VAT liability for local public authorities on non-specific economic activities involving immovable property

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința atacată cu recurs, sentința civilă nr. 121/Bis pronunțată la data de 21 mai 2002 în dosarul nr. 7305/CA/2001, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a admis acțiunea precizată, introdusă de municipiul Lugoj, prin primar și a anulat actele administrative emise de Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, exonerându-l de la plata sumei de 1.437.923.610 lei, cu titlu de T.V.A. și majorările de întârziere aferente.

Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut, în esență, că prin procesul-verbal nr. 18711 din 31 iulie 2001, organele de control din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice Timiș au constatat că municipiul Lugoj datorează suplimentar la bugetul statului, pentru perioada 1 iunie 1996 – 31 iunie 2001, sumele de 1.095.727.696 lei T.V.A. pentru veniturile realizate din vânzări de bunuri imobile și închirierea unor spații cu o altă destinație, decât de locuință, precum și 342.185.315 lei majorările de întârziere aferente, măsură menținută prin decizia nr. 1461 din 26 septembrie 2001, emisă de Direcția de specialitate din cadrul Ministerului Finanțelor Publice.

A motivat instanța de fond că reclamantul, în calitate de instituție publică, nu avea obligația de a evidenția, colecta și vira la bugetul statului, T.V.A. pentru activitățile administrative realizate, care au constat în vânzarea sau închirierea unor bunuri aparținând domeniului public sau privat, aflate în administrarea sa.

Împotriva acestei soluții a formulat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, în nume propriu și în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, susținând, în esență, că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 3/1992, republicată și art. 2 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 17/2000, completate cu art. 3 alin. (1) lit. d) din aceleași acte normative, incluzând în cazul plătitorilor de T.V.A., și pe reclamant.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a cerut aplicarea prevederilor art. 169 din O.G. nr. 61/2002, potrivit cărora sumele reprezentând T.V.A. datorate de către autoritățile administrației publice, pentru închirieri și/sau concesionări de bunuri imobile, care până la data de 31 mai 2002 nu au fost facturate beneficiarilor și nu au fost achitate la bugetul statului, se anulează, inclusiv majorările și penalitățile de întârziere aferente.

Recursul este întemeiat.

Problema dedusă judecății este, așa cum a fost identificată și de instanța de fond, dacă autoritățile administrației publice locale datorează T.V.A. pentru activitățile de prestări de servicii constând în vânzări, închirieri și/sau concesionări de bunuri imobile.

Este adevărat că potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 3/1992, republicată și din O.U.G. nr. 17/2000, nu se cuprind în sfera de aplicare a T.V.A., operațiunile privind livrările de bunuri și prestările de servicii rezultate de activitatea specifică autorizată efectuată de instituțiile publice, pentru activitățile lor administrative, sociale, educative, de apărare, ordine publică, siguranța statului, culturale și sportive.

Or, în cauza de față, intimatul-reclamant, prin autoritățile publice legale, a obținut venituri din vânzarea și respectiv, închirierea sau concesionarea unor bunuri imobile aparținând patrimoniului unității administrativ-teritoriale, în privința cărora organele fiscale reținuseră în mod corect că au rezultat din activități nespecifice, astfel că era necesară calcularea, colectarea și virarea T.V.A. la bugetul de stat, potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 3/1992, republicată și art. 2 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 17/2000.

Prevederile art. 169 din O.G. nr. 61/2002, invocate în întâmpinare, constituie un argument în plus, în sensul deciziei de mai sus, pentru că putea fi anulată doar executarea unei obligații datorate bugetului de stat.

Oricum, art. 169 din O.G. nr. 61/2002, nu conferă temei legal soluției instanței de fond, anularea sumelor datorate bugetului de stat fiind o măsură care vizează executarea acestora, iar nu legalitatea actelor administrative atacate.

Astfel fiind, recursul va fi admis, sentința atacată va fi casată și, pe fond, acțiunea va fi respinsă, actele administrative atacate fiind legale și temeinice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, în nume propriu și în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 121/Bis din 21 mai 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și pe fond, respinge acțiunea.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iunie 2004.