Agency head liable for daily penalty until executing final judgment; appeals rejected

Decizia nr. 3761/2015

Deliberând asupra prezentelor recursuri, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 11 noiembrie 2013 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și precizată la 23 ianuarie 2014 în ședință publică, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Agenția Domeniilor Statului, Conducătorul Agenției Domeniilor Statului și B., în calitate de conducător al A.D.S., solicitând instanței să dispună obligarea pârâților la:

- plata unei amenzi civile în cuantum de 20% din salariul minim brut pe zi de întârziere în sarcina conducătorului autorității publice începând cu data de 15 februarie 2013 și până la data îndeplinirii obligației „de a face”, adică soluționarea cererii nr. 12728 din 01 iulie 2011 în ceea ce privește întocmirea protocolului de predare-primire asupra terenului în suprafață de 2,7 ha cu sere, pe vechiul amplasament, în incinta SC C. SA;

- plata unei sume în cuantum de 8.000 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de neîndeplinirea obligațiilor stabilite în sentința civilă nr. 6466 din 07 noiembrie 2011 pe perioada 15 februarie 2013-15 octombrie 2013.

2. Soluția instanței de fond

Prin sentința nr. 384 din 6 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale active și excepția inadmisibilității cererii, invocate de pârâtul B. - Președinte al A.D.S. și de pârâta Agenția Domeniilor Statului, a admis în parte excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul B. - Președinte al A.D.S. relativ la intervalul 15 februarie 2013-10 noiembrie 2013 și, în consecință, a respins cererea, astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâtul B., ca privind o persoană fără calitate procesuală pasivă pentru același interval, a admis excepția nulității cererii de chemare în judecată formulată generic și, în consecință, a constatat nulitatea cererii formulate de reclamantă „în contradictoriu cu pârâtul Conducătorul Agenției Domeniilor Statului” pentru intervalul 15 februarie 2013-10 noiembrie 2013.

Prin aceeași sentință, s-a admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, și a fost aplicată pârâtului B., în calitate de conducător (Președinte) al Agenției Domeniilor Statului, o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, începând cu data de 11 noiembrie 2013 și până la executarea sentinței civile nr. 6466 din 07 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sau până la data eliberării acestuia din funcția publică de Președinte al Agenției Domeniilor Statului, respingând în rest cererea ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în esență că, prin sentința civilă nr. 6466 din 07 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosar nr. x/2/2011, irevocabilă prin decizia nr. 115 din 15 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a admis acțiunea formulată de reclamantele D. și E. în contradictoriu cu pârâta Agenția Domeniilor Statului, fiind obligată pârâta la soluționarea cererii reclamantelor nr. 12728 din 01 iulie 2011 în ceea ce privește întocmirea protocolului de predare-preluare asupra terenului în suprafață de 2,7 ha cu sere, pe vechiul amplasament, în incinta SC C. SA.

În cauză este necontestat că Agenția Domeniilor Statului nu a adus la îndeplinire obligația rezultată din hotărârea judecătorească menționată, autoritatea publică invocând imposibilitatea de a proceda la executare din considerente legate de conduita unor terțe autorități publice.

Acțiunea a fost considerată întemeiată în parte, respectiv în limita aplicării în sarcina pârâtului B., în calitate de conducător (Președinte) al Agenției Domeniilor Statului, a unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere începând cu data de 11 noiembrie 2013 și până la executarea sentinței civile nr. 6466 din 07 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sau până la data eliberării acestuia din funcția publică de Președinte al Agenției Domeniilor Statului.

Instanța a apreciat că motivele invocate de pârâți în pretinsa justificare a neexecutării sentinței civile nr. 6466 din 07 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, nu fac altceva decât să repună în discuție aspecte deja tranșate cu putere de lucru judecat, atât prin hotărârea instanței de fond, cât și prin decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație, secția contencios administrativ și fiscal, în soluționarea recursului.

Or, prin această poziție procesuală, autoritatea publică obligată (A.D.S.) neagă însăși esența titlului executoriu, impunând intervenția activă a conducătorului acesteia pentru asigurarea executării sentinței civile nr. 6466/2011, în caz de omisiune, această intervenție fiind asigurată sub constrângerea art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Cât privește capătul de cerere privind acordarea de daune în cuantum de 8.000 RON, prima instanță a apreciat că este neîntemeiat, reținând că dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 fac trimitere la art. 894 C. proc. civ., prin care nu se instituie obligativitatea despăgubirilor, ci se instituie penalități, iar această măsură de constrângere este lăsată la aprecierea judecătorului. În plus, penalitățile se acordă sub forma unei sume fixe stabilite pentru fiecare zi de întârziere, urmând ca lichidarea lor, în sensul stabilirii cuantumului definitiv cuvenit creditorului, să se facă la un moment ulterior, respectiv dacă în termen de 3 luni de la data comunicării hotărârii de stabilire debitorul tot nu a executat obligația ce îi incumbă.

Or, în cauză, reclamanta pretinde acordarea unei sume globale cu titlu de despăgubire, fără a exista un temei de drept care să îi recunoască un astfel drept la acest moment al chestiunii litigioase privind neexecutarea hotărârii judecătorești favorabile și fără a justifica în vreun fel prejudiciul invocat.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva Sentinței civile nr. 384 din 6 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recursuri reclamanta A. și pârâtul B. - conducătorul Agenției Domeniilor Statului.

Motivul de casare invocat de recurenta reclamantă A. este reprezentat de greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.].

Recurenta reclamantă a criticat soluția de respingere a capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâților la plata de despăgubiri în cuantum de 8.000 RON, arătând că, din modalitatea în care este redactat textul art. 24 din Legea contenciosului administrativ, reiese faptul că, atunci când este dispusă amendarea conducătorului instituției, ca o consecință a existenței culpei acestuia, în mod necesar și obligatoriu se va dispune și acordarea de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat de neexecutarea hotărârii judecătorești.

A precizat că acest prejudiciu reprezintă lipsa de folosință a terenului în suprafață de 2,7 ha.

A solicitat, în consecință, admiterea recursului său și modificarea sentinței în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

La rândul său, recurentul pârât B. a invocat următoarele motive de casare:

- motivare contradictorie care echivalează cu necercetarea pe fond a cauzei [art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.]

- interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății decurgând din interpretarea greșită a legii [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.]

În dezvoltarea primului motiv de casare, recurentul pârât a criticat sentința pentru neanalizarea argumentelor părților și lipsa punctului de vedere al instanței față de fiecare argument relevant.

Referitor la al doilea motiv de casare, a arătat că instanța de fond, cu aplicarea și interpretarea greșită a legii, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, a admis doar în parte excepția lipsei calității sale procesuale pasive și excepția nulității cererii de chemare în judecată formulată generic în contradictoriu cu pârâtul Conducătorul Agenției Domeniilor Statului.

De asemenea, cu aplicarea greșită a legii, a admis în parte acțiunea și i-a aplicat recurentului pârât, în calitate de conducător (Președinte) al Agenției Domeniilor Statului o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere începând cu data de 11 noiembrie 2013 și până la executarea sentinței civile nr. 6466 din 07 noiembrie 2011 sau până la data eliberării acestuia din funcția publică de Președinte al Agenției Domeniilor Statului.

Astfel, instanța de fond a dat o interpretare greșită art. 24 din Legea nr. 554/2004, apreciind că „nu are relevanță” faptul că recurentul nu îndeplinea funcția de conducător al A.D.S. la data împlinirii termenului de executare a sentinței nr. 6466 din 07 noiembrie 2011, deși rațiunea legiuitorului a fost aceea de a sancționa atitudinea culpabilă a persoanei care la data împlinirii termenului înlăuntrul căruia trebuia executată hotărârea pronunțată în contencios administrativ exercita funcția de conducător al autorității publice obligate.

În plus, atitudinea culpabilă trebuie dovedită de persoana care solicită aplicarea prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, iar în speță reclamanta nu a făcut o astfel de probă, iar instanța nu a analizat acest aspect.

A considerat recurentul pârât că acest mod greșit de interpretare a determinat legalizarea abuzului de drept, în condițiile în care a fost făcut răspunzător pentru inacțiunea predecesorilor săi.

A precizat, totodată, recurentul că au existat motive legale care au dus la imposibilitatea executării hotărârii, aspecte care nu au fost analizate cu ocazia pronunțării sentinței nr. 6466/2011.

În acest sens, a invocat dispozițiile art. 9 din H.G. nr. 626/2001 și ale art. 3 alin. (3) din Legea nr. 268/2001, precizând că este necontestat faptul că terenul în litigiu este un teren pe care se află investiții (sere), astfel că, în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 1/2000 și a normelor interne ale A.D.S. privind încheierea protocoalelor de predare preluare a terenurilor cu destinație agricolă între Agenția Domeniilor Statului și comisiile locale, predarea unor astfel de terenuri către comisiile locale nu se poate realiza decât în condițiile în care se comunică de către Comisia județeană de fond funciar Ilfov hotărârea de validare a amplasamentului emisă conform art. 5 lit. f) din H.G. nr. 890/2005, precum și a acordului între proprietarul investiției și foștii proprietari deposedați, întocmit conform art. 4 din Legea nr. 1/2000.

Recurentul a reiterat faptul că adresa Instituției Prefectului Județului Ilfov din 14 martie 2011 se referă la delimitarea amplasamentului și predarea acestuia Comisiei locale Popești Leordeni și la stadiul în care se afla întocmirea proiectului de delimitare suprafeței de teren de 2,7 ha, iar nu la înaintarea unei documentații de retrocedare.

De asemenea, A.D.S. nu a fost parte în dosarul soluționat prin sentința nr. 1441 din 28 mai 2008, prin care s-a stabilit predarea terenului către reclamanta pe vechiul amplasament stabilit în baza unui raport de expertiză extrajudiciară, în care însă nu se precizează tarlaua și parcela, ci doar dimensiunile și vecinătățile.

A mai arătat că în luna octombrie 2013 încă nu era delimitat amplasamentul ce urma a fi predat, astfel cum rezultă din corespondența purtată între Primăria Popești Leordeni și O.C.P.I. Ilfov.

Prin urmare, nici în momentul de față nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a se proceda la întocmirea protocolului de predare a terenului în litigiu către Comisia Locală Popești Leordeni.

De altfel, instanța de contencios administrativ care a pronunțat sentința nr. 6466/2011, când a dispus obligarea A.D.S. la încheierea unui protocol de predare a terenului în litigiu, este evident că a avut în vedere predarea cu respectarea dispozițiilor legale, iar nu în lipsa documentelor prevăzute imperativ de lege.

În acest context nu se poate reține culpa recurentul și a A.D.S. în neexecutarea respectivei sentințe.

În plus din interpretarea dispozitivului sentinței rezultă indubitabil că A.D.S. a fost obligată să soluționeze cererea reclamantei, nicidecum să procedeze direct la predarea terenului, iar o cerere se poate soluționa în sensul admiterii sau respingerii acesteia.

Ca temei legal al recursului său, recurentul pârât a mai invocat și prevederile Legii nr. 268/2001, H.G. nr. 626/2001, ale legilor fondului funciar și ale Legii nr. 165/2013, precum și dispozițiile Legii nr. 554/2004.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Recurenta reclamantă A. și intimata pârâtă A.D.S. au formulat întâmpinări în cauză.

Prin încheierea de ședință din 23 iunie 2015, pronunțată în condițiile art. 493 C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu.

Recurenta reclamantă a formulat, la data de 10 iulie 2014, și un răspuns la întâmpinarea recurentului pârât.

În faza procesuală a recursului a fost administrată proba cu înscrisuri noi, recurentul pârât B. depunând la dosar hotărârea nr. 88 din 05 iunie 2014 a Comisiei Județene Ilfov pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, procesul verbal de delimitare a suprafețelor solicitate nr. 22324 din 30 iunie 2014, punct de vedere al A.N.R.P. etc., iar recurenta reclamantă depunând corespondența pe care a purtat-o cu instituțiile „responsabile cu punerea în executare a sentinței civile nr. 1441 din 28 mai 2008”.

III. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Criticile formulate de recurenta reclamantă A., ce pot fi subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la dispozițiile art. 24 și art. 25 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, sunt neîntemeiate.

Astfel, recurenta susține, practic, faptul că sentința atacată încalcă textele legale menționate, care prevăd „în mod necesar și obligatoriu” acordarea de „despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat de neexecutarea hotărârii judecătorești”.

Din art. 24 al Legii nr. 554/2004, rezultă însă dreptul creditorului obligației prevăzute în hotărârea neexecutată în termen „la penalități, în condițiile art. 894 C. proc. civ.” (art. 905 C. proc. civ., potrivit numerotării existente la data sesizării instanței).

Or, regimul penalităților reglementate de C. proc. civ. este unul special și, evident, diferit de regimul de drept comun al despăgubirilor pentru prejudicii cel puțin în ceea ce privește situația premisă și cuantificarea prejudiciului, din acest punct de vedere, atât soluția pronunțată de prima instanță, cât și argumentele expuse în susținerea acesteia fiind temeinice și legale.

Pe de altă parte, deși în acțiunea introductivă recurenta reclamantă a arătat că solicită despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea obligației stabilite prin hotărârea instanței de contencios administrativ (aceea de a soluționa cererea de întocmire a protocolului de predare-primire a terenului), în cererea de recurs a precizat faptul că prejudiciul pentru care solicită despăgubiri „reprezintă lipsa de folosință a terenului în suprafață de 2,7 ha”, ceea ce reprezintă o veritabilă modificare a acțiunii, prohibită de art. 494 raportat la art. 478 C. proc. civ., în conformitate cu care prin recurs nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, respectiv „nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi”.

Față de aceste împrejurări de fapt și de drept, recursul reclamantei apare ca fiind nefondat.

Cât privește recursul declarat de recurentul pârât B., în cuprinsul căruia se invocă neanalizarea argumentelor părților, respectiv, neredarea punctului de vedere al judecătorului fondului față de fiecare argument relevant, Înalta Curte arată că dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților, consacrând un criteriu calitativ, iar nu unul cantitativ al considerentelor instanței.

Or, hotărârea recurată, cuprinde în mod evident argumentele pe care se întemeiază soluția pronunțată, atât în ceea ce privește excepțiile invocate în cauză, cât cea prin care s-a dezlegat fondul cauzei, nefiind identificate nici „motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei” pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat.

Astfel, nu constituie motivare contradictorie faptul că pentru cererea formulată generic „în contradictoriu cu pârâtul Conducătorul Agenției Domeniilor Statului” pentru întreaga perioadă de neexecutare a sentinței s-a constatat nulitatea (pentru că nu s-a precizat identitatea conducătorului), iar pentru cererea precizată ca fiind îndreptată împotriva pârâtului B., pentru perioada ulterioară momentului numirii acestuia în funcție, nu s-a reținut nulitatea.

Pe de altă parte, nu se poate reține nici vreo omisiune a instanței de a analiza argumentele părților, întrucât prima instanță a avut în vedere aceste susțineri, iar în legătură cu o parte dintre ele a stabilit că nu pot fi primite, întrucât ar repune în discuție aspecte, nu doar intrate în puterea lucrului judecat, ci care reprezintă însăși esența titlului executoriu.

Cât privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a fost invocat prin raportare la soluția dată, atât pe excepții, cât și pe fondul cauzei.

Recurentul pârât consideră fără temei că numai persoana care exercita funcția de conducător al instituției obligate la data împlinirii termenului de punere în executare a hotărârii judecătorești poate fi sancționată, iar nu și persoanele care au ocupat această funcție ulterior împlinirii termenului.

Or, în aplicarea art. 24 din Legea nr. 554/2004, relevantă este atitudinea conducătorului instituției începând cu momentul de la care instituția este considerată în întârziere cu privire la îndeplinirea obligației prevăzute în titlul executoriu și până la momentul punerii în aplicare a acestui titlu.

Prin urmare, în speță poate face obiectul analizei instanței de executare comportamentul fiecărei persoane care a ocupat funcția de conducător al instituției publice obligate după data de 15 februarie 2013.

Desigur, fiecare astfel de persoană poate răspunde numai pentru perioada (ulterioară datei de 15 februarie 2013) în care avea posibilitatea efectivă de a dispune măsuri pentru punerea în executare a hotărârii judecătorești în discuție, respectiv pe perioada exercitării funcției.

În consecință, soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentului pârât B. doar pentru perioada anterioară numirii sale în funcție este legală.

De asemenea, Înalta Curte consideră că, în mod temeinic și legal, constatând îndeplinite condițiile răspunderii instituite de art. 24 din Legea contenciosului administrativ, instanța de executare a stabilit sancțiunea amenzii în sarcina recurentului-pârât pentru perioada de la numirea în funcție, 11 noiembrie 2013 (conform Ordinului nr. 1265/2013 al M.A.D.R.), până la executarea obligației sau până la eliberarea din funcție, după caz.

Astfel, cât privește critica referitoare la faptul că revenea recurentei reclamante sarcina probării culpei în atitudinea omisivă conducătorului instituției, această susținere este lipsită de fundament, în condițiile în care, din economia textului art. 24, reiese că această culpă este prezumată că rezultă din simplul fapt al neexecutării hotărârii instanței de contencios administrativ, revenind deci persoanei care a exercitat funcția de conducere sarcina de a dovedi demersurile efectuate și împrejurările ce au constituit impedimente obiective pentru executarea hotărârii.

Argumentele recurentului pârât întemeiate pe prevederile H.G. nr. 626/2001 și ale Legii nr. 268/2001 nu sunt de natură să justifice în speță neexecutarea până în prezent de către Agenția Domeniilor Statului a sentinței nr. 6466 din 07 noiembrie 2011.

Conform atribuțiilor stabilite prin art. 5 și art. 6 din H.G. nr. 890/2005, comisiile locale întocmesc situații definitive privind persoanele îndreptățite să li se atribuie teren, cu suprafața și amplasamentele stabilite, conform planului de delimitare și parcelare întocmit, înaintând și prezentând spre aprobare și validare comisiei județene aceste situații împreună cu documentația necesară, iar comisiile județene și a municipiului București validează sau invalidează propunerile comisiilor locale împreună cu proiectele de delimitare și parcelare.

Totodată, potrivit art. 9 din H.G. nr. 626/2001, terenurile cu destinație agricolă a căror retrocedare se solicită în conformitate cu prevederile legilor fondului funciar se transmit de către A.D.S. comisiilor locale, pe bază de protocol, la cererea comisiilor județene [conform art. 3 alin. (3) din Legea nr. 268/2001], după prezentarea către A.D.S. a cererii Comisiei județene împreună cu actele ce stau la baza acesteia, precum și a documentației de predare a terenurilor cu destinație agricolă stabilită de consiliul de administrație al A.D.S. și după verificarea de către direcțiile de specialitate din cadrul agenției a legalității documentației prezentate.

În cauză, însă, instanța de contencios administrativ a stabilit deja în mod irevocabil, atât dreptul recurentei reclamante la punerea în posesie pe suprafața de 2,7 ha teren cu sere, pentru care s-a eliberat adeverința de proprietate, pe vechiul amplasament (sentința nr. 1441 din 28 mai 2008 a Judecătoriei Cornetu), cât și obligația A.D.S. de a soluționa cererea recurentei reclamante privind întocmirea protocolului de predare primire asupra terenului pe vechiul amplasament, respectiv în incinta SC C. SA (sentința nr. 6466 din 07 noiembrie 2011 a Curții de Apel București)

Prin urmare, așa cum corect a reținut instanța de executare, pe baza probatoriului din dosar, recurentul pârât nu a reușit să dovedească o imposibilitate obiectivă de punere în executare a sentinței nr. 6466/2011, apărările sale tinzând de fapt la repunerea în discuție a hotărârii judecătorești irevocabile care a statuat deja asupra legalității cererii reclamantei de atribuire în natură a terenului și la negarea esenței titlului executoriu, ceea ce nu poate fi primit, în considerarea dreptului recurentei reclamante la respectarea bunului său, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și a principiului securității juridice, consacrat în Convenție și în jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului.

În acest sens, trebuie reținut că C.E.D.O. a statuat în sensul încălcării art. 6 din Convenție în cazul casării, printr-o cale de atac extraordinară, fără motive substanțiale și imperative, a unor hotărâri judecătorești definitive, iar în mai multe cauze a considerat că, fie și dacă nu este vorba de casarea unei hotărâri, repunerea în cauză a soluției adoptate într-un litigiu anterior printr-o hotărâre judecătorească definitivă în cadrul unei alte proceduri judiciare poate aduce atingere art. 6, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul de acces la o instanță și să încalce principiul securității juridice (cauza Lungu și alții împotriva României; cauza Kehaya și alții împotriva Bulgariei; cauza Gök și alții împotriva Turciei, cauza Esertas împotriva Lituaniei).

De asemenea, așa cum în mod corect a arătat judecătorul fondului, instanța europeană a subliniat, în cauza Păduraru împotriva României (hotărârea din 1 decembrie 2005), faptul că „în calitatea sa de gardian al ordinii publice, statul avea o obligație morală de a stabili un exemplu [în legătură cu executarea unei hotărâri judecătorești], a cărei respectare trebuia asigurată de organele sale învestite cu misiunea de protecție a ordinii publice”.

Or, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a arătat, în decizia nr. 115 din 15 ianuarie 2013, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2011, că „pretinsa nerespectare a normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001 nu se susține. În raport de cele stabilite prin hotărârea judecătorească irevocabilă (sentința nr. 1441 a Judecătoriei Cornetu), A.D.S. nu mai trebuia să parcurgă etapa privind verificarea documentației sub aspectul legalității cererii de atribuire în natură, întrucât aceasta a fost realizată pe cale judecătorească, iar hotărârea irevocabilă menționată este opozabilă și autorității, care nu o poate ignora. Nefondate sunt și celelalte critici vizând pretinsa necomunicare de către Comisia Județeană de fond funciar Ilfov a documentației necesare soluționării cererii reclamantelor intimate, incluzând solicitarea de predare a terenului în vederea reconstituirii dreptului de proprietate …”.

Prin criticile expuse în dezvoltarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul pârât reiterează aspectele privind pretinse omisiuni imputabile Comisiei locale sau județene de fond funciar de înaintare a documentațiilor, respectiv contestă validitatea considerentelor care argumentează soluția exprimată în dispozitivul sentinței civile nr. 6466 din 07 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin decizia nr. 115 din 15 ianuarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, însă aspectele invocate au intrat în puterea de lucru judecat, neputând fi repuse în discuție și, cu atât mai puțin putând justifica neexecutarea hotărârii judecătorești.

Față de aceste împrejurări, constatând că prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 (în forma în vigoare la data sesizării instanței), la situația de fapt rezultată din probatoriul administrat, recursul pârâtului apare ca fiind nefondat.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 25 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6, 8 C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondate recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâtul B., conducătorul Agenției Domeniilor Statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. și pârâtul B. - conducătorul Agenției Domeniilor Statului împotriva sentinței nr. 384 din 6 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 noiembrie 2015.