Damages for Exploitation of Technical Novelty; Application of Res Judicata to Compensation Quantum and Statutory Limitation of Action

Decizia nr. 2147/2015

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 26 mai 2005 sub nr. x/2005, pe rolul Tribunalului Olt, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA, solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 15.000.000.000 ROL, cu titlu de drepturi bănești ce i se cuvin pentru exploatarea realizării sale tehnice intitulate „Soluție tehnică de reducere a consumului de apă de răcire la compresoarele K250”, în perioada 2001-2004.

La data de 22 noiembrie 2005, Tribunalul Olt a înaintat dosarul cauzei Tribunalului Brașov, ca urmare a admiterii cererii de strămutare prin încheierea nr. 8442 din 25 octombrie 2005 a Înaltei Curți.

Cauza fost înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov sub nr. x/62/2005.

Prin sentința civilă nr. 224 din 29 aprilie 2011, Tribunalul Brașov a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, astfel cum a fost precizată.

În motivarea sentinței, s-a reținut că prin certificatul emis la data de 25 martie 1998, pârâta SC B. SA a atestat calitatea de autor a reclamantului A. pentru realizarea tehnică cu titlul „Soluție tehnică de reducere a consumului de apă de răcire la compresoarele de aer K-250”, realizare tehnică ce a fost înregistrată la societatea comercială reclamantă din 17 martie 1997.

Totodată, s-a constatat că prin decizia civilă nr. 3007 din 21 septembrie 2004, Curtea de Apel Craiova a admis acțiunea formulată de A. în contradictoriu cu SC B. SA Slatina și, pe cale de consecință, s-a dispus obligarea pârâtei să încheie cu A. contractul privind calitatea de autor al realizării tehnice de noutate „Soluție tehnică de reducere a consumului de apă de răcire la compresoarele de aer K-250” și la plata drepturilor bănești în cuantum de 10.067.864.000 ROL, cuvenite ca urmare a aplicării acestei realizări tehnice.

Pe de altă parte, pârâta a promovat în justiție o acțiune prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a certificatul de atestare a aceleiași realizări tehnice, acțiune ce a fost respinsă prin decizia nr. 19 din 26 februarie 2008 a Curții de Apel Brașov, irevocabilă prin decizia civilă nr. 8300 din 19 decembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pentru soluționarea pricinii de față, a fost administrată proba cu expertiza tehnică judiciară, pentru a se determina caracteristicile realizării tehnice invocate de reclamant și condițiile în care aceasta a fost utilizată de către societatea comercială pârâtă.

Prin raportul de expertiză în specialitatea electromecanică, întocmit în cauză de prof. univ. dr. ing. C., s-a stabilit că, la data de 1995, funcționau la parametrii normali, conform realizării tehnice invocate de reclamant, compresoarele K 250 nr. 1 și nr. 2 din stația de compresoare nr. 4.

Sub aceste aspect, tribunalul a reținut că prin lucrarea de specialitate s-a arătat că soluția tehnică propusă de reclamant viza cuplarea răcitoarelor intermediare în serie și adăugarea unui răcitor final în plus, astfel că ea trebuia să asigure ieșirea aerului comprimat din răcitoare la temperaturile normale prescrise de cartea tehnică a compresorului K 250. Cuplarea răcitoarelor intermediare în serie a inversat raportul impus de producătorul compresoarelor pentru temperaturile la ieșirea aerului comprimat din răcitoarele intermediare, caz în care expertul a conchis că soluția tehnică a reclamantului nu a respectat instrucțiunile din cartea tehnică a utilajului.

Din același raport de expertiză tehnică a rezultat că, întrucât modificările realizate prin implementarea realizării tehnice nu respectă condiția impusă de furnizor cu privire la necesitatea ca temperatura aerului la ieșirea din primul răcitor intermediar să fie mai mică cu cca. 10 grade Celsius decât temperatura aerului la ieșirea din al doilea răcitor intermediar, această realizare tehnică nu trebuia aplicată. Prin utilizarea realizării tehnice nu se respectă instrucțiunile din parag. (7).2.4 din cartea tehnică a utilajului, ceea ce a condus la performanțe tehnice inferioare celor prevăzute în cartea tehnică și la reducerea duratei de funcționare a compresoarelor.

De asemenea, în expertiza efectuată în cauză, s-a arătat că realizarea tehnică nu întrunește condițiile unei noutăți în sensul inovării tehnologiei sau a procedurii. Legarea răcitoarelor intermediare de aer în serie și introducerea a încă unui răcitor în partea finală a compresorului diminuează performanțele inițiale ale acestuia. Înlocuirea, însă, a răcitorului de ulei cu altul mai performant reprezintă un avantaj în ceea ce privește reducerea sensibilă a consumului de apă, dar nu reprezintă o noutate tehnică.

Totodată, din expertiza contabilă efectuată în cauză, în vederea determinării cuantumului profitului pe care societatea comercială pârâtă l-a înregistrat ca urmare a implementării realizării tehnice a reclamantului, s-a concluzionat că, pentru stabilirea existenței unei economii (respectiv înregistrarea unei reduceri a consumului de apă de răcire la compresoarele de aer K 250), trebuie comparate consumurile efectiv înregistrate de societatea comercială pârâtă înainte de data introducerii soluției tehnice cu acele consumuri efectiv înregistrate după aplicarea soluției tehnice.

Având în vedere faptul că economia de apă ar trebui să reflecte reducerea debitului de apă pentru răcire, ca urmare a aplicării realizării tehnice, expertul a procedat la analizarea consumului de apă înregistrat în Jurnalele de tură, în perioada anterioară introducerii acestei soluții tehnice, respectiv martie 1997 comparativ cu aprilie 1997 (care este considerată luna aplicării acestei soluții tehnice), reieșind următoarele rezultate: total consum apă - martie 1997 = 403,030 m3 în 1,488 ore de funcționare, aprilie 1997 = 410,860 m3 în 1,488 ore de funcționare.

Așa fiind, prin raportul de expertiză s-a reținut faptul că economia de apă trebuia să se reflecte în rezultatele înregistrate de societatea comercială pârâtă concomitent cu introducerea soluției tehnice, în sensul unei reduceri considerabile a consumului de apă pentru răcirea compresoarelor, cu cel puțin 120 m3/h pentru fiecare compresor, potrivit precizărilor reclamantului, însă, datele efective, înregistrate de societatea comercială pârâtă, dimpotrivă, relevă o creștere a debitului de apă de răcire la stațiile 4 și 6.

De asemenea, în raportul de expertiză în specialitatea contabilitate, s-a arătat că, din analiza perioadei aprilie-decembrie 1997, prin raportare la luna martie 1997, rezultă o creștere continuă a debitului de apă, cuprinsă între 7.830 m3, iar nu o reducere în sensul unei economii rezultate în urma aplicării acestei soluții tehnice.

Din compararea datelor înregistrate în luna martie 1998 cu cele înregistrate în luna martie 1997, în jurnalele de tură, pentru același număr de ore de funcționare a compresoarelor stațiilor 4 și 6, rezultă o creștere a debitului de apă cu 63,450 m3.

În continuare, raportul de expertiză în specialitatea contabilitate a prezentat datele înregistrate în jurnalele de tură în perioada 2001-2005, stabilind că, în perioada menționată, comparativ cu anul 1998, care este anul în care realizarea tehnică a fost aplicată în toate cele 12 luni, s-a înregistrat o variație semnificativă a consumului de apă.

În concluzie, expertiza contabilă a reținut că economia de apă trebuia să se reflecte în rezultatele înregistrate de societatea comercială pârâtă concomitent cu introducerea realizării tehnice, adică din luna aprilie a anului 1997, în sensul unei reduceri considerabile a consumului de apă de răcire, cu cel puțin 120 m3/h pentru fiecare compresor, așa cum a susținut partea reclamantă, or, datele efectiv înregistrate de pârâtă relevă o creștere a debitului de apă de răcire la stațiile 4 și 6, pentru întreaga perioadă.

Cu privire la concluziile rapoartelor de expertiză ce au fost administrate ca probe, reclamantul a formulat obiecțiuni, prin încheierea de ședință din 11 februarie 2011 fiind admise numai obiecțiunile la raportul de expertiză contabilă; ca atare, instanța a cerut expertului în specialitatea contabilitate să arate care este explicația pentru diferența dintre concluziile la care a ajuns prin lucrarea pe care a întocmit-o și concluziile din raportul de expertiză ce a stat la baza pronunțării deciziei civile nr. 3007 din 21 septembrie 2004 a Curții de Apel Craiova, prin care reclamantului i-au fost acordate despăgubiri, pentru realizarea tehnică invocată, aferente perioadei 1998-2000, pe baza raportului de expertiză contabilă efectuat de expertul contabil D.

Prin răspunsul formulat la obiecțiuni, expertul contabil a arătat că menține toate elementele pe care le-a indicat prin raportul de expertiză pe care l-a efectuat și că diferența dintre concluziile sale și concluziile expertului D. se explică prin aceea că, la baza lucrării de specialitate pe care a efectuat-o au stat cantitățile efectiv obținute de societatea comercială pârâtă, astfel cum acestea rezultă din documentele părții menționate. Pe baza datelor extrase din jurnalele de tură a întocmit situațiile inserate în raportul de expertiză. A procedat, apoi, la compararea datelor ce privesc perioada anterioară aplicării soluției tehnice cu datele ce privesc perioada aplicării acesteia. Pe când, în raportul de expertiză ce a stat la baza pronunțării hotărârii judecătorești anterior indicate, nu a fost comparat consumul efectiv de apă pentru perioada de dinaintea aplicării soluției tehnice, ci s-au comparat rezultatele obținute cu un consum standard de 335 m3/h.

În drept, prima instanță a constatat că este incident art. 73 din Legea nr. 64/1991, din care rezultă că atitudinea unei societăți comerciale exprimată în sensul refuzului de recunoaștere a drepturilor ce i se cuvin, în virtutea legii, titularului unei realizări tehnice, care este nouă la nivelul unei unități și utile acesteia, atrage răspunderea acesteia în condițiile dreptului comun, reprezentat în materie de răspunderea civilă delictuală.

Sub acest aspect, tribunalul a reținut, în primul rând, că, în ce privește caracterul de noutate și de utilitate a realizării tehnice invocate de reclamant, există o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, ce a intrat sub puterea lucrului judecat, și care astfel se bucură de prezumția absolută de adevăr, instituită de art. 1200 pct. 3 C. civ., hotărâre reprezentată de decizia civilă nr. 19 din 26 februarie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Brașov; în consecință, acest aspect nu a constituit obiect de analiză în cadrul prezentului litigiu.

În al doilea rând, prima instanță a mai constatat că refuzul societății comerciale pârâte de a aduce la îndeplinire obligațiile ce îi revin, potrivit Legii nr. 64/1991, a fost sancționat de instanțele judecătorești prin decizia civilă nr. 3007 din 21 septembrie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, prin obligarea sa la perfectarea cu reclamantul a unui contract în conformitate cu prevederile legale invocate, și prin acordarea, în favoarea acestuia, a unei sume de bani, cu titlu de despăgubiri, sumă ce s-a ridicat la valoarea de 806.000.000 ROL.

Reclamantul a susținut că despăgubirea arătată privește numai o parte din perioada de timp în care a fost aplicată, de către pârâtă, realizarea tehnică al cărei autor este, astfel că se impune a-i fi acordate despăgubiri pentru toată perioada de timp în care această realizare tehnică s-a aplicat.

Sub acest aspect, prima instanță a reținut că, deși art. 73 din Legea nr. 64/1991 nu se referă la despăgubiri periodice, pe care titularul unei soluții tehnice trebuie să le încaseze, ci stabilește obligația de dezdăunare a acestuia în conformitate cu prevederile dreptului comun, în cazul în care faptul ilicit are un caracter continuu, în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile în materia răspunderii civile delictuale, titularul soluției tehnice este îndreptățit la dezdăunare pentru fiecare perioadă în care faptul ilicit a fost săvârșit.

Tribunalul a apreciat că, în principiu, reclamantul se poate adresa instanței judecătorești pentru a se constata că este îndreptățit să beneficieze de alte sume de bani pentru prejudiciul încercat ulterior perioadei ce a făcut obiectul litigiului anterior (1998-2000).

S-a constatat că determinarea despăgubirii cuvenite titularului unei soluții tehnice poate avea loc numai doar în condițiile expres și limitativ prevăzute de art. 73 din Legea nr. 64/1991, anume, dacă societatea a obținut profit ca urmare a implementării soluției tehnice, cerință care în speță nu este îndeplinită.

Din analiza coroborată a probelor cauzei, tribunalul a constatat că societatea pârâtă nu a obținut rezultate economice favorabile (profit) ca urmare a aplicării realizării tehnice al cărei autor este reclamantul.

Prima instanță a înlăturat susținerea reclamantului de la termenul din 08 aprilie 2011, în sensul de a nu se lua în considerare expertizele administrate în cauza de față, ci să se procedeze la actualizarea cu indicele de inflație a sumelor acordate în litigiul anterior; astfel, s-a apreciat că potrivit principiilor aplicabile în materia răspunderii civile delictuale, cât și luând în considerare norma specială (art. 73 din Legea nr. 64/1991), instanța de judecată are obligația de a verifica pentru fiecare perioadă de timp pentru care despăgubirile sunt solicitate, dacă sunt întrunite cerințele prevăzute de lege, între care se regăsește și aceea ca implementarea soluției tehnice să fi determinat obținerea unor rezultate economice avantajoase pentru unitate, condiție care în cauză nu este îndeplinită.

Prin urmare, s-a apreciat că reclamantului i s-ar fi cuvenit despăgubiri pentru perioada din pricina de față, dacă urmare a aplicării soluției sale tehnice, pârâta ar fi înregistrat o reducere considerabilă a consumului de apă de răcire a compresoarelor, ceea ce, potrivit probelor cauzei nu se verifică.

De asemenea, s-a apreciat că această reducere trebuie determinată prin raportare la rezultatele efectiv înregistrate de societatea pârâtă, iar nu la niște valori abstracte (respectiv, cele din cartea tehnică), așa cum reclamantul a susținut.

Prin decizia civilă nr. 35/Ap din 6 aprilie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinței menționate.

Prin decizia nr. 2388 din 19 aprilie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția nulității recursului, a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 35/Ap din 6 aprilie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a se pronunța astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele:

Obiectul litigiului de față privește cererea formulată de recurentul reclamant de obligare a intimatei la plata despăgubirilor ce i se cuvin pentru exploatarea realizării sale tehnice atestată sub denumirea „Soluție tehnică de reducere a consumului de apă de răcire la compresoarele K250”, pentru perioada 2001-2004, cu cheltuieli de judecată.

În conformitate cu dispozițiile art. 73 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, intimata pârâtă a atestat calitatea recurentului reclamant de autor al acestei realizări, potrivit certificatului emis la 25 martie 1998, înscris ce se regăsește la fila 6 dosar primă instanță.

Validitatea acestui titlu de proprietate intelectuală a fost în mod direct confirmată într-o procedură judiciară derulată cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale recunoscute de lege în favoarea părților procesului civil în litigiul declanșat de intimată și finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă (sentința civilă nr. 306 din 13 octombrie 2006 a Tribunalului Brașov, definitivă prin decizia civilă nr. 19 din 26 februarie 2008 a Curții de Apel Brașov și irevocabilă prin decizia civilă nr. 8300 din 19 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în ultimul ciclu procesual, litigiul declanșat în anul 2004 parcurgând mai multe cicluri procesuale).

Pe de altă parte, aceeași calitate a recurentului reclamant de autor al realizării tehnice a fost confirmată indirect, pe cale incidentală, într-un alt litigiu anterior prin care acesta a solicitat acordarea despăgubirilor pentru intervalul 1998-2000 pentru exploatarea de către intimată a aceleiași soluții tehnice; și acest litigiu a fost finalizat cu pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile: sentința civilă nr. 129 din 29 august 2001 a Tribunalului Olt, anulată (după mai multe etape procesuale) prin decizia civilă nr. 313/2003 a Curții de Apel Craiova cu reținerea cauzei spre rejudecare, decizia civilă nr. 3007 din 21 septembrie 2004 a Curții de Apel Craiova, pronunțată în evocarea fondului de instanța de apel și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1779 din 16 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în Dosar nr. x/1/2004.

Cauza de față privește acordarea de către intimată a despăgubirilor cuvenite reclamantului pentru intervalul ulterior (2001-2004) de exploatare a realizării tehnice al cărei autor este, în conformitate cu dispozițiile art. 73 alin. (3) din legea brevetelor, perioadă aflată în continuarea celei ce a făcut obiectul litigiului înainte menționat.

Intimata pârâtă a invocat (între altele) excepția autorității de lucru judecat în fața primei instanțe față de litigiul anterior în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 3007/2004 a Curții de Apel Craiova, excepția fiind respinsă de Tribunalul Brașov prin încheierea de ședință din 13 martie 2009; soluția adoptată de prima instanță s-a bazat pe constatarea neîntrunirii identității de obiect dintre cele două litigii, unul dintre cele trei elemente ale acțiunii civile (alături de părți și cauză) pentru care art. 1201 C. civ. prevede interdicția reeditării unei judecăți, pentru autoritate de lucru judecat.

S-a constatat, prin urmare, că prima instanță a soluționat excepția procesuală de fond și absolută a autorității de lucru judecat, din perspectiva efectului negativ al puterii de lucru judecat - potrivit căruia o acțiune nu poate fi judecată în mod definitiv și irevocabil decât o singură dată între aceleași părți, având același obiect și întemeiată pe aceeași cauză.

În mod necesar, tribunalul fiind învestit cu această excepție peremptorie, soluționarea ei în temeiul art. 137 C. proc. civ., s-a impus cu prioritate.

Precizarea anterioară este utilă din perspectiva funcției pozitive a autorității de lucru judecat (puterea lucrului judecat), prezumție legală ce este la îndemâna oricăreia dintre părțile unui litigiu, în sensul că acestea au posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, ceea ce are ca fundament faptul că o hotărâre judecătorească este prezumată a exprima adevărul, astfel că ea nu poate fi contrazisă de o altă hotărâre.

Or, această ipostază a autorității de lucru judecat de prezumție legală de adevăr nu poate fi valorificată de instanță (ca mijloc de probă sau probă indirectă) decât la momentul soluționării cauzei pe fond, iar nu la cel al analizării excepției procesuale; din perspectiva recurentului, este permisă invocarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, atât în fața instanțelor se fond, cât prin prezentele motive de recurs (din perspectiva art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., astfel cum au fost concepute); în plus, cel ce are interes să invoce excepția autorității de lucru judecat, de regulă, este pârâtul (care tinde la respingerea cererii), în timp ce efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, în principiu, se invocă de cel în favoarea căruia operează prezumția, date fiind și dispozițiile art. 1202 C. civ. (dispensă de probă).

Astfel cum în mod corect a susținut recurentul, autoritatea de lucru judecat este atașată nu numai dispozitivului, ci și considerentelor hotărârii, astfel încât există deopotrivă încălcare a autorității de lucru judecat nu doar atunci când vin în contradicție dispozitivele hotărârilor judecătorești, dar și atunci când contradicția operează între considerentele acestora, în sensul de a se nega sau dimpotrivă, de a se afirma ceea ce s-a negat anterior, asupra unei chestiuni litigioase ce a făcut obiect al dezbaterilor și al verificării jurisdicționale.

Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat impune unei judecăți ulterioare respectarea dezlegărilor date deja de instanță printr-o hotărâre anterioară, înzestrată cu autoritate de lucru judecat.

În acest din urmă caz, nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a rezolvat anterior, așa încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente.

Drept urmare, cea de-a doua instanță nu mai poate face evaluări proprii asupra celor deja dezbătute, ci constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească și pe care nu o poate ignora.

Totodată, simplul fapt că soluția asupra unui aspect litigios este conținută în considerente și nu în dispozitivul hotărârii, nu poate conduce la contestarea autorității de lucru judecat a unor astfel de motive, fiind important doar faptul că asupra unei chestiuni disputate în proces, în urma dezbaterii contradictorii a părților, instanța anterioară a dat o rezolvare, deoarece orice motiv sau considerent care tranșează un punct al litigiului, are un caracter decisiv și dobândește, pentru această rațiune, autoritate de lucru judecat.

În consecință, Înalta Curte a reținut că, și dacă nu se verifică tripla identitate de elemente, ci, între cele două cauze există doar o legătură de materie litigioasă, pentru respectarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, cea de-a doua hotărâre trebuie să se sprijine pe ceea ce a rezolvat instanța anterioară.

Or, în cauza de față, deși instanța de apel a pornit de la premisa calității recurentului reclamant de autor al realizării tehnice, de la confirmarea judiciară a însușirilor acesteia de a fi nouă la nivelul unității și utilă acesteia (litigiul finalizat prin decizia civilă nr. 8300/2008 a Înaltei Curți), precum și de la cea privind eficiența economică pentru intimată prin exploatarea acestei soluții tehnice, cu toate acestea a reanalizat atât utilitatea cât și rezultatele economice obținute de unitate în perioada 2001-decembrie 2004, dată până la care aceasta a fost aplicată de intimată; atare constatare permite instanței de recurs reținerea întrunirii ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În urma acestei evaluări, instanța de apel a conchis că, pentru intimată soluția tehnică în discuție este lipsită de utilitate și drept urmare, aceasta nu a înregistrat eficiență economică, respectiv reduceri ale consumului de apă pentru răcirea compresoarelor.

În acest context, Înalta Curte a constatat că în mod greșit recurentul reclamant a încadrat această critică în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece acțiunea dedusă judecății nu reprezintă actul juridic dedus judecății; această ipoteză de nelegalitate are în vedere accepțiunea actului juridic din dreptul material (manifestare de voință în sensul de a da naștere, a modifica sau stinge un raport juridic, așadar, în sens de negotium), ceea ce nu este cazul în speță, cauza cererii ținând de antrenarea răspunderii pe temei delictual (fapt juridic ilicit imputat pârâtei); această critică însă permite o analiză de nelegalitate pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1200 pct. 4 C. civ.

Concluzie diferită a instanței de apel care contrazice cele statuate în litigiul anterior, s-a fundamentat pe probele administrate în cauză, în special, raportul de expertiză contabilă; de altfel, în apel a fost încuviințată refacerea acestei probe la termenul din 28 noiembrie 2011, tocmai avându-se în vedere concluziile antagonice dintre expertiza contabilă efectuată la prima instanță (exp. C.) și cea efectuată în dosarul anterior (exp. D.), potrivit obiectivelor de la dosar primă instanță.

În calea de atac, expertiza a fost efectuată de expert E. care a concluzionat în sensul celor redate și prin expertiza contabilă efectuată la prima instanță (lipsa eficienței economice pentru intimată și chiar creșterea consumului de apă de răcire).

Prin încheierea de ședință din 28 noiembrie 2011, instanța de apel a încuviințat reclamantului cererea de a lua cunoștință de registrele de tură (în care sunt evidențiate consumurile de apă de răcire pentru cele 4 compresoare) ce vor fi puse la dispoziția expertului de intimată; deși reclamantul a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, prin care a învederat că aceste registre de tură i-au fost prezentate selectiv (o perioadă din anul 2003), instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestor obiecțiuni, ca de altfel, nici asupra cererii de refacere a raportului de expertiză; la termenul din 05 martie 2012, a fost încuviințată reclamantului doar obiecțiunea privind comunicarea costului per mc de apă industrială pentru perioada în litigiu.

Or, s-a constatat că în primul litigiu, expertul contabil D. a luat ca reper un consum mediu standard de 335 mc/h de apă pentru răcirea compresoarelor „pe baza avizului I.M.N.R. București existent la dosar”; pe de altă parte, expertul din cauza de față, desemnat de instanța de apel a reținut că „din cartea tehnică a compresoarelor nu rezultă stabilirea unui consum de 335 mc/h; cerința reclamantului de stabilire a consumului de apă al compresoarelor K-250, prin raportare la un consum de 335mc/h este un calcul pur teoretic”.

Totodată, conform celor învederate de intimata pârâtă ca fiind atestate prin cartea tehnică a compresoarelor [fără a exista o certificare a acestui înscris și a traducerii lui de către parte, în sensul art. 112 pct. 5 alin. (3) C. proc. civ.], consumul standard de apă de răcire ar fi de 170 mc/h; în plus, în litigiul anterior aceasta nu a făcut o asemenea susținere de natură a fi fost reținută în hotărârea judecătorească (ce s-a întemeiat pe raportul de expertiză din care s-au redat cele anterioare) și care, la acest moment, să poată fi opuse cu puterea lucrului judecat.

Deplina respectare a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat impunea instanței de apel inclusiv stabilirea obiectivelor expertizei (cel puțin a uneia dintre variante) în considerarea celor deja dezlegate în litigiul anterior, astfel încât era necesar a se solicita raportarea expertului contabil la aceleași premise ca cele din litigiul anterior (consum mediu standard de 335 mc/h).

Chiar presupunând că acest reper al expertizei din cauza anterioară s-a bazat pe un element eronat, instanța cauzei de față nu poate valida un alt punct de vedere fără a se aduce atingere autorității de lucru judecat a hotărârii anterioare, securității raporturilor juridice și unei proceduri echitabile, conform art. 6 parag. 1 din Convenția europeană (de ex. Cauza Amurăriței c. României din 23 septembrie 2008 – par. 36, 37)

Cu toate acestea, nu trebuie omis faptul că există hotărâri judecătorești irevocabile care se bucură de o putere de lucru judecat relativă, adică numai atât timp cât situația de fapt avută în vedere la pronunțare rămâne neschimbată, ceea ce dă expresie principiului rebus sic stantibus; prin urmare, în litigiul de față era posibilă pronunțarea unei soluții contrare dacă intimata pârâtă demonstra modificarea anumitor elemente în exploatarea soluției tehnice de natură a justifica anihilarea eficienței economice reținute prin hotărârile judecătorești definitive și irevocabile anterioare; pe de altă parte, din cuprinsul aceleiași expertize din apel, se constată că la 27 septembrie 2004 s-a început punerea în aplicare a unui program elaborat de societate în vederea aducerii compresoarelor la starea inițială, finalizat în decembrie 2004 (dată de la care nu se mai aplică realizarea tehnică și până la care au fost solicitate despăgubirile în prezentul dosar).

Or, elementul confirmat de instanța de apel (prin omologarea raportului de expertiză contabilă) ce a condus la contrazicerea hotărârii anterioare a fost unul obiectiv ce nu putea suferi modificări în intervalul de timp dintre cele două judecăți, întrucât noțiunea de consum mediu standard reprezintă o abstracție, un indice tehnic, așadar, o premisă invariabilă și deci în mod egal valabilă atât în cazul expertizei contabile efectuate de expertul D. (17 martie 2004) în litigiul anterior, cât și în cazul celei administrate în cauza de față (27 februarie 2012).

S-a constatat că recurentul a susținut că în apel s-a dispus refacerea expertizei contabile efectuate la prima instanță, însă refacerea unei probe se poate dispune în cazul în care se reține nulitatea celei deja administrate, sancțiune pe care instanța de apel nu a dispus-o cu privire la expertiza administrată de tribunal și efectuată de expert C., astfel cum reiese din încheierea de încuviințare a acestei probe din 28 noiembrie 2011.

Ca atare, în absența aplicării unei sancțiuni procedurale pentru proba de la prima instanță, rezultă că această nouă expertiză era una dispusă în completarea probelor deja administrate, în vederea clarificării contradicțiilor dintre aceste probe din cele două litigii; în aceste condiții, instanța de apel pentru a obține o probă cu valoare științifică superioară, trebuia să încuviințeze ca această nouă expertiză să fie efectuată de un număr de 3 experți, sens în care prevede art. 201 alin. (1) C. proc. civ.; în plus, așa cum deja s-a arătat, în apel după depunerea raportului de expertiză, prin susținerea obiecțiunilor, reclamantul a solicitat refacerea acestei probe, cerere asupra căreia instanța nu s-a pronunțat.

S-a pus în vedere ca aceste dispoziții procedurale să fie avute în vedere de instanța de rejudecare.

Totodată, Înalta Curte a constatat că instanța de apel nu a lămurit toate împrejurările relevante ale cauzei, întrucât din raportul de expertiză contabilă nu rezultă dacă expertul a avut în vedere că fiecare stație de alimentare (nr. 4 și 6, conform celor constatate în litigiul anterior) este deservită de câte două compresoare, nu a arătat dacă cele 4 compresoare au funcționat în toată această perioadă și nici nu a precizat pentru câte compresoare a verificat înregistrările consumurilor de apă de răcire din registrele de tură în care s-a consemnat numărul orelor de funcționare a acestora, astfel că nu rezultă cu certitudine dacă obiectivul probei s-a raportat și la aceste elemente esențiale pentru verificarea rezultatelor economice obținute de unitate (economia la consumul de apă de răcire în mc/h pentru un singur compresor, pornind de la premisa unui consum standard de 335 mc/h), într-o corectă aplicare a dispozițiilor art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991.

Cu toate acestea, Înalta Curte a apreciat că nu este judicioasă soluția solicitată în principal de către recurent (actualizarea sumei din litigiul anterior prin aplicarea costului actual al apei industriale de răcire la rezultatele economice deja constatate pentru perioada anterioară), întrucât este posibil, dată fiind distanța în timp dintre cele două procese, ca acest criteriu legal să fi suferit modificări, generate însă de cauze ulterioare decât cele reținute de instanța de apel (lipsa ab initio a oricărei utilități a realizării tehnice pentru intimată).

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) raportat la art. 304 pct. 9, văzând însă și prevederile art. 314 C. proc. civ. (dată fiind nelămurirea tuturor împrejurărilor pricinii, în sensul celor arătate), a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, pentru efectuarea unei contraexpertize contabile cu respectarea celor stabilite prin decizia de față, dar și pentru administrarea altor probe pertinente, concludente și utile pentru lămurirea aspectelor relevante din dosar.

Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Brașov sub nr. x/62/2005*.

La termenul de judecată de la 20 octombrie 2014, reclamantul, în considerarea art. 294 C. proc. civ., a solicitat și plata dobânzii legale de la data pronunțării primei instanțe și până la executarea hotărârii.

Prin decizia nr. 60 din 26 ianuarie 2015, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de muncă și asigurări sociale, în opinie majoritară, a admis apelul declarat de către reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 224 din 29 aprilie 2011 a Tribunalului Brașov, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată și, în consecință, a dispus obligarea pârâtei SC B. SA la plata către reclamant a sumei de 705.688,38 RON, reprezentând despăgubiri constând în drepturi de autor pentru perioada 2001 – 2004, sumă la care se adaugă dobânda legală calculată de la data pronunțării deciziei și până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 10.031 RON; a respins celelalte pretenții din cererea de chemare în judecată și apel.

În motivarea deciziei, instanța de apel a reținut următoarele, ținând cont de dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și de dezlegările din decizia de casare:

Prezenta acțiune este una în despăgubiri pentru perioada 2001-2004, când s-a aplicat „Soluția tehnică de reducere a consumului de apă de răcire la compresoarele de aer K – 250”, în număr de patru, câte două pe fiecare stație de alimentare (nr. 4 și 6), fiind de amintit că pentru perioada anterioară anului 2001, Curtea de Apel Craiova a acordat reclamantului despăgubiri, prin decizia civilă nr. 3007/2004, irevocabilă prin decizia nr. 1779/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În acest cadru, nu se mai pune problema caracterului de noutate al realizării tehnice, întrucât în acest sens s-a statuat prin decizia menționată Curții de Apel Craiova. Tot astfel, prin decizia civilă nr. 19/Ap/2008 a Curții de Apel Brașov, irevocabilă prin decizia nr. 8300/2008 a instanței supreme, s-a statuat asupra caracterului de noutate al realizării tehnice în discuție și asupra calității de autor a reclamantului, când s-a respins acțiunea în constatarea nulității Certificatului de atestare a calității de autor, a reclamantului pentru soluția tehnică în discuție. Drept urmare, în acest cadru procesual, astfel cum a fost trasat de instanța supremă, nu mai pot fi repuse în discuție caracterul de noutate al realizării tehnice și calitatea de autor a reclamantului, soluțiile instanțelor judecătorești, care au statuat asupra acestor chestiuni, bucurându-se de autoritate de lucru judecat.

Cu privire la excepțiile de prescripție a dreptului material la acțiune și a inadmisibilității acțiunii, este de menționat că prin încheierea din 13 martie 2009, tribunalul le-a respins, iar împotriva acestei hotărâri pârâta nu a declarat apel. Ele au fost reluate ca apărări în apelul și recursul din primul ciclu procesual, fiind respinse de instanța de apel, iar instanța supremă prin decizia de casare le-a respins implicit, din moment ce a stabilit cu precizie cadrul procesual al rejudecării în apel, nefiind făcută vreo considerație, pentru instanța de rejudecare, a analizei acestora în apel.

Totuși, curtea a apreciat că apărarea nu poate fi primită, dreptul material la acțiune pentru perioada în discuție născându-se la data de 21 septembrie 2004, când s-a stabilit definitiv calitatea reclamantului de autor al realizării tehnice, prin hotărâre judecătorească, pe de o parte, iar pe de alta, din modul de formulare al prevederilor art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, reiese că pentru fiecare unitate de timp, în care s-au obținut rezultate economice favorabile, realizatorul este îndrituit la despăgubiri și cum pârâta nu a încheiat contract cu reclamantul, este obligată la prestații succesive pe unități de timp care se sting prin prescripție separată, cum pentru perioada în discuție, acțiunea a fost introdusă în anul 2005, în condițiile în care calitatea reclamantului de realizator a fost stabilită definitiv în anul 2004, acțiunea a fost introdusă în termen, excepția fiind nefondată.

Inadmisibilitatea acțiunii, care în realitate este o apărare de fond, întrucât ar lipsi dreptul, nu poate fi primită cât timp însăși legea dă drept la acțiune, și, așa cum s-a arătat, pârâta nu a vrut să încheie contract, în pofida unei hotărâri judecătorești, încât calea acțiunii în despăgubiri, potrivit dreptului comun, cum prevăd dispozițiile art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, este deschisă.

Cu privire la fondul apelului, instanța de apel a reținut că pârâta a atestat calitatea de autor a reclamantului asupra realizării tehnice, însă nu a încheiat contract cu acesta, deși a fost obligată prin decizia civilă nr. 3007/2004 a Curții de Apel Craiova, încât, în aplicarea art. 73 alin. (3), despăgubirile se vor stabili conform dreptului comun, cum de altfel, în litigiul anterior, purtând tot asupra despăgubirilor, a statuat instanța supremă prin decizia civilă nr. 1779/2010.

Prin decizia de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus ca, în rejudecarea apelului, să se efectueze o contraexpertiză contabilă, ținând cont că ambele stații de alimentare sunt deservite de două compresoare și având în vedere timpii de funcționare pe perioada 2001-2004, înregistrarea consumurilor de apă din registrele de tură, în care s-a consemnat numărul orelor de funcționare, în vederea stabilirii economiei la consumul de apă de răcire în mc/h pentru un singur compresor, pornind de la premisa unui consum standard de 335 mc/h, aceasta într-o corectă aplicare a prevederilor art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991.

În aplicarea acestor dispoziții, dat fiind caracterul lor obligatoriu, cum statuează art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în rejudecarea apelului Curtea a dispus efectuarea unei contraexpertize contabile de către trei experți, cu obiectivele menționate în încheierea de ședință din data de 30 septembrie 2013, raportul de expertiză fiind întocmit de experții F., G. și H., fiind de menționat că la expertiză au participat și experții consilieri I. și J.

Din examinarea raportului de expertiză reiese că experții s-au conformat și răspuns precis la obiectivele trasate, concluzionând fără echivoc că.

- fiecare compresor a funcționat în perioada 2001-2004, numărul de ore fiind menționat în tabelul nr. 1 și stabilit potrivit jurnalelor de tură și jurnalelor de tură dispecer puse la dispoziție de pârâtă, fiind de observat și anexele, în care se menționează, pe fiecare compresor din cadrul celor două stații de alimentare și pe fiecare lună din cei patru ani, atât orele de funcționare cât și consumul de apă de răcire.

- la stabilirea consumului de apă de răcire au fost analizate jurnalele de tură pe compresoare cât și jurnalele de tură dispecer, consumul fiind menționat atât în cuprinsul raportului cât și în anexele menționate mai sus.

- la stabilirea consumului a fost luat în calcul consumul de apă de răcire de 335 mc/h, standard, prevăzut în procesul verbal de avizare din 03 aprilie 1997 și în aplicarea îndrumărilor date de instanța supremă prin decizia de casare. Pe baza datelor de mai sus și a consumului standard, experții au stabilit că s-a ajuns la o economie medie a consumului de apă de răcire pe compresor de 81,25 mc/h, curtea reținând în consecință că și în perioada 2001-2004, realizarea tehnică a fost eficientă, iar valoarea cu titlu de economie este de 2.822.753,52 RON.

Au fost înlăturate apărările pârâtei, fundamentate în principal pe concluziile expertului consilier I., exprimate în coraportul de expertiză contabilă și ale constatării tehnice COMOTI, întrucât în ambele situații analiza se situează pe alte coordonate, nu și pe cele trasate de instanța supremă prin decizia de casare, fiind suficient de amintit că în ambele lucrări se pornește de la premisa unui consum mediu cu mult mai mare decât cel standard (menționat în decizia de casare), că în realitate este cazul unei „pretinse realizări tehnice”, deși prin hotărâri judecătorești irevocabile s-a statuat contrariul și nu trebuie omis că există o contradicție chiar cu cele susținute de pârâtă, când a făcut demersurile necesare și a atestat soluția, astfel că nu este cazul unei „pretinse” realizări.

Tot astfel, ambele lucrări nu răspund obiectivelor pe elementele cuprinse în acestea, iar expertul consilier se raportează în principal la expertizele anterioare; or, instanța supremă a dispus efectuarea unei contraexpertize, vizând răspunsul asupra eficienței lucrării pe perioada reclamată, pe baza actelor menționate în obiective și nu chestiuni colaterale care deturnează scopul expertizei, situația fiind similară și în constatarea tehnică COMOTI.

S-a considerat că nu pot fi primite nici apărările fondate pe expertizele anterioare, întrucât hotărârile judecătorești au fost desființate, iar instanța supremă a dat îndrumări clare, care nu necesită niciun comentariu, respectiv efectuarea expertizei contabile, în raport de înscrisurile menționate în decizia de casare și preluate în obiective de instanța de apel și la care cei trei experți au răspuns, jurnalele de tură fiind puse la dispoziția acestora chiar de pârâtă. Experții au răspuns clar la toate obiectivele, inclusiv la cele formulate de reclamant și pârâtă și în final au ajuns la concluzia neechivocă că toate compresoarele au funcționat, la stabilirea orelor au fost luate în calcul și excluse pe cale de consecință din conținutul funcționării orele de staționare, au avut eficiență economică, consumul de apă fiind redus, încât dreptul la despăgubiri al reclamantului, în aplicarea normei legale din art. 73 din Legea nr. 64/1991, nu poate fi pus la îndoială.

În ce privește cuantumul despăgubirilor, văzând decizia civilă nr. 3007/2004 a Curții de Apel Craiova, prin care s-a soluționat primul litigiu și unde reclamantul a solicitat un procent de 25%, ca și Anexa II la H.G. nr. 152/1992, aplicabilă, cum s-a statuat prin aceeași hotărâre judecătorească, în prezentul litigiu, instanța de apel a stabilit că reclamantului i se cuvine o cotă de 25% din valoarea economică stabilită de experți și în consecință, văzând și prevederile art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, a obligat pe pârâtă să-i plătească suma de 705.688,38 RON, respingând pretențiile pentru acordarea unei cote de 50% pentru primul an, întrucât acest an s-a consumat în litigiul anterior.

Având în vedere prevederile art. 1088 C. civ. și art. 2 din O.G. nr. 9/2000 (în vigoare la data promovării acțiunii), precum și dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., pârâta a fost obligată și la plata dobânzii legale, calculată de la data pronunțării prezentei decizii și până la executarea obligației de plată, și nu de la data pronunțării hotărârii în primă instanță, cum s-a solicitat, întrucât prin prezenta hotărâre s-a stabilit debitul principal, hotărâre care de la data pronunțării ei este executorie, încât această ultimă pretenție a fost respinsă.

Întrucât, prin adoptarea soluției de admitere a apelului și, în final, a acțiunii, pârâta se află în culpă procesuală, căzând în pretenții, în baza art. 274 C. proc. civ., s-a dispus obligarea sa la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată pentru toate fazele procesuale, în cuantum de 10.031 RON, reprezentând taxe judiciare de timbru, onorarii de avocați și experți, justificate cu chitanțele depuse la dosar.

Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs ambele părți.

I. Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul - reclamant A. a susținut următoarele:

1. În mod greșit, instanța de apel i-a acordat despăgubiri într-un procent de 25% din valoarea economiei realizate, în loc de 50%, astfel cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Stabilirea procentului de 25% este nelegală, în condițiile în care prin decizia nr. 3007/2004 a Curții de Apel Craiova, la care a făcut referire, nu a fost stabilit un procent față de care părțile să fie ținute la încheierea contractului.

Pe de altă parte, întrucât pârâta a refuzat să ducă la îndeplinire dispozițiile deciziei nr. 3007/2004, în sensul de a încheia contract, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, pârâta având obligația de a plăti despăgubiri, potrivit dreptului comun, respectiv în aplicarea art. 1075 și art. 1084 C. civ.

Pe acest temei, rămâne la dispoziția reclamantului să solicite despăgubirile și cuantumul acestora, pentru a putea recupera pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit.

Faptul că pentru perioada de aplicare a realizării tehnice 1998-2000, reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri în procent de 25%, nu presupune că, pentru altă perioadă de aplicare a realizării tehnice, respectiv 2001 - 2004, ca urmare a culpei pârâtei de a nu încheia contract, acesta nu poate cere ca despăgubirile să fie stabilite într-un alt procent.

Efectul obligatoriu al dispoziției prin care instanța de judecată a stabilit procentul de 25% din valoarea eficienței economice exprimată în bani și-ar fi putut produce efectele, eventual, doar în situația încheierii între părți a contractului la care au fost obligate prin dispozitivul hotărârii judecătorești nr. 3007/2004.

Acest efect nu poate fi extins prin analogie la situația determinării despăgubirilor cuvenite reclamantului prin hotărâre judecătorească, în lipsa unui contract, iar aplicarea efectului obligatoriu al dispozițiilor unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, privitor la chestiuni ce nu au făcut obiectul cauzei, atestă, în plus, depășirea limitelor în care instanța a fost învestită. Recunoașterea unui astfel de efect s-ar face cu depășirea sau chiar ignorarea rațiunii principiului autorității de lucru judecat.

Recurentul a susținut, totodată, că instanța de apel a considerat în mod greșit că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile H.G. nr. 152/1992.

Prin acest act normativ, legiuitorul a prevăzut elementele ce trebuie avute în vedere pentru determinarea cuantumului drepturilor bănești cuvenite reclamantului. Potrivit textului de lege, aceste elemente reprezintă minimul de la care se pornește negocierea între părți.

Cum între părți, așa cum rezultă din actele dosarului, nu s-a ajuns la o înțelegere din culpa pârâtei, înseamnă că nu se mai pune în discuție noțiunea de drepturi bănești, așa cum prevede H.G. nr. 152/1992, fiind vorba despre despăgubiri prevăzute în speță de dispozițiile art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991.

Pe de altă parte, la data promovării cererii de chemare în judecată, H.G. nr. 152/1992 era abrogată.

2. Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. prin includerea, în cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina pârâtei, a onorariilor de avocat, cu toate că reclamantul a precizat, prin concluziile scrise depuse, că aceste cheltuieli vor fi solicitate pe cale separată, la dosarul cauzei neexistând dovada plății acestor onorarii.

Recurentul – reclamant a solicitat, în temeiul art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ., modificarea deciziei recurate, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 1.411.376 RON, reprezentând despăgubiri în procent de 50% din economia realizată de pârâtă, ca urmare a aplicării soluției tehnice cu încălcarea dispozițiilor art. 73 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, totodată, al menționării că suma de 100.031 RON reprezintă cheltuieli de judecată, mai puțin onorariile avocaților care vor fi cerute pe cale separată.

II. Prin motivele de recurs formulate, pârâta SC B. SA a solicitat modificarea deciziei, în sensul respingerii ca nefondat a apelului reclamantului, pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în subsidiar, casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 6 și 7 C. proc. civ., susținând următoarele:

1. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., deoarece nu a ținut seama de indicațiile din decizia de casare, în sensul de a stabili și analiza dacă au intervenit modificări în aplicarea soluției tehnice față de situația din procesul anterior dintre părți, soluționat irevocabil prin decizia civilă nr. 1779/2010, care se referea la o altă perioadă de timp și ar avea putere de lucru judecat doar relativă în cazul schimbării împrejurărilor.

În conformitate cu dispozițiile din decizia de casare în legătură cu acest aspect, intimata a solicitat în rejudecare încuviințarea unui supliment la raportul de expertiză tehnică în specialitatea electromecanică întocmit în fața primei instanțe de către prof. C., prin care acesta să comunice instanței dacă în perioada 2001-2004, spre deosebire de perioada anterioară, au intervenit sau nu anumite modificări, anumite consecințe de ordin tehnic în urma aplicării acestei soluții, iar dacă da, care au fost acestea.

Respingând această solicitare, cu motivarea că expertiza tehnică efectuată în cauză în fața primei instanțe este suficientă și dispunând ca experții contabili să răspundă acestei chestiuni, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., dar și pe cele ale art. 14 din O.G. nr. 2/2000, în conformitate cu care experții nu pot efectuat expertize decât în specializarea în care au fost atestați. Experții contabili nu aveau competența să răspundă unei chestiuni de natură tehnică, aceasta fiind în sarcina unui expert în pneumatică sau în proprietate industrială, astfel cum se arată și în opinia separată, anume că nu a fost suficientă specializarea experților contabili pentru efectuarea lucrării.

De altfel, experții contabili nu au răspuns deloc acestui obiectiv, probabil tocmai pentru că nu aveau specializarea necesară. Intimata a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză în care a învederat acest aspect, pe care instanța le-a respins.

Ulterior, cu prilejul soluționării apelului, instanța nu se mai preocupă deloc de acest aspect privind intervenirea modificărilor în privința utilității și nu ține seama nici de expertiza tehnică efectuată în cauză în fața primei instanțe și nici de proba cu înscrisuri administrată de intimată în apel – înscrisurile provenind de la Institutul Comoti specializat în acest tip de compresoare.

În această situație, se impune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, în aplicarea art. 312 C. proc. civ., deoarece situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită conform deciziei de casare.

2. Instanța de apel a încălcat normele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, deoarece și-a fundamentat soluția exclusiv pe baza completării la raportul de expertiză contabilă întocmit în rejudecare de trei experți, completare care a redat eronat datele tehnice privind numărul orelor de funcționare, alterându-se datele reale din documentația societății pârâte, ceea ce a condus la un calcul greșit din punct de vedere contabil al eficienței, al economiei de apă de răcire.

Astfel, cei trei experți au menționat în mod eronat că fiecare stație având câte 2 compresoare, numărul de ore culese din registrele de tură și registrele de tură dispeceri se împarte la 4, ceea ce ar însemna că toate cele patru compresoare au funcționat.

În realitate, cele 4 compresoare nu au funcționat simultan, împrejurare care rezultă chiar din descrierea soluției tehnice făcută de reclamantul A.

Cele două expertize contabile anterioare și expertiza tehnică au redat corect numărul orelor de funcționare, acest număr de ore fiind extras din documentația societății, nefiind rezultatul unui calcul contabil.

Intimata a formulat obiecțiuni și a învederat aceste aspecte și nelegalitatea comisă de cei trei experți, dar obiecțiunile au fost în mod nelegal respinse de instanța de apel.

La rândul său, Institutul Comoti specializat în acest tip de compresoare a redat numărul de ore de funcționare, fiind vorba de același număr de ore cu cele reținute deja în expertizele contabile efectuate anterior. Constatarea tehnică întocmită de Comoti, cele două expertize contabile efectuate anterior în cauză și expertiza tehnică menționează faptul că nu există un sistem de contorizare autorizat metrologic, iar jurnalele de tură cuprind mențiuni olografe cu caracter discontinuu. Jurnalul de tură dispeceri este o imagine generală a Jurnalului de tură schimburi, cuprinzând date despre întreaga stație. Jurnale de tură schimburi nu există pentru întreaga perioadă, ci doar pentru perioada ianuarie 2001-martie 2001. Pentru restul perioadei există registre de tură dispeceri. Chiar cei trei experți contabili au menționat faptul că jurnalele de tură nu erau complete, pentru toată perioada analizată, motiv pentru care au avut în vedere jurnalele de tură doar pentru trei luni din anul 2001, iar pentru celelalte perioade au avut în vedere jurnalele de tură dispecer care, însă, nu conțin date pe stație, iar nu pe compresor, stația fiind alcătuită din două compresoare.

Compresoarele funcționează în grup de câte 2, formând stații de pompare - stația 4 compusă din compresoarele K 1 și K 2 și stația 6 compusă din compresoarele K 3 și K 4. Fiecare stație de pompare este prevăzută cu un sistem propriu de alimentare cu apă de răcire. La intrarea în circuitul sistemului de alimentare cu apă de răcire este montat un debitmetru care înregistrează consumul de apă de răcire pentru întreaga stație și nu individual per compresor.

Apa de răcire este contorizată așadar pe întreaga stație, iar nu pe compresor. În speță, nu a existat un sistem de contorizare verificat metrologic și pentru fiecare compresor în parte.

Timpul de funcționare a sistemului de alimentare cu apă de răcire se ia în considerare dacă cel puțin un compresor este în funcțiune deoarece compresoarele nu pot funcționa fără apă de răcire. Aceasta face ca o oră funcționare a unui compresor să fie egală cu o oră de funcționare a sistemului de alimentare cu apă de răcire, dacă funcționează un singur compresor. Dacă funcționează simultan cele două compresoare ale stației și avem 2 ore de funcționare a compresoarelor ce compun stația - câte o oră pentru fiecare compresor și deci în total 2 ore - pentru funcționarea sistemului de alimentare cu apă avem o singură oră, în condițiile în care avem un singur sistem de alimentare cu apă pe stația de pompare iar debitul asigurat de acesta măsurat prin debitmetrul amplasat la intrarea în stația de pompare deservește întreaga stație.

Instanța de apel trebuia să lămurească aceste aspecte, respectiv să încuviințeze obiecțiunile la expertiza contabilă sau să solicite expertului tehnic clarificări, nefiind posibilă alterarea de către experții contabili a documentației societății și prezentarea altui număr de ore decât cele reale din această documentație, pentru a-l favoriza pe apelant, așa cum s-a întâmplat în speță.

Instanța supremă, în decizia de casare, a dat, de asemenea, indicație ca în rejudecare să se stabilească din câte compresoare era compusă fiecare stație și câte compresoare au funcționat efectiv.

Împrejurarea că nu toate cele patru compresoare au funcționat tot timpul rezultă chiar din documentul semnat de reclamant, intitulat „Soluție tehnică de reducere a consumului de apă industrială filtrată de răcire la compresoarele K 250”: compresorul 4 intră în funcțiune doar în perioada de staționare a unuia din cele trei compresoare; stațiile 4 și 6 se aflau în exploatare permanent cu 3 compresoare, nu cu patru compresoare, iar cel de-al patrulea era de rezervă și funcționa numai când unul din cele trei se află în revizie.

Instanța de apel a respins în mod nelegal aceste obiecțiuni, fundamentându-și apoi soluția exclusiv pe baza acestei expertize, pe motiv că opinia separată a expertului parte și înscrisurile care provin de la Institutul Comoti ar avea în vedere un consum mediu cu mult mai mare decât cel standard (menționat). Concluzia este eronată, nu este vorba de un consum mediu, ci de consumul real, stabilit pe baza orelor reale de funcționare.

Instanța de apel a considerat, de asemenea, în mod nelegal că toate celelalte probe ar fi fost înlăturate de instanța de casare atunci când a dispus efectuarea acestei probe cu expertiză contabilă de către cei experți. Instanța supremă nu a înlăturat celelalte probe administrate, ci a dispus doar o completare a expertizei de către trei experți, completare care să verifice inclusiv modul în care experții anteriori au răspuns la unele obiective, astfel încât instanța de apel avea obligația să se raporteze la toate probele administrate în cauză.

3. Pronunțând o hotărâre cu ignorarea totală a celorlalte probatorii, inclusiv raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză, instanța de apel a pronunțat o decizie nelegală, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., precum și ale art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea neavând o motivare corespunzătoare.

Astfel, expertiza contabilă efectuată în fața primei instanțe de expertul K. răspunde tuturor obiectivelor stabilite de instanță, pe baza analizei documentelor contabile ale societății și a jurnalelor de tură, iar concluzia expertizei este în sensul că în perioada analizată nu a fost vorba nici măcar de o economie de apă, deci nu a fost vorba de nici o eficiență economică a soluției tehnice, prin urmare, nu se pune problema calculării unor despăgubiri.

Acest raport de expertiză contabilă se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, respectiv cu raportul de expertiză tehnică, înscrisuri și interogatoriu, precum și cu raportul de expertiză contabilă întocmit de către expertul E. în apel, aceasta din urmă confirmând corectitudinea datelor culese și menționate de expertul contabil care a întocmit raportul în fața primei instanțe.

Expertul contabil E. menționează în mod expres în cuprinsul raportului că a verificat toate Registrele de tură ale compresoarelor existente în societate și registrele de tură dispeceri. Expertul contabil reține că societatea nu a înregistrat economie din aplicarea soluției tehnice și, prin urmare, dacă nu a rezultat economie, nu rezultă nici eficiență, astfel încât drepturile bănești nu se pot cuantifica în lipsa unor efecte economice pozitive generate de soluția tehnică având ca autor pe reclamantul A.

În consecință, din ambele rapoarte de expertiză contabile întocmite de experții K. și E. rezultă că, în perioada în discuție, nu a fost vorba despre eficiență.

Expertul contabil E. a reținut, de asemenea, că din cartea tehnică a utilajului nu rezultă un consum de 335 mc, cum eronat a susținut apelantul. Acest consum este menționat în procesul verbal de avizare din 03 aprilie 1997. Față de acest aspect, expertul contabil a reținut că cerința reclamantului de stabilire a consumului de apă a compresoarelor K 250 prin raportare la un consum de 335 mc/h este un calcul pur teoretic.

Instanța supremă a dispus o completare la expertiza contabilă care să fie efectuată de trei experți pentru a lămuri dacă raportul de expertiză întocmit în cauză de expert E. în apel a avut în vedere că fiecare stație de alimentare (nr. 4 și nr. 6) este deservită de câte două compresoare, dacă cele 4 compresoare au funcționat în toată această perioadă și pentru câte compresoare s-au verificat înregistrările consumurilor de apă de răcire din registrele de tură și daca obiectivul probei s-a raportat și la aceste elemente esențiale (economia la consumul de apă de răcire în mc/h pentru un singur compresor, pornind de la premisa unui consum standard de 335 mc/h).

Rezultă în mod clar că expertiza E. a avut în vedere că fiecare stație de alimentare (nr. 4 și nr. 6) este deservită de câte două compresoare. De asemenea, este avut în vedere în calcule consumul de 335 mc/h, precizându-se însă că acest consum nu se regăsește în cartea tehnică, consumul din cartea tehnică fiind de 170 mc/h. De asemenea, rezultă că este vorba de un consum pur teoretic. Cantitățile de apă sunt redate corect din documentația societății, fiind aceleași în toate expertizele.

În completarea la expertiză efectuată cu prilejul rejudecării în apel, cei trei experți au redat eronat orele de funcționare și prin urmare au calculat greșit eficiența. Orele corecte de funcționare per compresor sunt cele din expertizele contabile K. și E., din co-raportul expertei parte I. și din înscrisul Institutului Comoti.

4. Instanța de apel a obligat pârâta, în mod greșit, la plata dobânzii legale, în condițiile în care apelantul a menționat expres, cu prilejul concluziilor orale, că nu solicită dobândă, rezervându-și dreptul să o solicite pe cale separată.

Mai mult, prin motivele de apel nu s-a solicitat și acordarea dobânzii. Chiar dacă acordarea dobânzii nu reprezintă o cerere nouă și poate fi solicitată direct prin apel, în orice caz o asemenea solicitare trebuie făcută în cuprinsul apelului, ceea ce în speță nu s-a întâmplat, situație în care sunt incidente prevederile art. 304 pct. 5 și 6 (plus petita) C. proc. civ.

5. Instanța de apel nu a ținut seama de regimul juridic al realizărilor tehnice, încălcând dispozițiile art. 73 din Legea nr. 64/1991.

Din acest text rezultă că autorul unei realizări tehnice care este nouă la nivelul unei unități și utilă acesteia are, pe de o parte, un drept personal nepatrimonial la atestarea de către unitate a calității sale de autor, iar pe de altă parte, un drept patrimonial de creanță de a pretinde unității încheierea unui contract care să prevadă drepturile sale bănești. Încălcarea oricăruia dintre aceste drepturi conferă autorului realizării tehnice noi posibilitatea de a pretinde despăgubiri, potrivit dreptului comun.

Din această formulare rezultă că legea nu conferă autorului în mod direct un drept de creanță corespunzător obligației de a da o sumă de bani, ci îi acordă un drept de creanță corespunzător unei obligații de a face și anume obligația unității de a încheia un contract care să prevadă drepturile bănești ale autorului. Ca și în dreptul comun, obligația de despăgubire are natura executării prin echivalent a obligației unității de a încheia contractul cu creatorul.

Drepturile decurgând dintr-o asemenea realizare nu au caracter temporal, cum nelegal a reținut instanța de apel, pentru că structura lor nu comportă o perioadă de timp. Drepturile patrimoniale ale autorului se exercită prin încheierea unui contract cu unitatea pentru care soluția este nouă și utilă. În consecință, acest drept este cu executare uno ictu. Nici un text de lege nu cere ca efectele contractului astfel încheiat să fie cu executare succesivă ori să se întindă pe o perioadă de timp. Desigur că părțile se pot înțelege în acest sens, după cum, însă, se pot înțelege și pentru plata unor drepturi bănești constând într-o sumă globală, plătibilă într-o singură tranșă.

În consecință, în cazul în care între părți se încheie contractul, rămâne la latitudinea lor să stabilească prin acord perioada pentru care se plătesc drepturile bănești.

Dacă nu se încheie respectivul contract, dreptul la despăgubiri se execută prin plata unei sume globale, deoarece dreptul la încheierea unui contract este cu executare uno ictu, într-un termen de 3 ani de la data la care s-a născut dreptul de a încheia contractul.

Recurenta a susținut, totodată, că, spre deosebire de invenție, realizarea tehnică nu dă naștere unui monopol de exploatare, deoarece acesta ar genera insecuritate juridică; câtă vreme noutatea este doar la nivelul unității care aplică, atunci și monopolul ar trebui să existe doar cu privire la acea unitate și nu în general la nivelul țării. Practic, ar putea exista atâtea monopoluri cu titulari potențial diferiți câte unități aplică acea realizare.

Un eventual monopol de exploatare nu are un temei legal, întrucât Legea nr. 64/1991 vorbește despre „drept de exploatare exclusivă” doar în cazul invenției. Pe de altă parte, conform legii, autorul unei realizări tehnice nu are posibilitatea de a interzice terților (nici măcar unității) folosirea realizării sale tehnice, ci are doar dreptul la „despăgubiri bănești”. Dimpotrivă, legea însăși permite unității să aplice realizarea, atestarea calității nefiind obligatorie decât din momentul aplicării efective.

În lipsa unui monopol de exploatare, adică a unui drept subiectiv recunoscut vreunei persoane de folosire exclusivă a realizării tehnice, faptul folosirii unei realizări tehnice fără încuviințarea sau chiar în contra voinței autorului acelei realizări nu este și nu poate fi unul ilicit deoarece un fapt nu poate fi calificat drept ilicit decât dacă, în mod ilegal, aduce atingere drepturilor subiective recunoscute de lege altei persoane. Altfel spus, folosirea realizării tehnice de către un terț nu încalcă un drept subiectiv de exploatare exclusivă acordat de stat altei persoane și de aceea nu reprezintă un fapt ilicit.

6. Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii, prin obligarea pârâtei la plata de despăgubiri constând în drepturi de autor.

În speță, nu este vorba despre drepturi de autor, întrucât potrivit Legii nr. 8/1996, acestea au ca obiect opere originale din domeniul literar-artistic, caracterizate prin originalitate, iar nu creațiile tehnice care se caracterizează prin noutate.

Autorul unei realizări tehnice, care este nouă la nivelul unei unități și utilă acesteia, are un drept la atestarea de către unitate a calității sale de autor și un drept de a pretinde unității încheierea unui contract care să prevadă drepturile sale bănești. Încălcarea oricăruia dintre aceste drepturi sau a ambelor conferă autorului realizării tehnice noi posibilitatea de a pretinde despăgubiri, potrivit dreptului comun.

7. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 73 din Legea nr. 64/1991, ale căror condiții de aplicare nu sunt îndeplinite, deoarece realizarea tehnică nu a fost utilă și eficientă în perioada 2001-2004, împrejurare constatată de expertiză tehnică și de înscrisurile depuse în rejudecare. De asemenea, instanța de apel a ignorat principiul reparației integrale a prejudiciului acordând o reparație pentru un prejudiciu care nu există, având în vedere concluziile expertizei tehnice.

De altfel opinia separată exprimată de unul dintre membrii completului de judecată în sensul respingerii apelului confirmă aceste aspecte, soluția fiind pronunțată cu majoritate în complet de divergență.

În acest context, recurenta a susținut, în primul rând, că în cauză nu este vorba despre o realizare tehnică în sensul art. 73 din Legea nr. 64/1991, ci despre un simplu drept de autor asupra unei opere tehnice create în exercitarea atribuțiilor de serviciu, pentru care a primit remunerație, astfel cum rezultă din raportul de expertiză tehnică în proprietate industrială întocmit de prof. L. în dosarul primei instanțe.

Drept urmare, nu se pune problema unei despăgubiri în temeiul art. 73 din Legea nr. 64/1991, iar în ceea ce privește dreptul de autor, reclamantul a fost remunerat pentru această activitate.

În al doilea rând, soluția tehnică respectivă nu a fost eficientă în perioada 2001-2004, perioadă la care se referă pretențiile formulate, întrucât, așa cum relevă expertiza tehnică, modificările făcute au afectat utilajul și au determinat un consum energetic suplimentar. Ca urmare, nu se pune problema unei despăgubiri calculate în funcție de eficiență.

Instanța de apel nu a ținut scama de expertiza tehnică efectuată de expert C., reținând eronat că aceasta ar fi o expertiză contabilă și că instanța supremă ar fi dispus cu privire la ea o nouă expertiză contabilă care s-a efectuat în rejudecare de către cei trei experți.

Expertul C. a întocmit o expertiză tehnică, fără ca vreo instanță să fi dispus o altă expertiză tehnică sau o completare a acesteia. Chiar instanța de apel, cu prilejul încuviințării probatoriilor în rejudecare, a apreciat că nu mai este necesară efectuarea unui supliment la expertiza tehnică, aceasta fiind clară și completă.

Recurenta a redat pe larg conținutul rapoartelor de expertiză întocmite de experții C. și L., din care ar fi rezultat că nu este vorba despre eficiență în privința soluției tehnice, ci dimpotrivă, despre ineficiență, având în vedere că duce la performanțe energetice ridicate și la reducerea duratei de viață a compresorului asupra căreia a fost aplicată.

Această concluzie a fost confirmată de înscrisul depus în rejudecarea apelului la Curtea de Apel Brașov întocmit de Institutul Comoti - Institutul Național de Cercetare Dezvoltare Turbo Motoare - privind „Evaluarea calitativă a modificărilor efectuate asupra sistemului de răcire a aerului la compresoarele K 250-61-5 din componența stațiilor S 4 și S 6 și consecințele în timp ale acestor modificări asupra compresoarelor”. Documentul menționat reprezintă un înscris, iar nu o expertiză extrajudiciară, cum eronat a susținut apelantul cu prilejul concluziilor orale, fiind depus la dosar în cadrul probei cu înscrisuri și în condițiile în care experții contabili nu au răspuns obiectivului stabilit de instanță referitor la faptul dacă, în perioada 2001-2004, ca urmare a aplicării soluției tehnice propuse de reclamant, au intervenit modificări în privința utilității, eficienței acestei soluții, respectiv dacă au existat consecințe tehnice asupra utilajului de natură a justifica analizarea eficienței economice reținute prin hotărâre la judecata de fond și invocările anterioare (decizia nr. 3007/2004 a Curții de Apel Craiova).

Chiar și în ipoteza în care ar fi vorba despre o economie de apă, deși nu a fost vorba despre așa ceva, ca urmare a modificărilor efectuate s-a înregistrat un consum energetic sporit, iar modificările făcute asupra compresoarelor au fost în contradicție cu instrucțiunile din cartea tehnică, în același timp erau dăunătoare și afectau utilajul, din acest considerent fiind și dezafectat în anul 2004.

În consecință, din punct de vedere tehnic, probele administrate au demonstrat modificarea situației de fapt în raport cu litigiul de pretenții anterior care se referea la o altă perioadă, așa cum a menționat instanța supremă în decizia de casare, în sensul că au intervenit modificări care au dus la ineficiența și inutilitatea realizării, motiv pentru care nu pot fi acordate despăgubiri.

8. În speță, nu există niciun temei legal pentru suma stabilită de instanța de apel. Procentul de 25% a fost stabilit în mod absolut arbitrar pe motiv că a fost solicitat de reclamant în procesul anterior și acordat de instanță.

H.G. nr. 152/1992 nu este aplicabil în speță, deoarece acest act normativ se aplică numai invențiilor brevetate, aplicate, parțial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991, ceea ce nu este cazul în speță.

De altfel, din studiul de piață întocmit de Institutul Iprochim, studiu solicitat de experți pentru a răspunde la obiectivele B., dar pe care ulterior fără nici o explicație nu l-au mai avut în vedere, rezultă că dacă M. ar fi realizat oferta de proiectare a soluției tehnice costul ar fi fost de 8.000 euro. Or, nu este posibil ca reclamantul să solicite o sumă mai mare decât cea pe care B. ar fi cheltuit-o dacă ar fi solicitat unui terț să realizeze această pretinsă soluție tehnică.

9. Dreptul material la acțiune exercitat de către reclamant a fost epuizat prin introducerea cererii de chemare în judecată soluționată cu caracter definitiv și irevocabil, care a făcut obiectul Dosarului nr. x/civ/2003 al Curții de Apel Craiova, astfel încât cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar se impunea a fi respinsă ca neîntemeiată, nemaiexistând temei legal pentru o nouă despăgubire.

În cadrul litigiului anterior, reclamantul A. a invocat nerespectarea de către societate a obligației la încheierea contractului, solicitând despăgubiri pentru neîndeplinirea acestei obligații, despăgubiri care i-au fost acordate, în sumă de 10.067.864.000 ROL, dispunându-se și obligarea societății la încheierea contractului. Hotărârea judecătorească pronunțată în litigiul anterior a și fost executată, societatea plătind despăgubirile la care a fost obligată.

În ciuda formulării defectuoase a petitului acțiunii reclamantului, prezenta acțiune urmărește în realitate executarea silită prin echivalent a dreptului la încheierea unui contract privind drepturile bănești rezultând din creația tehnică cu caracter de noutate relativă.

Câtă vreme nu există contract încheiat între părți, acțiunea nu se poate referi la drepturi bănești care se cuvin pentru exploatarea de către unitate a realizării tehnice. Prin urmare, deși reclamantul a calificat obiectul cererii sale ca fiind „drepturi bănești”, instanța de judecată nu este ținută de o asemenea calificare și trebuie să recalifice obiectul cererii ca despăgubiri din perspectiva temeiului de drept invocat, art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991. De altfel, chiar reclamantul în motivarea acțiunii se referă la despăgubiri și nu invocă încheierea unui contract cu unitatea, ba chiar se prevalează de lipsa acestuia.

De vreme ce și cererea care face obiectul prezentului litigiu tinde să obțină protecția forței de constrângere a statului tot în privința dreptului subiectiv la încheierea unui contract privind drepturile bănești ale pretinsului inovator, rezultă că această cerere reprezintă exercitarea unui drept deja epuizat și pentru care s-au încasat deja despăgubiri și, ca atare, trebuie respinsă.

10. Instanța de apel a soluționat în mod greșit excepția de prescripție a dreptului material la acțiune.

Instanța de apel a reținut în mod nelegal că termenul de prescripție a început să curgă la data de 21 septembrie 2004 când s-a stabilit definitiv calitatea reclamantului de autor prin hotărâre judecătorească.

În realitate, termenul de prescripție a început să curgă cel târziu la data de 25 martie 1998, când a fost eliberat certificatul de către societate.

Câtă vreme nu există contract încheiat între părți, acțiunea nu se poate referi la drepturi bănești care se cuvin pentru exploatarea de către unitate a realizării tehnice, ci la despăgubiri pentru neexecutarea în natură a dreptului la încheierea unui contract.

Legea nu a prevăzut o durată specială pentru acest drept sau pentru efectele contractului care formează obiectul său, astfel încât se aplică dreptul comun în sensul că dreptul la încheierea contractului este prescriptibil în termen de 3 ani, iar drepturile bănești se stabilesc sub forma unei sume globale.

În aplicarea art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, termenul de 3 ani a început să curgă de la nașterea dreptului de a pretinde încheierea unui contract, cel mai târziu la data eliberării certificatului, 25 martie 1998.

Întrucât realizarea tehnică nu conferă monopol de exploatare, sub aspectul prescripției extinctive nu interesează folosința realizării tehnice în ultimii 3 ani anteriori introducerii acțiunii, ca în cazul invenției, iar reclamantul nu are un drept la despăgubiri pentru respectiva folosință. A admite contrariul, așa cum eronat a reținut instanța de apel, care a considerat că fiecare folosință, respectiv pentru fiecare unitate de timp în care s-au obținut rezultate economice favorabile, conferă un drept la acțiune înseamnă a constitui pe cale de jurisprudență un drept pe care legea nu îl prevede.

În consecință, ca orice alt drept patrimonial, dreptul autorului de a cere încheierea unui contract s-a prescris la 25 martie 2001. De vreme ce stinge dreptul material la acțiune în ansamblul său, prescripția vizează toate modalitățile alternative de exercitare a acestui drept. Prin urmare, atât dreptul de a pretinde în justiție obligarea unității la încheierea unui contract (executarea silită în natură), cât și dreptul de a pretinde despăgubiri pentru neîncheierea contractului (executarea silită prin echivalent) s-au stins prin prescripție la aceeași dată. Cu atât mai puțin, nu se pot pretinde drepturi bănești pentru perioada 2001-2004, întrucât drepturile bănești rezultă numai din contract, iar contractul nu a fost încheiat.

Prin cererea de recurs, s-a solicitat și suspendarea executării deciziei civile nr. 60 din 26 ianuarie 2015, cu privire la debitul principal, dobânda legală aferentă acestei sume, precum și cu privire la cheltuielile de judecată acordate.

Prin încheierea din ședința publică de la 28 august 2015, Înalta Curte a admis cererea formulată de recurenta SC B. Slatina și a dispus suspendarea executării deciziei nr. 60 din 26 ianuarie 2015 a Curții de Apel Brașov, până la soluționarea recursului declarat împotriva acestei decizii, pentru considerentele expuse în încheierea menționată.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

I. În ceea ce privește recursul declarat de către reclamantul A., se reține că acesta vizează, pe de o parte, întinderea despăgubirilor acordate de către instanța de apel în aplicarea art. 73 din Legea nr. 64/1991, iar, pe de altă parte, modul de aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

Cât privește despăgubirile în cuantum de 705.688,38 RON, acestea au fost acordate de către instanța de apel în temeiul art. 73 (fost art. 67, art. 70 și ulterior art. 72) din Legea nr. 64/1991, a cărui aplicare nu a fost contestată în cauză.

Potrivit acestei norme, „(1) drepturile bănești ale autorului unei realizări tehnice, care este nouă la nivelul unei unități și utilă acesteia, se stabilesc prin contract încheiat între autor și unitate. (2) Unitatea care aplică această realizare tehnică are obligația să ateste calitatea de autor. (3) Încălcarea prevederilor alin. (1) și (2) atrage obligația unității de a plăti despăgubiri autorului potrivit dreptului comun. Despăgubirile se determină în funcție de rezultatele economice obținute de unitate”.

Legiuitorul se referă la „despăgubiri” doar în privința sumelor de bani stabilite de instanța de judecată potrivit dreptului comun, în timp ce sumele de bani cuvenite autorului sunt denumite drepturi bănești, iar acest lucru este firesc, avându-se în vedere faptul că, în dreptul comun, atât în cazul răspunderii civile contractuale, cât și în cazul răspunderii civile delictuale – precum în speță -, despăgubirile reflectă contravaloarea prejudiciului încercat de creditorul obligației neîndeplinite de bunăvoie, ca formă de reparare a prejudiciului, în natură sau, după caz, în echivalent.

Din conținutul normei citate rezultă că suma de bani cuvenită autorului se stabilește prin acordul de voință al autorului și al unității care aplică realizarea tehnică, materializat prin contractul încheiat între aceștia, iar în măsura în care nu se încheie o asemenea convenție, calculul despăgubirilor se realizează de către instanța de judecată, în cadrul acțiunii în pretenții formulate pe calea dreptului comun.

În cadrul unei asemenea acțiuni, criteriul de calcul al despăgubirilor este reprezentat de rezultatele economice obținute de unitate prin aplicarea soluției tehnice respective, criteriu prevăzut în mod expres de către legiuitor.

Raportarea la eficiența economică a unității denotă intenția legiuitorului ca întinderea despăgubirilor să reflecte măsura în care realizarea tehnică este utilă unității în activitatea desfășurată, respectiv aportul realizării tehnice la rezultatele economice obținute de unitate pe baza acesteia. Din perspectiva condițiilor răspunderii civile delictuale, această proporție reprezintă contravaloarea prejudiciului suferit de către autorul realizării tehnice prin încălcarea de către unitate a obligației prevăzute de art. 73 alin. (1) sau alin. (2) din Legea nr. 64/1991.

Proporția în care realizarea tehnică a contribuit la obținerea rezultatelor economice reprezintă o chestiune de fapt care, în absența unei reglementări exprese a modului de stabilire a acesteia ori a modului concret de calcul al cuantumului despăgubirilor, se apreciază de către instanța de judecată în fiecare caz în parte, în funcție de susținerile și apărările părților, de probele administrate, precum și de circumstanțele particulare ale cauzei.

Din cuprinsul deciziei recurate, rezultă că la stabilirea despăgubirilor s-a avut în vedere decizia nr. 3007/2004 a Curții de Apel Craiova, prin care s-au acordat despăgubiri reclamantului A. în considerarea exploatării de către pârâta SC B. Slatina a aceleiași realizări tehnice, în perioada 1998 – 2000. S-a ținut cont de faptul că, în acel litigiu, reclamantul a solicitat și i s-a recunoscut un procent de 25% din rezultatele economice obținute de către aceeași pârât, în aplicarea Anexei II la H.G. nr. 152/1992 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64 din 11 octombrie 1991 privind brevetele de invenție, anexă cuprinzând nota de calcul a drepturilor bănești de la care va începe negocierea între unitate și inventator în baza art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, precum și nota de negociere propriu – zisă.

Cuantificând despăgubirile într-un procent de 25% din eficiența economică realizată de către pârâtă în exploatarea realizării tehnice aparținând reclamantului, instanța de apel în prezenta cauză a considerat, așadar, că nu poate fi ignorată luarea în considerare a aceluiași procent printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, într-un litigiu care a avut ca obiect despăgubiri rezultând din exploatarea aceleiași realizări tehnice, dar într-o altă perioadă de timp decât cea din prezenta cauză.

Contrar susținerilor recurentului – reclamant, instanța de apel nu a făcut aplicarea prevederilor din Anexa II la H.G. nr. 152/1992 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64 din 11 octombrie 1991 privind brevetele de invenție, ci doar a reținut că procentul de 25% a fost stabilit în procesul anterior pe baza acelor prevederi. Drept urmare, sunt lipsite de suport criticile referitoare la inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor referitoare la negocierea drepturilor bănești în materia invențiilor și, în particular, a H.G. nr. 152/1992, act normativ abrogat anterior introducerii cererii de chemare în judecată din cauză.

Prin decizia recurată în speță, instanța de apel a considerat că procentul de 25% din rezultatele economice obținute de unitatea care a aplicat realizarea tehnică a intrat în puterea lucrului judecat și, ținându-se cont de faptul că art. 73 din Legea nr. 64/1991 prevede în mod expres raportarea, la calcularea despăgubirilor, la rezultatele economice ale unității, precum și de împrejurarea că stabilirea cuantumului despăgubirilor este atributul exclusiv al instanței de judecată, pe baza probelor administrate, se constată că instanța de apel a apreciat că procentul de 25% reflectă aportul realizării tehnice la obținerea rezultatelor economice ale unității care a aplicat-o, valorificând mijlocul de probă reprezentat de o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Prin motivele de recurs, reclamantul a contestat că decizia nr. 3007/2004 a Curții de Apel Craiova ar constitui un mijloc de probă relevant, deoarece nu poate fi reținut în cauză efectul obligatoriu al unei dispoziții de stabilire a procentului de 25% din valoarea eficienței economice. Prin această critică, reclamantul nu a infirmat că, în procesul anterior, finalizat prin decizia nr. 3007/2004 a Curții de Apel Craiova, a solicitat ca despăgubirile să-i fie acordate într-un procent de 25% din rezultatele economice ale pârâtei și nici că acestea au fost în mod efectiv calculate în acest fel.

De altfel, recurentul – reclamant a contestat aprecierea instanței de apel referitoare la efectul lucrului judecat a dispoziției de acordare a despăgubirilor în procentul de 25% sub un singur aspect, vizând faptul că acest procent nu a fost inserat în mod expres în dispozitivul deciziei nr. 3007/2004. Această susținere este, în mod vădit, nefondată, dat fiind că puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești este asigurată nu numai de dispoziția explicit redată în cuprinsul acesteia, ci și de considerentele pentru care a fost adoptată soluția pronunțată, în condițiile în care, după cum s-a arătat, recurentul nu a infirmat calcularea efectivă a despăgubirilor prin aplicarea procentului respectiv.

Critica referitoare la valorificarea de către instanța de apel din prezenta cauză a puterii de lucru judecat a dispoziției în discuție, cuprinsă în decizia nr. 3007/2004, nu poate fi primită, întrucât contrazice dezlegările date prin decizia nr. 2388 din 19 aprilie 2013 pronunțată de Înalta Curte în ciclul procesual anterior parcurs în cauză. Prin aceasta s-a statuat că între litigiul anterior, finalizat prin decizia nr. 3007/2004, și litigiul de față, există o legătură de materie litigioasă care obligă la respectarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, efect care persistă atât timp cât situația de fapt avută în vedere la pronunțarea hotărârii rămâne neschimbată.

Or, în condițiile în care prin decizia recurată s-a constatat că nu au intervenit modificări față de situația de fapt stabilită prin decizia nr. 3007/2004, operează pe deplin puterea de lucru judecat a acelei decizii, inclusiv în ceea ce privește acordarea despăgubirilor într-un procent de 25% din rezultatele economice ale pârâtei, după cum s-a apreciat, în mod corect, prin decizia recurată.

Față de considerentele expuse și ținând cont și de împrejurarea că reclamantul nu a indicat vreun element de fapt care să justifice procentul de 50% solicitat în prezenta cauză, Înalta Curte va respinge motivul de recurs vizând cuantumul despăgubirilor acordate prin decizia recurată.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată acordate de către instanța de apel, Înalta Curte reține că, la termenul din 17 noiembrie 2014, reclamantul A. a depus un opis al cheltuielilor efectuate în prezentul dosar în perioada 2009 – 2014, însoțit de documentele justificative, constând în contravaloarea transportului, a cazării, a onorariilor experților contabili și taxele judiciare de timbru. Reclamantul a precizat în mod explicit că solicită acordarea în cauză doar a acestor cheltuieli de judecată, în cuantum total de 100.931 RON, urmând a solicita pe cale separată cheltuielile constând în onorariile pentru avocați. Reclamantul, prin apărătorii săi, a reiterat această solicitare cu ocazia dezbaterilor asupra apelului, conform încheierii de ședință din data de 12 ianuarie 2015.

Întrucât, prin decizia recurată, au fost acordate reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 100.031 RON, în considerarea admiterii cererii de chemare în judecată și în aplicarea art. 274 C. proc. civ., rezultă că instanța de apel s-a raportat la solicitarea reclamantului formulată în cadrul rejudecării apelului, care nu a inclus onorariile de avocat, acestea nefiind, de altfel, evidențiate în opisul atașat cererii depuse pentru termenul din 17 noiembrie 2014.

Eventuala includere a onorariilor de avocat în cuantumul cheltuielilor de judecată efectiv acordate ar fi presupus nu numai indicarea expresă a sumelor de bani acordate cu acest titlu și înscrisurile doveditoare în acest sens, dar și cenzurarea solicitării reclamantului de a nu beneficia de returnarea cheltuielilor cu acest titlu în cadrul prezentului proces, implicit, argumentarea unei asemenea dispoziții, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză. Instanța de apel a acordat o sumă de bani relativ apropiată de cea solicitată de către reclamant (fără a se formula critici în recurs pentru diferența de 900 RON), deducându-se că a avut în vedere cererea formulată în scris pentru termenul din 17 noiembrie 2014 și reiterată verbal la închiderea dezbaterilor asupra apelului, precum și înscrisurile doveditoare atașate cererii scrise.

Mai mult, acordarea unei sume de bani într-un cuantum redus față de cel pretins de către reclamant, dar cu includerea onorariului de avocat, ar fi prezumat micșorarea cheltuielilor constând în onorariul de avocat, or, considerentele deciziei recurate nu cuprind vreo referire la aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

În absența unor argumente din care să reiasă includerea efectivă a onorariilor de avocat în cuantumul cheltuielilor de judecată acordate reclamantului, se constată că instanța de apel a admis pretențiile reclamantului astfel cum au fost formulate în cadrul rejudecării apelului, motiv pentru care nu se impune modificarea deciziei, nici măcar pentru a se preciza în mod expres în dispozitiv împrejurarea că onorariile de avocat nu sunt cuprinse în cheltuielile de judecată acordate. Modificarea deciziei, ca urmare a aplicării greșite a legii, ar fi fost posibilă, eventual, doar în cazul includerii acestor onorarii, cu ignorarea solicitării reclamantului, ceea ce nu este cazul în speță.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul reclamantului ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

II. În ceea ce privește recursul declarat de către pârâta SC B. SA Slatina, criticile formulate urmează a fi analizate în ordinea presupusă de finalitatea urmărită de către recurentă prin invocarea lor, respectiv de soluția ce ar urma să fie adoptată în cauză prin valorificarea fiecărui motiv de recurs, ținând cont de măsura în care eventuala admitere succesivă a acestora ar face inutilă cercetarea celorlalte.

În acest context, motivele de recurs, astfel cum au fost formulate și redate în prezenta decizie, vor fi structurate și analizate astfel:

a. epuizarea și prescrierea dreptului material la acțiune al reclamantului, inclusiv din perspectiva nerespectării prevederilor Legii nr. 64/1991 privind regimul juridic al unei realizări tehnice (motivele de recurs nr. 5, 6, 9 și 10);

b. încălcarea normelor de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității și/sau nemotivarea hotărârii, cu finalitatea casării deciziei și a trimiterii cauzei spre rejudecare (motivele de recurs nr. 1, 2 și 3);

c. neîndeplinirea condițiilor de acordare a despăgubirilor pe temeiul art. 73 din Legea nr. 64/1991 (pct. 7 din motivele de recurs);

d. stabilirea nelegală a cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului (pct. 8 din motivele de recurs);

e. acordarea greșită a dobânzii legale (pct. 4 din motivele de recurs).

a. În ceea ce privește epuizarea și prescrierea dreptului material la acțiune al reclamantului, prin decizia recurată s-a reținut că Tribunalul Brașov a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și a prescripției dreptului material la acțiune prin încheierea de ședință din data de 13 martie 2009, dispoziție împotriva căreia pârâta SC B. SA Slatina nu a declarat apel, iar aceste aspecte au fost reluate ca apărări de fond în apelul și recursul din primul ciclu procesual. S-a mai reținut că instanța de apel le-a respins, iar instanța supremă le-a respins implicit, din moment ce a stabilit cu precizie cadrul procesual al rejudecării în apel, care nu a vizat și analiza acestor apărări.

Înalta Curte constată că, prin considerentele astfel redate, instanța de apel a apreciat că aspectele în discuție au fost dezlegate cu putere de lucru judecat în ciclul procesual anterior, fiind inadmisibilă reevaluarea lor în cadrul rejudecării apelului, iar această apreciere este una legală.

Pârâta SC B. SA Slatina a invocat încă din faza judecății în primă instanță atât epuizarea dreptului material la acțiune, cât și prescripția aceleiași componente a dreptului subiectiv, chestiuni asupra cărora tribunalul s-a pronunțat cu precădere față de fondul cauzei. Chiar dacă pârâta nu a invocat ca atare inadmisibilitatea acțiunii, astfel cum prima instanță a calificat apărarea de fond invocată, respingând excepția cu acest obiect la termenul de judecată din 13 martie 2009, împreună cu excepția prescripției dreptului material la acțiune, este relevant faptul că obiectul excepției procesuale analizate și respinse a coincis cu apărarea vizând epuizarea dreptului material la acțiune, considerându-se că această apărare a fost respinsă.

În condițiile în care prima instanță s-a pronunțat asupra apărărilor pârâtei, legalitatea dispoziției de respingere a excepțiilor procesuale putea fi examinată doar în cadrul unui apel al pârâtei împotriva încheierii de la termenul din 13 martie 2009, nu și în cadrul apelului declarat de către reclamant împotriva sentinței civile nr. 224 din 29 aprilie 2011. Prin sentință s-a analizat doar existența unui prejudiciu în patrimoniul reclamantului, care să justifice îndreptățirea sa la despăgubiri, pornindu-se de la premisa că reclamantului îi este deschisă acțiunea în despăgubiri promovată și nici nu a intervenit prescripția.

Întrucât nu a declarat apel împotriva încheierii de ședință, dispoziția adoptată la termenul din 13 martie 2009 a intrat în puterea lucrului judecat, legalitatea sa nefăcând obiectul învestirii instanței de apel.

Aceste considerente sunt suficiente pentru a justifica soluția de respingere a motivului de recurs prin care au fost reiterate susținerile referitoare la epuizarea și prescrierea dreptului material la acțiune al reclamantului.

Cu toate acestea, deoarece instanța de apel a examinat, totuși, apărările pârâtei pe aspectele în discuție, după ce a apreciat că nu are vreo obligație de a le fi analizat, urmează a se constata că susținerile pârâtei sunt nefondate.

Prin apărările formulate, pârâta SC B. SA Slatina a susținut, în esență, că acțiunea în despăgubiri reglementată de prevederile art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 are drept cauză nerespectarea obligației unității care aplică realizarea tehnică de a încheia un contract privind drepturile bănești rezultate din realizarea tehnică, obligație ce se execută uno ictu, motiv pentru care și obligația de plată a despăgubirilor pentru nerespectarea acesteia se execută în același fel, respectiv prin plata unei sume globale.

În aceste condiții, pârâta a susținut că dreptul material la acțiune al reclamantului a fost epuizat, întrucât a fost deja exercitat, iar reclamantul a încasat despăgubiri prin decizia nr. 3007/2004 a Curții de Apel Craiova. Pe de altă parte, acest drept ar fi prescris, deoarece dreptul reclamantului de a cere încheierea unui contract pentru drepturile bănești a început să curgă cel mai târziu la data eliberării certificatului constatator al calității reclamantului de autor al realizării tehnice, respectiv la data de 25 martie 1998, și s-a stins prin prescripție la data de 25 martie 2001, astfel încât, la aceeași dată, s-a stins și dreptul de a cere executarea prin echivalent a obligației de încheiere a contractului.

Înalta Curte constată că aceste apărări ale pârâtei pornesc de la o premisă greșită, aceea că acțiunea în justiție întemeiată pe dispozițiile art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, la îndemâna autorului unei realizări tehnice, are drept cauză nerespectarea obligației unității care aplică realizarea tehnică de a încheia un contract privind drepturile bănești rezultate din realizarea tehnică.

Art. 73 alin. (1) din lege face vorbire despre „drepturile bănești” cuvenite autorului unei realizări tehnice, „care este nouă la nivelul unei unități și utilă acesteia”, a căror plată este în sarcina unității care aplică realizarea tehnică. Dreptul subiectiv prevăzut de lege rezidă în plata unei sume de bani în ipoteza aplicării de către unitate a unei soluții tehnice care îndeplinește cerințele noutății și utilității la nivelul acelei unități (reprezentând o realizare tehnică, în înțelesul legii), ceea ce înseamnă că dreptul patrimonial este născut din însuși faptul aplicării realizării tehnice.

Încheierea unui contract între autor și unitatea care aplică realizarea tehnică este doar modalitatea pe care legiuitorul o prevede în mod expres pentru asigurarea plății drepturilor bănești, în cuantumul convenit de părți, ca o formă de executare voluntară a obligației legale de plată a sumei de bani cuvenite autorului.

În cazul neîncheierii unui asemenea contract, autorul se poate adresa instanței de judecată pentru valorificarea dreptului patrimonial, pe temeiul art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 și „potrivit dreptului comun”. Acțiunea are drept obiect plata de despăgubiri, după cum norma menționată prevede în mod expres, și se întemeiază pe principiile răspunderii civile delictuale, dată fiind premisa inexistenței unui contract privind drepturile bănești cuvenite autorului realizării tehnice.

Fapta ilicită posibil a fi sancționată în cadrul unei asemenea acțiuni constă în aplicarea realizării tehnice fără plata drepturilor bănești cuvenite autorului, și nu în simpla neîncheiere a unui contract în legătură cu acestea, astfel cum susține recurenta – pârâtă. Aplicarea realizării tehnice este cea care generează obligația de plată a drepturilor bănești, în timp ce neîncheierea contractului, ca modalitate de executare de bunăvoie a obligației legale, nu constituie o faptă ilicită distinctă, ci intră în conținutul faptei de aplicare a realizării tehnice fără plata corespunzătoare a drepturilor bănești, fiind absorbită de aceasta.

În condițiile în care fapta ilicită este săvârșită cât timp este aplicată realizarea tehnică, autorul are un drept la despăgubiri pentru întreaga perioadă de exploatare a realizării tehnice.

Ca atare, faptul că, în litigiul finalizat prin decizia nr. 3007/2004 a Curții de Apel Craiova, s-au acordat reclamantului A. despăgubiri în considerarea aplicării realizării tehnice, nu împiedică pe reclamant să solicite din nou despăgubiri în prezentul litigiu, pentru o perioadă de exploatare a soluției tehnice diferită de cea avută în vedere în litigiul anterior, neoperând epuizarea dreptului material la acțiune, astfel cum pretinde recurenta – pârâtă.

În ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, sunt incidente dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea”.

Pe acest temei, cu toate că dreptul subiectiv la repararea pagubei se naște chiar în momentul în care se comite fapta ilicită, dreptul material la acțiune începe să curgă de la un moment diferit, acela prevăzut de art. 8 alin. (1) din actul normativ menționat.

În cazul particular reglementat de art. 73 din Legea nr. 64/1991, data la care autorul realizării tehnice a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul creat prin aplicarea realizării tehnice nu coincide cu data aplicării acesteia (perioada 2001 – 2004, pentru care s-au formulat pretențiile din cauză), pentru a se considera că, în raport de termenul general de prescripție de 3 ani și de data formulării cererii de chemare în judecată – 26 mai 2005, dreptul material la acțiune ar fi prescris în privința pretențiilor vizând perioada 2001 – 26 mai 2002.

În speță, prejudiciul putea fi cunoscut abia din momentul refuzului ori chiar al inacțiunii unității care aplică realizarea tehnică de a încheia un contract pentru drepturile bănești decurgând din exploatarea în perioada 2001 – 2004. Or, acest moment se situează cel mai devreme la finalizarea litigiului anterior, când a fost certă intenția unității de a nu încheia un contract pentru perioada în care a continuat să aplice realizarea tehnică.

Drept urmare, în mod corect a apreciat instanța de apel că dreptul material la acțiune pentru despăgubirile cuvenite pentru perioada 2001 – 2004 a început să curgă la data de 21 septembrie 2004 (data pronunțării deciziei nr. 3007/2004 a Curții de Apel Craiova), chiar dacă pentru alte considerente decât cele reținute prin prezenta decizie (cât timp calitatea reclamantului de autor al realizării tehnice, la care s-a raportat instanța de apel, a fost stabilită încă din anul 1998, conform certificatului emis de către pârâtă la 25 martie 1998, și nu abia în procesul anterior).

Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge motivele de recurs referitoare la epuizarea și prescripția dreptului material la acțiune, dar și pe cele vizând pretinsa nerespectare a regimului juridic al realizării tehnice, reglementat prin art. 73 din Legea nr. 64/1991.

Pe acest din urmă aspect, este de precizat că instanța de apel, contrar susținerilor recurentei, nu a apreciat că soluția tehnică care are caracter de noutate la nivelul unității și utilă acesteia ar conferi autorului un drept exclusiv de exploatare, ca în cazul unui brevet de invenție, ce ar împiedica însăși exploatarea, aplicarea realizării tehnice fără consimțământul autorului său, ci a constatat existența unui drept patrimonial al acestuia, în legătură cu aplicarea realizării tehnice, iar această apreciere este corectă, pentru considerentele expuse anterior.

Fapta ilicită desprinsă din dispozițiile art. 73 din lege nu constă în aplicarea realizării tehnice fără consimțământul autorului, ci, după cum s-a arătat, în aplicarea acesteia fără remunerarea autorului, în condițiile în care norma în discuție nu prevede acordul autorului drept condiție de exploatare a soluției tehnice, însă reglementează dreptul patrimonial decurgând din atare aplicare.

Chiar dacă instanța de apel, prin decizia recurată, a dispus plata de despăgubiri în sarcina pârâtei constând în „drepturi de autor”, este evident, din considerentele deciziei, că nu a avut în vedere drepturile patrimoniale recunoscute de Legea nr. 8/1996 autorului unei „opere”, în sensul art. 7 din acel act normativ, ci drepturile bănești recunoscute prin art. 73 din Legea nr. 64/1991 autorului unei realizări tehnice, astfel încât vor fi respinse susținerile recurentei – pârâte și pe acest aspect.

b. În ceea ce privește motivele de recurs prin care se tinde la casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, se reține că recurenta – pârâtă a invocat dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a încălcat normele de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității.

Astfel, s-a pretins că instanța de apel a ignorat indicațiile din decizia de casare și nu a respectat prevederile art. 14 din O.G. nr. 2/2000, totodată, și-a fundamentat soluția exclusiv pe un raport de expertiză ce conține date eronate, cu ignorarea celorlalte probe administrate.

Recurenta a susținut că modul în care a fost valorificat probatoriul din cauză a condus și la o motivare necorespunzătoare a deciziei recurate, fiind incident cazul de recurs descris de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Susținând încălcarea, de către instanța de apel, a normelor de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, recurenta a criticat, în primul rând, specialitatea experților desemnați de către instanța de rejudecare a apelului pentru efectuarea lucrării prin care să se răspundă obiectivelor fixate prin decizia de casare nr. 2388 din 19 aprilie 2013 a Înaltei Curți, respectiv contabilitate, în loc de electromecanică, în condițiile în care solicitarea pârâtei privind administrarea unui supliment la expertiza tehnică specialitatea electromecanică a fost respinsă.

Susținerile recurentei pe acest aspect sunt nefondate.

În cadrul rejudecării apelului, instanța a dispus efectuarea unei noi expertize contabile de către trei experți, cu obiectivele menționate în încheierea de ședință de la 30 septembrie 2013, expertiză ce a fost realizată, cu participarea experților consilieri propuși de părți.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel s-a conformat întrutotul dispozițiilor instanței de casare, dat fiind că în cuprinsul deciziei Înaltei Curți din ciclul procesual anterior s-a indicat în mod explicit necesitatea efectuării unei contraexpertize contabile, de un număr de trei experți, în aplicarea art. 201 alin. (1) C. proc. civ.

Pe de altă parte, chiar dacă prin decizia de casare nu ar fi fost identificată specialitatea expertizei necesare, se constată că expertiza contabilă este compatibilă cu obiectivele presupuse de clarificarea situației de fapt ce trebuie avută în vedere la soluționarea pretențiilor reclamantului, astfel cum rezultă din decizia nr. 2388 din 19 aprilie 2013 a Înaltei Curți.

Astfel, în aplicarea alin. (3) al art. 73 din Legea nr. 64/1991, despăgubirile cuvenite autorului unei realizări tehnice se calculează pe baza rezultatelor economice obținute de unitate, criteriu de calcul ce implică administrarea unei expertize contabile.

O asemenea expertiză a fost efectuată atât în litigiul finalizat prin decizia nr. 3007/2004 a Curții de Apel Craiova, cât și în dosarul de față, în faza judecății în primă instanță și în apelul din ciclul procesual anterior, iar contradicțiile existente între expertizele contabile din litigiile succesive, vizând aplicarea aceleiași realizări tehnice (chiar dacă în perioade diferite), au justificat constatarea instanței de casare privind necesitatea administrării unei noi probe cu valoare științifică superioară, sens în care a dispus efectuarea, cu ocazia rejudecării apelului, a unei noi expertize, de către trei experți.

Premisa rejudecării căii ordinare de atac, stabilită de către instanța de casare și regăsită ca atare în cuprinsul deciziei nr. 2388 din 19 aprilie 2013, era aceea a necesității raportării expertului contabil la aceleași coordonate ca cele din litigiul anterior, în considerarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei nr. 3007/2004 a Curții de Apel Craiova, în măsura în care modul de exploatare a soluției tehnice nu s-a modificat, astfel încât să fie anihilată eficiența economică reținută prin hotărârea judecătorească ce beneficiază de putere de lucru judecat.

În acest context, instanța de rejudecare a apelului urma să verifice dacă s-au modificat anumite elemente în exploatarea soluției tehnice, față de situația de fapt reținută în litigiul anterior.

Prin decizia de casare, s-au identificat elementele esențiale privind aplicarea realizării tehnice din litigiul anterior, a căror menținere în exploatarea soluției tehnice, în perioada pentru care s-au formulat pretențiile din cauză, se impunea a fi verificată prin expertiză, pentru stabilirea economiei la consumul de apă de răcire în mc/h pentru un singur compresor, pornind de la premisa unui consum standard de 335 mc/h. Aceste elemente sunt: deservirea fiecăreia dintre cele două stații de alimentare (nr. 4 și 6) de câte două compresoare; funcționarea tuturor celor 4 compresoare; înregistrarea consumurilor de apă de răcire în registrele de tură în care s-a consemnat numărul orelor de funcționare a compresoarelor.

Se observă că singurul element tehnic ce ar fi presupus, eventual, a se cunoaște părerea unui expert cu o altă specialitate decât aceea de contabilitate (recurenta – pârâtă a indicat specialitatea electromecanică) este cel privind numărul compresoarelor ce deservesc stațiile de alimentare, însă doar această caracteristică nu justifica efectuarea unei expertize tehnice, în condițiile în care este vorba despre un fapt rezultat din alte probe administrate, precum registrele de tură în care s-a consemnat numărul orelor de funcționare a fiecărui compresor în parte.

Verificarea celorlalte elemente implica cercetarea registrelor de tură în care s-a consemnat numărul orelor de funcționare a compresoarelor. Operațiunea nu excedează competențele unui expert contabil, acesta urmând să redea situația orelor de funcționare și a consumului de apă de răcire pentru cele două stații de alimentare, astfel cum au fost consemnate în jurnalele de tură. În acest mod au procedat cei trei experți contabili care au efectuat lucrarea de specialitate în cursul rejudecării apelului, care au calculat economia medie de apă de răcire/h pentru cele patru compresoare, comparând consumul efectiv cu consumul standard de 335 mc/h per compresor.

De altfel, în contextul susținerii recurentei în sensul că împrejurarea indicată în decizia de casare, anume modificarea modului de exploatare a soluției tehnice, putea fi clarificată doar de către un expert în specialitatea electromecanică, se observă că solicitarea pârâtei de întocmire a unui supliment la expertiza cu această specialitate efectuată în faza judecății în primă instanță de către expert prof. C. a vizat, în realitate, consecințele tehnice asupra utilajului ale înseși implementării realizării tehnice a reclamantului, așadar compararea caracteristicilor tehnice ale utilajului înainte și după implementarea acesteia în aprilie 1997.

Or, pe lângă faptul că expertul indicat își făcuse deja cunoscută părerea pe acest aspect, prin raportul depus în dosarul primei instanțe, împrejurarea menționată tinde la reanalizarea caracterului util al realizării tehnice și al eficienței economice reținute prin hotărârile judecătorești anterioare, ceea ce este inadmisibil, față de dezlegările din decizia de casare referitoare la efectul pozitiv al acestor hotărâri. În acest context, interesa exclusiv verificarea modului de exploatare în perioada 2001 – 2004 prin comparație cu perioada 1998 – 2000 (vizată de decizia nr. 3007/2004 a Curții de Apel Craiova).

Față de considerentele expuse, se constată că, prin administrarea probei cu expertiză contabilă, instanța de apel a ținut cont de dezlegările date prin decizia de casare și s-a conformat indicațiilor acesteia, respectând, în același timp, prevederile art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară, în ceea ce privește desemnarea experților contabili pentru efectuarea unei lucrări în specialitatea în care au fost atestați.

În al doilea rând, recurenta – pârâtă a criticat, din perspectiva art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ., fundamentarea deciziei de apel exclusiv pe un raport de expertiză ce conține date eronate privind numărul de funcționare a compresoarelor, cu ignorarea celorlalte probe administrate ce reflectau datele reale din documentația societății pârâte.

Din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanța de apel a considerat că expertiza contabilă efectuată în cadrul rejudecării răspunde obiectivelor stabilite pe baza indicațiilor din decizia de casare, care au vizat inclusiv înscrisurile ce trebuiau avute în vedere de către experți, respectiv jurnalele de tură puse la dispoziție de către pârâtă.

Față de aceste argumente și ținând cont de faptul că, prin motivele de recurs, pârâta nu a criticat aprecierea instanței de apel în sensul că efectul obligatoriu al deciziei de casare, în aplicarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a vizat și raportarea experților la jurnalele de tură în care s-au consemnat orele de funcționare a compresoarelor, se constată că susținerile recurentei – pârâte tind, în realitate, la modificarea situației de fapt reținute de către instanța de apel pe baza jurnalelor de tură, cu privire la numărul compresoarelor ce au funcționat și respectiv numărul orelor de funcționare, prin înlăturarea jurnalelor de tură și luarea în considerare a altor înscrisuri.

Or, finalitatea reaprecierii probelor administrate și a modificării situației de fapt excedează atribuțiile acestei instanțe de control judiciar, circumscrise verificării exclusiv a legalității deciziei recurate, prin prisma cazurilor expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu și a temeiniciei acelei hotărâri, motiv pentru care susținerile recurentei vor fi respinse.

Nici criticile privind motivarea necorespunzătoare a deciziei nu pot fi primite, în condițiile în care instanța de apel a expus motivele pentru care a valorificat expertiza contabilă efectuată în cadrul rejudecării apelului și a înlăturat celelalte expertize efectuate în ciclul procesual anterior parcurs în cauză, precum și raportul de expertiză extrajudiciară COMOTI (la care se referă motivele de recurs).

Astfel, instanța de apel a arătat că, în acele lucrări, analiza se situează pe alte coordonate decât cele trasate prin decizia de casare, în sensul că s-a pornit de la premisa unui consum mediu diferit de cel standard, menționat în decizia instanței supreme, totodată, a fost infirmat caracterul de realizare tehnică al soluției în legătură cu care s-au formulat pretențiile reclamantului din cauză, stabilit prin hotărâri judecătorești irevocabile, intrate în puterea lucrului judecat.

Constatându-se că argumentele expuse reflectă motivele pentru care au fost înlăturate apărările pârâtei și probele invocate în susținerea acestora, cu aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge și motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

c. În ceea ce privește neîndeplinirea condițiilor de acordare a despăgubirilor pe temeiul art. 73 din Legea nr. 64/1991, se reține că, prin criticile formulate, recurenta – pârâtă a infirmat aprecierea instanței de apel privind existența unei realizări tehnice, atât din perspectiva naturii acesteia, cât și a condiției legale a utilității.

Astfel, recurenta – pârâtă a susținut că, în cauză, nu poate fi vorba despre o realizare tehnică, ci despre o operă tehnică ce a fost creată în exercitarea atribuțiilor de serviciu, pentru care reclamantul a încasat o remunerație.

Această susținere nu poate fi primită, deoarece se bazează pe confuzia nepermisă între realizarea tehnică reglementată de art. 73 din Legea nr. 64/1991 și invenția creată de un salariat, în exercitarea funcției sale sau cu ajutorul material al angajatorului, reglementată de art. 5 din Legea nr. 64/1991 (în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 83/2014).

Fără a se insista asupra diferențelor de regim juridic între cele două instituții reglementate prin același act normativ – deoarece însăși recurenta a subliniat, prin motivele de recurs, inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor referitoare la invenții -, este suficient a se reitera, în limitele criticilor formulate, că realizarea tehnică, în reglementarea din art. 73, dă naștere unor drepturi bănești în patrimoniul autorului său, prin aplicarea de către o unitate, care se stabilesc prin contract sau de către instanța de judecată, potrivit regulilor referitoare la răspunderea civilă delictuală.

În acest context, desocotirea între autor și unitate, prin contractul încheiat, poate ține cont de eventualul raport juridic de dreptul muncii existent între aceștia și de remunerația primită în calitate de salariat, însă, în cadrul acțiunii în despăgubiri întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, întinderea despăgubirilor se determină pe baza criteriului expres prevăzut de lege, anume rezultatele economice obținute de unitate prin aplicarea realizării tehnice, motiv pentru care susținerile recurentei sunt nefondate. De altfel, prin criticile formulate, pârâta nu tinde la diminuarea despăgubirii acordate de instanța de apel cu suma de bani încasată de către reclamant cu titlu de remunerație, ci la înlăturarea în totalitate a despăgubirilor acordate, în considerarea acestei remunerații.

În ceea ce privește condiția utilității soluției tehnice pentru unitatea care a aplicat-o, se observă că pârâta nu contestă premisa de analiză reținută de către instanța de apel, anume dezlegarea prin decizia de casare a chestiunii efectului pozitiv al hotărârilor judecătorești anterioare și a limitelor în care acesta operează în cauză, în sensul că existența unei eficiențe economice prin aplicarea realizării tehnice a reclamantului, tranșată cu puterea de lucru judecat prin decizia nr. 3007/2004 a Curții de Apel Craiova, ar putea fi reapreciată în cauză doar dacă au intervenit modificări în exploatarea soluției tehnice în perioada 2001 – 2004, față de perioada 1998 – 2000, de natură a justifica anihilarea efectului pozitiv al acelei hotărâri judecătorești.

În realitate, criticile formulate tind la reevaluarea de către această instanță de recurs a situației de fapt reținute de către instanța de apel și a probelor administrate, iar această finalitate excedează limitele controlului de legalitate presupus de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., reținându-se că instanța de apel a respectat dezlegările și indicațiile din decizia de casare și a motivat în mod corespunzător înlăturarea mijloacelor de probă la care se face referire prin motivele de recurs, pentru considerentele expuse la pct. II. b din prezenta decizie.

Drept urmare, urmează a fi respinse susținerile recurentei și pe acest aspect.

d. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului prin decizia recurată, susținerea pârâtei privind caracterul arbitrar al stabilirii acestora este nefondată, în contextul în care instanța de apel valorificarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei nr. 3007/2004 a Curții de Apel Craiova, pentru considerentele deja expuse cu ocazia analizării recursului reclamantului.

În același timp, susținerea privind costul de proiectare eventuală a realizării tehnice de către un terț nu poate fi primită, întrucât contravine criteriului de calcul al despăgubirilor, prevăzut în mod expres de art. 73 din Legea nr. 64/1991, respectiv rezultatele economice obținute de către unitatea care a aplicat realizarea tehnică.

Drept urmare, vor fi respinse susținerile recurentei și pe acest aspect.

e. În ceea ce privește dobânda legală stabilită de către instanța de apel a se aplica despăgubirilor acordate prin decizia recurată, aceste pretenții formează obiectul unei cereri accesorii, care urmează regimul juridic al oricărei cereri în justiție, inclusiv din perspectiva renunțării la judecata acesteia.

Potrivit art. 69 alin. (1) C. proc. civ., renunțarea la judecată, ca act procesual de dispoziție se poate face doar fie personal, fie în baza unei procur speciale.

În condițiile în care precizarea că apelantul – reclamant nu solicită dobândă, rezervându-și dreptul de a o solicita pe cale separată, consemnată ca atare în încheierea de ședință de la 08 decembrie 2014 și reiterată la termenul la care au avut loc dezbaterile asupra apelului, respectiv la 12 ianuarie 2015, a fost formulată de către unul dintre apărătorii reclamantului, fără înfățișarea procurii speciale cerute de art. 69 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care, în mod corect, a fost ignorată de către instanța de apel.

Este nefondată și susținerea referitoare la nelegalitatea acordării dobânzii, față de împrejurarea că aceasta nu a fost cerută prin motivele de apel, în condițiile în care art. 294 alin. (2) C. proc. civ. nu impune o atare exigență, prevăzând exclusiv posibilitatea acordării acesteia în cadrul apelului, indiferent de momentul și de modalitatea de formulare a acestei solicitări.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul pârâtei ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta SC B. SA împotriva deciziei nr. 60/Ap din 26 ianuarie 2015 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 octombrie 2015.