Civil delictual liability and statute of limitations: inapplicability of electa una via non datur recursus ad alteram when criminal action was not instituted

Acţiune în răspundere civilă delictuală. Invocarea principiului electa una via non datur recursus ad alteram. Condiţii şi efecte

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic : acţiune în răspundere civilă delictuală

-prescripţie extinctivă

-drept de opţiune

-principiul electa una via non datur recursus ad alteram

Decretul nr. 167/1958, art. 3, art. 8

În cazul în care faţă de pârât nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală în plângerea formulată de reclamantă, nu se poate reţine că în cauza ce are ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale a acestuia este incident principiul electa una via non datur recursus ad alteram, întrucât dreptul la opţiune al reclamantei s-ar fi născut numai în ipoteza în care s-ar fi pus în mişcare acţiunea penală şi ar fi fost declanşat un proces penal.

Aceasta deoarece pentru a putea fi exercitat dreptul de opţiune trebuie să existe, în acelaşi timp, cele două căi prin care pot fi cerute despăgubirile civile, şi anume atât procesul penal declanşat şi acţiunea penală pusă în mişcare, cât şi posibilitatea exercitării acţiunii civile la o instanţă civilă.

Prin urmare, nu poate fi vorba despre exercitarea dreptului de opţiune atâta timp cât acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare, persoana vătămată având numai posibilitatea exercitării acţiunii civile la instanţa civilă.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1608 din 6 octombrie 2016

Notă : Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.

A.Obiectul acţiunii introductive:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 20 decembrie 2013, reclamanta SC A. SRL a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul B., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: obligarea pârâtului la plata sumei de 408.088 Euro şi 28.866,68 lei cu titlu de despăgubiri suferite de societatea reclamantă în urma încheierii actului adiţional nr. 1 din 11 februarie 2010 la contractul de asistenţă juridică nr. 0090047 din 20 martie 2008, semnat la data de 11 februarie 2010 şi a contractelor de asistenţă juridică nr. 0161527 din 16 martie 2010, nr. 0161529 din 16 martie 2010, nr. 0161526 din 15 martie 2010, nr. 0153836 din 11 ianuarie 2010, nr. 0130436 din 5 iunie 2009 şi nr. 0115101 din 14 octombrie 2008 şi a dobânzii legale aferente acestor sume, calculată de la data de 19 aprilie 2013, data consemnării acestor sume, şi până la data plăţii efective, obligarea pârâtului la plata sumei de 615.244 lei reprezentând contravaloarea prejudiciului suferit de reclamantă ca urmare a dispunerii în mod nejustificat a plăţii acestei sume către SC C. SRL de către pârât şi a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective; obligarea pârâtului la plata sumei de 636.818,82 lei reprezentând contravaloarea prejudiciului suferit de reclamantă ca urmare a dispunerii în mod nejustificat a plăţii acestei sume către SC D. SRL de către pârât şi a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective; obligarea pârâtului la plata sumei de 322.491,19 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciului suferit de reclamantă ca urmare a achiziţionării unui număr de şapte autoturisme, revânzării acestora către angajaţi ai societăţii şi închirierii ulterioare a acestora de către reclamantă şi a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective. S-au solicitat cheltuieli de judecată.

Acţiunea reclamantei este întemeiată pe dispoziţiile art. 1441 şi art. 155 din Legea nr. 31/1990 şi reprezintă o acţiune în pretenţii grevată pe faptele ilicite ale pârâtului B. pretins a fi fost efectuate în îndeplinirea mandatului său de administrator al societăţii reclamante.

B. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 249/NLP/PI din 17 aprilie 2015, Tribunalul Timiş a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâtul B.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC A. SRL, solicitând anularea sentinţei apelate, respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul B. a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând în motivare că a fost asociat şi administrator statutar, conform Legii nr. 31/1990, al societăţii reclamante din anul 2000 până la data de 25 martie 2010, iar din anul 2000 până în prezent are calitatea de administrator salariat al acesteia în temeiul contractului individual de muncă încheiat în acest sens. Între intimatul B. şi aceasta au avut loc din anul 2010 şi până în prezent mai multe litigii care au derivat din fosta sa calitate de administrator statutar şi salariat.

D. Hotărârea instanţei de apel

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 847 din 2 octombrie 2015, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă SC A. SRL în contradictoriu cu intimatul-pârât B. împotriva sentinţei civile nr. 249/NLP/PI din 17 aprilie 2015 pronunţată de Tribunalul Timiş.

A anulat în parte sentinţa apelată şi a trimis spre rejudecare primul petit, având ca obiect obligarea pârâtului-intimat la plata sumei de 408.088 Euro şi 28.866,68 lei cu titlu de despăgubiri, la Tribunalul Timiş.

A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

E. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta SC A. SRL, cât şi pârâtul B.

Recurenta-reclamantă SC A. SRL solicită casarea în parte a deciziei recurate în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la capetele de cerere 2-4 ale acţiunii introductive, excepţie admisă de prima instanţă şi confirmată de instanţa de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare către Tribunalul Timiş.

Este formulată în cadrul acestui recurs o singură critică de nelegalitate subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

O primă critică vizează faptul că soluţia dată de instanţa de apel cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este nelegală în condiţiile în care prescripţia dreptului recurentei-reclamante de a solicita repararea prejudiciului suferit ca urmare a acţiunilor intimatului-pârât se impune a fi determinată în raport de momentul cunoaşterii prejudiciului efectiv suferit prin acţiunile frauduloase cuprinse în capetele de cerere nr. 2-4 ale acţiunii introductive care a avut loc la data de 13 februarie 2012.

Recurenta-reclamantă consideră că instanţa de apel a apreciat eronat efectele pe care le produce plângerea penală pe care aceasta a formulat-o la data de 7 septembrie 2010 în care s-a constituit parte civilă.

Potrivit art. 3 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în răspundere delictuală este de 3 ani şi începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, iar conform art. 16 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din acelaşi act normativ, prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, chiar dacă aceasta a fost introdusă la o instanţă judecătorească necompetentă, cu condiţia să nu se fi pronunţat încetarea procesului, cererea să nu fi fost respinsă, anulată sau perimată ori să nu fi renunţat la ea cel care a formulat-o

Recurenta-reclamantă susţine că odată ce s-a constituit parte civilă în procesul penal, pe parcursul soluţionării acestuia, ţinând cont de principiul electa una via non datur recursus ad alteram, nu putea promova o acţiune civilă separată împotriva fostului său administrator.

Prin rezoluţia din 5 iunie 2013 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara, emisă în dosarul nr. x/P/2012, constatându-se neîndeplinirea condiţiilor atragerii răspunderii penale a fostului său administrator, acţiunea civilă nu a fost soluţionată. Aşa fiind, aceasta este data de la care a început să curgă un nou termen de prescripţie a dreptului de a solicita repararea prejudiciului cauzat de fostul administrator prin acţiunile sale.

Faţă de termenul prin care s-a constatat soluţionarea acţiunii civile formulată în procesul penal, respectiv 5 iunie 2013, consideră recurenta-reclamantă că admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce privesc capetele de cerere 2-4 ale acţiunii introductive este nelegală.

Recurentul-pârât B. solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a primului capăt de cerere din acţiunea introductivă de instanţă.

Recurentul-pârât invocă dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi arată că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu încălcarea normelor de drept material ce guvernează prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune. Astfel, instanţa de apel a mărit practic termenul de prescripţie extinctiv, prin decalarea începerii curgerii prescripţiei cu o perioadă incertă necesară unor diligenţe exercitate de persoana pretins vătămată. Dacă se invocă acte care nu ar fi cunoscute din evidenţa contabilă a societăţii este just ca societatea să aibă la dispoziţie un termen rezonabil în care să întreprindă demersurile necesare pentru a stabili existenţa prejudiciului şi persoana responsabilă. În acest mod prescripţia extinctivă nu ar mai avea un termen de 3 ani, ci un termen de 3 ani plus un termen incert, la libera apreciere a pretinsei persoane păgubite, care poate considera că poate efectua verificări, expertize, audit.

Toate contractele de asistenţă juridică încheiată de societatea reclamantă cu av. E. au dată certă, fiind înscrise în registrul oficial de evidenţă, societatea reclamând în dosarul nr. x/P/2012 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara tocmai data acestor contracte, prin soluţia de clasare dispusă, menţinută de instanţa penală definitiv, constatându-se faptul că aceste contracte nu sunt false şi sunt încheiate la datele stipulate în acestea.

F. Apărările formulate de părţi

Reclamanta SC A. SRL a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului declarat de pârâtul B.

Se arată că dreptul material la acţiune al societăţii a început să curgă la data de 20 decembrie 2013, dată la care paguba suferită de aceasta a fost certă. Ţinând cont de data introducerii acţiunii ce face obiectul prezentului dosar (23 decembrie 2013), concluziile instanţei de apel referitoare la data la care a luat cunoştinţă despre actele juridice ce au determinat prejudicierea societăţii (15 iulie 2011), determinarea datei producerii prejudiciului efectiv suferit de aceasta (20 decembrie 2013) nu se mai impunea a fi realizată de către instanţa de apel.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de reclamanta SC A. SRL.

Se arată că raţionamentul instanţei de fond este cel corect, în sensul că de la data de 25 martie 2010 începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani, pasivitatea reclamantei fiindu-i imputabilă.

G. Hotărârea instanţei de recurs. Considerente:

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL:

Criticile de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă sunt nefondate. Potrivit dispoziţiilor art. 3 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune în răspunderea civilă delictuală este de 3 ani şi începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

În mod corect a reţinut Curtea de apel faptul că, în privinţa petitelor 2-4, acestea se referă la operaţiuni din perioada 2007-2009, care se regăsesc în contabilitatea recurentei-reclamante.

Întrucât faţă de pârât nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală în plângerea formulată de reclamantă, nu se poate reţine în speţă principiul electa una via non datur recursus ad alteram. Dreptul la opţiune al reclamantei s-ar fi născut numai în ipoteza în care s-ar fi pus în mişcare acţiunea penală şi ar fi fost declanşat un proces penal.

Aceasta deoarece pentru a putea fi exercitat dreptul de opţiune trebuie să existe, în acelaşi timp, cele două căi prin care pot fi cerute despăgubirile civile. Trebuie să existe atât procesul penal declanşat şi acţiunea penală pusă în mişcare, cât şi, în acelaşi timp, posibilitatea exercitării acţiunii civile la o instanţă civilă.

Aşadar, nu poate fi vorba despre exercitarea dreptului de opţiune atâta timp cât acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare, persoana vătămată având numai posibilitatea exercitării acţiunii civile la instanţa civilă.

În speţă, prin rezoluţia din 5 iunie 2013 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara s-a constatat neîndeplinirea condiţiilor atragerii răspunderii penale a fostului administrator.

Aşa fiind, în cauză nu se pune problema dreptului de opţiune.

Soluţia instanţei de apel în ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune aferent capetelor de cerere 2-4 ale acţiunii introductive este legală, în cauză prescripţia nefiind întreruptă.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul B.

În cazul acţiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea - art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive se distinge prin stabilirea - alternativ - a două momente de la care prescripţia începe să curgă:

1) fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea;

2) fie de la momentul obiectiv (judecătoreşte determinat) al datei la care trebuia, după împrejurări, să cunoască aceste elemente.

Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe, deci, să curgă de la data când s-a produs paguba, deşi - în mod obiectiv - dreptul la acţiune trebuie considerat că a luat naştere de la acea dată, ca şi dreptul subiectiv la reparaţie, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui şi stabilind, astfel, că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Dacă prescripţia ar începe să curgă de la data producerii pagubei, s-ar putea ca dreptul la acţiune să se stingă prin împlinirea prescripţiei chiar înainte ca titularul său, cel păgubit, să fi avut posibilitatea de a-şi exercita acest drept, căci, atâta timp cât păgubitul nu cunoaşte existenţa pagubei cât şi pe cel chemat să răspundă, el nu poate acţiona. S-ar ajunge astfel ca prescripţia extinctivă să fie deturnată de la finalitatea sa: mobilizarea titularilor drepturilor subiective la valorificarea lor grabnică şi, prin aceasta, la limpezirea, în termen cât mai scurt, a situaţiilor neclare.

Pe de altă parte, soluţia începerii cursului prescripţiei dreptului la acţiunea în reparaţie a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite de la data când cel păgubit a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii cursului prescripţiei un timp prea îndelungat, ceea ce ar contraveni scopurilor urmărite de legiuitor prin instituţia prescripţiei extinctive: limpezirea - în timp scurt - a raporturilor juridice. De aceea, pentru a înlătura acest inconvenient, legiuitorul s-a văzut nevoit să stabilească şi un al doilea moment - obiectiv - de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită: data când păgubitul trebuia să cunoască paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Prin instituirea şi a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia în acest caz se asigură armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia se întemeiază şi pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În felul acesta, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să intenteze acţiunea în răspundere civilă.

În speţă, instanţa de apel reţine următoarele:

„Dacă însă este vorba despre acte ale administratorului care nu au fost şi nu puteau fi cunoscute din actele aflate în evidenţele societăţii, atunci este just ca societatea să aibă la dispoziţie un termen rezonabil în care să întreprindă demersurile necesare (cum ar fi efectuarea unui audit) pentru a putea stabili existenţa, întinderea prejudiciului şi persoana responsabilă”.

De asemenea, în decizia recurată se reţine. „Ceea ce trebuie analizat de Curte este în ce măsură aceste contracte au fost cunoscute de către apelanta-reclamantă, ceea ce tranşează chestiunea începerii curgerii termenului de prescripţie extinctivă a pretenţiilor ce îşi au izvorul în actele respective”.

Procedând în acest mod, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Aceasta deoarece prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Aşadar, textul de lege face vorbire despre faptul că păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, iar instanţa de apel a reţinut doar că actele nu au fost şi nu puteau fi cunoscute. În lege nu se stabileşte un termen rezonabil în care să se întreprindă demersuri necesare pentru a se stabili existenţa, întinderea prejudiciului şi persoana responsabilă. Decretul nr. 167/1958 stabileşte că prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, fără a pune problema întinderii prejudiciului, ci doar a existenţei acestuia.

Aşa fiind, Curtea de apel, în aplicarea dispoziţiilor legii în materia momentului de la care începe să curgă prescripţia, avea de analizat, în raport de elementele situaţiei de fapt existente, data la care societatea reclamantă cunoştea sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.

Neprocedându-se în acest mod, în cauză sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC şi, pe cale de consecinţă, recursul declarat de pârâtul B. urmează a fi admis, va fi casată în parte decizia recurată şi va fi trimisă cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamanta SC A. SRL privind primul petit având ca obiect obligarea pârâtului-intimat la plata sumei de 408.088 Euro şi 28.866,68 lei cu titlu de despăgubiri.

În rejudecare, Curtea de apel urmează a stabili data la care societatea reclamantă cunoştea sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea în raport de circumstanţele concrete ale cauzei.