai permite suspiciuni cu privire la obiectivitatea în deliberări.

Prin încheierea nr. 55 din 26 octombrie 2015, Curtea de Apel Târgu-Mureş, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de recuzare a magistraţilor D. şi E., formulată de apelanta Societatea B. SRL în dosarul nr. x/1371/2013 al Curţii de Apel Tg. Mureş.

Prin decizia nr. 703/A din 11 noiembrie 2015, Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondate, apelurile formulate de SC B. SRL şi de SC C. SRL, în dosarul nr. x/1371/2013 al Curţii de Apel Tg. Mureş.

Împotriva încheierii nr. 55 din 26 octombrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/1371/2013, a declarat recurs SC B. SRLîntemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, recurenta a arătat, în esenţă, că încheierea atacată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespecatre atrage sancţiunea nulităţii, fiind încălcate prevederile art. 42 alin. (1) pct. 1, art. 42 alin. (1) pct. 13 şi art. 41 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta a susţinut că instanţa a respins cererea de recuzare cu toate că erau pe deplin îndeplinite condiţiile art. 42 alin. (1) pct. 1 şi art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., existând îndoieli serioase cu privire la imparţialitatea magistraţilor învestiţi cu soluţionarea pricinii, aceştia exprimându-şi părerea cu privire la soluţia din dosar. A menţionat, totodată, că însăşi respingerea apelului pe care l-a formulat confirmă că susţinerile din cererea de recuzare erau întemeiate.

Cât priveşte preşedintele completului de judecată, recurenta a susţinut că erau îndeplinite condiţiile art. 42 alin. (1) pct. 13 şi art. 41 alin. (1) C. proc. civ., d-na judecător D. fiind magistrat titular al dosarului şi cu prilejul judecăţii în fond.

Recurenta-pârâtă a susţinut că încheierea atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 42 alin. (1) potrivit cărora judecătorul este incompatibil de a judeca în următoarele situaţii: când şi-a exprimat părerea cu privire la soluţie în cauza pe care a fost desemnat să o judece; când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.

De asemenea, a mai arătat că încheierea atacată încalcă şi prevederile art. 41 alin. (1) care stabilesc incompatibilitatea absolută a judecătorului care a participat la judecarea cauzei în fond de a mai participa la judecata în calea de atac. Or, preşedintele completului de judecată, doamna judecător D., a fost judecător titular al prezentei cauze şi cu prilejul judecăţii în fond, până la promovarea domniei sale la Curtea de Apel Târgu Mureş, fiind primul complet căruia i s-a repartizat dosarul şi care a realizat procedura regularizării, iar, în calea de atac, preşedinte al completului de judecată a fost tot doamna judecător D.

Mai arată recurenta-pârâtă că sentimentul său a fost acela că s-a întors la judecata în fond, fiind judecaţi de acelaşi magistrat şi în baza aceloraşi probe cu toate că a solicitat în mod asiduu încuviinţarea altor mijloace de probă prin care tindea la dovedirea susţinerilor sale. În acest context, recurenta-pârâtă a susţinut că doamna judecător i-a creat impresia că părerea acesteia este formată încă de la judecata în fond când cererea sa a fost respinsă, fiind total refractară la toate solicitările sale.

Recurenta-pârâtă a apreciat că instanţa învestită cu soluţionarea cererii de recuzare, prin respingerea acesteia, a încălcat prevederile art. 41 alin. (1) şi că, în ipoteza în care instanţa ar fi considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 41 alin. (1), cererea de recuzare ar fi trebuit admisă în temeiul art. 42 alin. (1) pct. 13, întrucât participarea la judecata în apel a magistratului învestit cu soluţionarea cauzei în fond reprezintă un element care naşte îndoieli cu privire la imparţialitatea acestui magistrat.

Contrar celor reţinute în încheierea atacată, aspectele învederate în cererea de recuzare au demonstrat cu prisosinţă o lipsă de imparţialitate, a mai susţinut recurenta-pârâtă. Astfel, s-a arătat că pe parcursul termenului de judecată din data de 14 octombrie 2015 a devenit evident că părerea completului este formată cu privire la pricina sa, aspect confirmat în cele din urmă şi de soluţia pronunţată cu privire la cererea de apel.

Instanţa învestită cu soluţionarea cererii de recuzare a reţinut în mod greşit că cererile sale au fost respinse motivat, deşi o analiză de ansamblu a conduitei instanţei de apel dovedeşte o vădită lipsă de imparţialitate.

Recurenta-pârâtă a arătat că a prezentat instanţei suspiciunile sale cu privire la împrejurarea că înscrisurile prin care intimata-reclamantă „a dovedit” în fond prejudiciul pe care a fost obligată să-l acopere sunt rezultatul săvârşirii infracţiunii de fals.

A mai arătat că susţinerea sa potrivit căreia plata nu a fost făcută poate fi dovedită prin emiterea de către instanţă a unei adrese prin care să se solicite lămuriri de la banca despre care se pretinde că ar fi procesat pretinsa plată, precum şi prin încuviinţarea probei cu expertiza.

Totodată, a susţinut că, la solicitarea sa de probe, instanţa a avut conduita unui veritabil apărător al părţii adverse, găsind argumente pentru a-i respinge orice solicitare de probe, instanţa exploatând orice prilej pentru a-i respinge cererile ca tardive, fără a pune în discuţie această excepţie.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că instanţa a acuzat-o de exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale, în momentul în care invoca împrejurări rezultate din dezbateri şi că, prin conduita sa, completul de judecată s-a arătat complet dezinteresat de orice susţinere a sa, încălcând în mod flagrant principiul oralităţii şi contradictorialităţii, anihilând orice utilitate a dezbaterilor orale, singura preocupare fiind aceea de a respinge orice cerere formulată.

Contrar celor reţinute de instanţa învestită cu soluţionarea cererii de recuzare, a susţinut recurenta-pârâtă, în cauză nu s-a realizat o motivare temeinică a cererilor sale de respingere a probelor, nesocotindu-se flagrant prevederile art. 478 alin. (2) teza a doua, iar atitudinea magistraţilor împotriva cărora s-a formulat cererea de recuzare, departe de a avea o motivare în drept, a reprezentat în realitate o încălcare a prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că în cuprinsul încheierii atacate instanţa s-a mărginit la a constata că respingerea cererilor sale a fost una motivată, însă o analiză mai atentă ar fi demonstrat că în realitate conduita judecătorilor din apel dovedea o vădită lipsă de imparţialitate.

În acest context, recurenta-pârâtă a arătat că la termenul din data de 14 octombrie 2015, intimata-apelantă, A. SA, a prezentat pretinse originale ale înscrisurilor constând în factură şi ordin de plată din care să reiasă dovada plăţii, înscrisuri cu care intimata-reclamantă „dovedise” în timpul judecăţii în fond prejudiciul pe care recurenta a fost obligată să-l acopere.

Cu privire la aceste înscrisuri, recurenta-pârâtă a susţinut că a arătat instanţei că înscrisul denumit IntermediarySwift nu reprezintă un ordin de plată şi nu este în măsură să dovedească o plată definitivă, arătând şi indiciile care conduc la concluzia că această plată nu a fost în realitate făcută.

În continuare, recurenta-pârâtă a arătat că, în temeiul art. 254 alin. (2) pct. 2, nevoia administrării probei reieşind din dezbateri, a formulat solicitarea de a se adresa băncii o adresă în vederea comunicării unui extras de cont din care să reiasă efectuarea plăţii, existând şi acordul părţilor asupra administrării probei, însă instanţa a respins cererea sa.

Ulterior, recurenta-pârâtă a mai susţinut că a insistat în suspiciunea sa cu privire la înscrisurile depuse, arătând că ele sunt rezultatul unui fals realizat cu prilejul întocmirii lor şi că se impune efectuarea unei expertize care să dovedească acest aspect, însă instanţa de apel a reţinut că o expertiză grafoscopică nu este utilă în acest caz.

Recurenta-pârâtă a susţinut că se impunea administrarea unei expertize de specialitate pentru dovedirea contrafacerii înscrisului, însă, faţă de acest aspect, instanţa a arătat, fără a pune în discuţie, că proba cu expertiză este tardiv solicitată, în condiţiile în care pârâta şi-a manifestat intenţia de a se înscrie în fals chiar la primul termen la care s-a înfăţişat originalul acelui înscris.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, deşi proba a fost solicitată prin cererea de apel, instanţa a reţinut că menţionarea probelor în cererea de apel nu reprezintă în realitate indicarea probelor pe care partea înţelege să se bazeze. A susţinut că, în apel, a menţionat că organele de cercetare penală sunt competente să stabilească mijloacele care pot dovedi susţinerile sale, în cadrul procesului civil nefiind posibilă identificarea unor metode care să demonstreze săvârşirea falsului (deşi în cuprinsul apelului a indicat în mod detaliat în ce constau suspiciunile sale).

Menţionând că împrejurările relatate au dovedit că dezlegarea prezentei pricini depinde de aspectele relevate în cadrul urmăririi penale pornite cu privire la faptele din prezentul dosar, recurenta-pârâtă a mai susţinut că a formulat plângere penală împotriva părţilor din prezentul dosar, că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru suspendarea judecăţii, fiind imposibilă pronunţarea unei soluţii juste înainte de soluţionarea dosarului penal şi că instanţa de apel a acuzat-o de exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, arătând că ar fi trebuit să formuleze cererea de suspendare de la început.

Conduita instanţei de apel, contestată punctual în cererea de recuzare, a conturat o vădită lipsă de imparţialitate, pe care instanţa învestită cu soluţionarea cererii de recuzare a refuzat s-o constate, a mai susţinut recurenta-pârâtă.

Din înregistrarea audio a şedinţei de judecată, a mai susţinut recurenta-pârâtă, a reieşit foarte clar antepronunţarea completului de judecată pe forţa probantă a înscrisurilor depuse în dovedirea susţinerilor intimatei şi prin conduita magistraţilor a fost încălcat şi regulamentul de ordine interioară al instanţelor.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, prin respingerea cererii de recuzare au fost încălcate prevederile art. 124 alin. (2) din Constituţie, art. 4 alin. (1) şi art. 5 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, care circumstanţiază într-o manieră specifică principiul dreptului la un proces echitabil din perspectiva dreptului la un tribunal imparţial. S-a făcut referire la art. 10 din Codul deontologic al magistraţilor şi la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, expunându-se, totodată, modalitatea în care imparţialitatea este apreciată la nivel european. În concluzie, recurenta-pârâtă a susţinut că admiterea cererii de recuzare era absolut necesară pentru asigurarea respectării principiilor prevăzute de art. 71 din Legea 161/2003, care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, faţă de aspectele învederate, era evident că instanţa învestită cu soluţionarea pricinii şi-a format deja o idee preconcepută despre soluţia în cauză, astfel că pârâta nu putea avea o aşteptare legitimă că va beneficia de o judecată imparţială şi, în consecinţă, analiza obiectivă şi raţională a împrejurărilor cauzei ar fi trebuit să confirme suspiciunea în privinţa faptului că se putea întrevedea un anumit rezultat al judecăţii şi care a pus sub semnul îndoielii actul de justiţie în sine.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului împotriva încheierii nr. 55 din 26 octombrie 2015, modificarea în tot a încheierii atacate, cu consecinţa admiterii cererii de recuzare. Constatând că recuzarea a fost în mod greşit respinsă, recurenta a solicitat casarea deciziei nr. 703/11.11.2015 şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 53 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 488 pct. 5 şi 8 din acelaşi cod.

În cauză, intimata-pârâtă SC A. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca fiind netemeinic şi nelegal, cu consecinţa menţinerii în totalitate a încheierii pronunţate.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil, în principiu.

Prin încheierea din 26 mai 2016 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar la data de 9 iunie 2016, respectiv 14 iunie 2016, SC C. SRL, respectiv SC B. SRL Odorheiu Secuiesc au depus fiecare punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 30 iunie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-civilă a admis, în principiu, recursul şi a acordat termen la data de 6 octombrie 2016 pentru judecata pe fond a recursului.

Analizând recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva încheierii nr. 55 din Camera de Consiliu de la 26 octombrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/1371/2013, raportat la temeiurile juridice invocate şi motivele de recurs expuse, Înalta Curte l-a respins ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 53 alin. (1) C. proc. civ., „Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi, odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri.

În speţă, decizia nr. 703 din 11.11.2015, prin care Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondate apelurile declarate de SC B. SRL şi SC C. SRL Piteşti împotriva sentinţei nr. 789/13.05.2014 a Tribunalului Specializat Mureş, este definitivă, astfel că în cauză este incidentă teza a doua a art. 53 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, iar conform dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Dispoziţiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare, iar potrivit art. 42 alin. (1) pct. 1 şi pct. 13 din acelaşi cod, judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca când şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza pe care a fost desemnat să o judece ori atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.

Este de subliniat că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale.

Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei. Astfel, instanţa de apel a respectat, aplicat şi interpretat corect normele legale incidente în cauză şi analizând cu rigurozitate condiţiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ., art. 42 alin. (1) pct. 1 şi pct. 13 din acelaşi cod a statuat în mod corect că motivele invocate nu se încadrează în nici una din situaţiile enumerate mai sus, întrucât în cazul dedus judecăţii nu se verifică niciuna din variantele invocate.

Înalta Curte reţine că procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, reglementată de art. 200 C. proc. civ., nu se substituie unei cercetări judiciare şi nu anticipează faza probelor, fiind o etapă obligatorie care urmăreşte a impune reclamanţilor o anumită disciplină, în vederea evitării oricărei tergiversări în cadrul procedurii. Urmărind, aşadar, buna administrare a justiţiei, asigurarea echităţii procesului judiciar şi soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil, nu se poate susţine că judecătorul care a realizat procedura regularizării cererii de chemare în judecată în primă instanţă devine incompatibil în soluţionarea căii de atac.

În speţă, realizarea unor proceduri de regularizare a cererii într-un dosar soluţionat de prima instanţă ulterior promovării judecătorului iniţial desemnat să judece cauza în fond nu echivalează cu o antepronunţare. În mod corect s-a reţinut că realizarea unei proceduri de regularizare a cererii într-un dosar soluţionat de prima instanţă sau împrejurarea că judecătorul a făcut iniţial parte din completul de primă instanţă, ulterior fiind înlocuit în urma promovării la instanţa superioară, nu îl face pe judecător incompatibil. Aceasta raportat şi la reglementarea din art. 42 alin. (1) pct. 1 în care se prevede în mod expres faptul că punerea în discuţia părţilor, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) şi (5) nu îl face pe judecător incompatibil.

Faţă de conţinutul încheierii de şedinţă din 14 octombrie 2015, în mod corect a reţinut instanţa că nu rezultă aspectele invocate în cererea de recuzare, iar faptul că instanţa a respins motivat cererile în probaţiune nu poate fi considerat ca element de parţialitate. Aceasta întrucât instanţa are obligaţia să motiveze dispoziţiile privind probele în dosar, după cum şi părţile trebuie să se supună exigenţelor textului art. 254 C. proc. civ. sub aspectul termenului şi condiţiilor în care se propun probele. Rezolvarea anumitor cereri în condiţiile conforme cu cele impuse în codul de procedură civilă nu poate constitui motiv de a crede că judecătorul şi-a format deja o opinie asupra modului în care va soluţiona în final cauza sau că există elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.

Instanţa, printr-o integrală şi completă analiză a menţiunilor din încheierea de şedinţă din 14 octombrie 2015 cu privire la modul în care instanţa a avut în vedere şi a respectat drepturile procedurale ale părţilor în proces, a apreciat în mod corect că acestea infirmă suspiciunile arătate de titularul cererii de recuzare şi că nu rezultă niciun element care să nască în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea completului de judecată şi nici care să justifice pretinse temeri legate de garanţiile suficiente pentru a exclude orice bănuială legitimă.

Este de necontestat că art. 6 paragraf 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, la care şi recurenta-pârâtă a făcut referire, consacră, într-o largă accepţie, asigurarea şi recunoaşterea, aplicarea universală şi efectivă a obligaţiei de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că, în soluţionarea cauzei, instanţa a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echităţii juridice, ţinând cont de toate garanţiile conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate şi al egalităţii armelor în procesul civil.

Susţinerile recurentei aduse în sprijinul motivelor de casare reglementate de art. 488 pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ. se circumscriu unei atitudini subiective generate de măsurile dispuse de instanţă care, în speţă, nu coincid cu aşteptările părţii, însă simpla nemulţumire cu privire la aspectele care au format convingerea instanţei în sensul respingerii cererii de recuzare nu poate justifica admiterea căii extraordinare de atac a recursului din perspectiva evocatelor motive de casare.

Drept urmare, Înalta Curte constată că din perspectiva cerinţelor impuse de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. care vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., respectiv încălcarea formelor de procedură, precum şi din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. care vizează încălcarea normelor de drept substanţial, încheierea recurată este la adăpost de orice critică.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, constatând că în cauză nu este incidentă starea de incompatibilitate prevăzută de dispoziţiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ., art. 42 alin. (1) pct. 1 şi pct. 13 C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SRL Odorheiu Secuiesc împotriva încheierii nr. 55 din Camera de Consiliu de la 26 octombrie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/1371/2013.