ICC award costs allocation upheld; annulment and appeals against arbitral award rejected.

Arbitraj internaţional soluţionat conform Regulilor Camerei de Comerţ Internaţional de la Paris. Cheltuieli arbitrale. Invocarea dispoziţiilor art. 274 din Codul de procedură civilă din 1865. Inadmisibilitate

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Arbitrajul

Index alfabetic : acţiune în anulare

-hotărâre arbitrală

-cheltuieli arbitrale

C. proc. civ. din 1865, art. 274 - 276, art. 301, art. 341 alin. (2), art. 364 lit. i)

Regulile ICC Paris, art. 31 alin. (3)

Legea nr. 50/1991, art. 37 alin. (2)

Conform art. 341 alin. (2) C. proc. civ., părţile pot stabili prin convenţia arbitrală normele de procedură pe care tribunalul arbitral să le urmeze în judecarea litigiului, inclusiv în ceea ce priveşte repartizarea între părţi a cheltuielilor arbitrale.

Dacă părţile au agreat soluţionarea disputelor în baza Regulilor ICC Paris înseamnă că acestea au agreat şi normele de stabilire a costurilor arbitrale conform acestor reguli.

Astfel, întrucât tribunalul arbitral a aplicat, în concret, art. 31 alin. (3) din Regulile ICC, iar nu prevederile Codului de procedură civilă din 1865, nu poate fi invocată, ca normă imperativă încălcată de tribunalul arbitral, dispoziţia art. 274 C. proc. civ.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1467 din 22 septembrie 2016

Prin sentinţa arbitrală finală pronunţată în data de 28 august 2014 de către Tribunalul Arbitral în dosarul nr. 17988/GZ/MHM înregistrat pe rolul Curţii Internaţionale de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţional de la Paris, tribunalul a hotărât că:

1. Tribunalul are jurisdicţie pentru audierea şi deciderea asupra cererilor reclamantului pe fond şi pentru audierea şi deciderea asupra cererii reconvenţionale a pârâtului pentru daune de întârziere,

2. Revizuieşte Decizia CSL, emisă la data de 1 iulie 2010 şi declară că punctul său 4, „Decizii Finale” este nul.

3. Termenul de prescripţie cu privire la cererile reclamantului A1, A2, A3, A4, A5 şi A6 a fost întrerupt la data de 15 ianuarie 2008 de recunoaşterea, de către angajator, a acestor cereri şi a început să curgă sub forma unui nou termen de prescripţie, de trei ani, care a expirat la data de 15 ianuarie 2011, dată când cererile reclamantului A1, A2, A3, A4, A5 şi A6, aşa cum au fost specificate în prezentul document, au ajuns la termen de prescripţie şi sunt respinse, prin prezentul document.

4. Termenul de prescripţie cu privire la cererile reclamantului B1, B2, B3 şi B4 a curs neîntrerupt de la data de 31 decembrie 2007, cel mai târziu, şi a expirat la data de 31 ianuarie 2010, astfel încât cererile reclamantului B1, B2, B3 şi B4, aşa cum este specificat prin prezenta, au ajuns la termenul de prescripţie şi sunt respinse, prin prezentul document.

5. Cererile reclamantului legate de dobânda pentru sumele cerute în cadrul tuturor cererilor A şi B ale reclamantului sunt respinse, prin prezentul document, deoarece au ajuns la termenul de prescripţie.

6. Decizia CSL II datată 6 iulie 2013 a fost transmisă valabil şi este obligatorie. Decizia CSL II datată 6 iulie 2013 este susţinută.

7. Cererea Reconvenţională a pârâtului pentru daune de întârziere în sumă de 779.944,50 EUR este neîntemeiată şi respinsă, prin prezentul document.

8. Tribunalul de Arbitraj decide cu privire la costurile acestei proceduri de arbitraj după cum urmează: o treime a costurilor procedurilor vor fi suportate de reclamant şi două treimi vor fi suportate de pârât. De aceea, pârâtul va plăti reclamantului o treime a costurilor reclamantului alcătuite din: a) onorarii juridice - 16.667 EUR, b) 85.000 dolari SUA pentru costurile de arbitraj fixate de Curtea CIC în cadrul şedinţei sale din 31 iulie 2014, c) costuri CSL - 77.141 RON şi 1.666 EUR, şi d) alte costuri - 2.673 RON şi 27.393 HUF şi 790 EUR. În total, pârâtul va plăti reclamantului următoarele sume în următoarele monede: 85.000,00 dolari SUA, 19.123,00 EUR, 79.814,00 RON şi 27.393,00 HUF.

9. Toate celelalte cereri şi pretenţii au fost respinse.

Tribunalul a mai menţionat că locul de desfăşurare a procedurii de arbitraj a fost la Bucureşti, România, la data de 28 august 2014.

Împotriva sentinţei arbitrale finale pronunţată în data de 28 august 2014 de către Tribunalul Arbitral în dosarul nr. 17988/GZ/MHM înregistrat pe rolul Curţii Internaţionale de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţional de la Paris au formulat acţiuni în anulare petentele SC A. SA şi B. Ltd.

Acţiunea în anulare formulată de SC A. SA a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, sub nr. x/2/2014.

Acţiunea în anulare formulată de B. Ltd a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2/2014.

La termenul de judecată din 30 martie 2015, prin încheierea pronunţată la acea dată s-a admis cererea de conexare formulată de petenta SC A. SA, în sensul că s-a dispus conexarea dosarului nr. x/2/2014 la dosarul nr. xx/2/2014, aflate pe rolul aceleiaşi instanţe.

I. În motivarea acţiunii sale în anulare, petenta SC A. SA a arătat următoarele:

Litigiul în care a fost pronunţată acţiunea în anulare a fost declanşat la data de 3 iunie 2011, moment la care erau în vigoare dispoziţiile vechiului Cod de procedură civilă. Pe cale de consecinţă, inclusiv acţiunea în anulare formulată împotriva unei sentinţe arbitrale pronunţate într-un litigiu început într-o perioadă în care erau în vigoare dispoziţiile vechiului Cod de procedură civilă este reglementată de acest act normativ, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, care stabileşte că „dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare”.

Referitor la obiectul prezentei acţiuni în anulare a precizat că nu înţelege să critice soluţia Tribunalului Arbitral cu privire la revizuirea deciziei DAB emisă la data de 1 iulie 2010 şi declararea ca nul a punctului 4 din această decizie şi nici respingerea pretenţiilor reclamantei B., ca prescrise.

Petenta a arătat că prin prezenta acţiune în anulare critică soluţia Tribunalului Arbitral cu privire la obligarea petentei la suportarea cheltuielilor de judecată, respingerea cererii reconvenţionale şi constatarea existenţei unei recunoaşteri de către petentă a anumitor cereri ale reclamantei.

Având în vedere că locul arbitrajului a fost Bucureşti, petenta a arătat că rezultă în mod evident că pentru soluţionarea prezentei acţiuni în anulare competenţa aparţine Curţii de Apel Bucureşti.

Referitor la nelegalitatea parţială a Sentinţei Arbitrale Finale s-a invocat încălcarea art. 274 C. proc. civ. din perspectiva nelegalei obligări a petentei la plata cheltuielilor de arbitrare, în condiţiile în care pretenţiile ambelor părţi au fost respinse.

S-a arătat că această soluţie este nelegală, contravenind flagrant normelor imperative care reglementează acordarea cheltuielilor de judecată în dreptul român, respectiv a dispoziţiilor art. 369, 3691 şi 3692 C. proc. civ. şi cele ale art. 341 alin. (2) C. proc. civ.

A precizat petenta că din punct de vedere cantitativ, valoarea cumulată a litigiului a fost de 3.909.280,5 EURO, valoarea pretenţiilor reclamantei B. reprezentând aproximativ 4/5 din valoarea totală, iar valoarea pretenţiilor petentei reprezentând aproximativ 1/5 din total, împrejurare faţă de care, având în vedere respingerea pretenţiilor ambelor părţi, ar fi trebuit ca reclamanta B. să suporte 4/5 din costul total al procedurii de arbitraj, iar petenta 1/5, pe cale de consecinţă, B. fiind cea care ar fi trebuit să restituie petentei 4/5 din costurile suportate de petentă.

Faţă de faptul că petenta a suportat costuri în cuantum de 255,000 dolari SUA şi 405,083.42 RON, a apreciat că reclamanta B. ar fi trebuit obligată să plătească petentei 4/5 din aceste costuri, respectiv 204.000 dolari SUA şi 324.066,73 lei.

Cu privire la nelegala respingere a cererii reconvenţionale petenta a susţinut că, deşi nu au fost negate nici datele la care au fost încheiate procesele-verbale de recepţie la terminarea lucrărilor şi nici faptul că acestea au fost emise după expirarea perioadei contractuale, Tribunalul Arbitral a decis să respingă cererea petentei de acordare a penalităţilor, apreciind că lucrările au fost predate şi respectiv preluate la data menţionată în Raportul de recepţie din data de 24 martie 2009.

În ceea ce priveşte nelegala respingere a penalităţilor de întârziere, se susţine că aceasta s-a făcut cu ignorarea dispoziţiilor imperative care reglementează momentul la care o lucrare este considerată finalizată şi poate fi preluată.

Petenta a susţinut că soluţia Tribunalului Arbitral de respingere a penalităţilor de întârziere ignoră cu desăvârşire prevederile imperative ale legii române, din care reiese că aceste certificate de recepţie nu pot, în nici un caz, să aibă ca efect consfinţirea finalizării lucrărilor, acest efect fiind atribuit numai Procesului Verbal de Recepţie la Terminarea Lucrărilor, act care a fost încheiat ulterior şi care a fost semnat inclusiv de reprezentaţii antreprenorului.

Petenta a criticat hotărârea Tribunalului Arbitral şi în sensul că acesta a reţinut în mod nelegal că prescripţia dreptului la acţiune cu privire la cererile reclamantului de tip A s-a întrerupt la data de 15 ianuarie 2008.

II. Petenta SC B. Ltd, prin motivele sale, a solicitat anularea parţială a Hotărârii Finale în sensul de a dispune: anularea parţială a Hotărârii Finale, respectiv cu privire la punctul 2 din dispozitivul acesteia, în temeiul art. 608 alin. (1) lit. f) coroborat cu lit. g) şi h) C. proc. civ.; anularea parţială a Hotărârii Finale, respectiv cu privire la pct. 3-5 dispozitivul acesteia, în temeiul art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., cu solicitarea de a trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Arbitral cu privire la aceste puncte din dispozitivul Hotărârii în conformitate cu prevederile art. 613 alin. (2) lit. b) C. proc. civ.; obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces, în baza art. 453 C. proc. civ.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 188 din 5 octombrie 2015, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anulare formulată de petenta SC A. SA, excepţie invocată de intimata SC B. Ltd, ca neîntemeiată.

A respins acţiunea în anulare formulată de petenta SC A. SA, ca nefondată.

A respins acţiunea în anulare formulată de petenta SC B. Ltd ca nefondată.

A compensat cheltuielile de judecată efectuate de ambele părţi.

În fundamentarea acestei soluţii instanţa de anulare a avut în vedere următoarele argumente:

Cu referire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anulare formulată de A., instanţa a reţinut că litigiul arbitral de faţă a fost declanşat anterior datei de 5 noiembrie 2011, adică anterior intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă (la 15 februarie 2013), în raport cu actele depuse de petente care atestă acest lucru (inclusiv sentinţa arbitrală parţială pronunţată la data de 5 noiembrie 2012 cu privire la aceleaşi raporturi contractuale dintre cele două părţi, dar asupra altor aspecte invocate de părţi).

Curtea a stabilit că în temeiul art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, legea procesuală civilă aplicabilă este vechiul Cod de procedură civilă, procesul fiind pornit sub imperiul vechii legi procesuale civile, respectiv anterior datei de 15 februarie 2013.

În ceea ce priveşte acţiunea în anulare formulată de SC A. SA, aceasta a fost considerată nefondată, deoarece din analiza modului cum s-a judecat litigiul de către Tribunalul Arbitral şi din probele administrate în cauză (înscrisurile depuse de părţi în faţa Curţii de Apel Bucureşti) s-a reţinut că nu rezultă incidenţa vreunui motiv de anulare a sentinţei arbitrale dintre cele invocate de această petentă.

Astfel, motivul de anulare referitor la nelegala soluţionare a capătului de cerere privind cheltuielile de arbitrare s-a considerat nefondat, din perspectiva susţinerii privind încălcarea normelor de ordine publică şi a normelor imperative, dat fiind faptul că Tribunalul Arbitral a soluţionat cererile accesorii atât în raport de modul în care s-au soluţionat pretenţiile reciproce ale părţilor, cât şi de modul cum au fost acceptate sau, după caz, înlăturate, apărările acestora.

În ceea ce priveşte motivul de anulare constând în încălcarea normelor imperative în soluţionarea cererii reconvenţionale, în sensul respingerii acesteia atât sub aspectul penalităţilor de întârziere, cât şi sub aspectul aplicării normelor privind prescripţia extinctivă, inclusiv al recunoaşterii, ca şi motiv de întrerupere a termenului de prescripţie în sensul art. 16 din Decretul nr. 167/1958, Curtea l-a apreciat nefondat, reţinând, în esenţă, că evocatele norme nu au un caracter imperativ, ci dispozitiv.

Cu privire la criticile vizând soluţia privind prescripţia, Curtea a avut în vedere că prin argumentaţia adusă în susţinere petenta pretinde în realitate instanţei de judecată să reanalizeze Raportul din 15 ianuarie 2008, să îl reaprecieze ca şi dovadă, art. 366 C. proc. civ. nepermiţând o atare analiză.

În ceea ce priveşte acţiunea în anulare formulată de SC B. Ltd, Curtea a reţinut, în esenţă, că aceasta este nefondată, deoarece din analiza modului cum s-a judecat litigiul de către Tribunalul Arbitral şi din probele administrate în cauză nu a rezultat incidenţa motivelor de anulare invocate de această petentă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs ambele reclamante din acţiunea în anulare.

I.Recurenta SC A. SA a solicitat admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii în anulare astfel cum a fost formulată de recurentă, anulării în parte a sentinţei arbitrale şi, în urma rejudecării fondului pretenţiilor, acordarea unui termen pentru soluţionarea în parte a fondului pretenţiilor formulate, admiterii cererii reconvenţionale şi obligarea B. la suportarea cheltuielilor arbitrale, cu obligarea intimatei B. la plata tuturor cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu, inclusiv obligarea la suportarea în integralitate a cheltuielilor arbitrale.

Cu titlu prealabil recurenta SC A. SA precizează că prin prezentul recurs nu înţelege să critice respingerea acţiunii în anulare formulată de B., ci exclusiv modalitatea de soluţionare a acţiunii în anulare pe care a formulat-o în ceea ce o priveşte, din perspectiva motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

O primă critică vizează încălcarea de către instanţa de anulare a prevederilor art. 274 C. proc. civ. şi nelegala respingere a criticilor privind obligarea SC A. SA la plata cheltuielilor de arbitrare.

Recurenta aduce în susţinere următoarele argumente:

Regula stipulată de dispoziţiile legale procedurale din dreptul naţional este aceea că plata cheltuielilor de judecată este în sarcina părţii căzute în pretenţii. Instanţa de fond a recunoscut caracterul imperativ al dispoziţiilor care guvernează cheltuielile de judecată, însă a apreciat că Tribunalul Arbitral a soluţionat în mod corect disputa referitoare la acordarea acestor cheltuieli, în condiţiile în care au existat şi soluţionări favorabile ale cererilor formulate de reclamantă pe parcursul soluţionării litigiului.

Faptul că reclamantei i-au fost admise anumite cereri procedurale pe parcursul soluţionării litigiului (precum cererea de pronunţare a unei sentinţei arbitrale provizorii) nu înseamnă că aceasta nu a căzut în pretenţii. Esenţială în acest sens este soluţia finală pronunţată de către Tribunalul Arbitral, prin care cererea formulată de reclamantă a fost respinsă ca prescrisă. Faptul că pe parcursul derulării litigiului a fost pronunţată o sentinţă provizorie în favoarea reclamantei nu înseamnă că aceasta a obţinut câştig de cauză.

În condiţiile în care instanţa ar fi avut în vedere exclusiv rezultatul final al litigiului ar fi trebuit să observe faptul că reclamanta B. a formulat pretenţii de o valoare mult mai mare decât cea a pretenţiilor formulate de SC A. SA, iar probatoriul administrat şi argumentaţia invocată au fost îndreptate, în cea mai mare măsură, în vederea combaterii acestor pretenţii.

Spre deosebire de cererea principală, cererea reconvenţională a constat într-o singură solicitare şi anume de a fi obligată reclamanta B. la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 779.944,50 EURO, atât argumentaţia invocată de părţi în susţinerea, respectiv combaterea acestor pretenţii, cât şi volumul probelor administrate fiind mult mai redus, în comparaţie cu cele aferente cererii principale.

Din punct de vedere cantitativ, valoarea cumulată a litigiului a fost de 3.909.280,5 EURO, valoarea pretenţiilor reclamantei B. reprezentând aproximativ 4/5 din valoarea totală, iar valoarea pretenţiilor SC A. SA reprezentând aproximativ 1/5 din total.

Consideră această recurentă că, având în vedere respingerea pretenţiilor ambelor părţi, ar fi trebuit ca reclamanta B. să suporte 4/5 din costul total al procedurii de arbitraj, iar SC A. SA 1/5, pe cale de consecinţă, B. fiind cea care ar fi trebuit să restituie SC A. SA 4/5 din costurile pe care aceasta le-a suportat.

Sub acest aspect, recurenta SC A. SA conchide în sensul că soluţia instanţei de fond, de a respinge criticile referitoare la soluţia Tribunalului Arbitral, constând în obligarea recurentei să suporte 2/3 din costurile arbitrale este nelegală şi nejustificată, având în vedere că pretenţiile reclamantei B. au fost respinse în întregime, iar aceste pretenţii au reprezentat cea mai mare pondere în cadrul cererilor deduse acestui arbitraj.

A doua critică vizează respingerea criticii referitoare la modalitatea de soluţionare a cererii reconvenţionale de către Tribunalul Arbitral.

Această critică este susţinută de următoarele argumente:

Prin cererea reconvenţională recurenta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 779.944,50 EURO reprezentând penalităţi calculate în conformitate cu prevederile contractuale, pentru nefinalizarea la termen a lucrărilor.

Instanţa de fond a respins critica cu privire la nelegalitatea sentinţei Arbitrale Finale, apreciind că dispoziţiile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 nu constituie norme de ordine publică.

Recurenta consideră incorectă această apreciere, arătând că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 37 din Legea nr. 50/1991 prin pronunţarea sentinţei atacate.

Astfel, arată, potrivit art. 37 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, „Lucrările de construcţii autorizate se consideră finalizate dacă s-au realizat toate elementele prevăzute în autorizaţie şi dacă s-a efectuat recepţia la terminarea lucrărilor. Efectuarea recepţiei la terminarea lucrărilor este obligatorie pentru toate tipurile de construcţii autorizate, inclusiv în situaţia realizării acestor lucrări în regie proprie. Recepţia la terminarea lucrărilor se face cu participarea reprezentantului administraţiei publice, desemnat de emitentul autorizaţiei de construire”.

Consideră această recurentă că, analizând în integralitate dispoziţiile art. 37 din Legea nr. 50/1991, se poate lesne deduce caracterul de ordine publică al acestor prevederi, legiuitorul înţelegând să stabilească interdicţia intabulării în cartea funciară a construcţiilor pentru care nu a fost efectuată recepţie la terminarea lucrărilor.

Concluzionează recurenta că respectarea prevederilor privind emiterea autorizaţiilor de construcţie şi, respectiv, încheierea procesului-verbal de recepţie sunt prevăzute de norme de ordine publică, imperative, de la care părţile nu pot deroga, părţile neputând conferi unui alt act valoarea de proces-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor - act ce constată finalizarea lucrărilor pentru care s-a emis autorizaţia de construcţie, fiind evident că dispoziţiile art. 37 din Legea nr. 50/1991 sunt dispoziţii de ordine publică, contrar celor reţinute de instanţa de fond, părţile neavând vreo posibilitate de a stabili un alt moment la care lucrările sunt finalizate şi pot fi date în folosinţă, acest moment fiind indicat în mod expres de lege.

A treia critică vizează nelegala respingere a criticii referitoare la neincidenţa vreunei întreruperi a prescripţiei dreptului la acţiune, la data de 15 ianuarie 2008, cu privire la cererile reclamantului de tip A.

În acest sens, arată recurenta că, deşi, în mod corect a respins ca prescrise pretenţiile reclamantei B., Tribunalul Arbitral, în mod nelegal a stabilit că Raportul din data de 15 ianuarie 2008 constituie o „recunoaştere în sensul articolului 16”, în condiţiile în care Raportul respectiv nu poate fi considerat în nici un caz o recunoaştere a pretenţiilor reclamantei, nefiind îndeplinite condiţiile legale pentru ca respectivul document să poată fi considerat o recunoaştere.

Arată recurenta că, pentru a putea fi în prezenţa unei recunoaşteri, era necesar ca intenţia părţii în acest sens să rezulte în mod indubitabil din conţinutul actului. Or, în cazul de faţă, această intenţie nu rezultă din conţinutul Raportului analizat, în care se menţionează că sumele cuprinse nu reprezintă sume certe, ci doar estimări, iar eventuala recunoaştere a respectivelor sume era condiţionată de transmiterea de către antreprenor a situaţiilor de lucrări din care să rezulte că acele lucrări au fost efectuate, fiind necesar şi ca respectivele situaţii de lucrări să fie certificate de către inginer. Subliniem că aceste condiţii nu au mai fost îndeplinite, antreprenorul nereuşind să prezinte situaţii de lucrări complete şi corect întocmite, certificate de inginer, care să ateste că pretinsele lucrări suplimentare chiar au fost realizate.

Concluzionează recurenta că, în aceste condiţii, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 1204 - 1206 C. civ., care reglementează mărturisirea, validând raţionamentul Tribunalului Arbitral care a asociat efectele juridice ale mărturisirii unui act care nu îndeplinea condiţiile legale pentru a putea fi considerat o mărturisire/recunoaştere a pretenţiilor.

II. Recurenta-reclamantă B. Ltd a solicitat:

-în principal, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre competentă rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, Secţia contencios administrativ, rejudecarea urmând a avea loc în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură civilă din 2013;

-într-un prim subsidiar, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, Secţia civilă, rejudecarea urmând a avea loc în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură civilă din 2013;

-în al doilea subsidiar, modificarea sentinţei recurate, admiterea acţiunii în anulare şi anularea pct. 2 din dispozitivul Hotărârii arbitrale finale, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului arbitral cu privire la pct. 3-5 din dispozitivul Hotărârii arbitrale finale;

-obligarea A. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

Recurenta-reclamantă B. îşi circumscrie criticile motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 1, 3, 5, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Din perspectiva art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. recurenta B. invocă nelegala aplicare a dispoziţiilor abrogate ale Codului de procedură civilă 1865 şi incidenţa dispoziţiilor procedurale cuprinse în Codul de procedură civilă 2013.

În susţinerea acestei critici recurenta aduce următoarele argumente:

Într-o interpretare nelegală a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 176/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, prima instanţă a reţinut că legea procedurală aplicabilă soluţionării acţiunilor în anulare ce fac obiectul cauzelor conexate nr. xx/2/2014 şi nr. x/2/2014 este reprezentată de dispoziţiile Codului de procedură civilă de la 1865.

Interpretarea primei instanţe, reflectată în încheierile de şedinţă din 15 decembrie 2014, 30 martie 2015, 4 martie 2015, 30 martie 2015, precum şi în sentinţa nr. 188 din 5 octombrie 2015, este una profund eronată şi vine în contradicţie atât cu dispoziţiile legale neechivoce în vigoare, cât şi cu jurisprudenţa instanţelor de judecată şi cu literatura de specialitate.

Astfel, noţiunea de proces urmează a fi înţeleasă, explicată şi aplicată în contextul celorlalte dispoziţii ale Legii nr. 176/2010, precum şi ale Codului de procedură civilă.

În acest context, dispoziţiile art. 5-28 C. proc. civ. relevă faptul că prin proces urmează a se înţelege cererile deduse judecăţii înaintea instanţelor judecătoreşti, iar nicidecum înaintea altor organe jurisdicţionale ori jurisdicţii alternative. Aceste aspecte rezultă fără dubiu din referirile exprese la „judecători” şi „instanţe judecătoreşti”.

Prevederile alin. (2) din art. 192 C. proc. civ. care stabilesc o linie clară de demarcaţie a momentului la care debutează procesul, respectiv momentul începerii procesului este cel la care este sesizată instanţa judecătorească prin înregistrarea cererii de chemare în judecată.

Concluzionează recurenta că întregul proces s-a judecat înaintea primei instanţe sub imperiul unor dispoziţii legale abrogate, ceea ce antrenează nulitatea tuturor actelor de procedură, a încheierilor de şedinţă, precum şi a sentinţei civile nr. 188 din 5 octombrie 2015, situaţie care ar impune casarea încheierilor de şedinţă din 15 decembrie 2014, 30 martie 2015, 4 martie 2015, 30 martie 2015, precum şi a sentinţei recurate faţă de motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ. 1865 [art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.], şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Cea de-a doua critică, circumscrisă motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 1 şi 3 C. proc. civ., vizează încălcarea de către instanţa de anulare a normelor de competenţă funcţională.

Consideră recurenta B. că, în speţă, competenţa funcţională în soluţionarea pricinii aparţine Secţiei de contencios administrativ.

În susţinerea acestui motiv de recurs, arătă faptul că obiectul dedus judecăţii derivă dintr-un raport contractual de drept administrativ, împrejurare faţă de care solicită instanţei să constate incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, să caseze sentinţa nr. 188/2015 a Curţii de Apel Bucureşti, trimiţând cauza spre rejudecare secţiei de contencios administrativ.

Cu privire la fondul cauzei recurenta B. reproşează instanţei de anulare că, printr-o interpretare proprie şi o motivare lacunară, prima instanţă a apreciat că Tribunalul arbitral în mod corect s-ar fi pronunţat cu privire la un capăt de cerere care nu a fost solicitat de niciuna din părţile disputei, respectiv nulitatea pct. 4 din Decizia CAD din 1 iulie 2010, în viziunea instanţei, pronunţarea Tribunalului cu privire la anularea pct. 4 din Decizia CAD din 1 iulie 2010 fiind rezultatul necesităţii unei clarificări faţă de susţinerile părţilor din litigiul arbitral (pct. 2.1 din sentinţa civilă nr. 188/2015).

O altă critică vizează faptul că soluţia primei instanţe validează încălcarea unor dispoziţii de ordine publică, pct. 3-5 al dispozitivului Hotărârii arbitrale finale încălcând dispoziţiile imperative ale Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă. Incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ 1865 faţă de sentinţa civilă recurată.

Sub acest aspect, recurenta B. subliniază că, prin criticile formulate în acţiunea în anulare, a avut în vedere exclusiv elemente de nelegalitate privind, pe de o parte, înţelegerea eronată a situaţiei deduse judecăţii, limitele în care a fost Tribunalul arbitral învestit, consecinţele pronunţării Hotărârii arbitrale parţiale şi cauza juridică distinctă a pretenţiilor B. din CAD şi din Sentinţa arbitrală parţială, iar, pe de altă parte, aplicarea fundamental greşită a dispoziţiilor imperative ale Decretului privind prescripţia extinctivă.

Consideră recurenta B. că în mod nelegal prima instanţă nu a intrat în analiza criticilor, Curtea de apel mărginindu-se la a respinge de plano acţiunea în anulare sub acest aspect sub pretextul evitării unei reinterpretări a probelor, devenind astfel incidente dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 1865.

Recurenta SC A. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului B., ca nefondat.

Recurenta B. Ltd a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de SC A. SA.

La termenul de astăzi apărătorul recurentei SC A. SA a invocat excepţia tardivităţii recursului formulat de B. Ltd.

I.Înalta Curte, examinând sentinţa recurată din perspectiva criticilor formulate de recurenta SC A. SA, a constatat că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Motivul de anulare referitor la nelegala soluţionare a capătului de cerere privind cheltuielile arbitrale a primit o corectă dezlegare din perspectiva temeiului de drept invocat, art. 364 lit. i) C. proc. civ.

Aceasta întrucât pretinsa încălcare a art. 274 şi art. 276 C. proc. civ. a fost examinată riguros de către instanţă, în condiţiile în care sintagma de culpă procesuală a fost analizată în contextul complex al elementelor ce au prezentat relevanţă sub acest aspect în derularea procesului arbitral, respectiv pretenţiile reciproce ale părţilor, modul în care s-au soluţionat cererile - principală şi accesorie -, complexitatea apărărilor formulate de părţile din acţiunea arbitrală.

Astfel, dacă optica recurentei A. se bazează exclusiv pe un algoritm de calcul, elaborat în baza unui raţionament pur matematic, analiza instanţei are ca premisă o abordare procesuală complexă, ce conferă noţiunii de culpă procesuală atributele pe care legiuitorul le-a avut în vedere la edictarea normelor cuprinse în art. 274 - 276 C. proc. civ.

De altfel, invocarea încălcării prevederilor art. 274 C. proc. civ. prin hotărârea arbitrală şi nelegalitatea sentinţei recurate, care a menţinut această soluţie, nu intră sub incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. Astfel, conform art. 341 alin. (2) C. proc. civ., părţile pot stabili prin convenţia arbitrală normele de procedură pe care tribunalul arbitral să le urmeze în judecarea litigiului, inclusiv în ceea ce priveşte repartizarea între părţi a cheltuielilor arbitrale.

Or, atâta vreme cât părţile au agreat soluţionarea disputelor în baza Regulilor ICC, acestea au agreat şi normele de stabilire a costurilor arbitrale conform acestor Reguli. Ca atare, tribunalul arbitral a aplicat, în concret, art. 31 alin. (3) din Regulile ICC, nu prevederile Codului de procedură civilă din 1865, astfel că nu poate fi invocată, ca normă imperativă încălcată de tribunalul arbitral, dispoziţia art. 274 C. proc. civ.

Cea de-a doua critică este, de asemenea, nefondată, în condiţiile în care instanţa de anulare a făcut o corectă analiză a normelor înscrise în art. 37 alin. (2) din Legea nr. 50/1991.

În speţă, izvorul juridic al pretenţiilor din acţiunea arbitrală l-a constituit contractul de antrepriză, obiect al disputei dintre părţi fiind executarea şi efectele contractului de antrepriză, tribunalul arbitral fiind chemat să interpreteze clauzele contractuale.

Prevederile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 şi ale H.G. nr. 273/1994, chiar dacă ar avea caracter imperativ, sunt inaplicabile în raportul juridic dedus judecăţii tribunalului arbitral. Astfel, pretenţiile A. au vizat penalităţi de întârziere, pretins datorate în temeiul unei clauze contractuale, respectiv art. 8.7 din Convenţie, raportat la dispoziţiile sub-clauzelor 8.2 şi 10.1. Prin urmare, durata de execuţie şi dreptul reclamantei la penalităţi pentru nerespectarea acestui termen s-au raportat la data emiterii procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor emis de către inginer, iar nu la procesul-verbal de recepţie emis în temeiul Legii nr. 50/1991 şi H.G. nr. 273/1994. Aceste din urmă acte normative au menirea de a institui un control al statului în ce priveşte autorizarea executării lucrărilor de construcţii, amenajarea teritoriului, urbanism etc., nerespectarea acestora atrag sancţiuni administrative, contravenţionale etc., însă nu nasc drepturi în privinţa unor părţi legate de un contract, răspunderea contractuală fiind guvernată de principiul forţei obligatorii a convenţiei. Clauza penală inserată de părţi în contractul de antrepriză, atâta vreme cât nu încalcă ordinea publică şi bunele moravuri, nu poate fi interpretată prin raportare la o normă de drept administrativ.

Astfel, instanţa, în analiza motivului de anulare întemeiat pe dispoziţiile art. 364 lit. i) C. proc. civ., a făcut un examen corect şi pertinent al naturii normei pretins a fi încălcate.

Ce de-a treia critică este, de asemenea, nefondată.

Aceasta întrucât, prin argumentele aduse în susţinerea criticii referitoare la neincidenţa vreunei cauze de întrerupere a prescripţiei, recurenta A. a readus în discuţie interpretarea probatoriului, aspect ce nu poate fi supus analizei instanţei de anulare, în raport de dispoziţiile art. 364 C. proc. civ. şi a motivelor restrictive prevăzute de lege.

II. Recursul reclamantei B. Ltd Ungaria este tardiv formulat.

În susţinerea excepţiei tardivităţii formulării recursului B. recurenta A. a depus raportul sumar furnizat de Poşta Română din care rezultă că expedierea cu nr. VA 09987381050 - număr care se regăseşte menţionat pe plicul în care au fost comunicate recursul B. şi actele anexe s-a efectuat la data de 19 ianuarie 2016.

Prealabil analizei excepţiei tardivităţii recursului, se impune a stabili care este legea procesuală civilă aplicabilă, întrucât termenul de exercitare a căii de atac este diferit în cele două legi succesive (Codul de procedură civilă din 1865 şi Legea nr.134/2010 - Noul Cod de procedură civilă).

Contrar celor susţinute de această recurentă, apreciem că, în speţă, sunt incidente prevederile Codului de procedură civilă din 1865. Astfel, potrivit art. 3 din Legea nr. 76/2012, dispoziţiile noii legi se aplică numai proceselor începute după intrarea acesteia în vigoare.

Or, în cazul de faţă, procesul arbitral a fost iniţiat anterior intrării în vigoare a Noului Cod, respectiv la 3 iunie 2011, fiindu-i exclusiv aplicabile dispoziţiile legii vechi.

Nu poate fi luată în considerare opinia recurentei, potrivit căreia se consideră că procesul a început la data înregistrării acţiunii în anulare pe rolul instanţei judecătoreşti, câtă vreme această acţiune are o natură juridică mixtă (atât de acţiune principală, cât şi de cale de atac - Decizia nr. 1 din 25 mai 2001, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii). Or, nu este posibil ca procesul arbitral să fie reglementat de dispoziţiile unei legi procesuale, iar controlul de legalitate al hotărârii arbitrale să se desfăşoare conform prevederilor altei legi.

Potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii.

Conform art. 101 alin. (1) C. proc. civ., termenele se înţeleg pe zile libere, neintrând la socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul.

Termenul de recurs este un termen de procedură, imperativ, nerespectarea lui având drept consecinţă decăderea din dreptul de a mai exercita calea de atac.

Recurentei B. i s-a comunicat sentinţa recurată la data de 28 decembrie 2015, aceasta formulând recurs la data de 19 ianuarie 2016, data expedierii poştale, deci după expirarea celor 15 zile prevăzute de evocatele dispoziţii legale.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., a respins, ca nefondat, recursul reclamantei SC A. SA, iar, raportat la art. 301 C. proc. civ., a respins, ca tardiv declarat, recursul B. Ltd Ungaria.