Evidentiary value of an unrecognized foreign arbitral award in domestic civil proceedings under Art. 3703 CPC

Hotărâre arbitrală străină nerecunoscută de instanţele române. Efecte din perspectiva dispoziţiilor art. 3703 din Codul de procedură civilă din 1865

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Arbitrajul

Index alfabetic :

acţiune în despăgubiri

hotărâre arbitrală

exequatur

C. proc. civ. din 1865, art. 3703

C. civ. din 1864, art. 969

Legea nr. 105/1992, art. 73, art. 180

Potrivit dispoziţiilor art. 3703 C. proc. civ., hotărârile arbitrale străine, pronunţate de către un tribunal arbitral competent, au forţă probantă în faţa instanţelor din România cu privire la situaţiile de fapt pe care le constată.

Pentru a avea forță probantă, însă, o hotărâre arbitrală străină trebuie să fie recunoscută în România, acest aspect reieșind neîndoielnic din topografia Capitolului XI al Cărții a IV-a Cod procedură civilă, capitol intitulat „Recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale străine” și în care prevederile art. 3703 sunt în subsecvența prevederilor referitoare la recunoaștere și produc efecte numai în caz de recunoaștere pe teritoriul României.

A admite altfel înseamnă a goli de conținut și a înfrânge normele legale care reglementează procedura de exequatur, întrucât instanțele naționale ar fi obligate să substituie propria activitate de judecată cu statuările dintr-o hotărâre arbitrală străină, care nu a îndeplinit condițiile impuse de dreptul intern pentru a fi recunoscută și pusă în executare.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 620 din 29 martie 2016

Notă : Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat a fost abrogată de Legea nr. 76/2012 la 15 februarie 2013.

Prin cererea introdusă la 13 aprilie 2011 și înregistrată sub nr. x/30/2011 pe rolul Tribunalului Timiș, Secția a II-a civilă, reclamanta A. KFT, cu sediul în Budapesta, Ungaria a chemat-o în judecată pe pârâta SC B. SRL, cu sediul în Timișoara, și a solicitat ca instanța să o oblige pe pârâtă la plata sumei totale de 179.146,22 euro (echivalentul sumei de 750.067,31 lei), din care suma de 154.064,22 euro - debit principal - reprezintă despăgubiri pentru încălcarea contractului nr. 07M554 din 7 decembrie 2007, iar suma de 25.082 euro reprezintă dobândă calculată pe perioada 14 martie 2008 - 8 martie 2011, în conformitate cu prevederile legii engleze la care este supus contractul. Reclamanta a precizat că dobânda urmează să fie actualizată până la data plății întregului debit. A solicitat cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esență, că a încheiat cu pârâta contractul nr. 07M554 (912502) din 7 decembrie 2007, contract supus legii engleze, în baza căruia pârâta s-a obligat să livreze reclamantei în luna decembrie 2007 1.000 tone metrice de floarea soarelui la un preț de 422 euro plus TVA pe tonă, prevederile contractului coroborându-se cu cele ale Condițiilor Standard FOSFA 11.

A susținut reclamanta că pârâta nu a respectat termenul inițial convenit, că acesta a fost prelungit prima oară până 21 ianuarie 2008 și a doua oară până la 8 februarie 2008, că la 23 ianuarie 2008 pârâta a livrat marfă, care a fost refuzată pentru că prezenta un miros neplăcut, că la 29 ianuarie 2008 pârâta a mai livrat două camioane de marfă, refuzate din cauza calității necorespunzătoare, iar în acest context, nefiind respectat nici cel de al doilea termen prelungit, prețul pe tonă s-a mărit cu 22 euro pe tonă, iar data livrării s-a prelungit până la 29 februarie 2008 și, prin actul adițional transmis prin intermediul brokerilor de produse agricole C., până la 14 martie 2008.

A arătat reclamanta că tot prin intermediul brokerilor de produse agricole i-a transmis pârâtei la 17 martie 2008 o notificare de încălcare a contractului, având în vedere că din cele 1.000 tone metrice au fost livrate doar 22 de astfel de tone.

În ceea ce privește determinarea prejudiciului, reclamanta a arătat că, făcând aplicarea clauzei „Condiții Generale” din contractul părților și a art. 27 din Condițiile FOSFA 11, a calculat paguba ca diferență între prețul pieței, furnizat de X la 17 martie 2008, și prețul inițial al contractului, rezultând suma de 154.064,22 euro, pentru care a emis factura nr. 700003 din 16 aprilie 2008, scadentă la 25 aprilie 2008, iar la această sumă se adaugă și dobândă în conformitate cu art. 13 din Condițiile Standard FOSFA 11.

În ceea ce privește competența instanțelor române, reclamanta a apreciat că aceasta este antrenată în considerarea faptului că hotărârea arbitrală pronunțată asupra aceleiași pretenții deduse judecății în cauza de față nu a fost recunoscută pe teritoriul României, fiind pronunțată în acest sens o hotărâre irevocabilă. În egală măsură, au fost invocate prevederile art. 148 și art. 169 din Legea nr. 105/1992, prevederile Regulamentului (CE) nr. 44/2001 și prevederile art. 3 C. civ.

A arătat reclamanta că a fost parcursă procedura concilierii prealabile, ținând cont de faptul că pârâta nu a răspuns convocării, deși a fost notificată în acest scop.

Cu privire la incidența legii engleze, reclamanta a invocat dispozițiile clauzei 28 din Condițiile Standard FOSFA 11 și dispozițiile art. 73 din Legea nr. 105/1992.

În drept au fost invocate și dispozițiile art. 969-970 C. civ., ale art. 7201 C. proc. civ. și ale art. 148-157 din Legea nr. 105/1992.

Prin sentința civilă nr. 88/LP/PI din 7 februarie 2014, Tribunalul Timiș, Secția a II-a civilă a respins cererea de chemare în judecată. A obligat-o pe reclamantă să plătească suma de 700 lei în contul Biroului Local de Expertize de pe lângă Tribunalul Timiș. A obligat-o pe pârâtă să plătească în același cont și cu aceeași destinație sumele de 800 lei și de 700 lei. A luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Suma pretinsă de reclamantă prin intermediul acţiunii pendinte reprezintă despăgubirea (incluzând dobânda) rezultată din pretinsa încălcare a contractului de către pârâtă, constând în aceea că aceasta nu a livrat produsul contractat, de calitate corespunzătoare, în termenele stabilite şi care au fost succesiv prelungite.

Contractul care stă la baza raporturilor litigioase dintre părţi - reține prima instanță - a fost încheiat la 07 decembrie 2007, obligaţia principală asumată de către pârâtă fiind aceea de a livra aproximativ 1000 tone metrice de seminţe de floarea soarelui, în parametrii de calitate specificaţi în contract, în luna decembrie 2007, la preţul de 422 euro plus TVA/tona metrică.

A mai fost evidențiat faptul că, potrivit paragrafului intitulat „Condiţii generale”, toţi ceilalţi termeni, condiţii şi reguli, care nu sunt în contradicţie cu prevederile contractuale, conţinute în Contractul FOSFA 11, de care părţile recunosc că au luat cunoştinţă şi au fost notificate, se aplică şi convenţiei semnate de părţi, precum și faptul că, prin acte adiţionale încheiate ulterior perfectării contractului, termenul de livrare a fost prelungit până la 29 februarie 2008 - Actul adiţional încheiat la 12 februarie 2008, respectiv până la 14 martie 2008 - Actul adiţional încheiat la 03 martie 2008.

Tribunalul a subliniat faptul că reclamanta a afirmat că prelungirile termenelor au fost cauzate de faptul că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de livrare a produsului în cantitatea şi în condiţiile de calitate prevăzute în contract, respectiv că aceasta din urmă ar fi propus spre vânzare marfă cu miros nespecific, pe care s-a văzut obligată să o refuze, ceea ce a făcut-o să înregistreze prejudiciul indicat în acţiune şi care reprezintă diferenţa între preţul pe care l-ar fi plătit pentru marfa contractată şi preţul pieţii furnizat de X.

În ceea ce privește legea aplicabilă, prima instanță a notat că, potrivit art. 28 din Contracul FOSFA 11 - asumat de părţi în considerarea clauzei sus-citate, contractul este supus legii engleze.

Au fost evocate prevederile art. 1 și art. 73 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat și s-a precizat că, reținându-se aplicarea legii engleze raporturilor litigioase deduse judecăţii, în temeiul Convenţiei europene în domeniul informaţiei asupra dreptului străin de la Londra din 1968 instanţa a formulat o cerere de informare asupra dreptului englez aplicabil în ce priveşte aspectele de relevanţă în cauză - cele reglementate de lit. a)- c) ale art. 80 din Legea nr. 105/1992, sus-citate.

Sintetizând conţinutul informării remise, tribunalul a reţinut că urmările neaderării la o obligaţie contractuală depind de modul în care este clasificată obligaţia contractuală respectivă, că clasificarea obligaţiilor contractuale relevante care au fost încălcate reprezintă prima atribuţie pentru instanţă după ce s-a stabilit faptul că a avut loc o încălcare a contractului și că, o dată stabilit acest fapt (încălcarea contractului), instanţa are a analiza dacă aceasta vizează un termen care reprezintă o „condiţie” - şi care dă dreptul părţii care nu a încălcat contractul să îl considere anulat - sau dacă reprezintă o „garanţie”, în esenţă o înţelegere care este colaterală scopului principal al contractului.

S-a pus în evidență faptul că paragrafele următoare furnizează date despre caracterizarea termenilor încălcaţi ca fiind condiţii sau garanţii, efectele încălcării acestora şi evaluarea pierderii suferite în ipoteza în care se constată astfel de încălcări și, în parcurgerea etapelor sus-enumerate, tribunalul a analizat cu precădere cerinţa-premisă a antrenării răspunderii: încălcarea contractului de către pârâtă.

Plecând de la susținerea reclamantei referitoare la două livrări necorespunzătoare ale mărfii contractate, tribunalul a apreciat că, de vreme ce este necontestat că pârâta a încercat să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale livrând marfă reclamantei, îi revine acesteia din urmă sarcina de a dovedi că a fost în drept să o refuze pe motiv că parametrii de calitate erau incompatibili cu condiţiile prevăzute în contract.

Spre această finalitate, constată tribunalul, reclamanta a prezentat punctul de vedere al supraveghetorului angajat de aceasta - W - care a semnalat mirosul „neplăcut” al seminţelor livrate, care a şi stat la baza refuzului de a primi marfa și sub aspectul analizat a reținut că Contractul FOSFA 11, a cărui aplicabilitate este subînţeleasă pentru părţi în considerarea sus-citatei clauze din alineatul „Condiţii generale” din convenţia semnată de acestea, reglementează în detaliu procedura de urmat pentru mostrarea şi analiza seminţelor în paragraful 17, aceasta oferind părţilor variante minuţios stabilite în vederea stabilirii calităţii produselor.

A stabilit, în aceste condiții, că reprezentanţii celor două părţi ar fi trebuit să preleve un set de cinci mostre pe durata descărcării, să păstreze fiecare câte două astfel de mostre, iar una dintre ele să fie înfăţişată unui analist membru al Federaţiei şi reprezentant la Secţiunea Oilseeds, care urma să efectueze analiza amestecului obţinut din această mostră şi câte una dintre cele reţinute de fiecare dintre părţi. A mai relevat și faptul că părţile ar fi avut, de asemenea, dreptul de a efectua o a doua sau a treia analiză, în procedura stabilită, că analizele urmau să fie efectuate în conformitate cu metodele specificate în Lista Metodelor Contractuale Standard ale Federaţiei și că, de altfel, chiar şi în contractul încheiat de părţi se prevedea efectuarea controlului de calitate la livrare, analiza trebuind să fie efectuată la laboratorul FOSFA din Budapesta.

Tribunalul a apreciat că o concluzie în sensul încălcării unei obligaţii contractuale prin faptul că nu s-a livrat în termenele contractuale marfa de calitate corespunzătoare, cu efecte drastice în sensul celor invocate de către reclamantă - desfiinţarea contractului aşa cum este înţeleasă în dreptul material aplicabil şi repararea unui prejudiciu determinat de către reclamantă în modalitatea sus arătată -, nu poate fi reţinută decât în contextul în care o procedură de control ca cea însuşită de părţi relevă că produsele livrate nu au respectat condiţiile de calitate, ceea ce ar atrage răspunderea părţii debitoare pentru nerespectarea contractului.

Or, aşa cum s-a arătat, reclamanta, departe de a dovedi că cele afirmate sunt rezultatul examenelor aplicate mărfii în condiţiile contractuale, şi-a fundamentat afirmaţiile pe două buletine de control întocmite în afara procedurii contractual asumate, de către o societate pe care ea însăşi a angajat-o şi ale cărei concluzii sunt contrazise de procesele-verbale încheiate în împrejurări similare de către pârâtă prin supraveghetorul angajat de către aceasta, dar şi de proba tehnică administrată în cauză şi de depoziţia martorului audiat.

Tribunalul a conchis astfel că, în contextul în care reclamanta nu a dovedit, în acord cu standardele asumate, că pârâta i-a livrat marfă de calitate necorespunzătoare şi că astfel a încălcat contractul, ci doar că reclamanta este cea care a refuzat primirea mărfii fără a opune obiecţii fundamentate, se impune a fi respinsă acţiunea formulată ca fiind nefondată.

Tribunalul a reţinut că pârâta nu a solicitat plata cheltuielilor de judecată pe cale accesorie și, întrucât la dosarul cauzei nu au fost depuse dovezile privind achitarea integrală a onorariilor cuvenite experţilor, reclamanta a fost obligată să plătească suma de 700 de lei în contul Biroului Local de Expertize de pe lângă Tribunalul Timiş pentru lucrarea efectuată de către expert D., iar pârâta 800 de lei pentru raportul de expertiză întocmit de către expert E. şi 700 de lei pentru expertiza efectuată de către expert D.

Împotriva acestei sentințe ambele părți au declarat apeluri, care au fost respinse prin decizia civilă nr. 618 din 25 iunie 2015 a Curții de Apel Timișoara, Secția a II-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a reținut următoarele:

În ceea ce privește apelul declarat de apelanta-pârâtă SC B. SRL, s-a reținut că s-a solicitat modificarea în totalitate a sentinţei primei instanţe şi a încheierii pronunţate la termenul de judecată din 21 octombrie 2011, în sensul admiterii excepţiei de necompetenţă a instanţelor române.

Curtea de apel a constatat că soluţia pronunţată de tribunal, prin care a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei, îi este favorabilă pârâtei, însă aceasta este nemulţumită de soluţia dată asupra excepţiei de necompetenţă a instanţelor române, excepţie soluţionată de instanţa de fond prin încheierea civilă din 21 octombrie 2011, sens în care arată că părţile au prevăzut în contract o clauză de arbitraj internaţional privat, clauză ce prevede că orice dispută decurgând din sau în baza contractului se soluţionează la Londra de către arbitrajul instituit de Federation of Oils, Seeds and Fats Association Ltd. (FOSFA).

Soluţionând excepţia necompetenţei instanţelor române, prin încheierea apelată, tribunalul a reţinut că reclamanta a uzat de convenţia arbitrală asumată de către părţi şi s-a adresat Federaţion of Oils, Seeds and Fats Associaţions LTD (FOSFA), care a pronunţat hotărârea arbitrală nr. 4066 din 16 iunie 2009, însă, adresându-se instanţelor române pentru recunoaşterea hotărârii arbitrale, Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială, prin decizia civilă nr. 884/R din 22 iulie 2010, a respins cererea reclamantei.

Tribunalul a reţinut că considerentele deciziei Curţii de Apel Timişoara se impun ca şi consecinţă a puterii de lucru judecat, conform art. 1201-1202 C. civ. şi că soluţionarea litigiului în procedura specială presupusă de clauza compromisorie nu este de natură să respecte drepturile procesuale ale părţilor, situaţie ce conduce la concluzia că respectiva clauză este inoperantă.

Curtea de apel a constatat că reclamanta A. a urmat mai întâi procedura în faţa FOSFA, însă, întrucât hotărârea arbitrală nu a fost recunoscută în România, reclamanta s-a adresat instanţelor române cu acţiune în despăgubiri pe calea dreptului comun, conform clauzei 30 din Condiţiile Standard FOSFA 11, care face parte integrantă din contract.

Curtea nu a primit apărarea pârâtei conform căreia instanţa nu a statuat că respectiva clauză ar fi inoperantă, ci a refuzat recunoaşterea hotărârii pronunţate de către tribunalul arbitral pentru nerespectarea dreptului la asistenţă juridică şi că reclamanta trebuia să se adreseze cu aceeaşi cerere tribunalului arbitral, întrucât art. 30 din Condiţiile Standard FOSFA 11, care prevede mecanismul de soluţionare a diferendelor dintre părţi, a fost respectat, adică reclamanta a urmat mai întâi procedura în faţa FOSFA, procedură în baza căreia hotărârea arbitrală definitivă şi executorie nu a fost recunoscută în România, iar ulterior a formulat acţiune în justiţie pe drept comun.

În ceea ce priveşte competenţa jurisdicţională, curtea de apel a constatat că art. 148 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat prevede că ,,instanţele judecătoreşti române sunt competente, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile ce urmează, să soluţioneze procesele dintre o parte română şi o parte străină sau numai dintre străini, persoane fizice sau persoane juridice’’, dispoziţii ce sunt respectate în speţă.

Pentru considerentele arătate, instanţa a respins ca nefondat apelul pârâtei.

Analizând apelul apelantei-reclamante, Curtea a reținut că aceasta critică hotărârea instanţei de fond întrucât nu a avut în vedere prevederile art. 3703 C. proc. civ., care prevăd că „Hotărârile arbitrate străine, pronunţate de către un tribunal arbitral competent, au forţă probantă în faţa instanţelor din România cu privire la situaţiile de fapt pe care le constată” și nu a studiat hotărârea arbitrală emisă de FOSFA care i-a fost pusă la dispoziţie, astfel că a ignorat cu desăvârşire constatările de fapt ale arbitrilor conţinute în această hotărâre arbitrală, constatări care ar fi ajutat instanţa la rezolvarea fondului litigiului dintre părţi.

În legătură cu hotărârea arbitrală, curtea de apel a reţinut că Legea nr. 105/1992 deosebeşte între recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine şi executarea acestora, iar pe de altă parte există două feluri de recunoaştere: de plin drept şi prin hotărâre judecătorească a instanţei române.

Prin recunoaştere, hotărârea judecătorească străină beneficiază în România de autoritate de lucru judecat, întocmai ca o hotărâre judecătorească română. În acest sens, art. 167 din Legea nr. 105/1992 prevede că hotărârile judecătoreşti străine pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de putere de lucru judecat. În speţă, însă, hotărârea judecătorească străină nu a fost recunoscută de statul român, conform deciziei civile nr. nr. 884/R din 22 iulie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/30/2009, astfel că nu poate fi luată în considerare.

Dacă s-ar fi recunoscut această hotărâre, un alt litigiu nu mai era posibil, invocându-se autoritatea de lucru judecat în raport cu hotărârea arbitrală străină.

Văzând motivul de apel al apelantei-reclamante, conform căruia instanţa de fond a analizat superficial cauza prin prisma probei cu expertiza administrată în cauză, curtea de apel a relevat faptul că, la cererea acestei părți, la termenul de judecată din 09 septembrie 2014 a dispus efectuarea în cauză a unei expertize în domeniul agricol şi a unei expertize contabile.

Instanța de apel a prezentat în sinteză concluziile experţilor agricoli desemnaţi în cauză, însă nu a luat în considerare părerea exprimată, întrucât cei doi experţi agricoli nu au avut în vedere contractul de vânzare-cumpărare nr. 07M554 din 07 decembrie 2007, modificat prin actele adiţionale la contract.

A constatat instanța de prim control judiciar că, în baza prevederilor contractului de vânzare-cumpărare încheiat de părţi, acestea au stabilit parametrii de calitate ai mărfii şi laboratorul competent a efectua analizele necesare pentru stabilirea calităţii mărfii, iar în termenii contractului analiza calităţii seminţelor de floarea soarelui trebuia să fie efectuată de laboratorul FOSFA din Budapesta, în baza probelor prelevate de la locul de livrare, certificatele rezultatelor analizei urmând să fie livrate cel mai târziu în 20-30 zile.

S-a reținut de către curtea de apel că modul în care trebuia să fie analizată marfa este stabilit de art. 17 din Contractul pentru seminţe de floarea soarelui, termeni CIF -FOSFA care se aplica în acest caz și a ales să opteze pentru opinia separată la raport, în care s-a consemnat că nici una din inspecţiile efectuate de părţi nu este relevantă, întrucât acestea s-au limitat la controlul organoleptic, nu au efectuat nici una din analizele necesare pentru stabilirea parametrilor de calitate din contract, nici măcar analiza de umiditate ce ar fi putut fi efectuată pe loc, dura un minut și ar fi dat indici de depreciere a seminţei. În aceeași ordine de idei, instanța de apel a apreciat ca judicioasă constatarea expertului care a redactat opinia separată în sensul că, dintre aceste analize, cea mai importantă era determinarea umidităţii, fără de care nu se poate afirma cu certitudine că produsul are „miros de mucegai, uşor rânced sau mucegai rânced”.

Instanța de prim control judiciar a trecut în revistă situația de fapt stabilită de expertul autor al opiniei separate, a constatat că şi ceilalţi doi experţi agricoli au reținut faptul că buletinele de inspecţie eliberate de inspectorul W nu au fost confirmate de inspectorul Y în certificatul nr. 6840 din 28 ianuarie 2008 pe care l-a întocmit și a apreciat că împrejurarea că acest inspector nu a contrazis buletinele de inspecţie eliberate de inspectorul W nu profită reclamantei, câtă vreme instanţa nu identifică existenţa faptei ilicite prin care se încalcă o anumită obligaţie de către pârâtă, săvârşirea cu vinovăţie a acestei fapte, existenţa unui prejudiciu patrimonial şi raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Conchizând, instanța de apel a reținut că probele administrate în cauză nu au dovedit încălcarea de către pârâtă a vreunei clauze din contractul încheiat cu reclamanta pentru a se dispune angajarea răspunderii acesteia şi implicit obligarea sa la despăgubirea (incluzând dobânda) rezultată din pretinsa încălcare a contractului încheiat de părţi, în sensul că aceasta nu a livrat produsul contractat, de calitate corespunzătoare și în termenele stabilite de părţi și a apreciat că, întrucât reclamanta nu a făcut dovada în cauză a prejudiciului solicitat, apelul declarat se impune a fi respins ca nefondat, hotărârea pronunţată fiind temeinică şi legală, pronunţată în conformitate cu probatoriul administrat.

Împotriva acestei decizii au declarat în termen legal recursuri motivate ambele părți litigante, cauza fiind înregistrată sub același număr unic la 31 august 2015 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

În motivarea recursului declarat, recurenta-reclamantă a criticat decizia pronunțată la 25 iunie 2015, precum și încheierile de amânare a pronunțării din 11 și 18 iunie 2015, parte integrantă a deciziei de apel, susținând în primul rând că decizia nu cuprinde motivele pe care se sprijină și cade, astfel, sub incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 teza I C. proc. civ.

Argumentând această critică, recurenta-reclamantă a evocat prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut că decizia recurată cuprinde o motivare superficială, care nu sprijină concluzia că opinia a doi dintre cei trei experți desemnați trebuie înlăturată.

Recurenta-reclamantă a evocat paragraful 7 din pagina 16 a deciziei şi a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod eronat din raportul de expertiză că doi din cei trei experţi agricoli nu au avut în vedere prevederile contractului în analiza pe care au efectuat-o. S-a susţinut că în expertiza agricolă s-a menţionat că există două etape în recepţia mărfii, conform practicii comerciale şi contractului.

Privitor la aceeaşi expertiză, a fost citat paragraful 2 din pagina 18 a deciziei şi s-a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că buletinele de inspecţie ale inspectorului W. nu au fost confirmate sau contrazise de inspectorul Y, după cum a reţinut eronat şi concluziile expertizei agricole. Recurenta-reclamantă a făcut comentarii referitoare la raportul de inspecţie emis de W. la 15 ianuarie 2008 şi la procesul-verbal nr. 6839 emis de Y la 25 ianuarie 2008, conchizând că primul proces-verbal emis la 25 ianuarie 2008 a fost emis în afara cadrului contractual.

Referitor la aceleaşi rapoarte de inspecţie, recurenta-reclamantă a conchis că reluarea constatărilor W. este de fapt o confirmare a acestora de către inspectorul Y.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că în mod superficial instanţa de apel a reţinut doar parţial menţiunile din expertiza agricolă, în condiţiile în care, într-o logică simplă, dacă inspectorul Y avea o părere diferită la momentul inspecţiei comune din 28 ianuarie 2008, această opinie ar fi fost exprimată în procesul-verbal încheiat de acesta, iar lipsa unei opinii contrarii echivalează acord la analiza efectuată de W.

În cadrul aceleiaşi prime critici s-a susţinut că instanţa de apel, ignorând prevederile contractului, şi-a motivat convingerea pe principiul răspunderii civile prevăzut de legea română şi în plus nu a respectat obligaţia de a analiza şi de a se pronunţa cu privire la toate argumentele invocate de reclamantă în cadrul apelului, privând-o de dreptul la un proces echitabil şi încălcând dispoziţiile art. 6 paragraf 1 din CEDO şi principiul dreptului la apărare.

A reiterat recurenta-reclamantă susţinerile referitoare la lipsa motivelor care au condus la îmbrăţişarea opiniei separate din expertiză şi la înlăturarea opiniei majoritare, susţinând că instanţa de apel s-a mărginit la a prelua concluziile exprimate de cel de-al treilea expert, fără o motivare bazată pe un raţionament propriu.

În concluzie, recurenta-reclamantă a susţinut în cadrul acestui prim motiv de recurs că instanţa de apel a analizat superficial prevederile contractului şi practica comercială invocată de expertiza agricolă, bazându-şi hotărârea pe eroarea vădită de analiză şi de interpretare a împrejurărilor de fapt din partea expertului care a întocmit opinia separată.

Al doilea motiv de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 teza a II-a C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţinând că decizia cuprinde motive contradictorii.

Au fost invocate prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi s-a susţinut în primul rând că instanţa de apel prezintă o motivare contradictorie cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 3703 C. proc. civ.

În argumentarea acestei critici, recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel constată, pe de o parte, că hotărârea arbitrală nr. 4066 din 16 iunie 2009 emisă de FOSFA nu a fost recunoscută în România, iar, pe de altă parte, trage concluzia că, dacă această hotărâre arbitrală ar fi fost recunoscută, nu s-ar mai fi putut da curs solicitării recurentei-reclamante de a se avea în vedere situaţia de fapt reţinută în hotărârea arbitrală şi în prezenta speţă, pentru că litigiul de faţă nu ar mai fi fost posibil ca urmare a invocării autorităţii de lucru judecat.

S-a susţinut că, urmându-se logica eronată a instanţei de apel, s-au ignorat cu desăvârşire constatările de fapt ale arbitrilor expuse în hotărârea arbitrală, constatări care ar fi ajutat instanţa să dezlege problema existenţei unei încălcări a contractului din partea intimatei-pârâte.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că prevederile art. 3703 C. proc. civ. sunt pe deplin aplicabile în cauză, întrucât legiuitorul nu condiţionează forţa probantă a hotărârii arbitrale cu privire la situaţiile de fapt pe care le constată de recunoaşterea acesteia, singura condiţie impusă de legiuitor fiind ca hotărârea arbitrală să fi fost pronunţată de un tribunal arbitral competent. În aceeaşi ordine de idei, s-a arătat şi că procedura de recunoaştere a hotărârilor arbitrale străine nu exclude aplicarea prevederilor art. 3703 C. proc. civ. în ceea ce priveşte forţa probantă a acestei hotărâri, procedura de recunoaştere având doar rolul de a transpune dezlegarea dată de tribunalul arbitral într-un act care face posibilă executarea silită a hotărârii arbitrale pe teritoriul României.

S-a arătat că hotărârea arbitrală emisă de FOSFA nu a fost anulată, că aceasta nu a fost recunoscută în România întrucât s-a considerat că a fost dată cu încălcarea ordinii publice de drept internaţional român, dar că instanţa de apel trebuia să ţină cont de constatările arbitrilor cu privire la situaţia de fapt, întrucât tribunalul arbitral a aplicat legea străină incidentă raportului juridic, iar situaţia de fapt a fost corect calificată juridic în raport cu legea engleză aplicabilă.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs s-a arătat că instanţa de apel a prezentat o motivare contradictorie cu privire la aplicabilitatea prevederilor contractului, sens în care au fost examinate comparativ paragrafele 7 din pagina 16, paragrafele 3, 6 şi 17 din pagina 17 a deciziei, trăgându-se concluzia că instanţa de apel a făcut o gravă confuzie între termenii „organoleptic” şi „olfactiv”.

Al treilea motiv de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţinând că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

În acest sens, a fost evocat paragraful 2 din pagina 18 a deciziei, în care instanţa a reţinut că nu se identifică elementele care să conducă la concluzia că se impune antrenarea răspunderii civile, recurenta-reclamantă susţinând că au fost nesocotite dispoziţiile art. 28 din Condiţiile Standard FOSFA 11, care prevăd incidenţa legii engleze asupra raportului juridic dedus judecăţii.

Urmând logica enunţată, recurenta-reclamantă a evocat certificatul de legislaţie emis de Ministerul de Justiţie din Anglia, conform căruia în speţă sunt aplicabile prevederile „Actului privind Vânzarea Bunurilor 1979”, act în care semnificativă este secţiunea 55 alin. 1, recurenta-reclamantă susţinând că această secţiune consacră acelaşi principiu ca principiul de drept român exprimat în adagiul pacta sunt servanda.

După ce a evocat prevederile art. 27 din Condiţiile Standard FOSFA 11 recurenta-reclamantă a conchis că instanţa de apel şi-a format o convingere greşită, ignorând sau interpretând greşit prevederile contractuale conform cărora inspecţia calităţii mărfii se face la livrare, practica comercială menţionată de expertiza agricolă, concluziile acestei expertize exprimate de cei doi experţi cu privire la încălcarea contractului de către intimata-pârâtă, precum și concluziile raportului de expertiză contabilă.

Al patrulea motiv de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţinând că decizia pronunţată este lipsită de temei legal şi este dată cu aplicarea greşită a legii.

În susţinerea acestei critici s-a reluat referirea la paragraful 2 din pagina 18 a deciziei recurate, s-a reiterat faptul că contractul părţilor este supus legii engleze, răspunderea intimatei-pârâte fiind una contractuală, şi nu delictuală şi s-a susţinut că, în conformitate cu opinia legală emisă de societatea de avocatură F. LLP din Londra, este un principiu acceptat al legii engleze ca în cazul în care există o încălcare a contractului dintre părţi, cealaltă parte să aibă dreptul la despăgubiri.

Recurenta-reclamantă a susţinut că aprecierea făcută de instanţa de apel conform căreia nu identifică fapta ilicită este total nefondată şi a fost emisă prin ignorarea istoricului contractual existent între părţi şi a practicii comerciale şi cu privire la livrările de floarea-soarelui, iar în acest context prejudiciul suferit de recurenta-reclamantă trebuia calculat aşa cum a fost expus şi în expertiza contabilă.

Recurenta-reclamantă a solicitat menţinerea parţială a deciziei cu privire la competenţa instanţelor române în soluţionarea pricinii.

În motivarea recursului declarat, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii excepţiei de necompetenţă a instanţelor române, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată.

Recurenta-pârâtă a criticat hotărârea pentru netemeinicie şi nelegalitate, susţinând în primul rând că în cauza dedusă judecăţii a pus în discuţie necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti faţă de faptul că în contractul încheiat de părţi s-a stabilit competenţa arbitrajului FOSFA, nu necompetenţa instanţelor judecătoreşti române.

În această ordine de idei, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a reţinut că reclamanta a urmat mecanismul de soluţionare a diferendelor stabilit de părţi prin contract, întrucât a apelat mai întâi la tribunalul arbitral, iar subsecvent refuzului de recunoaştere a hotărârii arbitrale a apelat la formularea unei acţiuni în despăgubiri pe dreptul comun, care intră în competenţa instanţelor judecătoreşti.

A susţinut recurenta-pârâtă că, în ciuda celor reţinute de instanţa de apel, mecanismul de soluţionare a diferendelor nu permite introducerea aceleiaşi cereri de două ori, o dată în faţa tribunalului arbitral şi ulterior în faţa instanţelor judecătoreşti, singurul caz în care era admisibilă o astfel de cerere era situaţia în care sentinţa arbitrală ar fi fost anulată de către instanţele române.

În sprijinul acestei susţineri au fost invocate dispoziţiile art. 180 din Legea nr. 105/1992 şi s-a arătat că ipotezele reglementate de acest text de lege sunt limitativ prevăzute şi că niciuna dintre ele nu este aplicabilă în speţă. Cu referire la speţă, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de exequatur nu a statuat că ar fi inoperantă convenţia arbitrală, ci a refuzat recunoaşterea hotărârii arbitrale pentru nerespectarea dreptului la asistenţă juridică, că invaliditatea clauzei arbitrale nu a fost constatată nici de tribunalul arbitral şi nici de o instanţă judiciară şi că, pentru a fi atrasă competenţa instanţelor de drept comun, nu hotărârea arbitrală trebuie să fie inoperantă, ci clauza compromisorie.

A fost făcută trimitere şi la opinia întocmită de către profesorul G. din cadrul NY University.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

La termenul din 29 martie 2016, instanţa a pus în discuţie excepţia de nulitate a recursului declarat de recurenta-pârâtă, invocată prin întâmpinare de către intimata-reclamantă.

Examinând cu prioritate excepţia invocată, în conformitate cu dispoziţiile art. 316, raportat la art. 298 şi la art. 137 C. proc. civ., instanţa supremă a apreciat-o ca întemeiată şi a admis-o pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Examinând cererea de recurs depusă de recurenta-pârâtă, se constată că strict formal aceasta îndeplinește cerința legală sus-amintită, întrucât autoarea căii de atac a indicat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și pe cele pretins încălcate sau greșit aplicate, anume dispozițiile art. 180 din Legea nr. 105/1992.

Se constată, în egală măsură, că recurenta și-a argumentat critica, expunând raționamentul logico-juridic pe care aceasta se fundamentează.

Un examen atent relevă, însă, faptul că în memoriul de recurs recurenta-pârâtă reia quasi ad litteram critica referitoare la aplicabilitatea în speță a clauzei considerente specifice, care nu au fost contestate în prezentul recurs. Din acest punct de vedere, este de domeniul evidenței că în recurs nu există o critică nouă, care să vizeze anume hotărârea instanței de apel, hotărâre ce formează obiectul recursului. Pentru aceste considerente, se constată că reiterarea criticii deja dezlegate de instanța de apel, cu o motivație identică nu este aptă să răspundă cerinței art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

În ceea ce privește critica în care recurenta-pârâtă face referire la aplicabilitatea prevederilor art. 168 din Legea nr. 105/1992, precum și argumentul întemeiat pe opinia legală exprimată de profesorul G., instanța supremă constată că acestea nu au fost aduse în discuție și nu au fost supuse controlului judiciar în apel, constituind așadar motive invocate omisso medio.

În concluzie, instanța supremă apreciază că este în fața unui recurs nul, câtă vreme un motiv de recurs este formulat identic celui dedus judecății în apel, fără niciun element de noutate, iar alte două critici sunt formulate direct în recurs, instanța de recurs neputând păși la analiza lor pe fond în aceste condiții.

Pe cale de consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a III-a, raportat la art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., recursul declarat de recurenta-pârâtă a fost constatat nul.

Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a apreciat recursul declarat de recurenta-reclamantă ca nefondat și l-a respins cu această motivare și pentru considerentele ce succed:

Primul motiv de recurs este nefondat. Preliminar, Înalta Curte constată că prin critica dezvoltată sub incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 teza I C. proc. civ. recurenta-reclamantă încearcă să supună analizei în calea de atac a recursului modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra probelor, nemulțumirea purtând asupra opțiunii pe care o face instanța de apel în favoarea opiniei separate exprimate de unul din cei trei experți desemnați.

Principial, instanța supremă reamintește faptul că recursul trebuie să vizeze motive de nelegalitate, expres prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar modalitatea în care instanțele de fond apreciază asupra probelor nu poate fi circumscrisă niciunuia din cazurile prevăzute de textul legal invocat, fiind un aspect de temeinicie care scapă controlului judiciar în această fază a procesului.

Singura critică pe care instanța supremă o poate lua în analiză în cadrul acestui prim motiv de apel este cea care vizează lipsa sau insuficiența motivării în fundamentarea opțiunii pentru o variantă a raportului de expertiză, critica dovedindu-se a fi nefondată câtă vreme instanța de apel a reținut că opinia majoritară nu respectă clauzele contractuale.

De asemenea, instanța supremă reține că poate fi analizată în cadrul recursului, dar prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critica privitoare la nesocotirea prevederilor contractuale și la aplicarea principiului răspunderii civile delictuale.

Această critică este nefondată, nicăieri în considerentele deciziei recurate neregăsindu-se argumente referitoare la răspunderea delictuală, ci doar la lipsa probei elementelor răspunderii civile, această mențiune nefiind vătămătoare pentru părți câtă vreme recurenta-reclamantă însăși afirmă la pagina 15 a motivelor de recurs că principiul forței obligatorii a contractelor (așadar, conchide instanța supremă, și principiul răspunderii contractuale) din legea română și din cea engleză sunt identice.

Al doilea motiv de recurs este nefondat. Examinarea argumentelor aduse în susținere relevă faptul că, în realitate, recurenta-reclamantă este nemulțumită în esență tot de modul în care instanța de apel apreciază asupra forței probante a unui înscris, în concret asupra unei hotărâri arbitrale străine nerecunoscută în România.

Constată instanța supremă că, sub pretextul unei motivări contradictorii, recurenta-reclamantă se plânge de faptul că instanța de apel nu dă eficiență și nu își însușește situația de fapt reținută în evocata hotărâre arbitrală, ci procedează la stabilirea situației de fapt pe baza probatoriului administrat nemijlocit.

În acest context, se cuvine subliniată conduita inconsecventă a recurentei-reclamante înseși, care, pe de o parte, învestește instanța judecătorească cu prezentul litigiu, propune și administrează probe în susținere și în apărare, conștientă de faptul că nu poate pune în executare o hotărâre arbitrală străină nerecunoscută, iar, pe de altă parte, nemulțumită de modul în care probele au fost apreciate, susține că instanța avea obligația de a prelua ca atare situația de fapt stabilită de tribunalul arbitral.

În condițiile reținute, instanța supremă apreciază că această critică dezvoltată în cadrul celui de al doilea motiv de recurs este prin ea însăși speculativă, venind în contradicție completă chiar cu demersul judiciar demarat de reclamantă în fața instanțelor române. Se poate conchide că recurenta-reclamantă, deși a sesizat instanțele române cu litigiul de față, tinde în mod nepermis a reduce activitatea de judecată la preluarea tale quale a situației de fapt stabilite printr-o sentință arbitrală străină, nerecunoscută de instanțele române.

Critica este, de altfel, și nefondată, întrucât raționamentul instanței de control judiciar este perfect logic. Astfel, în mod corect apreciază instanța de apel că, pentru a avea forță probantă, o hotărâre arbitrală străină trebuie să fie recunoscută în România, acest aspect reieșind neîndoielnic din topografia Capitolului XI al Cărții a IV-a Cod procedură civilă, capitol intitulat „Recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale străine” și în care prevederile art. 3703, invocate de recurenta-reclamantă, sunt în subsecvența prevederilor referitoare la recunoaștere și produc efecte numai în caz de recunoaștere pe teritoriul României. A admite altfel înseamnă a goli de conținut și a înfrânge normele legale care reglementează procedura de exequatur, întrucât instanțele naționale ar fi obligate să substituie propria activitate de judecată cu statuările dintr-o hotărâre arbitrală străină, care nu a îndeplinit condițiile impuse de dreptul intern pentru a fi recunoscută și pusă în executare.

Instanța supremă apreciază că motivarea instanței de apel referitoare la incidența autorității de lucru judecat este corectă și nu intră în contradicție cu considerentele anterior examinate, întrucât în caz de triplă identitate de obiect, părți și cauză, dacă hotărârea străină ar fi recunoscută, un nou litigiu, chiar dedus judecății unei instanțe judecătorești, ar fi paralizat de autoritatea de lucru judecat, dispozițiile legale invocate de recurenta-reclamantă producând efecte doar în cauzele în care s-ar putea pune problema puterii, nu a autorității de lucru judecat.

Ultima critică dezvoltată în cadrul aceluiași motiv de recurs este nefondată, instanța de apel nefundamentându-și hotărârea pe argumente care să țină de proprietățile organoleptice sau olfactive ale mărfii livrate, ci, în esență, pe concluzia extrasă din opinia separată la raportul de expertiză în sensul că modul în care a fost analizată marfa livrată nu a respectat prevederile art. 17 din contractul părților, relevante sub acest aspect fiind considerentele expuse la pagina 17 a deciziei atacate.

În concluzie, analiza deciziei recurate nu relevă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 teza a II-a C. proc. civ.

Al treilea motiv de recurs este nefondat. Preliminar, Înalta Curte reamintește că dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sunt incidente ori de câte ori instanța, realizând o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății, schimbă natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Ipoteza textului de lege enunțat nu este îndeplinită în cauză.

Pe de o parte, se constată că nicăieri în cuprinsul considerentelor instanța de apel nu procedează la o interpretare a dispozițiilor art. 28 din Condițiile Standard FOSFA, ca urmare, cu atât mai puțin se poate vorbi despre o interpretare greșită a acestei prevederi contractuale.

Pe de altă parte, din dezvoltarea criticii formulate reiese că în fapt recurenta-reclamantă critică faptul că instanța de apel ar fi nesocotit voința părților cu privire la legea aplicabilă contractului, care în speță este legea engleză, dar acest motiv de recurs cade sub incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 969 C. civ. și la art. 73 din Legea nr. 105/1992.

Critica este nefondată, întrucât examinarea considerentelor deciziei de apel nu confirmă că instanța de apel a aplicat contractului legea română în detrimentul legii engleze convenite de părți.

În plus, instanța supremă constată lipsa de substanță a criticii față de modul în care recurenta-reclamantă însăși afirmă, așa cum s-a reținut la analiza primului motiv de recurs, că legea română și legea engleză recunosc în mod uniform principiul pacta sunt servanda și nu s-a făcut dovada (nici măcar nu s-a pretins) că legea engleză reglementează diferit condițiile răspunderii contractuale. Pe cale de consecință, în mod legal și temeinic a reținut instanța de apel că nu s-a dovedit încălcarea de către pârâtă a vreunei clauze contractuale care să fundamenteze antrenarea răspunderii sale contractuale.

Ultima critică dezvoltată în cadrul aceluiași motiv de recurs este nefondată, întrucât în considerentele hotărârii atacate nu se regăsește interpretarea pretins greșită a dispozițiilor contractuale privind inspecția calității mărfii la livrare. În plus, celelalte aspecte vizând ignorarea sau greșita interpretare nu cad sub incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu poartă asupra actului juridic dedus judecății, ci asupra practicii comerciale și asupra concluziilor celor două expertize efectuate în cauză.

Al patrulea motiv de recurs este nefondat. Instanța supremă constată că instanța de apel nu și-a fundamentat soluția plecând de la analiza condițiilor răspunderii delictuale, ci dimpotrivă, de la contract. În acest context, referirea la fapta ilicită nu este de natură a conduce la concluzia că temeiul juridic avut în vedere a fost răspunderea delictuală, câtă vreme neîndeplinirea unei obligații contractuale poate fi definită la rândul ei drept o faptă ilicită, vorbindu-se astfel despre ilicitul contractual sau despre fapta ilicită contractuală.

În plus, instanța de apel nu neagă, ci, dimpotrivă, afirmă dreptul la despăgubiri pentru creditorul obligației neîndeplinite, subliniind, însă, că în speță un astfel de drept nu poate fi recunoscut câtă vreme nu s-a dovedit încălcarea unei obligații contractuale. Lipsind premisa, respectiv încălcarea contractului, determinarea prejudiciului nu poate fi luată în analiză.

Prin prisma acestor argumente, instanța supremă apreciază că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Toate acestea au format convingerea Înaltei Curți că recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat, întrucât nu este incident niciunul dintre motivele de recurs invocate, de aceea l-a respins cu această motivare în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.