Inadmissibility of cassation in trade union exclusion disputes under Law No. 2/2013 transitional provisions

Recurs. Litigiu născut între un sindicat și o federație sindicală. Incidenţa excepţiei inadmisibilităţii

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căile de atac

Index alfabetic : conflict de muncă

-legalitatea căii de atac

-excepţia inadmisibilităţii

-liber acces la justiţie

NCPC, art. 457, art. 483 alin. (1), art. 496

Legea nr. 2/2013, art. XVIII alin. (2)

Legea nr. 62/2011, art. 200 alin. (2), art. 214

Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 6

Potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, „în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv(...).”

Prin urmare, calea extraordinară de atac a recursului nu este deschisă în cazul unei cereri de chemare în judecată, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 62/2011, prin care instanțele au fost învestite cu soluționarea unui litigiu născut între un sindicat și o federație sindicală, așadar între două entități înființate în scopul apărării drepturilor și promovării intereselor profesionale, economice și sociale ale angajaților, în relația lor cu angajatorul.

Chiar dacă, prin definiție, un conflict de muncă se naște între angajator și angajat, interpretarea legii conduce spre concluzia că nici într-un astfel de litigiu recursul nu este admisibil, filosofia Legii dialogului social fiind în sensul recunoașterii unei singure căi de atac, respectiv apelul, în materia pe care o reglementează.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 625 din 29 martie 2016

Prin sentința civilă nr. 1964/24.09.2014, Tribunalul Alba, Secția civilă a admis acțiunea formulată de reclamanta Sindicatul A. Vâlcea, în contradictoriu cu pârâta Federația Sindicatelor „B.” și, în consecință, a anulat hotărârea nr. 1/27.02.2014 emisă de Consiliul Național al Federației Sindicatelor „B.” și decizia nr. 1/28.03.2014 emisă de președintele Federației Sindicatelor „B.”, a dispus repunerea părților în situația anterioară, prin recunoașterea calității reclamantului de membru al federației pârâte și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.244 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Apelul pe care pârâta Federația Sindicatelor „B.” l-a declarat împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia civilă nr. 119/02.04.2015 a Curții de Apel Alba Iulia, Secția I civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, apelanta fiind obligată să plătească intimatului suma de 2.230 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, Federația Sindicatelor „B.” a declarat recurs, solicitând casarea sa și trimiterea cauzei la curtea de apel, spre o nouă judecată.

În motivare, recurenta a arătat că instanța a fost sesizată cu o cerere de anulare a hotărârii nr. 1/27.02.2014, prin care Consiliul Național al Federației Sindicatelor „B.” l-a exclus pe reclamantul-intimat din federație și a deciziei nr. 1/28.03.2014, prin care președintele Federației Sindicatelor „B.” a respins contestația sindicatului împotriva măsurii de excludere.

În continuare, autoarea căii de atac a arătat că, deși cererea de chemare în judecată ar fi trebuit să fie fondată numai pe argumente de nelegalitate, o asemenea întemeiere în drept lipsește, ceea ce determină concluzia că hotărârile instanțelor anterioare au fost pronunțate cu încălcarea normelor de drept material.

Combătând considerentele expuse de curtea de apel în analiza motivelor care s-au aflat la baza adoptării măsurii de excludere a sindicatului din federație, recurenta a arătat că obligația de plată a cotizației aferentă perioadei mai 2013 - februarie 2014 subzista, ca efect al anulării unei hotărâri anterioare de excludere a aceluiași sindicat, aspect care a conferit intimatului, în mod retroactiv, statutul de membru al federației, cu drepturile și obligațiile corespunzătoare.

Recurenta a arătat că prin hotărârea de excludere a fost sancționat intimatul, care, prin activitatea desfășurată, a încălcat principiile fundamentale ale organizării și funcționării federației și obligațiile prevăzute în statut, având o campanie de denigrare a membrilor conducerii federației, de natură a-i prejudicia imaginea.

În final, autoarea căii de atac a mai arătat că nici Legea nr. 62/2011, nici statutul federației nu conțin prevederi pe care să poată fi întemeiată o cerere ca cea care formează obiect al dosarului de față.

La data de 08.07.2015, intimatul a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului ca netimbrat sau respingerea acestuia ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat, precum și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Ulterior, la 20.07.2015, recurenta a răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport.

Intimatul a prezentat un punct de vedere, reiterând excepția inadmisibilității.

În ședința de la 02.02.2016, constatând că recursul nu poate fi soluționat nici potrivit art. 493 alin. (5) C. proc. civ., nici potrivit art. 493 alin. (6) C. proc. civ., completul de filtru a pronunțat, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., o încheiere de admitere în principiu a recursului, acordând termen la 29.03.2016, în vederea soluționării căii de atac.

Astăzi, în ședință publică, Înalta Curte a pus în discuția părților excepția de inadmisibilitate a recursului.

Se cuvine menționat, cu prioritate, că potrivit art. 499 C. proc. civ., „prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare”.

Deliberând asupra excepției inadmisibilității, Înalta Curte reține următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac şi el presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege şi astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunţat este consacrat la nivel constituţional în art. 129 din Constituţia României, iar în noul Cod de procedură civilă, în art. 457.

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ., „hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului”, iar potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, „în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv(...).”

Prin urmare, legiuitorul a determinat obiectul recursului, prin raportare la trei categorii de hotărâri judecătoreşti şi a instituit altele, care nu sunt susceptibile de recurs.

A suprimat astfel calea de atac a recursului în ceea ce priveşte anumite categorii de litigii, printre care şi cele privind conflictele de muncă şi de asigurări sociale.

Cu prioritate, Înalta Curte subliniază că reclamantul și-a întemeiat în drept cererea de chemare în judecată pe dispozițiile Legii nr. 62/2011, instanțele fiind învestite cu soluționarea unui litigiu născut între un sindicat și o federație sindicală, așadar între două entități înființate în scopul apărării drepturilor și promovării intereselor profesionale, economice și sociale ale angajaților, în relația lor cu angajatorul.

Chiar dacă, prin definiție, un conflict de muncă se naște între angajator și angajat, interpretarea legii conduce spre concluzia că nici în procesul de față, care, după cum s-a reținut deja, se poartă între un sindicat și o federație sindicală, calea extraordinară de atac a recursului nu este deschisă.

Dispozițiile Legii nr. 62/2011 a dialogului social recunosc numai calea de atac a apelului împotriva hotărârilor judecătorești.

Astfel, în cazul sindicatelor, în vederea dobândirii personalității juridice, se depune o cerere la judecătoria în a cărei rază teritorială se află sediul sindicatului, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 62/2011, iar instanța pronunță o hotărâre supusă numai apelului, în conformitate cu art. 16 alin. (1) din aceeași lege.

În cazul federațiilor sindicale, în vederea dobândirii personalității juridice, se depune o cerere la tribunalul în a cărui rază teritorială se află sediul federației, potrivit art. 42 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, instanța pronunțând o hotărâre supusă numai apelului, în conformitate cu art. 45 alin. (1) din aceeași lege.

Aceeași procedură este prevăzută și pentru modificarea statutului federației sindicale, potrivit art. 49, care conține în alineatul (2) o normă de trimitere la art. 42-48, aplicabile în mod corespunzător.

La rândul său, hotărârea de constatare a condițiilor de reprezentativitate a organizațiilor sindicale poate fi atacată doar cu apel, potrivit art. 51 alin. (4) din Legea nr. 62/2011.

Și în cazul organizațiilor patronale, sunt supuse numai apelului atât hotărârea de înscriere, în vederea dobândirii personalității juridice, în conformitate cu art. 58 alin. (10) din aceeași lege, ca și cea de constatare a condițiilor de reprezentativitate, potrivit art. 72 alin. (4).

Totodată, conflictele de muncă, fie colective, fie individuale se soluționează prin hotărâri supuse doar apelului, conform art. 200 alin. (2), respectiv art. 214 din Legea nr. 62/2011.

În aceste condiții, Înalta Curte subliniază că filosofia Legii dialogului social este în sensul recunoașterii unei singure căi de atac, respectiv apelul, în materia pe care o reglementează.

Este adevărat că, după cum a rezultat din cele expuse mai sus, Legea nr. 62/2011 nu pare a deschide calea unei acțiuni în justiție unui sindicat, care contestă hotărâri ale organelor de conducere ale federației din care face parte, în măsura în care acestea nu au aptitudinea de a determina modificări ale statutului federației, căci într-un asemenea caz, procedura de înscriere în registru a modificărilor aduse statutului, reglementată în art. 49, cu trimitere la art. 42-48, ar deveni contencioasă.

Cu toate acestea, admisibilitatea cererii de chemare în judecată trebuie să fie recunoscută, în considerarea art. 21 din Constituție și a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care conferă oricărei persoane dreptul de acces la o instanță.

Acesta nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, pentru că instituirea căilor de atac, prin natura lor, reclamă o reglementare din partea statului.

Desigur că limitările astfel aplicate nu trebuie să restricționeze sau să reducă accesul persoanei la justiție într-o asemenea măsură încât dreptul să fie afectat în substanța sa (Angel Angelov c. Bulgariei, Kreuz c. Poloniei), dar, în speță, instanța supremă constată că, dincolo de prevederile exprese ale Legii nr. 62/2011 și de cele ale statutului federației, sindicatul a beneficiat de o judecată în fond în fața unei instanțe de judecată, tocmai în temeiul accesului liber la justiție și a dreptului la un recurs efectiv, ca și de o cale de atac ordinară. Aceasta, în condițiile în care art. 21 alin. (1) din Constituția României nu se referă exclusiv la acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi la sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, aşadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate.

Cu toate acestea, în exercitarea prerogativelor sale privind reglementarea căilor de atac sau exceptarea de la exercitarea lor, legiuitorul beneficiază de o anumită marjă de apreciere, după cum a statuat constant în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului (de exemplu, în cauza Trif c. României).

Așadar, legiuitorul are competența exclusivă de a institui reguli speciale de procedură, precum și modalități speciale de exercitare a drepturilor procedurale, semnificația liberului acces la justiție nefiind aceea a accesului, în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac.

Cum art. 129 din Constituție nu conține dispoziții cu privire la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci instituie posibilitatea părților interesate și a Ministerului Public de a le exercita, dar în condițiile legii, Înalta Curte reține, în considerarea tuturor argumentelor expuse mai sus, că decizia atacată are caracter definitiv, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

În consecinţă, în temeiul art. 496 C. proc. civ., raportat la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, va respinge recursul ca inadmisibil.