Bar to successive annulment applications: existence of grounds at the time of the first filing bars a second challenge under Article 321

Contestaţie în anulare. Incidenţa prevederilor art. 321 din Codul de procedură civilă din 1865. Consecinţe

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac

Index alfabetic : contestaţie în anulare

C. proc. civ. din 1865, art. 317 pct. 2, art. 318, art. 321

Potrivit dispoziţiilor art. 321 C. proc. civ., „nu se poate face o nouă contestaţie pentru motive ce au existat la data celei dintâi”.

La edictarea normei prevăzute de art. 321 C. proc. civ. legiuitorul a urmărit împiedicarea unui frecvent abuz procesual în această materie, un caz special de putere a lucrului judecat, în sensul că, după respingerea unei prime contestaţii, nu se mai poate face o a doua cerere pentru motive care puteau fi invocate în prima, numai motive noi, ivite ulterior, justificând dreptul la o a doua contestaţie.

Astfel, întrucât textul de lege nu face nicio distincţie, rezultă că o nouă contestaţie nu poate fi primită, indiferent dacă partea a cunoscut sau nu dacă motivele existau la data când a fost făcută prima contestaţie, important fiind ca motivele respective să fi existat la data când a fost exercitată prima contestaţie.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1324 din 13 septembrie 2016

Prin decizia nr. 967 din 27.03.2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/122/2012 s-a constatat nul recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 154A din 15 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fost respins ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii de şedinţă din 10 decembrie 2013, pronunţată de aceeaşi instanţă, în acelaşi dosar.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut, referitor la excepția nulității recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 154A din 15 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, că recurentul a indicat pur formal cazurile de nelegalitate prevăzute la art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ., afirmațiile sale din memoriul depus la dosar neputând fi subsumate niciunuia dintre motivele de recurs menționate.

Criticile astfel formulate, s-a reţinut că nu vizează considerentele deciziei pronunțate de instanța de apel, ci constituie o înșiruire de afirmații nesistematizate referitoare la soluţionarea altor litigii, fără ca recurentul să releve legătura cu argumentele care au format convingerea instanței de apel în sensul pronunțării deciziei atacate şi care formează obiectul recursului.

Astfel, simpla afirmare a unor aspecte ce țin de situația de fapt și de administrarea probelor în alte litigii decât cel dedus judecății nu răspunde exigenţelor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 din același cod, iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii atacate.

În acest context, examinarea memoriului de recurs a impus concluzia că recurentul nu a formulat nicio critică care să vizeze în concret raționamentul instanței de apel în soluționarea căii ordinare de atac și care să poată fi efectiv circumscrisă vreunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii recursului declarat împotriva încheierii din 10 decembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Înalta Curte a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 1085 C. proc. civ. şi art. 299 alin. (1) din același cod, iar din interpretarea coroborată a celor două texte legale a rezultat că împotriva încheierii de obligare la plata amenzii sau a despăgubirii pronunțate în baza art. 1084 C. proc. civ., legiuitorul a prevăzut o cale de atac specială - reexaminarea, referitor la care a statuat în mod expres că este irevocabilă, nemaiputând fi supusă cenzurii unei alte jurisdicții.

Astfel, împotriva hotărârilor judecătoreşti se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziţii imperative, de la care nu se poate deroga.

În acest sens se reţine, referitor la încheierea atacată, că legiuitorul a statuat în mod expres că este supusă controlului pe calea cererii de reexaminare care se soluționează prin încheiere irevocabilă, Înalta Curte a impus concluzia că aceasta nu este susceptibilă de a fi cenzurată în calea de atac a recursului, în raport de incidența normelor legale anterior evocate.

Împotriva acestei decizii, contestatorul A. a formulat la data de 4 august 2015 contestaţia în anulare înregistrată la data de 10 august 2015, sub număr de dosar x/1/2015.

În motivarea cererii, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 317 pct. 2 şi art. 318 C. proc. civ., contestatorul A. a susţinut că instanţa în mod greşit a reţinut şi apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile legale prevăzute pentru acţiunea formulată, deşi în cauză exista prejudiciul, aspectul de vinovăţie şi fapta ilicită.

În acest sens, contestatorul susţine că nemulţumirea sa nu a constat în faptul că nu i s-a dat câştig de cauză, ci tocmai încălcarea dispoziţiilor legale din legea civilă şi penală, acesta arătând că nu a înstrăinat nici unul din bunurile menţionate în litigiu, paguba continuându-se până în prezent, fiind obligat la plata impozitelor pentru nişte autoturisme, deşi a menţionat că nu le-a înstrăinat pentru că nu a semnat actele aflate la dosar şi a depus acte doveditoare care atestă achiziţionarea lor de către contestator.

O altă critică se referă la faptul că în toate acţiunile în care Statul român este chemat pentru repararea prejudiciilor, instanţele motivează lipsa unei hotărâri de condamnare, deşi Constituţia României prevede şi un caz în care nu se condiţionează promovarea unei asemenea acţiuni de existenţa unei hotărâri de condamnare.

Faţă de acest considerente, contestatorul A. apreciază că este îndreptăţit să solicite instanţei supreme admiterea contestaţiei în anulare astfel cum a fost formulată în scris şi depusă la dosar.

La termenul din 13 septembrie 2016, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei inadmisibilităţii contestaţiei în anulare, conform art. 321 C. proc. civ., invocată din oficiu.

Înalta Curte a respins ca inadmisibilă contestaţia în anulare pentru considerentele ce urmează:

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere instanţei care a pronunţat hotărârea atacată în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.

În speţă, contestatorul A. şi-a întemeiat în drept calea extraordinară de atac pe dispoziţiile art. 317 pct. 2 şi art. 318 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 321 C. proc. civ., „nu se poate face o nouă contestaţie pentru motive ce au existat la data celei dintâi”.

Faţă de dispoziţiile evocate, Înalta Curte constată că prin decizia nr. 2228 din 4 noiembrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/1/2015 a fost anulată ca netimbrată contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 967 din 27 martie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/122/2012.

Din analiza contestaţiei în anulare formulată de contestatorul A. şi înregistrată pe rolul Înaltei Curţi la 10 august 2015, în dosarul nr. x/1/2015 se constată că aceasta a fost îndreptată împotriva aceleiaşi decizii nr. 967/27.03.2015, ce formează şi obiectul prezentei contestaţii în anulare, motivele cuprinse în cele două cereri fiind identice.

La edictarea normei prevăzute de art. 321 C. proc. civ., legiuitorul a urmărit împiedicarea unui frecvent abuz procesual în această materie, un caz special de putere a lucrului judecat, în sensul că după respingerea unei prime contestaţii, nu se mai poate face o a doua cerere pentru motive care puteau fi invocate în prima, numai motive noi, ivite ulterior, justifică dreptul la o a doua contestaţie.

Întrucât textul de lege nu face nicio distincţie, se reţine că o nouă contestaţie nu poate fi primită indiferent dacă partea a cunoscut sau nu dacă motivele existau la data când a fost făcută prima contestaţie. Ca atare, nu interesează aspectul subiectiv în aprecierea admisibilităţii unei noi contestaţii în anulare. Important este ca motivele respective să fi existat la data când a fost exercitată prima contestaţie.

Faţă de aceste dispoziţii, Înalta Curte constată că cea de a doua contestaţie în anulare formulată de contestatorul A., întemeiată pe aceleaşi considerente ca şi prima contestaţie în anulare, nu poate fi primită.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 321 C. proc. civ., s-a respins, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 967/27.03.2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/122/2012.