Buyer wins sale-price dispute; exchange-rate indexation claim rejected and penalties denied

Decizia nr. 1422/2016

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 323 din 6 februarie 2015 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în Dosarul nr. x/1285/2012 s-a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanta-pârâtă SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC B. SA și, în consecință, a fost obligată pârâta-reclamantă SC B. SA la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 15.794,76 RON cu titlu de diferență de curs valutar, ca urmare a intervenirii compensării legale.

A fost obligată pârâta-reclamantă SC B. SA la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 45.466 RON cu titlu de penalități de întârziere contractuale.

S-au respins în rest pretențiile reclamantei-pârâte SC A. SRL.

S-a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională precizată formulată de pârâta-reclamantă SC B. SA în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă SC A. SRL, iar pârâta-reclamantă a fost obligată la plata către reclamanta pârâtă a sumei de 23.113,77 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut că între reclamanta-pârâtă SC A. SRL în calitate de vânzător și pârâta-reclamantă SC B. SA în calitate de cumpărător, a intervenit încheierea Contractului de vânzare-cumpărare din 24 iulie 2007 având ca obiect potrivit pct. 2 vânzarea respectiv cumpărarea stației de neutralizare cu componentele conform anexei nr. 1, precum și livrarea și montajul stației de neutralizare aflate în sarcina vânzătorului.

Conform acestui contract, pct. 3 stabilea că prețul total al vânzării este de 298.000 euro fără TVA calculat la cursul BNR din data efectuării plății, iar plata se va efectua în 4 tranșe, fiecare reprezentând câte 25% din suma totală: 25% avans la semnarea contractului și emiterea facturii de avans; 25% la sosirea și recepția componentelor stației de neutralizare de către cumpărător; 25% la finalizarea montajului și 25% în momentul punerii în funcțiune. Prin Actul adițional din data de 6 noiembrie 2007 părțile au convenit modificarea art. 3, pct. 3.1. din contract, respectiv la suma de 298.000 euro fără TVA se adaugă suma de 2.540 euro fără TVA, suma totală fiind de 300.540 euro fără TVA, întrucât în urma proiectării a rezultat necesitatea unui agitator suplimentar la bazinul de neutralizare.

Potrivit pct. 4 din contract părțile au stabilit privitor la durata contractului că acesta își produce efectele de la data semnării de către părți și a achitării facturii de avans, fiind valabil până la data de 15 decembrie 2007. Potrivit art. 7 din contract privind clauza penală, în cazul în care una dintre părți nu își îndeplinește obligațiile contractuale sau și le îndeplinește necorespunzător, se obligă să plătească celeilalte părți penalități - daune - interese în valoarea prejudiciului cauzat, astfel: pentru întârzierea la plată - 0,1%/zi; pentru întârzierea la livrare, montaj - 0,1%/zi; iar în cazul în care vânzătorul întârzie punerea în funcțiune a stației de neutralizare și aceste întârzieri conduc la suspendarea autorizației de mediu, vânzătorul este obligat și la plata beneficiului nerealizat de SC B. SA.

În baza acestui contract, vânzătorul SC A. SRL a emis următoarele facturi fiscale: Factura fiscală din 24 iulie 2007 reprezentând avans de 25%, în valoare de 277.410,36 RON, sumă achitată de cumpărătorul SC B. SA prin Ordin de plată la data de 25 iulie 2007; Factura fiscală din 29 octombrie 2007 reprezentând "instalație pentru îndepărtarea resturilor de metale; gospodărire reactivi" - în conformitate cu anexa la Contractul din 24 iulie 2007, în valoare de 410.720,02 RON, sumă achitată de cumpărător prin ordinele de plată din 30 noiembrie 2007 și 24 ianuarie 2008; Factura fiscală din 29 octombrie 2007 reprezentând storno avans achitat cu Factura din 24 iulie 2007 în valoare de minus 96.190,65 RON; Factura fiscală din 29 octombrie 2007 reprezentând "instalație deshidratare, instalație colectare/pompare; selectivă a apelor reziduale" - în conformitate cu anexa Contractului din 24 iulie 2007, în valoare de 205.817,11 RON, sumă achitată de cumpărător prin ordine de plată la data de 20 noiembrie 2007, 27 noiembrie 2007 și 30 noiembrie 2007; Factura fiscală din 29 octombrie 2007 reprezentând storno avans achitat cu Factura din 24 iulie 2007 în valoare de minus 48.202,38 RON; Factura fiscală din 11 decembrie 2007 reprezentând "instalație de oxidare nitriți, instalație de neutralizare în flux continuu și floculare și recuperare acid, instalație de sedimentare slam - decantator lamelor 12 mc/l" - în conformitate cu anexa la Contractul din 24 iulie 2007, în valoare de 374.908,85 RON, sumă achitată de cumpărător prin ordine de plată la data de 31 ianuarie 2008, 5 februarie 2008, 12 februarie 2008, 13 februarie 2008, 18 februarie 2008, 19 martie 2008, 1 aprilie 2008; Factura fiscală din 11 decembrie 2007 reprezentând "instalație tratare finală, instalație de colectare concentrate uzate, automatizare instalație, separator de uleiuri" - în conformitate cu anexa la Contractul din 24 iulie 2007, în valoare de 233.821,32 RON, sumă din care cumpărătorul a efectuat plăți prin ordine de plată la data de 8 februarie 2008, 10 aprilie 2008 și 15 aprilie 2008; Factura fiscală din 11 decembrie 2007 reprezentând storno diferență de avans în sumă de minus 133.017,33 RON.

La data de 18 aprilie 2008 reclamanta vânzătoare SC A. SRL a emis Factura din 18 aprilie 2008 în valoare de 26.632,24 RON reprezentând diferența de curs valutar conform Contractului din 24 iulie 2007, factură fiscală care nu a fost acceptată la plată de către pârâta cumpărător SC B. SA, fiind restituită emitentului în 12 mai 2008.

Prin acțiunea formulată pe rolul instanței de judecată la data de 15 noiembrie 2010, reclamanta vânzătoare a solicitat obligarea pârâtei cumpărătoare la plata sumei de 7.278,16 euro reprezentând diferența de curs valutar conform pct. 3.1. din contract (contravaloarea Facturii fiscale din 18 aprilie 2008), precum și la plata sumei de 21.066,36 euro reprezentând penalități de întârziere calculate conform pct. 7.1. din contract la valoarea de 0,1% pe zi (detalierea calculului se află la dosarul Tribunalului Bacău). Ulterior, pe parcursul soluționării cauzei, reclamanta a mărit câtimea obiectului cererii, conform art. 132 alin. (2) C. proc. civ. și a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 51.550 RON cu titlu de diferență de curs valutar, calculat la data de 10 iunie 2014 și la plata sumei de 145.318 RON cu titlu de penalități de întârziere la plata facturilor și a restului de achitat, calculate până la data de 11 septembrie 2014.

Pârâta cumpărătoare a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii, iar pe cale reconvențională a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 63.699,69 RON reprezentând penalități de întârziere pentru livrare și montare, precum și la plata sumei de 3.000 euro în echivalent lei la cursul BNR de la data plății, cu titlu de daune-interese pentru defecțiunile repetate ale instalației de neutralizare. Ulterior, pârâta-reclamantă a mărit câtimea obiectului cererii reconvenționale și a solicitat cu titlu de daune-interese suma de 9.846 euro.

Din punctul de vedere al legii civile aplicabile în timp, tribunalul a făcut aplicarea legii în vigoare la data încheierii contractului dintre părți, respectiv a vechiului C. civ. (1864) și a C. comercial, conform art. 6 noul C. civ.

Un prim aspect pe care instanța l-a analizat în litigiul părților viza a se lămuri care dintre contractele prezentate de părți și mai precis care anexă a acestui contract, a reprezentat voința originară a părților, cu consecința că o astfel de lămurire conduce ulterior la stabilirea efectelor acestuia și a răspunderii civile contractuale.

Părțile au prezentat Contractul de vânzare-cumpărare din 24 iulie 2007 în exemplare identice, astfel cum acestea se regăsesc în copie certificată în conformitate cu originalul în dosar. În ceea ce privește anexele contractului, părțile au prezentat anexe cu diferențe în ceea ce privește termenele de executare a contractului și modalitatea de enumerare a componentelor instalației de neutralizare.

Potrivit anexei la Contractul de vânzare-cumpărare din 24 iulie 2007 prezentat de reclamanta-pârâtă SC A. SRL termenul de execuție (inclusiv punerea în funcțiune) era stabilit astfel: livrarea utilajelor - 27 octombrie, montaj, punere în funcțiune - 15 decembrie. Se menționează că în valoarea instalației este cuprins manualul de utilizare, precum și instruirea personalului ce va exploata instalația. Se cuprinde și proiectul de amplasare a stației de tratare a apei uzate: furnizorul face proiectul, SC B. SA execută pregătirea spațiului în vederea montajului. Instruirea personalului 2 - 3 zile. Conform aceleiași anexe, modalitatea de plată era următoarea: 25% în avans la data semnării contractului; 25% la data sosirii utilajelor la sediul beneficiarului; 25% la data finalizării montajului; 25% după PIF și efectuarea probelor tehnologice.

Potrivit anexei la Contractul de vânzare-cumpărare din 24 iulie 2007 prezentat de pârâta-reclamantă SC B. SA termenul de execuție (inclusiv punerea în funcțiune) era stabilit astfel: livrarea utilajelor: 25 octombrie, montaj, punere în funcțiune 30 noiembrie. În continuare, sunt aceleași mențiuni privitoare la manualul de utilizare, instruirea personalului și modalitatea de plată.

În urma analizei celor două exemplare din contractele de vânzare-cumpărare și a anexelor acestora, expertul criminalist din cadrul Laboratorului Interjudețean de Expertize Criminalistice Cluj a reținut că examenul comparativ al celor două exemplare ale contractului în litigiu a relevat faptul că ele reprezintă reproduceri ale aceluiași document electronic, cu alinieri identice și detalii similare. Spre deosebire de cele două exemplare ale contractului, cele două exemplare ale anexei acestui contract redactate pe 9 file, au la bază același document electronic, care însă prezintă modificări în privința conținutului și aranjării în pagină/distribuției tabelare. A concluzionat expertul criminalistic că penultima pagină din anexa contractului, în exemplarul reclamantei a fost redactată cu ajutorul unei imprimante cu jet de cerneală, iar cea a pârâtei SC B. SA reprezintă o copie electrostatică a unei pagini tipărite cu o imprimantă cu jet de cerneală; pagina 8, penultima din anexa depusă de pârâtă prezenta deosebiri de conținut, formă, mod de realizare față de pagina 8 a reclamantei și totodată prezenta urme fizice de îndosariere diferite față de paginile 7, 9 din aceeași anexă. A arătat expertul în cadrul răspunsului la obiecțiunile părților că pagina 8 din anexa pârâtei este un specimen experimental realizat cu imprimantă laser, fiind o copie electrostatică tip Xerox a unui text realizat inițial cu o imprimantă cu jet de cerneală.

Luând în considerare aceste concluzii științifice care au stabilit că pagina 8 a anexei pârâtei-reclamante a fost modificată, fiind pagina cu termenele de execuție, instanța a luat în considerare ca fiind voința originară a părților exemplarul anexei prezentate de reclamanta-pârâtă SC A. SRL.

Pentru a se ajunge la această concluzie, au fost luate în considerare și alte probe care converg spre aceeași apreciere, respectiv că termenele de execuție ale contractului au fost următoarele: livrarea utilajelor la data de 27 octombrie 2007, iar montajul, punerea în funcțiune la data de 15 decembrie 2007.

Astfel, potrivit scrisorii de transport din data de 17 octombrie 2007, stația de neutralizare care face obiectul Contractului de vânzare-cumpărare din 24 iulie 2007 a fost predată la data de 25 octombrie 2007 pârâtei cumpărătoare SC B. SA, fapt confirmat prin semnarea documentului de către reprezentantul legal și aplicarea ștampilei societății. Totodată, existența livrării stației de neutralizare este confirmată și de CMR-urile din 19 octombrie 2007, semnate de către reprezentanții pârâtei cu privire la predarea bunurilor. Or, scrisoarea de transport (CMR) reprezintă proba contractului de transport, astfel cum menționează Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele (CMR), semnată la Geneva la 19 mai 1956, la care România a aderat prin Decretul nr. 451/1972.

În continuare, la data de 29 octombrie 2007 se încheie procesul-verbal de recepție privind "stația de preepurare a apelor uzate și a decantoarelor de nămol", document semnat de ambele părți și se întocmesc notele de intrare în contabilitate, fiind emise facturile fiscale din 29 octombrie 2007 la care s-a făcut referire mai sus. La data de 11 decembrie 2007 se încheie procesul-verbal de recepție privind "stația de preepurare a apelor uzate și a decantoarelor de nămol", document semnat de ambele părți și se întocmesc notele de intrare în contabilitate din 11 decembrie 2007, fiind emise facturile fiscale din 11 decembrie 2007. În aceste înscrisuri nu se menționează că termenul de livrare ar fi fost depășit.

La aceeași dată, 11 decembrie 2007 părțile au încheiat procesul-verbal privind finalizarea montajului la stația de preepurare a apelor reziduale și a decantoarelor de nămol și punerea în funcțiune a acesteia la SC B. SA Bacău. Potrivit acestui înscris de la acea dată, 11 decembrie 2007 instalațiile stației de preepurare au fost considerate puse în funcțiune și vor funcționa 20 de zile în regim de "probe tehnologice". Nici în acest înscris nu se menționează că termenul de livrare ar fi fost depășit. Totodată, la data de 14 decembrie 2007 părțile au încheiat procesul-verbal de instruire pentru instalația de neutralizare cu ocazia efectuării instructajului privind modul de funcționare a instalației de neutralizare.

Nu au putut fi reținute susținerile martorului C., angajat al societății pârâte, privitoare la montarea și punerea în funcțiune a instalației la începutul anului 2008, întrucât s-a explicat motivul pentru care la data de 11 decembrie 2007 s-a semnat procesul-verbal privind finalizarea montajului și punerea în funcțiune și motivul pentru care nu s-au întocmit procese-verbale de punere în funcțiune pe sectoare. De altfel, declarația martorului C. este contrazisă de celelalte probe, inclusiv proba testimonială a martorului D. care a declarat că la începutul lunii decembrie 2007 (5 - 7 decembrie 2007) stația de epurare era finalizată, iar firma spaniolă făcea probă de lucru.

Totodată, procesul-verbal privind predarea-primirea instalației de preepurare a apelor reziduale și a decantoarelor de nămol nu are nicio dată însușită de părți, data de 7 ianuarie 2008 înscrisă pe document reprezentând data de înregistrare la pârâtă a acestui înscris.

Faptul că termenul de montare și punere în funcțiune nu era data de 30 noiembrie 2007 după cum susținea pârâta-reclamantă, reiese și din Procesul-verbal din 2 noiembrie 2007 privind frontul de lucru în care se solicită de către reclamanta vânzătoare ca la data de 3 decembrie 2007 subsolul de la stația de neutralizare trebuie să fie eliberat de bazinele existente, precum și din solicitările reprezentantului reclamantei comunicate pârâtei prin poștă electronică la data de 28 noiembrie 2007.

Singurele probe pe care își întemeiază pârâta-reclamantă susținerile privitoare la faptul că montarea și punerea în funcțiune trebuiau efectuate până la data de 30 noiembrie 2007 sunt procesul-verbal privind predarea-primirea, care nu a fost datat de părți, iar înscrierea datei de 7 ianuarie 2008 efectuată unilateral de către pârâta-reclamantă nu produce efecte față de reclamanta-pârâtă și relația contractuală a pârâtei-reclamante cu Administrația Fondului pentru Mediu în vederea aprobării unui proiect de finanțare din Fondul de mediu. Cu privire la acest aspect, instanța a reținut că exemplarul Contractului de vânzare-cumpărare din 24 iulie 2007 comunicat acestei instituții nu poate avea un alt efect decât exemplarul pârâtei (în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat numai în două exemplare originale), iar modalitatea de stabilire a graficului de finanțare prin două trageri (30 octombrie 2007 și 30 noiembrie 2007) nu are niciun efect față de reclamanta-pârâtă SC A. SRL, terț față de Contractul de finanțare nerambursabilă din 16 mai 2007 încheiat între Administrația Fondului pentru Mediu și beneficiarul SC B. SA.

În concluzie, din coroborarea probelor menționate mai sus, cu stabilirea în mod științific a faptului că pârâta-reclamantă SC B. SA a efectuat în mod fraudulos modificări ale anexei la contractul de vânzare-cumpărare, instanța a luat în considerare ca reprezentând voința originară a părților contractul de vânzare-cumpărare și anexa acestuia prezentate de reclamanta-pârâtă SC A. SRL.

În continuare, tribunalul a analizat modalitatea de antrenare a răspunderii contractuale a fiecăreia dintre părți prin aplicarea clauzei penale conform art. 1066 și art. 1069 C. civ. la contractul apreciat de instanță ca fiind cel valabil și la modalitatea de punere a acestuia în executare.

Preliminar, s-a reținut cuprinsul art. 1294 C. civ. potrivit căruia contractul de vânzare-cumpărare este un contract consensual, sinalagmatic, oneros, comutativ și translativ de proprietate: vinderea este o convenție prin care două părți se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru și aceasta de a plăti prețul. Art. 1295 alin. (1) C. civ. stabilește la rândul lui că vinderea este perfectă între părți și proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privința vânzătorului, îndată, ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul încă nu se va fi predat și prețul nu se va fi numărat. Obligațiile principale ale vânzătorului constau în predarea lucrului și răspunderea pentru vicii ale acestuia (conform art. 1313 C. civ.). Potrivit art. 1314 C. civ. predarea este strămutarea lucrului vândut în puterea și posesiunea cumpărătorului.

Din contractul de vânzare-cumpărare stabilit ca fiind valabil, instanța a reținut că la data de 24 iulie 2007 s-a încheiat contractul, urmând ca bunul să fie livrat la data de 27 octombrie 2007, montat și pus în funcțiune la data de 15 decembrie 2007, iar prețul urma să fie plătit în 4 tranșe a câte 25% fiecare astfel: avans la data de semnării contractului; o tranșă la sosire și recepție componente; o tranșă la finalizare montaj și o tranșă la punerea în funcțiune.

În cuprinsul contractului nu se dă o definiție a noțiunii de "livrare" a bunului, respectiv când se consideră predat bunul în accepțiunea părților, astfel că s-a făcut aplicarea dispozițiilor de drept comun enunțate mai sus și s-a constatat că predarea bunului s-a făcut de către vânzător la data de 25 octombrie 2007, data menționată în scrisoarea de trăsură, dată la care stația de epurare a ajuns la cumpărător și a fost recepționată. Faptul că ulterior, la data de 29 octombrie 2007 și 11 decembrie 2007 s-au încheiat procese-verbale de recepție pe fiecare dintre componente, s-au întocmit facturile fiscale și notele de intrare în contabilitate nu constituie o livrare a bunului în accepțiunea art. 1314 C. civ., mai ales că părțile au încheiat un contract tipic de vânzare-cumpărare conform art. 1294 și 1295 C. civ.

Chiar și în situația în care s-ar considera că termenul de livrare a bunului îl constituie data punerii în funcțiune, dată care contractual era data de 15 decembrie 2007, în considerarea faptului că punerea în funcțiune s-a efectuat la data de 11 decembrie 2007 (conform procesului-verbal de finalizare a montajului și punere în funcționare semnat de ambele părți), instanța a constatat că pârâta-reclamantă nu poate solicita aplicarea clauzei penale în privința întârzierii la montaj și punere în funcțiune, câtă vreme nu a existat o astfel de întârziere din partea vânzătorului. Prin urmare, solicitarea pârâtei-reclamante SC B. SA privind obligarea reclamantei-pârâte SC A. SRL la plata sumei de 63.699,69 RON reprezentând penalități de întârziere la livrare și montare a fost apreciată ca neîntemeiată, motiv pentru care în temeiul art. 969 C. civ. a fost respinsă.

În ceea ce privește pretențiile reclamante-pârâte privind diferența de curs valutar și penalitățile de întârziere calculate în baza art. 7.1. din contract, din expertiza judiciară contabilă efectuată de expert E. și completată după răspunsul la obiecțiuni, instanța a reținut că diferența de curs valutar este în valoare de 42.427 RON, iar că penalitățile de întârziere la plata facturilor reprezentând contravaloarea utilajelor livrate este de 45.466 RON. Pentru a calcula diferența de curs valutar, expertul contabil a observat că prețul contractului a fost stabilit în euro urmând ca plata să se facă în lei la cursul BNR de la data plății, astfel că raportat la facturile fiscale emise în lei la un anumit curs valutar și cursul de schimb euro/leu de la data plății, care nu a coincis cu data facturării au condus la concluzia că diferența de curs valutar care s-a născut a fost în valoare de 42.427 RON. Totodată, expertul judiciar a menționat că în urma emiterii facturilor de stornare a avansului (3 facturi de stornare) de către reclamanta-pârâtă nu s-a ținut cont de cursul euro/leu din datele respective, astfel că pârâta-reclamantă SC B. SA a fost defavorizată la curs valutar cu suma de 26.234,79 RON.

Spre deosebire de modalitatea de stabilire de către expertul contabil a nivelului diferenței de curs valutar și a penalităților de întârziere astfel cum s-a arătat mai sus, reclamanta-pârâtă a invocat un alt mod de calcul a diferenței de curs valutar: astfel a solicitat suma de 51.550 RON cu titlu de diferență de curs valutar calculată de la data plății ultimei facturi fiscale (15 aprilie 2008) și până la data de 10 iunie 2014 la cursul BNR, precum și suma de 145.318 RON reprezentând penalități de întârziere calculate atât la valoarea diferenței de curs valutar, cât și pentru îndeplinirea cu întârziere a plății facturilor fiscale.

În ceea ce privește natura juridică a plății unei diferențe de curs valutar și a plății unor penalități de întârziere pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea cu întârziere a obligațiilor contractuale, instanța de fond a reținut că aplicarea unei diferențe de curs valutar urmărește stabilirea unei echivalențe pentru pierderea suferită de vânzător ca urmare a faptului că prețul contractului este stabilit într-o monedă străină, iar plata se face în lei, astfel că există o fluctuație a schimbului în funcție de evoluția pieței monetare. Practic, vânzătorul are posibilitatea de a solicita aceste diferențe de curs valutar pentru a regla prețul contractului stabilit în monedă străină, dar în egală măsură și cumpărătorul are același drept la reglarea prețului la plata acestuia. Spre deosebire de diferențele de curs valutar, care reprezintă un beneficiu nerealizat al vânzătorului care nu a avut posibilitatea de a folosi sumele de bani la data scadenței, aceasta fiind depășită și ca atare fiind obligat să suporte fluctuația cursului de schimb, penalitățile de întârziere reprezintă daune - interese pentru îndeplinirea în mod necorespunzător sau neîndeplinirea la termen a unor obligații contractuale.

Potrivit art. 1069 alin. (1) C. civ. clauza penală este o compensație a daunelor - interese, ce creditorul suferă din neexecutarea obligației principale, iar din cuprinsul art. 1088 C. civ. cu raportare la art. 43 C. com., reiese că punerea în întârziere se face de drept.

Instanța a constatat că reclamanta-pârâtă a emis 8 facturi fiscale enumerate mai sus, iar în afară de factura fiscală privind avansul, plățile aferente facturilor fiscale din 29 octombrie 2007, din 29 octombrie 2007 și din 11 decembrie 2007 au fost efectuate cu întârziere, motiv pentru care prin aplicarea dispozițiilor contractuale stabilite la pct. 7, în mod corect au fost calculate penalități de întârziere în sumă de 45.466 RON. Întrucât prețul contractului era stabilit în euro, iar plățile nu au fost efectuate la scadență, fiind astfel aplicate cursuri de schimb diferite, este întemeiată și cererea reclamantei-pârâte privind solicitarea la plată a sumei de 42.427 RON. Întrucât factura fiscală privind avansul a fost achitată la scadență de către pârâtă și întrucât în urma stornării acestei facturi nu s-a ținut seama de cursul de schimb valutar, pârâta fiind dezavantajată cu suma de 26.632,24 RON, întrucât în final prețul contractului trebuie să fie similar pentru ambele părți, instanța a reținut că poate interveni compensarea legală între diferențele de curs valutar în condițiile art. 1144 C. civ., motiv pentru care pârâta SC B. SA în temeiul dispozițiilor contractuale a fost obligată la plata diferenței rămase în urma compensării legale și anume la suma de 15.794,76 RON.

S-a considerat și că nu are niciun temei legal aplicarea la suma diferenței de curs valutar a penalităților de întârziere, câtă vreme ambele au natură reparatorie și au ca bază faptul că pârâta-reclamantă nu a achitat la termen facturile fiscale emise. Ca atare, instanța de fond a apreciat că la diferența de curs valutar în sumă de 42.427 RON nu pot fi calculate penalități de întârziere, pentru că ar fi o îmbogățire fără just temei, motiv pentru care nu este întemeiată această cerere.

În ceea ce privește penalitățile de întârziere de 45.466 RON acestea au fost calculate de expertul judiciar contabil de la data scadenței și până la data plății efective și sunt justificate conform dispozițiilor contractuale, iar aceste penalități de întârziere nu depășesc cuantumul sumei asupra căreia s-au calculat, fiind într-adevăr incidente dispozițiile Legii nr. 469/2002 care a fost abrogată prin Legea nr. 246/2009 la data de 3 iulie 2009, după cum corect a susținut pârâta-reclamantă și care limita cuantumul penalităților de întârziere la valoarea debitului asupra căruia se calcula, cu excepția situației în care părțile stabileau în contract că acestea puteau depăși valoarea debitului.

În ceea ce privește daunele interese solicitate de pârâta-reclamantă SC B. SA în sumă de 9.846 euro pe motiv că instalația de neutralizare a avut numeroase defecțiuni pe parcursul anilor 2008 - 2009, fapt care a condus la necesitatea de a achiziționa oțel gata preparat de la un terț, instanța a reținut următoarele:

În perioada februarie 2008 - februarie 2009 a existat corespondență între părți privitoare la anumite defecțiuni pe care instalația de neutralizare le-ar fi prezentat și în principal instalația de acid sulfuric, precum și două procese-verbale de constatare a defecțiunilor și de remediere, stabilindu-se la data de 17 iulie 2008 că instalația de recuperare acid sulfuric funcționa în parametrii.

Cu toate că pârâta-reclamantă a susținut că instalația nu a funcționat, facturile fiscale aflate la dosar atestă că în perioada ianuarie 2008 - octombrie 2010, pârâta - reclamantă SC B. SA a cumpărat de la reclamanta - pârâtă substanțe necesare funcționării instalației.

Cu toate că și în anul 2011 pârâta-reclamantă a solicitat intervenția reclamantei-pârâte întrucât stația de tratare nu funcționează (deși garanția stabilită contractual era de 18 luni de la punerea în funcțiune, deci până în iunie 2009), instanța reține că pârâta-reclamantă deține avize de funcționare emise de Agenția pentru Protecția Mediului Bacău și în prezent, la data de 6 februarie 2012 AFM Bacău atestând că în urma controlului pe amplasament s-a constatat că cele două instalații (instalația de regenerare a acidului sulfuric și stația de neutralizare ape reziduale) sunt conforme cu cele mai bune tehnici disponibile în domeniu, iar la data de 14 noiembrie 2012 autorizația integrată de mediu a fost actualizată (Adresa din 17 iunie 2014 a AFM Bacău).

Pe de altă parte, din raportul de expertiză judiciară în chimie efectuat de expertul judiciar F., completat în urma obiecțiunii părții pârâte, a rezultat că pârâta SC B. SA putea prelucra materia primă și fără instalația de recuperare a acidului sulfuric, iar dacă această instalație nu ar fi existat sau nu ar fi funcționat pârâta ar fi fost nevoită să înlocuiască mai des soluția de decapare de acid sulfuric și ar fi avut costuri mai mari cu acidul sulfuric consumat și cu neutralizarea soluțiilor rezultate în urma operației de decapare. A mai arătat expertul că prin achiziția de materie primă gata pregătită, pârâta SC B. SA a făcut economii de costuri privind achiziția de oțel, forță de muncă, energie și substanțe necesare procesului de neutralizare a soluțiilor uzate rezultate în urma operației de pregătire a materiei prime, dar a plătit un cost pentru achiziția materiei prime gata pregătite adusă din Polonia.

Din probele administrate cu privire la funcționarea instalației, instanța a reținut că defecțiunile reclamate de pârâta-reclamantă au fost remediate în perioada de garanție contractuală astfel cum atestă Procesul-verbal din data de 17 iulie 2008, iar faptul că pârâta-reclamantă a funcționat cu avizele de mediu din 2008 și până în prezent, în condițiile în care nu a întreprins nicio asigurare a unei posibile dovezi cu privire la nefuncționarea instalației, nu poate conduce decât la concluzia că nu există nicio legătură de cauzalitate între nepunerea în funcțiune a instalației (pârâta nu a făcut nicio dovadă că aceasta nu a funcționat la parametrii) și faptul că pârâta a achiziționat materie primă gata pregătită, această alegere fiind mai ieftină, după cum a arătat expertul judiciar în chimie. Ca atare, solicitarea pârâtei-reclamante privind obligarea reclamantei-pârâte la plata de daune - interese în cuantum de 9.846 euro este neîntemeiată și urmează a fi respinsă.

În concluzie, în temeiul art. 969 C. civ., art. 1294 C. civ., art. 1295 C. civ., art. 1066 C. civ., art. 1069 C. civ., art. 43 C. com., instanța de fond a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanta-pârâtă SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC B. SA și, în consecință, a obligat pârâta-reclamantă SC B. SA la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 15.794,76 RON cu titlu de diferență de curs valutar, ca urmare a intervenirii compensării legale; a obligat pârâta-reclamantă SC B. SA la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 45.466 RON cu titlu de penalități de întârziere contractuale și a respins în rest pretențiile reclamantei-pârâte SC A. SRL.

În temeiul acelorași dispoziții legale, cu aplicarea art. 1169 C. civ., instanța de fond a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională precizată formulată de pârâta-reclamantă SC B. SA în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă SC A. SRL.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, reclamanta-pârâtă a solicitat cheltuieli în sumă totală de 37.945,46 RON, calculul fiind defalcat conform înscrisului aflat la dosar, astfel: taxa judiciară de timbru în sumă de 6.909,36 RON, onorarii avocați în sumă de 5.800 RON, onorarii expertize în sumă de 12.191 RON, cheltuieli cu deplasarea la instanță la termenele de judecată în sumă de 12.940,10 RON, cheltuieli traducere autorizată în sumă de 105 RON.

Având în vedere culpa procesuală parțială a pârâtei-reclamante SC B. SA, în temeiul art. 274 C. proc. civ. și art. 276 C. proc. civ. instanța a obligat la plata sumei de 23.113,77 RON calculată astfel: 4.737,72 RON taxă judiciară de timbru și 10 RON timbru judiciar, calculate la valoarea sumelor pentru care s-a admis acțiunea; 5.341 RON onorariu expertiză judiciară contabilă; 3.000 RON onorariu expertiză judiciară în chimie; 450 RON onorariu expertiză criminalistică; onorariu avocațial în sumă de 3.000 RON, proporțional cu pretențiile admise; 6.470,05 RON cheltuieli de deplasare, proporțional cu pretențiile admise, precum și suma de 105 RON pentru traducerile autorizate depuse la dosar.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta SC A. SRL București cât și pârâta SC B. SA Bacău, fiecare solicitând să se admită apelul formulat.

În apelul reclamantei SC A. SRL București se solicită schimbarea în parte a hotărârii recurate, în sensul admiterii cererilor sale privind obligarea intimatei să-i plătească suma de 42.427 RON - cu titlu de diferență de curs valutar, suma de 99.852 RON - cu titlu de penalități de întârziere și suma de 35.089,04 RON - cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea apelului, reclamanta a arătat că, în mod greșit, instanța de fond a dispus intervenirea compensării legale între sumele pe care intimata i le datorează cu titlu de diferență de curs valutar, în cuantum de 42.427 RON și sumele pe care, reclamanta le datorează intimatei datorită faptului că factura de plată a avansului a fost stornată la cursul valutar de la data plății și nu de la cursul valutar existent la data emiterii facturii, în cuantum de 26.632,24 RON.

A arătat apelanta că în cuprinsul expertizei contabile, expertul face mențiunea că a facturat în plus intimatei suma de 26.234,79 RON, datorită faptului că stornarea avansului s-a făcut la cursul euro/RON de la data achitării avansului și nu la cursul de la data facturării. Această situație, evidențiată de către expert, nu afectează situația financiară existentă între cele două societăți comerciale. Faptul că stornarea avansului s-a făcut la cursul euro/RON de la data achitării avansului și nu la cursul de la data facturării, nu afectează situația plăților efectuate de către SC B. SA la alte cursuri decât cele la care au fost întocmite facturile.

Expertul a obținut suma de 26.234,79 RON efectuând calcule cu privire la plățile efectuate de SC B. SA, dar aceste calcule au fost efectuate raportându-se numai la sumele în lei, fără a efectua un calcul simplu raportând valoarea în euro a totalului sumelor achitate de SC B. SA la valoarea contractului. Astfel, valoarea contractului este de 357.642,60 euro, iar suma plătită de către intimata SC B. SA către SC A. SRL este de 350.988,96 euro.

În această situație, având în vedere faptul că intimata SC B. SA i-a achitat o sumă cu 6.653,64 euro mai mică decât valoarea contractului, apelanta consideră că, în mod greșit, instanța de fond a reținut faptul că ar datora intimatei suma de 26.234.79 RON, ca urmare a faptului că stornarea avansului s-a făcut la cursul euro/RON de la data achitării avansului și nu la cursul de la data facturării.

O altă critică formulată de reclamantă se referă la faptul că, în mod greșit, instanța de fond a respins cererea sa privind obligarea intimatei la plata penalităților de întârziere calculate asupra sumelor pe care intimata i le datorează cu titlu de diferențe de curs valutar, considerând pentru aceasta că obligarea la plata diferențelor de curs valutar are o natură reparatorie și are la bază faptul că intimata nu a achitat la termen facturile fiscale, astfel că aplicarea de penalități de întârziere asupra acestor sume ar avea caracterul unei îmbogățiri fără justă cauză.

În realitate, datorită diferențelor de curs valutar, după cum reiese și din tabelul de mai sus, intimata nu a plătit întregul preț stabilit în contract, astfel că sumele solicitate cu titlu de diferență de curs valutar reprezintă parte a prețului stabilit prin contract. În această situație, apelanta consideră că instanța de fond trebuia să admită cererea sa de obligare a intimatei la plata sumei de 99.852 RON, cu titlu de penalități de întârziere este în procent de 0,1%/zi de întârziere calculate asupra sumei de 42.427 RON până în data de 11 septembrie 2014, dată la care a formulat ultima precizare de acțiune.

Referitor la cheltuielile de judecată, apelanta arată că instanța de fond a admis doar în parte cheltuielile de judecată pe care le-a solicitat arătând faptul că pârâta are o culpă procesuală parțială.

Instanța a cenzurat următoarele cheltuieli de judecată: onorariu avocat - 2.800 RON; onorarii experți - 1.500 RON expertiză extrajudiciară exp. G.; 1.900 RON - exp. parte H.; cheltuieli deplasare - 5.775,27 RON.

Apelanta consideră că respingerea petitului privind obligarea intimatei la plata penalităților de întârziere, nu este de natură să genereze o astfel de cenzură a cheltuielilor de judecată, astfel că acestea ar fi trebuit să le admită în totalitate.

Mai mult, instanța, cu ocazia stabilirii sumelor datorate de către intimată cu titlu de cheltuieli de judecată, nu a luat în considerare faptul că cererea reconvențională formulată de către aceasta a fost respinsă în întregime.

În apelul pârâtei SC B. SA, se solicită desființarea sentinței de fond cu consecința respingerii acțiunii formulată de către reclamantă și admiterea cererii reconvenționale formulată de către pârâtă, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea apelului, pârâta a arătat că, instanța de fond, în pronunțarea hotărârii apelate, a procedat la analizarea celor două anexe depuse de fiecare din părți aferente Contractului de vânzare-cumpărare din 24 iulie 2007, iar în urma unei analize făcute pe baza concluziilor expertului criminalist a considerat că anexa la contract depusă de către societatea reclamantă este cea care prezintă voința originală a părților.

Concluzia la care a ajuns instanța de judecată este una vădit eronată în condițiile în care din cadrul analizei făcută de către specialistul din cadrul Laboratorului de Expertiză Criminalistică Cluj a reieșit faptul că nu se poate stabili dacă anexa prezentată de pârâtă reprezintă un fals sau reprezintă o imprimare ulterioară contractului a anexei în urma negocierii dintre părți.

Pârâta susține faptul că această concluzie la care a ajuns instanța de judecată este una vădit greșită și a deturnat ulterior toată judecata în prezenta cauză, dat fiind faptul că s-a plecat de la o premisă falsă în cauză, respectiv s-a considerat că data de punere în funcțiune a utilajelor este data de 15 decembrie 2007.

Or, această concluzie la care s-a ajuns este înlăturată de chiar acțiunile societății reclamante în condițiile în care pe parcursul derulării contractului această societate procedează la livrarea mărfurilor la termenele și condițiile stabilite de anexa prezentată de societatea pârâtă.

O analiză atentă a facturilor emise ar fi condus instanța de judecată la reținerea unei alte situații de fapt, de natură a conduce la concluzia că reclamanta este cea care nu și-a respectat clauzele contractuale asumate.

Analiza făcută de instanța de fond ar fi trebuit să conțină și aspecte legate de avizul de expediție depus la dosarul cauzei de către societatea reclamantă și împotriva căruia pârâta s-a înscris în fals, înscris care este deosebit de important în analiza bunei-credințe a societății reclamante.

Instanța de fond nu face nicio referire la această situație creată de către reprezentantul societății în condițiile în care este evident faptul că acel document prin care s-a încercat să se demonstreze ca bunurile au fost livrate în termenul contractual face obiectul unei cauze penale pe rol. Nu a avut în vedere instanța de judecată nici faptul că interpelat fiind reprezentatul societății reclamante de către instanță, acesta a declarat că notarea făcută pe acel aviz de însoțire a mărfii, cu privire la recepționarea mărfurilor de către B. SA îi aparține.

Pârâta critică, cu privire la acest aspect, și faptul că instanța de fond consideră că susținerea pe care a făcut-o că anexa la contract pe care a depus-o în fața instanței de fond este identică cu cea pe care a depus-o la Administrația Fondului pentru Mediu, nu poate fi primită, în condițiile în care documentația pe care a depus-o cu privire la acest contract în vederea obținerii unui proiect de finanțare din Fondul de Mediu a fost cu mult înainte de orice litigiu dintre părți.

Toate aceste argumente ar fi trebuit să conducă instanța de fond la concluzia că termenul de execuție al contractului prevăzut în mod expres în contract era 25 octombrie 2007 iar montajul și punerea în funcțiune trebuiau efectuate până la data de 30 noiembrie 2007. Acest termen reiese atât din contractul din contractul asumat de părți, cât și din cererea adresată de pârâtă către AFM prin care s-a solicitat amânarea cererii de tragere nr. 2 a fondurilor nerambursabile din data de 30 noiembrie 2007, până la data de 7 ianuarie 2008.

Pârâta consideră că în atare condiții instanța de fond trebuia să sancționeze poziția procesuală a societății reclamante care evident se situează în afara legii, dat fiind faptul că este mai mult decât evident că Avizul de expediție din 26 octombrie 2007 este un document întocmit "pro causa".

Mai precizează faptul că, deși SC A. SRL prin Avizul de însoțire a mărfii din data de 26 octombrie 2007 susține faptul că toate bunurile au fost remise societății pârâte la data de 26 octombrie 2007, facturile ulterioare emise de această societate nu cuprind mențiunea referitoare la faptul că bunurile au fost expediate în baza avizului de expediție.

Susținerea pârâtei cu privire la "apariția" la dosar a acestui document pentru prima dată după data de 22 februarie 2013 este dovedită și prin aceea că până la acel moment societatea reclamantă nu a menționat nimic în legătură cu acest aviz de expediție, pe de o parte, iar pe de altă parte, nu a fost depus la dosarul cauzei la momentul la care au fost depuse actele în susținerea acțiunii.

În ce privește probatoriu constând în depozițiile de martori, pârâta susține faptul că opinia instanței este vădit îndreptată spre societatea reclamantă.

Pe de altă parte, în cursul judecății, instanța de fond a procedat la decăderea sa din proba admisă inițial de audiere a doi martori, doar pe considerentul că unul din martori a stat în sala de judecată la momentul la care s-au administrat anumite probe. Din analiza sentinței reiese faptul că instanța de fond nu a motivat în niciun fel motivul pentru care a înțeles să înlăture depoziția martorului C.

În ceea ce privește declarațiile de martori, pârâta consideră că în contextul întregului material probator administrat, instanța trebuia să aprecieze asupra acestora, însă declarația martorului I., apare ca fiind elocventă în condițiile în care acesta menționează că "am plecat de la societatea pârâtă înainte de Crăciun". Or, cu privire la acest martor nu se regăsește nicio apreciere făcută de către instanța de fond, cu toate că prin concluziile scrise s-a solicitat acesteia să aibă în vedere această declarație.

În probatoriu, a mai menționat pârâta, instanța de fond a admis efectuarea unei expertize contabile care, anterior răspunsului la obiecțiuni a constituit o probă științifică ce putea ajuta instanța de judecată la aflarea adevărului cu privire la cauza dedusă judecății.

În răspunsul la obiecțiunile formulate de către societatea SC A. SRL are loc o răsturnare a situației analizate de către expert atât în baza documentelor existente la dosarul cauzei, cât și a celor depuse de părți, expertul procedând la analizarea situației doar din perspectiva Avizului de însoțire a mărfii din 26 octombrie 2007, fără a face niciun fel de analiză a valabilității acestuia din perspectiva dispozițiilor legale aplicabile.

Cu toate că ambele părți au formulat obiecțiuni cu privire la răspunsul dat de către expert la obiecțiunile formulate, instanța de fond procedează la respingerea acestora în condițiile în care pârâta a făcut dovada faptului că expertul desemnat de parte a decedat și, cu toate acestea, menționează la dosarul din sentință faptul că în ceea ce privește pretențiile societății reclamante-pârâte instanța va ține seama de expertiza judiciar contabilă efectuată și de completările după răspunsul la obiecțiuni. Or, acest răspuns la obiecțiuni reprezintă de fapt un alt raport de expertiză în condițiile în care expertul ține cont de acel aviz de expediție, iar în raport de acesta consideră că societatea pârâtă nu ar fi îndreptățită la penalități.

Cu privire la aspectele reținute de instanța de judecată în ceea ce privește livrarea bunului, pârâta susține ca și cu privire la acest aspect instanța de fond are o analiză originală a întregului material probator administrat. În fapt, instalația s-a predat în data de 7 ianuarie 2008, dată la care s-a încheiat procesul-verbal privind predarea-primirea instalației de epurare a apelor reziduale și a decantoarelor de nămol. Ultimele elemente ale instalației s-au livrat în data de 11 decembrie 2007 cu Factura din 11 decembrie 2007, iar pentru montajul întregii instalații era nevoie de un interval de aproximativ o lună. Din acest motiv, în anexa la contract s-a și prevăzut ca termen de livrare data de 25 octombrie 2007, iar ca dată a punerii în funcțiune, data de 30 noiembrie 2007. De altfel, la data de 11 decembrie 2007, SC A. SRL i-a predat declarațiile de conformitate, toate din data de 11 decembrie 2007. Toate aceste înscrisuri fac pe deplin dovada faptului că bunurile nu au fost livrate către societatea pârâtă prin acel aviz de însoțire a mărfii, motiv pentru care consideră că societatea reclamantă a dat dovadă de rea-credință în susținerea punctului său de vedere, înscrisul depus la dosarul cauzei fiind evident un fals.

Nu a avut în vedere instanța de judecată nici înscrisurile pe care le-a depus prin care face dovada corespondenței dintre părți cu privire la defecțiunile intervenite.

Un alt argument pe care pârâta îl aduce în atenția instanței de judecată este acela referitor la faptul că la data de 27 noiembrie 2007 s-a adresat AFM București cu o solicitare de amânare a cererii de tragere întrucât firma cu care s-a contractat lucrarea a înregistrat întârzieri la livrarea unor utilaje și nu există posibilitatea de a se finaliza lucrarea până la data de 30 noiembrie 2007. Or, această cerere pe care a depus-o la dosarul cauzei, și care reprezintă o solicitare adresată unui organ, terț față de părți, atestă faptul că la data de 27 noiembrie 2007 o parte din utilaje nu-i fuseseră livrate și faptul că termenul de finalizare al lucrării era 30 noiembrie 2007.

Experții criminaliști au analizat întreaga documentație iar în sprijinul argumentelor expuse de aceștia în conținutul raportului, pârâta precizează și faptul că utilajele și echipamentele au fost livrate însoțite de facturile din 29 octombrie 2007 și din 11 decembrie 2007 conțin mențiunea SC A. SRL referitoare la faptul că bunurile au fost livrate în conformitate cu anexa la Contractul din 24 iulie 2007.

În ce privește expertiza de inginerie chimică instalații efectuată în cauză, pârâta constată faptul că instanța de fond reține în argumentarea soluției dispusă faptul că exp. F. a arătat în cuprinsul expertizei faptul că societatea putea funcționa și fără stația de recuperare a acidului sulfuric, și că SC B. SA a făcut economii de costuri prin achiziția de materii prime gata preparate. Reținerea făcută de instanță este greșită câtă vreme o astfel de apreciere făcută de experta în chimie depășește cadrul său de specialitate, o analiză a costurilor privind achiziția de materii prime putând fi făcută doar de un expert contabil și nicidecum de experta în inginerie chimică.

Atâta timp cât s-a constatat faptul că în lipsa acestei instalații societatea pârâtă era amenințată cu încetarea activității, dat fiind faptul că vechea stație de neutralizare nu se mai încadra în condițiile impuse de A.R.P.M. Bacău, este evident că această instalație de neutralizare era necesară pentru continuarea activității societății pârâte.

Din materialul probator administrat în cauză rezultă faptul că această instalație livrată și montată de societatea reclamantă nu a funcționat la nivelul anilor 2008 - 2009 în parametrii ceruți și astfel societatea pârâtă a efectuat o serie de solicitări către SC A. SRL pentru remedierea defecțiunilor constatate, fiind încheiate mai multe procese-verbale fie de înlocuire a pieselor, fie de remediere a defecțiunilor.

Și cu privire la această probă administrată în fața instanței de fond se constată că instanța a făcut o apreciere trunchiată asupra concluziilor exprimate de către expert, fără a avea în vedere obiecțiunile formulate și opinia exprimată de expertul parte, concluzia însușită de către instanța de fond fiind vădit eronată și fără niciun suport probator.

În ce privește cererea sa reconvențională, pârâta arată că, instanța de fond, plecând din start de la premisa falsă că anexa la contract ce cuprinde termenele de livrare și de punere în funcțiune a instalației este cea prezentată de partea adversă și nu cea prezentată de ea, fiind evident că a constatat că cererea sa reconvențională este neîntemeiată.

Totodată, în condițiile în care a reținut la darea sentinței, atât raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză dar și răspunsul la obiecțiuni, document contestat de ambele părți, este evident că a concluzionat în mod greșit că termenele de livrare ale instalației nu au fost depășite și, pe cale de consecință nu se datorează daune. Pe altă parte, a luat în considerare concluziile raportului de expertiză de inginerie chimică instalații, în condițiile în care concluziile acestuia sunt contradictorii.

Pârâta consideră că instanța de fond a pronunțat în ceea ce privește cererea sa reconvențională o soluție total greșită bazată pe o apreciere eronată a tuturor probelor administrate în prezenta cauză.

În ce privește obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, pârâta consideră că cu privire la acest aspect că instanța de fond nu a făcut o analiză temeinică a documentelor depuse, în condițiile în care în permanență la termenele de judecată s-a prezentat administratorul societății însoțit de o altă persoană ce nu reprezintă interesele societății și, ca atare, că instanța de fond trebuia în urma analizei documentelor depuse, să procedeze la cenzurarea acestor cheltuieli de judecată.

Totodată, pârâta SC B. SA Bacău a depus întâmpinare la apelul declarat de reclamantă prin care a solicitat respingerea apelului formulat de aceasta, cu cheltuieli de judecată.

În întâmpinarea depusă de reclamanta SC A. SRL București se solicită respingerea apelului formulat de pârâtă ca netemeinic și obligarea acesteia la cheltuieli de judecată.

Totodată, reclamanta a depus concluzii scrise prin care a reiterat cele menționate în cuprinsul apelului pe care l-a formulat.

Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 1.266 din 30 septembrie 2015 a admis apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 323 din 6 februarie 2015 pronunțată în Dosarul nr. x/1285/2012 de Tribunalul Specializat Cluj, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta să achite reclamantei și sumele de 42.427 RON, cu titlul de diferență curs valutar, de 99.852 RON, cu titlu de penalități de întârziere și de 11.975,27 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate la fond. A menținut restul dispozițiilor sentinței atacate. A respins apelul pârâtei SC B. SA formulat împotriva aceleiași sentințe. A obligat apelanta pârâtă-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel de către apelanta reclamantă-pârâtă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut cu privire la apelul declarat de către reclamanta-pârâtă, următoarele:

Stornarea:

Compensația judiciară este o varietate a compensației, de specificul căreia este faptul că operează în temeiul unei hotărâri judecătorești irevocabile. Pentru ca instanța să hotărască compensația judiciară nu este necesar a fi întrunite condițiile prevăzute de lege pentru compensația legală. Instanța de judecată poate decide compensarea datoriilor reciproce dintre părțile litigante ori de câte ori la acțiunea principală introdusă de reclamant, pârâtul formulează cerere reconvențională, emițând pretenții proprii față de acesta, iar în cazul în care pretențiile reciproce au fost dovedite, instanța procedează la compensarea datoriilor pe care părțile le au una față de alta, până la valoarea cea mai mică dovedită și dispune obligarea debitorului având cea mai mare datorie la plata numai a diferenței rămase neacoperită prin compensare.

În speță s-a reținut, în mod corect de către instanța de fond existența creanțelor reciproce, certe și lichide.

Situația prezentată impune a fi tratată egal, atât din perspectiva reclamantei cât și a pârâtei.

Atâta timp cât se rețin diferențe de curs valutar și se impune pârâtei să realizeze plata la un anumit curs, dintr-o anumită zi, este firesc (tratament juridic egal) să se impună reclamantei să procedeze de aceeași manieră atunci când realizează stornarea facturii ce reprezintă avans preț.

Întrucât nu se poate permite ca niciuna dinte părțile contractuale să fie păgubită, sub aspect valoric de fluctuațiile monedei naționale, în condițiile în care prețul a fost stabilit într-o monedă străină, motivul de apel formulat apare ca nefondat.

Diferențele de curs valutar și penalitățile de întârziere:

S-a observat din conținutul contractului că părțile au stabilit prețul în monedă euro, plata urmând să se facă la cursul de schimb RON/euro al B.N.R. din ziua plății (art. 3.1 din Contract).

Pentru ca plățile efectuate să aibă caracter liberatoriu și să permită concluzia că principala obligație contractantă asumată de cumpărător, cea de plată a prețului, a fost executată integral de către acesta, era necesar ca plățile efectuate, însumate, să coincidă cu prețul contractual (art. 969 și art. 970 C. civ. vechi).

S-a dovedit însă că plățile efectuate în lei nu permit realizarea acestei corespondențe.

Utilizarea terminologiei "diferențe de curs valutar" nu poate să conducă la concluzia că prin ele însele ar avea un caracter reparatoriu, așa cum a stabilit instanța de fond.

Așa cum s-a arătat anterior, părțile au stabilit un preț prin raportare la moneda euro.

Cumpărătorul, pârâta din cauză, are obligația de a achita acel preț, iar modalitatea concretă de plată aleasă, pentru a se considera îndeplinită obligația, trebuie să permită concluzia că plata s-a realizat integral.

Practic, pârâta cumpărătoare, utilizând plata în lei, a achitat mai puțin decât dacă în ziua plății ar fi realizat plata direct în euro.

Ceea ce nu s-a plătit este, în realitate, o diferență de preț, rezultând din acea diferență de curs valutar.

Neîndeplinirea obligațiilor asumate, inclusiv cea de plată a prețului (total sau doar parțial) generează obligația de plată a penalităților contractuale (art. 7.1.), (art. 970 alin. (2) C. civ. vechi).

Cheltuielile de judecată:

Acordarea integrală a cheltuielilor de judecată în condițiile art. 274 C. proc. civ. apare ca fiind întemeiată.

În apel, fiind acordată în totalitate suma reprezentând penalitățile de întârziere, nu se mai impune aplicarea art. 276 C. proc. civ. (acordarea parțială, în limitele de admitere a acțiunii).

Cheltuielile de deplasare:

S-a constatat că s-au solicitat cheltuieli cu transportul, acestea fiind calculate de parte în raport de kilometrii parcurși.

În ceea ce privește cheltuielile de cazare, instanța de apel a reținut că este rezonabil a se considera ca fiind permisă deplasarea mai multor persoane din partea reclamantei la termenele de judecată, în condițiile în care nu există o limitare legală sub acest aspect și nici nu s-a dovedit că deplasarea unei anumite persoane pentru un anumit termen de judecată ar fi nejustificată.

Cu privire la onorariul expertului parte, s-a reținut că nu există vreo dispoziție legală referitoare la suportarea onorariului acestuia, astfel încât este firesc să se aplice și în privința acestuia dispoziția legală enunțată la art. 274 C. proc. civ.

Verificând apelul pârâtei-reclamante sub aspectul obiectului cererii și al cauzei, Curtea de Apel a reținut cu privire la acesta că starea de fapt din dosar a fost corect conturată de către instanța de fond, în contextul administrării unor probe pertinente, utile și necesare în cauză.

În același timp, s-a apreciat că soluția instanței de fond a fost întemeiată pe probele administrate, fiind explicate premisele interpretării materialului probator, ce a condus, la fel de întemeiat, spre soluția prezentată în dispozitiv.

Cu privire la aspectul referitor la depunerea la dosar a două exemplare diferite ale aceluiași contract, instanța de apel a reținut că din perspectiva art. 1169 C. civ. vechi, pârâta, prin acțiunea reconvențională avea obligația de a-și susține afirmațiile prin probe de natură a genera stabilirea unei stări de fapt clare și neechivoce.

Cu toate acestea, existența unor exemplare diferite ale aceluiași înscris (contractul) a impus efectuarea unei expertize de specialitate, de natură a determina adevărul obiectiv în cauză.

În acest context, prima instanță a analizat, în mod corect, atât argumentele ce pledează pentru acordarea întâietății variantei de contract prezentată de reclamantă, analizând în același timp, ansamblul probator ce poate fi reținut în același sens.

Astfel, prima instanță a avut în vedere, în mod pertinent și cele rezultate din Scrisoarea de transport din 16 octombrie 2007, predată cumpărătoarei la data de 25 octombrie 2007, precum și cele menționate în actele (CMR) din 19 octombrie 2007, ce confirmă, prin semnarea actelor de către reprezentanții pârâtei, predarea bunurilor ce au făcut obiectul contractului.

În același timp, prima instanță a dat eficiență, în mod judicios, înscrisurilor depuse, confirmate prin semnătură de către reprezentanții pârâților, ce confirmă aspecte concrete în desfășurarea etapelor de realizare a drepturilor și obligațiilor părților contractante (livrarea, recepția, punerea în funcțiune, emiterea facturilor).

Referitor la probatoriul testimonial, Curtea a reținut că prima instanță nu a acordat exclusivitate acestei probe, iar înlăturarea depoziției testimoniale a martorului C. s-a realizat în considerarea celor confirmate în înscrisurile întocmite de părți.

În ceea ce privește proba cu expertiza, s-a considerat că au fost respectate exigențele art. 201 și urm. C. proc. civ.

Art. 212 C. proc. civ. impune efectuarea unei noi expertize doar atunci când instanța apreciază că nu este lămurită de concluziile cuprinse în prima expertiză.

Contextul procedural descris de apelant nu impunea întocmirea unui nou raport de expertiză.

Cu privire la modul de administrare a acestei probe, criticat de către apelantă, instanța a reținut și faptul că în baza art. 211 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul a încuviințat obiecțiunile părților la raportul de expertiză, rigorile procedurale fiind astfel respectate.

Aspectul intervenit în cursul soluționării cauzei, respectiv decesul expertului, nu impunea în mod automat efectuarea unei alte expertize, atâta timp cât, în mod justificat, nu s-a mai continuat în administrarea acestei probe.

Cu privire la livrarea bunului, Curtea a reținut că prima instanță și-a întemeiat concluziile pe materialul probator administrat, în special pe înscrisurile depuse în probațiune și care confirmă, așa cum s-a arătat anterior, etapele parcurse de părți cu prilejul desfășurării contractului.

Au fost menționate anterior aspectele corect reținute referitoare la consecințele juridice ale scrisorilor de trăsură, ca determinarea momentului livrării precum și întocmirea Procesului-verbal de recepție din 29 octombrie 2007.

Din această perspectivă, față de conținutul concret al acestor înscrisuri, nu se poate acorda eficiență juridică actelor menționate de apelantă la pct. 4 din motivarea apelului.

Cu privire la expertiza tehnică în chimie și la veridicitatea concluziilor expertului numit în cauză, Curtea a reținut că obiectivele stabilite în seama expertului au avut relevanță pentru justa soluționare a cauzei, iar față de specializarea concretă a expertului numit, nu se poate aprecia, așa cum susține apelanta, că nu ar putea exprima un punct de vedere pertinent în privința economiilor efectuate, atâta timp cât, în mod evident întrebarea este adresată unui specialist în acel domeniu, fără a fi necesar a se determina, în concret, cuantumul economiilor, exprimate valoric, în cifre certe.

Faptul punerii efective în funcțiune a instalației în cauză a fost corect reținut și identificat ca atare de către instanța de fond, în urma probațiunii administrate.

De asemenea, s-a stabilit că deficiențele constatate au fost remediate și că acestea au privit doar parțial instalația livrată, fiind ulterior remediate.

În contextul celor deja menționate, instanța de apel a reținut temeinicia și legalitatea soluției de respingere a cererii reconvenționale.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs motivat SC B. SA, cauza fiind înregistrată sub același număr unic pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a-II-a civilă.

S-a solicitat, în principal, admiterea recursului pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., cu consecința casării deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel iar, în subsidiar, s-a solicitat, pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., modificarea deciziei instanței de apel, cu consecința admiterii apelului formulat de pârâta-reclamantă, a respingerii apelului declarat de către reclamanta-pârâtă și a schimbării în parte a sentinței apelate, în sensul de a se respinge în tot acțiunea formulată de SC A. SRL și de a se admite cererea reconvențională formulată de către SC B. SA, cu consecința de a se dispune obligarea reclamantei la plata către pârâtă a penalităților de întârziere în cuantum de 63.699 RON și a sumei de 3.000 euro, ca prejudiciu produs prin aprovizionarea cu materie primă gata pregătită.

În motivarea recursului s-a susținut, cu întâietate, că decizia instanței de apel a fost dată cu interpretarea greșită a actului dedus judecății - contractul de vânzare încheiat între părți - devenind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, se solicită a se constata că decizia instanței de apel a fost dată cu interpretarea greșită a art. 3.1 și art. 3.2 din Contractul de vânzare-cumpărare încheiat între recurenta-pârâtă și SC A. SRL. Aceste prevederi contractuale stipulează următoarele:

"3.1 Prețul total al prezentului contract de vânzare-cumpărare este de 298.000 euro fără TVA, calculat la cursul BNR din data efectuării plății.

3.2 Plata se va efectua în 4 (patru) tranșe, fiecare reprezentând câte 25% din suma totală a prezentului contract:

a) 25% având la semnarea prezentului contract și emiterea facturii de avans;

b) 25% la sosirea și recepția componentelor stației de neutralizare de către cumpărător;

c) 25% la finalizarea montajului;

d) 25% în momentul punerii în funcțiune;

[...]".

Instanța de apel a reținut cu privire la aceste clauze următoarele: "Curtea observă din conținutul contractului că părțile au stabilit prețul în moneda euro, plata urmând să se facă la cursul de schimb RON/euro al BNR din ziua plății. [...] Practic, pârâta cumpărătoare, utilizând plata în lei a achitat mai puțin decât dacă în ziua plății ar fi realizat plata direct în euro".

Or, având în vedere că potrivit Regulamentului B.N.R. nr. 4/2005 plățile între rezidenți se fac numai în moneda națională (lei), facturile au și fost emise de către vânzătoarea SC A. SRL în lei, nu în euro.

Ca atare, interpretarea corectă a contractului, așa cum rezultă din clauzele acestuia, este aceea că sumelor datorate ca preț le este aplicabil cursul valutar de la data la care factura a fost emisă, singurul moment când se poate face plata, și când chiar vânzătorul SC A. SRL a calculat echivalentul în lei, și nu un alt moment.

În acest sens, trebuie avut în vedere că instanța nu se putea raporta la data la care s-a făcut ulterior plata - așa încât "cursul de la data plății" trebuie interpretat ca fiind cursul de la data scadenței obligației, respectiv data la care s-a emis factura, și când s-ar fi putut și efectua plata, vânzătorul calculând echivalentul în lei, și nu un curs ulterior, dacă nu s-a făcut plata atunci.

Aceasta deoarece este evident că plata nu se putea face decât în temeiul unei facturi în care trebuia cuprins cursul - chiar vânzătoarea fiind cea care l-a stabilit, astfel că nu poate susține ulterior că ar fi aplicabil un alt curs valutar.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 155 alin. (5) C. fisc. care prevăd: "Persoana impozabilă, trebuie să emită o factură către fiecare beneficiar, în următoarele situații: a) pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii efectuate; b) pentru fiecare vânzare la distanță pe care a efectuat-o, în condițiile art. 132 alin. (2) și (3); c) pentru livrările intracomunitare de bunuri efectuate în condițiile art. 143 alin. (2) lit. a) - c); d) pentru orice avans încasat în legătură cu una dintre operațiunile menționate la lit. a) și b)".

Așadar, vânzătoarea SC A. SRL era obligată să emită o factură în baza căreia urma a fi făcută plata de către recurenta-pârâtă. Orice sumă ar urma să fie plătită de cel care o datorează (în conformitate cu dispozițiile C. fisc. și C. proc. fisc.) numai după emiterea unei facturi fiscale ce atestă cuantumul sumei datorate precum și termenul de plată al acesteia.

Ca atare, contractul nu se putea interpreta în sensul deciziei instanței de apel, și nu puteau fi acordate diferențe de curs valutar, cursul valutar fiind cel de la data emiterii facturii - dacă atunci trebuia făcută plata.

Confuzia instanței de apel cu privire la cursul valutar este evident, în caz de neplată a sumelor la scadență, în temeiul facturii emise de către vânzător care cuprinde cursul valutar, neputându-se solicita diferențe de curs valutar, față de alt curs decât cel din factură, ci, eventual, penalități pentru plata cu întârziere la suma cuprinsă în factură.

În consecință, interpretarea legală a art. 3.1 și art. 3.2 din contractul de vânzare-cumpărare este că, de fapt, cursul valutar de la data plății înseamnă cursul la data scadenței obligației de plată, stabilit de vânzător prin emiterea și înscrierea acestuia în cuprinsul facturii, respectiv cursul la data la care trebuia să fie făcută plata, și nu la care s-a făcut efectiv plata, dacă aceasta s-a făcut ulterior cu întârziere.

Dacă ar fi interpretat corect contractul instanța de apel ar fi observat că SC A. SRL nu are temei pentru a solicita diferența de curs valutar, din moment ce nu putea pretinde că ar putea exista un alt curs decât cel la care plata trebuia să fie efectuată, înscris chiar de către aceasta în facturile fiscale emise.

În plus, dacă instanța de apel consideră că actul juridic - contractul de vânzare - nu este clar sub aspectul clauzelor sale, și că acestea sunt interpretabile, sau că există anumite lacune în ceea ce privește semnificația sintagmei "cursul BNR la data plății", instanța avea obligația de a face aplicarea dispozițiilor privind interpretarea contractelor, prevăzute de C. civ.

Apoi, în mod nelegal, au fost acordate penalitățile solicitate de SC A. SRL la sumele reprezentând diferența de curs valutar.

Se solicită a se constata că penalitățile de întârziere sunt accesorii față de sumele reprezentând diferența de curs valutar solicitate de reclamantă, acestea reprezentând principalul.

Întrucât, penalitățile de întârziere au fost aplicate la sume stabilite nelegal în sarcina recurentei pârâtă-reclamantă de către instanța de fond, în virtutea principiului de drept accesorium sequitur principalem, recurenta nu datorează nici penalitățile de întârziere aplicate la sumele reprezentând diferențe de curs valutar, decizia instanței de apel cu privire la aceste sume fiind consecința interpretării nelegale a contractului de vânzare încheiat de recurenta-pârâtă cu SC A. SRL, respectiv a art. 3.1 și art. 3.2 din contractul de vânzare-cumpărare.

În susținerea criticilor întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a susținut că decizia instanței de apel este contradictorie sub aspectul motivului de apel invocat de SC A. SRL, cu privire la compensarea judiciară efectuată de prima instanță, potrivit căreia aceasta a reținut existența creanțelor reciproce.

Creanța recurentei era rezultatul faptului că factura fiscală de avans a fost achitată de ea la scadență, iar în urma stornării acesteia nu s-a mai ținut cont de cursul valutar, cum s-a arătat că ar fi trebuit să se țină cont, pârâta fiind dezavantajată cu suma de 26.632,24 RON.

Or, instanța de apel reține în considerente că "Atâta timp cât se rețin diferențe de curs valutar și se impune pârâtei să realizeze plata la un anumit curs, dintr-o anumită zi, este firesc (tratament juridic egal) să se impună reclamantei să procedeze de aceeași manieră atunci când realizează stornarea facturii ce reprezintă avans de preț. Întrucât nu se permite ca niciuna dintre părțile contractuale să fie păgubită, sub aspect valoric de fluctuațiile monedei naționale, în condițiile în care prețul a fost stabilit într-o monedă străină, motivul de apel formulat apare ca nefondat".

Cu toate acestea, deși în considerente a motivat respingerea motivului de apel formulat de SC A. SRL, și a arătat că se impune compensarea, în dispozitiv instanța de apel îi acorda acesteia suma totală solicitată de aceasta cu titlu de diferență de curs valutar (42.427 RON), fără a mai aplica diferența rezultată din compensarea creanțelor reciproce, așa cum reținuse în considerente (adică suma de 15.794,76 RON rezultată prin scăderea creanței recurentei-pârâte în valoare de 26.632,24 RON din creanța SC A. SRL în valoare de 42.427 RON).

Decizia instanței de apel apare ca nelegală și în ceea ce privește penalitățile de întârziere solicitate de pârâtă, fiind insuficient nemotivată și lipsită de temei legal, devenind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Se solicită a se observa că instanța de apel nu a stabilit, în mod clar, situația, de fapt și argumentele, pentru care a considerat că anexa la contractul de vânzare-cumpărare depusă de SC A. SRL este cea relevantă și care exprimă acordul de voință al părților, și că, în consecință, nu a stabilit în mod neechivoc nici termenele la care SC A. SRL trebuia să realizeze livrarea și punerea în funcțiune a stației de preepurare.

De asemenea, instanța de apel nu a analizat argumentele pârâtei din motivele de apel și nici probatoriul administrat, limitându-se la a păstra motivarea instanței de fond, dar fără a argumenta care este rațiunea acestui fapt care este motivul pentru care nu a luat în considerare argumentele recurentei-pârâte din motivele de apel.

Instanța de apel, la fel ca și instanța de fond, nu face referire la toate probele aflate la dosarul cauzei și nu menționează în niciun moment de ce argumentele și probele pârâtei-reclamante, care erau importante și puteau conduce la o concluzie diametral opusă față de cea reținută în apel, au fost înlăturate în apel.

Instanța de apel s-a mărginit a face referire doar la aspectele reținute de instanța de fond și la anumite înscrisuri depuse doar de către SC A. SRL, înscrisuri cu privire la care (i.e. avizul de însoțire a mărfii) s-a recunoscut de către martorul indicat de SC A. SRL că a fost completat de către acesta, iar nu de către recurenta-pârâtă, motiv pentru care recurenta-pârâtă s-a înscris în fals împotriva acestui înscris.

Deși se reține că pârâta avea obligația de a susține afirmațiile prin probe de natură a genera stabilirea unei stări de fapt clare și neechivoce, nu a analizat în niciun moment aceste probe - probatoriul depus de pârâtă, respectiv documente care erau semnate de ambele părți.

De asemenea, instanța de apel nu a răspuns în niciun moment criticilor pârâtei potrivit cărora expertiza criminalistică dispusă în cauză a concluzionat că nu se poate stabili dacă anexa prezentată de pârâtă reprezintă un fals sau reprezintă o imprimare ulterioară contractului a anexei în urma negocierii dintre părți, aspect reținut în mod greșit de către instanța de fond.

Instanța de apel nu a analizat nici argumentele prezentate de pârâtă cu privire la data punerii în funcțiune a stației și nici nu menționează rațiunea pentru care nu le ia în considerare, limitându-se la a arăta că "faptul punerii efective în funcțiune a instalației în cauză a fost corect reținut și identificat ca atare de către instanța de fond, în urma probațiunii administrate".

Or, din aceste considerente rezultă că instanța de apel nu cunoștea nici măcar obiectul actului juridic dedus judecății, din moment ce reține punerea în funcțiune a unei instalații, deși contractul de vânzare avea ca obiect modernizarea unei stații de preepurare, care era constituită dintr-o serie de instalații diferite care trebuiau asamblate. De aici probabil și confuzia instanței de fond cu privire la data reală a punerii în funcțiune.

Raportat la argumentele de mai sus, respectiv la faptul că instanța de apel nu a stabilit concret situația de fapt în raport de toate motivele de fapt invocate în dosar, ignorând complet argumentele pârâtei, cărora nu le-a răspuns sub vreo formă, decizia instanței de apel apare, în același timp, ca lipsită de temei legal, devenind incident și motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În subsidiarul motivului de recurs anterior, în măsura în care se consideră totuși că se poate exercita controlul judiciar asupra deciziei instanței de apel, în raport de situația de fapt și de probatoriul administrat în cauză, se solicită a se constata că motivarea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1199 - 1203 C. civ. 1864, care reglementează prezumțiile - fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanța de apel avea obligația a stabili, cu corecta aplicare a dispozițiilor legale, care este materializarea acordului de voință a părților - respectiv care este înscrisul în care acest acord este materializat.

Instanța de apel a procedat în acest sens prezumând greșit că livrarea s-a făcut în termenul prevăzut în anexa depusă de SC A. SRL, luându-se în considerare scrisorile de trăsură și presupusul aviz de expediție depus de SC A. SRL, precum și Procesul-verbal din 29 octombrie 2007 privind recepția unor instalații.

Menționează că exemplarul prezentat de pârâtă prevedea că livrarea trebuia făcută pe 25 octombrie 2007, iar punerea în funcțiune pe 30 noiembrie 2007, însă aceasta s-a realizat abia în 7 ianuarie 2008.

Sub acest aspect, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1199 - 1203 C. civ. 1864 care reglementează prezumțiile.

Se susține că instanța de apel trebuia să analizeze faptele cunoscute, în totalitatea acestora și, pornind de la acestea, să aplice corect prevederile legale care reglementează prezumțiile, și să concluzioneze că prezumția era în favoarea recurentei-pârâte, iar nu a SC A. SRL.

În acest caz, faptele cunoscute care trebuiau avute în vedere de instanța de apel erau:

(i) expertiza Laboratorului de Expertiză Criminalistică Cluj a reieșit faptul că nu se poate stabili dacă anexa prezentată de recurenta-pârâtă reprezintă un fals sau reprezintă o imprimare ulterioară contractului a anexei în urma negocierii dintre părți;

(ii) CMR-urile reținute de instanța de apel și datate 25 octombrie 2007 proveneau de la societatea producătoare, nu de la SC A. SRL erau redactate în spaniolă și nu se menționează concret ce bunuri s-au livrat cu aceasta - respectiv dacă au fost livrate toate bunurile sau doar o parte;

(iii) avizul de expediție datat 26 octombrie 2015 depus la dosarul cauzei de către SC A. SRL a fost completat de către reprezentantul reclamantei care a și recunoscut în instanță că notarea făcută pe aviz privind recepționarea mărfurilor de către SC B. SA îi aparține, motiv pentru care recurenta-pârâtă s-a înscris în fals împotriva acestuia; în plus, dacă CMR-urile purtau data de 25 octombrie 2007, de ce ar fi fost predat avizul de expediție în 26 octombrie 2007;

(iv) conform declarației martorului I., martor al SC A. SRL care a declarat că "am plecat de la societatea pârâtă înainte de Crăciun", deci după data presupusei puneri în funcțiune a stației, astfel cum aceasta a fost reținută de instanță (14 decembrie 2007);

(v) Procesul-verbal din 29 octombrie 2007 încheiat între SC A. SRL și SC B. SA s-a încheiat pentru recepția primei părți a instalațiilor livrate cu CMR-urile din 25 octombrie 2007;

(vi) Ultimele elemente ale stației s-au livrat în data de 11 decembrie 2007 astfel cum rezultă din:

• Procesul-verbal de recepție al utilajelor din 11 decembrie 2007 care atestă faptul că la 11 decembrie 2007 au fost recepționate a doua parte a instalațiilor ce fac obiectul contractului mai sus amintit, respectiv: instalația de oxidare nitriți, instalație de neutralizare în flux continuu și floculare, instalație de recuperare acid sulfuric, instalație sedimentare slam, instalație tratare finală, instalație colectare concentrate uzate, instalație de monitorizare, control stație, separatoare de ulei, aceste utilaje fiind însoțite de facturile emise din data de 11 decembrie 2007, certificate de calitate, declarații de conformitate emise în aceeași zi.

• facturile emise din data de 11 decembrie 2007 sunt completate la rubrica expediție, menționându-se data livrării ca fiind 11 decembrie 2007, inclusiv ora livrării și sunt semnate de ambele părți;

• pe declarațiile de conformitate aferente facturilor emise la 11 decembrie 2007 apare specificat faptul că "Noi, SC A. SRL asigurăm, garantăm și declarăm pe propria răspundere [...] că produsul Instalație de Tratare Finală, livrat către SC B. SA Bacău cu Factura din 11 decembrie 2007 conform Contractului din 24 iulie 2007"

(vii) Procesul-verbal din 11 decembrie 2007 privind finalizarea montajului la stația de preepurare a apelor reziduale și a decantoarelor de nămol și punerea în funcțiune a acesteia încheiat între recurenta-pârâtă și SC A. SRL (anexa 6 la completarea raportului de expertiză contabilă) în care se menționează că stația "va funcționa încă 20 de zile în regim de probe tehnologice". Potrivit clauzelor contractuale, reclamanta avea obligația punerii în funcțiune a instalației, ceea ce presupunea predarea către beneficiar a instalației în stare de funcționare, după finalizarea tuturor probelor tehnologice, pentru ca parametrii stației să ajungă în limitele cerute de standardul de mediu, prin Autorizația Integrată de Mediu IPPC, acesta fiind motivul pentru care punerea în funcțiune efectivă s-a făcut la 7 ianuarie 2008, așa cum rezultă din procesul-verbal depus de recurenta-pârâtă în care se menționează "am procedat la predarea, respectiv primirea în exploatare a stației de preepurare".

(viii) Procesul-verbal încheiat între J., SC A. SRL și SC B. SA din 14 decembrie 2007 menționează că au fost finalizate lucrările de montaj și reglare (deci nu punere în funcțiune) la instalația de tratare a apelor pentru tratamentul evacuărilor de la liniile galvanice.

(ix) Anexa la contract depusă de pârâtă în fața instanței de fond este identică cu cea depusă la Administrația Fondului pentru Mediu, în vederea obținerii unui proiect de finanțare din Fondul de Mediu a fost cu mult înainte de orice litigiu dintre părți.

(x) cererea adresată de pârâtă către AFM prin care s-a solicitat amânarea Cererii de tragere a fondurilor nerambursabile din data de 30 noiembrie 2007, până la data de 7 ianuarie 2008.

Prin urmare, după analizarea faptelor cunoscute - menționate mai sus, instanța nu putea să aplice prezumția că înscrisul care materializează acordul părților este cel prezentat de SC A. SRL, ci că cel prezentat de pârâtă materializează acest acord.

Într-un al doilea subsidiar, motivarea instanței de apel, privind soluționarea cererii reconvenționale referitor la penalitățile de întârziere, a fost dată în urma interpretării greșite a actului dedus judecății - contractul de vânzare încheiat între părți - fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Din motivarea instanței de apel rezultă că nu s-a stabilit cu certitudine care este exemplarul relevant al anexei la contractul de vânzare-cumpărare, respectiv dacă exemplarul SC A. SRL este cel real, sau exemplarul recurentei-pârâte, din moment ce nici expertiza tehnică administrată în cauză nu a putut releva cu exactitate acest fapt.

Prin urmare, instanța de apel, cât și cea de fond, aveau obligația de a face aplicarea dispozițiilor privind regulile de interpretare a contractelor prevăzute în C. civ.

În acest sens, se învederează art. 983 C. civ. care prevede "Când este îndoială, convenția, se interpretează în favoarea celui ce se obligă".

Or, redactorul actului juridic este vânzătoarea stației de preepurare, respectiv SC A. SRL, așa cum rezultă din chiar cuprinsul acestuia, din moment ce contractul de vânzare poartă antetul SC A. SRL.

Așadar, dacă instanța de apel ar fi procedat în mod legal și ar fi făcut aplicarea acestei reguli de interpretare, obligatorie pentru interpretarea contractelor, instanța de apel trebuia să rețină că datele de livrare și punere în funcțiune erau cele prevăzute în anexa la contract depusă de pârâtă, iar nu de SC A. SRL, caz în care recurenta era îndreptățită la primirea penalităților de întârziere calculate conform clauzei 7.1 din contractul de vânzare, respectiv 0,1% din preț pe fiecare zi de întârziere.

S-a mai susținut că decizia instanței de apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea normelor de procedură, impunându-se casarea în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Învederează că expertul tehnic în chimie nu are competența de a se pronunța cu privire la calculul și/sau compararea unor sume provenite din facturi, sau reprezentând salarii etc., aceasta fiind exclusiv în competența expertului contabil.

După cum s-a reținut și în doctrină, pentru a interveni nulitatea este necesară îndeplinirea cumulativă a trei condiții:

a) actul să fie îndeplinit fie cu nerespectarea condițiilor de fond sau de formă prevăzute de lege, fie de un funcționar care nu are competența să le îndeplinească;

b) actul de procedură să producă părții o vătămare;

c) vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului.

Or, instanța de apel și-a întemeiat soluția de respingere a motivului de apel privind beneficiul nerealizat pe baza unei expertize tehnice în specialitatea chimie în care s-a concluzionat că pârâta ar fi făcut economii prin achiziționarea materiilor prime gata preparate din Polonia.

Instanța de apel a reținut că opinia expertului în chimie exprimă "un punct de vedere pertinent în acel domeniu" ignorând ca, prin reținerea acestor concluzii, domeniul în care s-a exprimat punctul de vedere nu este chimie, ci contabilitate, din moment ce s-au făcut aprecieri cu privire la "economiile" făcute de recurentă cu salariile, materia primă etc., calcule care nu sunt de competența unui expert tehnic în chimie.

Sub acest aspect, învederează că potrivit prevederilor art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000 experții tehnici judiciari pot efectua expertize judiciare numai în specialitatea în care au fost atestați.

Așadar instanța de apel a pronunțat decizia în temeiul unui act de procedură întocmit de un funcționar necompetent, respectiv expertul tehnic în chimie, acesta exprimând o simplă părere personală, fără a avea o bază științifică, din moment ce nici măcar nu s-au efectuat calcule care să arate cum a ajuns la această concluzie.

Mai mult, instanța de apel a ignorat complet constatările expertului contabil cu privire la aceleași aspecte, constatări care sunt precizate la pct. 3.4 din Raportul de expertiză contabilă în care s-au calculat diferențele de sume între materia primă pregătită, achiziționată de pârâtă din cauză că stația cumpărată de la SC A. SRL nu a funcționat și sumele constând în cheltuielile cu materia primă nepregătită și cu pregătirea acestei materii prime, dacă stația ar fi funcționat normal.

Prin urmare, și a doua condiție este îndeplinită, respectiv vătămarea recurentei rezultă tocmai din faptul că au fost calculate sume constând în beneficiul nerealizat de către pârâtă de care a fost lipsită ca urmare a nefuncționării normale a stației, însă, cu toate acestea, instanța de apel a pronunțat decizia în temeiul raportului de expertiză întocmit de funcționarul necompetent - expertul în chimie.

Și a treia condiție este îndeplinită, respectiv aceea că vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului viciat, respectiv prin casarea deciziei instanței de apel și trimiterea cauzei instanței de apel în vederea rejudecării, potrivit art. 313 C. proc. civ.

În subsidiar, în măsura în care nu se consideră că se impune casarea hotărârii instanței de apel pentru motivul de recurs menționat anterior se solicită să se constate că motivarea instanței de apel este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii - fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Învederează că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod nelegal dispozițiile sus menționate, din moment ce a respins motivul de apel invocat de pârâtă cu privire la acordarea beneficiului nerealizat, luând în calcul opinia exprimată de expertul tehnic în chimie care a precizat că apelanta ar fi făcut, de fapt, economii prin achiziționarea de materie primă pregătită, decât dacă ar fi folosit stația achiziționată de la SC A. SRL pentru a pregăti materia primă nepregătită.

Or, după cum s-a arătat mai sus, expertul tehnic în chimie nu se putea pronunța cu privire la calculul și/sau compararea unor sume provenite din facturi, sau reprezentând salarii etc., aceasta fiind exclusiv în competența expertului contabil, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 6 din O.G. nr. 65/1994 republicată. privind organizarea activității de expertiză contabilă și a contabililor autorizați.

Ca atare, instanța de apel a pronunțat decizia cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 201 alin. (1) C. proc. civ., cele ale art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000 și art. 6 din O.G. nr. 65/1994 republicată, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimata reclamantă-pârâtă a formulat întâmpinare prin care se apără în fapt și în drept împotriva pretențiilor recurentei pârâtă-reclamantă.

Examinând actele și lucrările dosarului, prin raportare la motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține că recursul declarat este fondat pentru următoarele considerente:

Instanța de apel a statuat nelegal asupra existenței creanței pretinsă de către reclamanta-pârâtă cu titlu de diferență de curs valutar și de penalități de întârziere aferente, precum și cu titlu de penalități pentru plata cu întârziere de către pârâta-reclamantă a facturilor emise în considerarea prețului contractual stabilit între părți, în condițiile în care, în Contractul de vânzare-cumpărare din 24 iulie 2007, s-a convenit compensarea daunelor-interese doar pentru cazul în care reclamanta vânzător ar suferi un prejudiciu ca urmare a executării cu întârziere a obligației principale de plată a prețului (art. 7.1 din contract) și nu și în situația deprecierii unității monetare, din perspectiva puterii sale de cumpărare (cum a susținut în mod neîntemeiat reclamanta-pârâtă prin cererea de chemare în judecată inițială)

Astfel fiind, sunt fondate criticile recurentei-cumpărătoare potrivit cărora plata stației de neutralizare, individualizată în contractul părților, trebuia efectuată la termenele stipulate în art. 3 din contract, în baza facturilor emise de către reclamanta-vânzătoare, în moneda națională, prin raportare la cursul valutar al B.N.R. de la data emiterii facturii, câtă vreme prețul bunului vândut a fost stipulat în euro, tocmai pentru a se evita inechitățile generate de situația economică inflaționistă și de scăderea puterii de cumpărare a monedei naționale, iar plățile între rezidenți, care fac obiectul comerțului, se pot realiza doar în lei (moneda națională) cum prevăd dispozițiile Regulamentului nr. 4/2005 al B.N.R., în vigoare la momentul încheierii contractului părților.

Sintagma "cursul B.N.R. din data efectuării plății", inserată în art. 3 din contractul părților, nu desemnează faptul că se calculează un curs valutar deosebit în raport de momentul la care se achită efectiv prețul consemnat în factura emisă de către vânzătoare, ci împrejurarea că nașterea obligației pecuniare și, respectiv, data scadenței datoriei are loc la momentul emiterii facturii cu prețul convenit, cumpărătoarei-pârâte revenindu-i obligația de a achita din acel moment prețul în echivalentul în lei. Este necesar a se avea în vedere cursul valutar de la data emiterii facturii pentru că doar atunci se poate discuta despre exigibilitatea obligației de plată, despre momentul nașterii raportului juridic obligațional și despre eventualele întârzieri la plată, generatoare de penalități, cum se arată în art. 7.1 din contract.

În contextul în care instanța de apel a interpretat greșit convenția părților și a nesocotit voința acestora, clar exprimată prin actul juridic dedus judecății, de a stabili cuantumul obligației de plată prin raportare la cursul valutar de la data emiterii facturii, ca expresie a asigurării echilibrului valoric între prestațiile stipulate, Înalta Curte apreciază ca fondate motivele de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. prin raportare la art. 969 - 970 C. civ. de la 1864.

În continuare, se observă că cererea de chemare în judecată prin care în mod neîntemeiat s-a solicitat obligarea pârâtei-cumpărătoare la plata sumei de 7.278,16 euro, desemnând diferența de curs valutar, și la plata sumei de 21.066,36 euro, desemnând penalități de întârziere aferente debitului pretins cu titlu de diferență curs valutar (cu motivarea că deși s-a achitat integral prețul bunului vândut, plata acestei sume s-a efectuat de către recurenta-cumpărătoare în mai multe tranșe, la cursuri euro/leu diferite) și care s-a înregistrat pe rolul instanței de judecată la data de 15 noiembrie 2010, a suferit o modificare după aproape patru ani de zile, la termenul de judecată din 12 septembrie 2014. Cu această ocazie s-a solicitat a se constata, ca urmare a diferențelor de curs valutar, cumpărătoarea nici nu ar fi achitat în fapt prețul convenit, datorând cu titlu de penalități de întârziere suma de 99.852 RON, calculată asupra sumei de 42.427 RON, diferență de curs valutar datorată la 11 septembrie 2014, data precizării cererii de chemare în judecată.

Asupra acestei chestiuni instanța de apel s-a pronunțat în sensul admiterii acțiunii principale precizate, acordând mai mult decât prima instanță care cenzurase penalitățile de întârziere, aferente debitului solicitat cu titlu de diferență curs valutar. Se remarcă așadar faptul că, pe fondul nemulțumirii reclamantei-vânzătoare de a nu primi prețul facturat al bunului vândut în chiar ziua emiterii facturilor, instanța de apel a acordat, cu titlu de penalități de întârziere, toate sumele solicitate prin acțiunea principală precizată, într-o situație de confuzie generată de pretențiile apelantei-reclamantă.

Așa cum s-a mai arătat, pretențiile reclamantei din cererea promovată la 15 noiembrie 2010 nu decurg din plata cu întârziere a prețului ce trebuia achitat în mod eșalonat în condițiile art. 3.2; chiar și în apel, reclamanta susținând că doar în raport de momentul achitării facturilor s-au înregistrat diferențe de curs valutar pe care nu înțelege să le accepte și care, în opinia sa, echivalează cu o insuficientă plată a prețului.

Această interpretare a contractului părților de către apelanta reclamantă nu putea fi primită pentru considerentele prezentate mai sus, fiind în dezacord cu clauza penală inserată la art. 7.1 din contract dar și cu ideea de variație a indicelui (mărimii) de referință, care presupune achitarea creanței în lei de către pârâta-cumpărătoare, prin raportare la momentul emiterii facturii de către reclamanta-vânzătoare. De altfel, orice interpretare contrară ar înfrânge voința părților care au inserat în euro prețul bunului vândut tocmai pentru a evita ca la momentul plății, distinct eșalonat în funcție de etapele receptării, finalizării montajului și punerii în funcțiune a bunului, să se producă o inechitate generată de scăderea puterii de cumpărare a monedei naționale (leul).

Față de cele expuse apar ca întemeiate criticile recurentei pârâtă-cumpărătoare sub aspectul nelegalității deciziei atacate prin care s-a admis cererea de chemare în judecată precizată.

În raport de aprecierea ca neîntemeiată a acțiunii principale, Înalta Curte nu va mai analiza celelalte critici ale recurentei sub aspectul contradictorialității între considerentele deciziei recurate și dispozitivul acesteia, neputându-se dezvolta în condiții de legalitate ideea compensării creanțelor decurgând din diferențele de curs valutar.

Cât privește motivele de recurs prin care se critică decizia atacată din perspectiva dezlegării dată cererii reconvenționale de către instanța de apel, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate deoarece se încearcă să se lărgească cadrul stabilit în mod clar de dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. care prevăd că se pot invoca aceste motive de recurs numai dacă hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, dacă a avut loc schimbarea naturii ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății prin interpretarea greșită a acestuia or dacă hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a legii. Instanța de apel s-a pronunțat în raport de probele administrate, iar judecătorul care a cercetat fondul cauzei a luat în mod corect în considerare varianta anexă la contract prezentată de reclamantă. În plus, criticile nu se pot circumscrie motivelor prevăzute de normele legale invocate câtă vreme în justificarea art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. se susține, în esență, același lucru, și anume că instanța de apel, ca și cea de fond, nu au făcut referire la toate probele aflate la dosarul cauzei, și nu au menționat de ce argumentele și probele pârâtei-reclamante, care erau importante și puteau duce la o soluție diametral opusă față de cea reținută în cauză, au fost înlăturate. În opinia recurentei, instanța de apel și cea de fond nu au analizat niciun moment întreaga situație de fapt, ignorând aspecte care se aflau la dosarul cauzei și nepronunțându-se cu privire la argumentele pârâtei, conform cărora anexa relevantă la contract era cea depusă de recurentă, iar nu cea prezentată de intimata-reclamantă. În același context al criticilor recurentei s-a mai susținut că instanța de apel a încălcat prevederile legale ale art. 1199 - 1203 C. civ. 1864, care reglementează prezumțiile, atunci când a considerat că anexa la contractul părților prezentată de intimata reclamantă este cea reală și relevantă.

Modul în care instanțele au interpretat înscrisurile depuse la dosar în dovedirea pretențiilor pârâtei-reclamante, nu echivalează cu schimbarea naturii sau a înțelesului actului juridic dedus judecății, iar reținerea ca relevantă a unei anexe la contract, pe baza unei expertize de specialitate efectuată în cauză, se circumscrie atribuției judecătorului de a aprecia asupra probelor și situației de fapt din dosar. La rândul ei, prezumția are statut de probă și, ca și în cazul celorlalte critici subsumate soluționării cererii reconvenționale, se observă cum recurenta circumscrie practic, motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., critici de netemeinicie și nu de nelegalitate, ceea ce nu este permis în prezenta cale de atac. Recurenta urmărește o reapreciere a probelor administrate care să conducă la stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută în dosar. Numai că în recurs este inadmisibilă o reapreciere a probelor și, față de situația de fapt reținută (și care nu mai poate fi schimbată în recurs), nu rezultă nici lipsa temeiului legal, nici vreo încălcare a legii sau o aplicare greșită a acesteia.

S-a mai susținut că decizia instanței de apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea normelor de procedură, impunându-se casarea acesteia în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Din această perspectivă, recurenta reia criticile din apel pentru a învedera încă o dată că expertul tehnic în specialitatea chimie nu avea competența de a se pronunța cu privire la calculul și/sau compararea unor sume provenite din facturi sau reprezentând salarii etc., aceasta fiind exclusiv în competența expertului în specialitatea contabilitate. Acestor chestiuni li s-a răspuns însă punctual de către instanța de apel iar recurenta nu indică în concret în ce ar consta greșita apreciere a probatoriului de către judecători. În mod corect instanța de apel a reținut că obiectivele stabilite în seama doamnei expert F. se circumscriu specialității sale științifice, având relevanță pentru justa soluționare a cauzei și că nu s-ar putea aprecia că nu ar putea exprima un punct de vedere pertinent în privința economiilor efectuate de recurentă, atâta timp cât întrebarea a fost adresată unui specialist în domeniu, fără a fi necesar a se determina, în concret, cuantumul economiilor, exprimate valoric, în cifre exacte. Nu în ultimul rând, se constată că recurenta nu indică vătămarea care i s-ar fi produs cu ocazia exprimării punctului de vedere asupra stării sale economice de către expert și că nici nu dezvoltă ideea întocmirii raportului de expertiză în specialitatea chimie de către un funcționar necompetent. Evident că și în acest caz, recurenta se arată de fapt nemulțumită de o parte din concluziile expertizei tehnice însușită de către instanță, fără a se situa în ipoteza legală invocată (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.) în ceea ce privește nulitatea relativă, care să poată fi valorificată pe calea recursului. Expertiza în specialitatea chimie a fost realizată de un expert autorizat în condițiile O.G. nr. 2/2000 iar la termenul de judecată la care prima instanță a discutat obiecțiunile părților asupra respectivei expertize, pârâta nu a contestat abilitatea or competența expertului de a se pronunța cu privire la cele ce trebuiau lămurite în dosar.

Pentru considerentele prezentate, având în vedere și prevederile legale invocate, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va admite recursul declarat S.C. B. SA și va modifica decizia atacată în sensul că va admite apelul pârâtei-reclamante, va respinge apelul reclamantei-pârâte și va schimba în parte sentința apelată în sensul că va respinge în tot acțiunea principală precizată de SC A. SRL. Va păstra celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SA Bacău împotriva Deciziei civile nr. 1.266 din 30 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o modifică în parte, și, în consecință:

Respinge apelul formulat de reclamanta SC A. SRL București împotriva Sentinței civile nr. 323 din 6 februarie 2015, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, ca nefondat.

Admite apelul formulat de pârâta SC B. SA Bacău împotriva aceleiași sentințe, pe care o schimbă în parte, în sensul că respinge, ca neîntemeiată, acțiunea precizată formulată de reclamanta SC A. SRL București împotriva pârâtei SC B. SA București.

Păstrează restul dispozițiilor sentinței apelate.

Obligă intimata-reclamantă SC A. SRL București să plătească recurentei-pârâte SC B. SA București suma de 9.205 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie 2016.

Procesat de GGC - N