Extrajudicial confession to criminal authorities as valid acknowledgment interrupting prescriptive limitation for loan restitution

Mărturisire extrajudiciară a părţii în favoarea căreia curge prescripţia. Efecte asupra cursului prescripţiei

Cuprins pe materii : Drept comercial. Prescripţia extinctivă

Index alfabetic : acţiune în restituire

-împrumut

-mărturisire extrajudiciară

-întreruperea cursului prescripţiei

Decretul nr. 167/1958, art. 7 alin. (2), art. 16 alin. (1) lit. a)

C. civ. din 1864, art. 1191, art. 1204, art. 1546, art. 1576, art. 1584

1. Declaraţia formulată în faţa organului de urmărire penală, cu caracter neîndoielnic (dată în deplină cunoştinţă de cauză) şi voluntară, de persoana în folosul căreia curge prescripţia, prin care s-a atestat existenţa dreptului reclamantului de a solicita restituirea unor sume împrumutate, întruneşte toate condiţiile de validitate prevăzute de lege pentru a avea efectele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

2. A înlătura, la cererea părţii, mărturisirea sa extrajudiciară, făcută anterior începerii judecăţii, fără ca aceasta să dovedească că s-a aflat în eroare de fapt, contravine prevederilor art. 1204 C. civ., neputând fi ignorat caracterul irevocabil al actului juridic prin care autorul său a renunţat la beneficiul termenului de prescripţie scurs până la acea dată.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1616 din 6 octombrie 2016

Notă : Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.

Prin acţiunea înregistrată la data de 11 iulie 2012 sub nr. x/3/2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâţilor B. şi C. la plata sumei de 205.000 Euro, cu titlu de împrumut nerestituit, precum şi obligarea pârâtului D. la restituirea împrumutului în sumă de 6.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, a susţinut, în esenţă, că în decursul anilor 2006-2009 a împrumutat pârâţilor diferite sume, în mai multe tranşe şi, deşi ar fi trebuit restituite până la finele anului 2010, împrumutaţii nu şi-au îndeplinit această obligaţie.

A mai relevat reclamantul că suma de 125.000 Euro a fost remisă pârâţilor în perioada finele anului 2006 - începutul anului 2007, în considerarea perioadei dificile pe care o traversau (trimiterea în judecată penală a pârâtei), suma de 80.000 Euro a fost remisă în perioada august 2007 - februarie 2008, pentru renovarea imobilului din str. Transilvaniei nr. 64, iar suma de 30.000 RON a fost împrumutată pentru oficierea căsătoriei fiului primilor doi pârâţi. Cât priveşte suma de 6.000 RON, aceasta a fost predată pârâtului D., în două tranşe, în vara anului 2008, urmare unei înţelegeri perfectate la telefon cu pârâta B., ce se afla în străinătate.

În fine, reclamantul a mai susţinut că pentru aceste împrumuturi nu s-au întocmit înscrisuri, întrucât a avut o relaţie intimă cu pârâta, precum şi faptul că s-a întâlnit cu pârâţii, la domiciliul său căzând de acord asupra datei restituirii sumelor, 1 iulie 2011.

Ulterior, pârâta a formulat plângere penală împotriva reclamantului, susţinând că ar fi fost ameninţată şi şantajată.

Însă, în cadrul dosarului penal nr. x/P/2011, pârâta a recunoscut existenţa împrumutului şi, ulterior, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 a dispus neînceperea urmării penale.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 2158 C. civ.

Prin încheierea din 9 ianuarie 2013, tribunalul a respins excepţia necompetenţei materiale, excepţia insuficientei timbrări şi excepţia prematurităţii, invocate de pârâţi prin întâmpinare. De asemenea, a unit cu fondul cauzei excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C. şi D.

Prin încheierea din 6 martie 2013, tribunalul a unit cu fondul cauzei excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată, de asemenea, de către pârâţi prin întâmpinare.

Prin sentinţa nr. 1833 din 16 octombrie 2013 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C. şi D. şi, în consecinţă a fost respinsă acţiunea faţă de cei doi pârâţi, pe acest considerent.

A fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta B.

A fost admisă în parte acţiunea faţă de pârâta B. şi a fost obligată la plata sumei de 80.000 Euro, în echivalent lei la cursul BNR din ziua plăţii şi la plata sumei de 30.000 RON.

S-a dispus compensarea cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamant şi de către pârâtă, aceasta din urmă fiind obligată, în final, să achite reclamantului suma de 5.662,66 lei.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât pârâta B., cât şi reclamantul A., apeluri înregistrate la data de 30 iunie 2014 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.

Prin decizia nr. 223/A din 22 aprilie 2015, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A.

A fost admis apelul declarat de pârâta B. şi a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că:

A obligat pârâta către reclamant la plata sumei de 53.000 Euro, în echivalent lei la data plăţii şi a sumei de 30.000 RON;

A obligat pârâta către reclamant la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.539 lei taxă timbru şi timbru judiciar şi 2.946,96 lei, onorariu avocat;

A obligat pe reclamantul-apelant către pârâta-apelantă B. la plata cheltuielilor de judecată, constând în 6.750 lei, onorariu avocat şi 1.285 lei taxă de timbru şi timbru judiciar.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Pentru a pronunţa această hotărâre a reţinut, în esenţă, că apelanta-pârâtă a criticat respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, precum și obligarea sa la plata sumei de 80.000 Euro și 30.000 lei.

Apelanta a susținut că la momentul formulării cererii de chemare în judecată era deja prescris dreptul material la acțiune al reclamantului pentru sumele la care a fost obligată prin sentința apelată.

Curtea a constatat că această susținere nu este fondată.

Astfel, din declarația dată de B. în fața organelor de poliție la 29 ianuarie 2011 rezultă că aceasta a recunoscut că a primit de la A. suma de 35.000 Euro la sfârșitul lui 2006 - începutul lui 2007, sumă pe care i-a restituit-o în august 2007 împreună cu dobânzile aferente. De asemenea, aceasta a recunoscut că a mai primit de la A. cu titlu de împrumut sumele de 50.000 Euro în noiembrie 2008, 30.000 Euro în februarie 2009 și 30.000 lei în aprilie 2009, din aceste sume reușind să returneze suma de 27.000 Euro în august 2009.

Prin urmare, prin declarația sus-menționată pârâta B. a recunoscut că datorează reclamantului A. suma de 53.000 Euro și suma de 30.000 lei.

Având în vedere datele indicate de pârâtă ca momente ale primirii împrumuturilor și în lipsa oricărui act scris sau a unei recunoașteri din care să rezulte scadența acestor împrumuturi, rezultă că prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă, potrivit art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, de la momentul acordării acestora. Prin urmare, termenul de prescripție pentru cel mai vechi împrumut recunoscut ca fiind primit și nerestituit (50.000 Euro) a început să curgă în noiembrie 2008, termen care ar fi trebuit să se împlinească în noiembrie 2011. Pentru celelalte două împrumuturi recunoscute (30.000 Euro și 30.000 lei) ar fi trebuit să se împlinească în februarie 2012, respectiv în aprilie 2012.

Însă, înainte de împlinirea acestor termene de prescripție a intervenit recunoașterea de către B. a datoriilor sus-menționate prin declarația dată la 29 ianuarie 2011.

Prin urmare, recunoașterea datoriilor menționate mai sus au condus la întreruperea cursului prescripției extinctive, potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Curtea a constatat că recunoașterea datoriilor de 53.000 Euro și 30.000 lei prin declarația din 29 ianuarie 2011 a intervenit înlăuntrul termenului de prescripție, iar nu după expirarea acestuia, cum pretinde apelanta.

Nu au fost reținute nici susținerile apelantei în sensul că declarația din 29 ianuarie 2011 nu ar valora recunoaștere întrucât a fost dată în scopul stopării hărțuielilor la care apelanta și familia acesteia ar fi fost supuse. Astfel, declarația este dată din proprie inițiativă și descrie raporturile contractuale dintre pârâtă și reclamant, în cuprinsul ei arătându-se atât sumele împrumutate, cât și cele restituite, recunoscându-se că au rămas și sume împrumutate rămase nerestituite. Fiind dată din proprie inițiativă, ca urmare a plângerii pe care apelanta a formulat-o, și fiind dată în fața organelor de cercetare penală nu se poate reține că aceasta ar fi fost dată sub presiune.

Prin urmare, în mod corect prima instanță a reținut că declarația are valoarea unei recunoașteri în sensul art. 16 din Decretul nr. 167/1958 și că a produs efectul reglementat de același text legal, cel al întreruperii cursului prescripției.

Este irelevant scopul acordării acestor împrumuturi, atât timp cât existența lor a fost recunoscută de chiar debitoarea. Prin urmare, este lipsit de importanță dacă sumele respective au fost sau nu destinate ori folosite pentru renovarea unor imobile, așa cum a declarat apelanta la 29 ianuarie 2011.

Este, de asemenea, irelevant dacă reclamantul a mai împrumutat alte persoane și în ce perioade, precum și proveniența banilor care au făcut obiectul împrumutului.

Relevantă este doar existența datoriei, recunoscută de către apelantă prin declarație scrisă, plasarea acestei recunoașteri înăuntrul termenului de prescripție având ca efect întreruperea cursului acesteia.

De la momentul întreruperii a început să curgă un nou termen de prescripție de 3 ani, iar cererea de chemare în judecată a fost formulată înăuntrul acestui termen.

În consecință, toate susținerile apelantei referitoare la întreruperea prescripției, la lipsa de valoare a declarației sub aspectul recunoașterii, la lipsa înscrisurilor și la declarațiile martorilor sunt neîntemeiate.

Singurele susțineri apreciate de Curte ca fiind întemeiate în apelul formulat de B. sunt cele care privesc reținerea trunchiată a declarației de către prima instanță, precum și cele care vizează prescripția dreptului material la acțiune pentru acele sume pentru care nu a intervenit recunoașterea datoriei și, deci, întreruperea cursului prescripției.

Astfel, prima instanță a omis că în declarația din 29 ianuarie 2011 pârâta B. a arătat că din sumele de 50.000 Euro, 30.000 Euro și 30.000 lei a restituit suma de 27.000 Euro în august 2009.

Or, Curtea a apreciat că declarația trebuia valorificată în ansamblu, ea valorând „recunoaștere a dreptului a cărui acțiune se prescrie” în sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 doar pentru acele sume pe care debitorul le recunoaște ca fiind datorate.

Din această perspectivă, apelanta a recunoscut doar un debit de 53.000 Euro și 30.000 lei, întrucât a invocat și plata sumei de 27.000 Euro.

Totodată, împrumutul de 125.000 Euro pretins de reclamant de la pârâtă este situat ca dată de acordare, atât în susținerile reclamantului, cât și în susținerile pârâtei (care recunoaște că a primit împrumuturi anterioare, dar în alte cuantumuri și arată că le-a restituit) și ale martorilor, anterior acordării împrumuturilor de 50.000 Euro, 30.000 Euro și 30.000 lei, pe la începutul anului 2007.

Întrucât între părți nu s-a încheiat act scris și nu s-a dovedit în cauză existența unui termen scadent pentru restituirea acestor sume, termenul de prescripție a început să curgă și în cazul acestor sume de la data acordării lor cu titlu de împrumut, astfel că s-a împlinit la începutul anului 2010.

Reclamantul a formulat cererea de chemare în judecată în anul 2012, deci la doi ani după împlinirea termenului de prescripție.

În privința acestei sume de 125.000 Euro pretinse de reclamant nu se poate reține întreruperea cursului prescripției întrucât, pe de o parte, declarația pârâtei a fost dată după împlinirea acestui termen și, totodată, prin declarație nu se recunoaște existența acestei datorii.

Prin urmare, Curtea a constatat că apelul formulat de pârâta B. este întemeiat doar sub aspectele reținute mai sus, respectiv cel al prescripției dreptului material la acțiune pentru acele împrumuturi pentru care nu s-a recunoscut existența datoriei și cel al cuantumului datoriei recunoscute.

Cât privește apelul formulat de reclamantul A., Curtea a reținut următoarele:

Sunt întemeiate criticile apelantului în sensul că susținerile martorei E. nu pot constitui dovada restituirii de către pârâta B. a vreunei sume de bani, întrucât nici discuțiile despre o intenționată plată, nici existența unui plic în mâna reclamantului, fără a cunoaște conținutul acestuia, nu pot avea o astfel de valoare probatorie.

Mai mult, în apel a fost audiată ca martor numita F., funcționara din cadrul Băncii G. care se ocupa de conturile pârâtei B. în perioada avută în vedere, care a infirmat spusele martorei E. cu privire la prezența reclamantului A. în biroul în care s-a restituit pârâtei de către bancă o sumă de bani.

În egală măsură însă, Curtea a reținut că atât reclamantul, cât și martorii au pretins acordarea sumei de 125.000 lei în trei tranșe, pe parcursul a 3 luni, la începutul anului 2007. Cum între părți nu s-a încheiat act scris și nu s-a făcut dovada în prezenta cauză că s-ar fi stabilit între părți un termen de scadență pentru restituirea împrumuturilor, prescripția a început să curgă de la momentul acordării acestor tranșe, deci de la începutul anului 2007, împlinindu-se la începutul anului 2010.

Or, cererea de chemare în judecată a fost formulată în anul 2012, mult după împlinirea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune.

Totodată, declarația din 29 ianuarie 2011 dată de pârâta B. nu poate avea efect întreruptiv de prescripție, pe de o parte, pentru că a intervenit după momentul la care prescripția a operat, astfel că nu poate opera întreruperea termenului de prescripție, întrucât acesta era deja împlinit. Pe de altă parte, în conținutul acestei declarații nu se recunoaște acordarea sumei de 125.000 Euro, ci a altor sume, și totodată nu se recunoaște existența datoriei la momentul realizării declarației, în cuprinsul acesteia arătându-se că celelalte datorii (altele decât cele de 57.000 Euro și 30.000 lei recunoscute ca nefiind restituite) au fost stinse prin plată.

De altfel, Curtea a constatat că dovada acordării împrumutului de 125.000 Euro nici nu s-a realizat. Astfel, martorul audiat de prima instanță - H. - este angajat al reclamantului, aspect de care trebuie să se țină seama în evaluarea forței probatorii a declarației acestuia. Or, acest martor, deși arată cu exactitate care au fost sumele de bani pe care reclamantul le-ar fi împrumutat pârâtei și susține că a fost de față la acordarea a trei tranşse care ar fi compus împrumutul de 125.000 Euro și chiar că ar fi participat la numărarea banilor, totuşi nu își aduce aminte în ce monedă s-au făcut plățile. Or, este greu de crezut că cineva care a participat la numărarea banilor, nu își amintește ce fel de bancnote a numărat.

Totodată, din declarația martorului I. rezultă că acesta cunoaște doar de un împrumut de 125.000 Euro, din declarație rezultând că această împrejurare, în sine, o știe de la reclamant. Singura sumă pe care acesta o cunoaşte cu certitudine este cea de 40.000 Euro pe care chiar martorul ar fi remis-o reclamantului într-un plic, cu titlu de împrumut, iar acesta la rândul său a remis plicul pârâtei. Însă, martorul arată că a întrebat pe reclamant scopul acordării împrumuturilor către pârâtă, iar acesta i-a învederat că banii îi sunt necesari pârâtei pentru renovarea unui imobil. Coroborând această declarație cu restul probelor administrate și chiar cu susținerile reclamantului și ale pârâtei, rezultă că suma de 40.000 Euro despre care vorbește martorul nu face parte din tranşa de 125.000 Euro, ci din sumele acordate ulterior, de 50.000 Euro și 30.000 Euro, care au fost acordate în vederea renovării imobilului din str. Transilvaniei. Mai mult, acest martor a arătat că, întrebându-l pe reclamant de ce acorda cu împrumut pârâtei sume atât de mari, acesta i-ar fi spus că pârâta desfășura afaceri imobiliare profitabile. Or, pentru a califica afacerile imobiliare ale pârâtei ca fiind profitabile, reclamantul nu putea fi în situația de a-i fi acordat deja pârâtei un împrumut de 125.000 Euro care să nu îi fi fost restituit. Prin urmare, declarația martorului menționat confirmă indirect susținerile pârâtei în sensul că aceasta restituise deja reclamantului sumele de bani împrumutate anterior, iar acesta i-a acordat alte împrumuturi pentru renovarea unui imobil în considerarea caracterului profitabil al afacerilor acesteia. Este evident că reclamantul nu ar mai fi calificat afacerile pârâtei ca fiind „profitabile” și nu ar mai fi acordat acesteia noi sume cu titlu de împrumut dacă ar fi fost în situația de a fi acordat anterior un împrumut și acesta nu i-ar fi fost restituit.

Prin urmare, Curtea a constatat că este corectă soluția instanței privind respingerea pretențiilor în ceea ce privește suma de 125.000 Euro pretinsă de reclamant, dar cu precizările de mai sus în ceea ce privește dovada și prescripția.

Nu pot fi primite nici criticile referitoare la suma de 6.000 lei pe care reclamantul pretinde că ar fi împrumutat-o pârâtului D.

Apelantul a susţinut că instanța de fond a omis să se pronunțe cu privire la această sumă.

Curtea a constatat că instanța de fond a reținut lipsa calității procesuale pasive a pârâtului D., constatând în mod corect că atât din susținerile părților, cât și din probele administrate rezultă că suma remisă de reclamant către pârâtul D. s-a făcut ca urmare a înțelegerii telefonice pe care reclamantul a avut-o cu pârâta B.

Prin urmare, suma remisă reprezintă un împrumut acordat pârâtei B., iar nu pârâtului D., acesta din urmă făcând doar, în numele și pe seama pârâtei, serviciul de a prelua suma de bani de la reclamant și de a o folosi, tot în numele și pe seama pârâtei.

Prin urmare, corect a reținut prima instanță că pârâtul D. nu este parte în raportul obligațional, acest împrumut fiind în realitate acordat pârâtei, la cererea și în interesul său.

Cum reclamantul a solicitat plata sumei de 6.000 lei de la pârâtul D., iar nu de la pârâtă, acest capăt de cerere a fost soluționat de instanță în baza excepției lipsei calității procesuale pasive, iar nu pe fond.

Tot nefondate au fost constatate şi criticile apelantului-reclamant privind admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C.

Astfel, părțile în raporturile obligaționale de împrumut au fost reclamantul și pârâta. Din aceste raporturi nu rezultă nicio obligație juridică pentru ceilalți doi pârâți, fostul soț al pârâtei B. și fiul acesteia.

În consecință, aceștia nu pot fi obligați să restituie sumele de bani împrumutate de pârâta B. de la reclamant, acești doi pârâți fiind terți în raport cu aceste acte de împrumut.

În consecință, în raport de cele reținute mai sus, Curtea a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul A., a admis apelul formulat de pârâta B., și, schimbând în parte sentința apelată, a obligat pe pârâta B. la plata către reclamant a sumelor pentru care pârâta a recunoscut, în cursul termenului de prescripție, existența datoriei către reclamant, respectiv suma de 53.000 Euro, în echivalent lei la data plăţii, şi a sumei de 30.000 lei.

Având în vedere admiterea doar în parte a acțiunii, Curtea a schimbat sentința și în ceea ce privește cheltuielile de judecată acordate părților, fiecare dintre părți fiind obligată la suportarea cheltuielilor de judecată în raport cu culpa procesuală a fiecăreia, ținând seama de lipsa de calitate procesuală a doi dintre pârâți și de proporția admiterii cererii de chemare în judecată.

Totodată, Curtea a menținut celelalte dispoziții ale sentinței, respectiv cele care privesc admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. și D. și respingerea pentru acest motiv a cererii de chemare în judecată îndreptate împotriva acestora, precum și respingerea cererii de obligare a acestor pârâți la cheltuieli de judecată.

De asemenea, cu privire la cheltuielile de judecată efectuate de părți în apel, Curtea, având în vedere culpa procesuală a apelantului-reclamant și proporția admiterii apelului formulat de apelanta-pârâtă, ținând seama și de împrejurarea că aceasta a solicitat doar obligarea la plata taxei de timbru achitate în apel (rezervându-și dreptul de a acționa pe cale separată pentru cheltuielile reprezentând onorariul de avocat plătit în apel), Curtea a obligat pe apelantul-reclamant la cheltuieli de judecată către apelanta-pârâtă în sumă de 1.285 lei, reprezentând taxă de timbru şi timbru judiciar.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs atât pârâta B., cât şi reclamantul A., recursuri înregistrate la data de 18 februarie 2016, sub nr. x/3/2012 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.

Pârâta B. a criticat decizia recurată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a prevederilor art. 1, art. 3, art. 7 şi art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, precum şi a dispoziţiilor art. 1204 C. civ. şi a art. 129 alin. (5) şi art. 295 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel, încălcând prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., nu a stăruit pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului, dând valoare probatorie declaraţiei date în faţa organelor de urmărire penală, fără a o corobora însă cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză.

Astfel, declaraţia dată în faţa organelor de urmărire penală nu putea fi apreciată ca o recunoaştere a datoriei, cu efect întreruptiv al termenului de prescripţie, întrucât nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, respectiv recunoaşterea să fie neîndoielnică şi să rezulte fără echivoc din acţiunile debitorului. Concret, din această declaraţie rezultă existenţa unor raporturi complexe, derulate într-o perioadă îndelungată, natura pretenţiilor reclamantului referitoare la rezolvarea unor situaţii litigioase anterioare, faptul restituirii unor sume, al pretinderii unor dobânzi exorbitante, existenţa unor presiuni şi ameninţări din partea reclamantului.

Prin urmare, arată recurenta, nu se poate considera că declaraţia a fost dată benevol, câtă vreme scopul sesizării penale viza stoparea actelor de şantaj şi extorcare financiară, în contextul unor antecedente penale ale reclamantului şi, ca atare, neîndeplinind condiţiile legale ale unui act de recunoaştere a datoriei, nu putea avea ca efect întreruperea termenului de prescripţie.

Drept urmare, în cauză era împlinit termenul de prescripţie pentru recuperarea pretinsului împrumut, conform art. 1, art. 3 şi art. 7 din Decretul nr. 167/1958. A susţinut, de asemenea, că, în ce priveşte împrumutul în cuantum de 80.000 Euro, trebuie considerată relevantă, ca dată de la care începe să curgă termenul de prescripţie, data menţionată în cererea de chemare în judecată, scopul acordării acestui împrumut (renovarea unui imobil) fiind nedovedit în raport cu restul materialului probator administrat.

Un alt motiv de recurs invocat de pârâtă este cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., arătându-se că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

A relevat recurenta că, reţinând valoarea probatorie a declaraţiei, instanţa de apel a omis a analiza celelalte mijloace de probă administrate şi nu a răspuns tuturor aspectelor relevante pe care le-a invocat prin motivele de apel, întâmpinare sau concluziile formulate. A ignorat, de asemenea, inconsecvenţa reclamantului şi lipsa de credibilitate a acestuia, aspecte ce rezultă în mod evident din răspunsurile acestuia la interogatoriu.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 312 C. proc. civ.

Reclamantul A. a criticat decizia recurată sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, arătând, în esenţă, următoarele:

Hotărârea este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Apreciază recurentul că în mod eronat instanţa de apel a respins capătul de cerere referitor la restituirea sumei de 125.000 Euro, din moment ce existenţa acestui împrumut a fost recunoscută de către pârâtă şi dovedită cu depoziţiile martorilor H. şi J. Deşi pârâta a încercat să probeze restituirea sumei cu depoziţia martorei E., susţinerile acesteia au fost infirmate de declaraţia dată de angajatul băncii.

În mod greşit instanţa de apel a înlăturat declaraţia martorului H., făcând confuzie între noţiunea de monedă în care s-au efectuat plăţile şi termenul folosit de martor (bancnotă). Totodată, instanţa de apel a ignorat declaraţia dată de pârâtul C. în faţa organelor de urmărire penală.

A mai relevat recurentul că, din întreg materialul probator administrat, sus arătat, a rezultat că termenul de restituire a împrumutului a fost condiţionat, în ce priveşte tranşa de 125.000 Euro, de renovarea imobilului din str. Transilvaniei, termen ulterior prelungit până în luna iulie 2011. Ca atare, apreciază că în mod greşit s-a reţinut că ar fi intervenit prescripţia dreptului material la acţiune şi, mai mult decât atât, această excepţie a fost soluţionată fără a fi pusă în discuţia părţilor şi fără a fi invocată de către pârâţi prin cererea de apel şi prin întâmpinările formulate.

A mai relevat reclamantul că din probele administrate nu a rezultat împrejurarea reţinută de instanţa de apel, respectiv că pârâta i-ar fi restituit din împrumutul acordat suma de 27.000 Euro.

O ultimă critică vizează greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C. şi D.

Astfel, în ceea ce îl priveşte pe pârâtul C., a susţinut că acesta a recunoscut în faţa organelor de urmărire penală că, deşi împrumuturile au fost contractate de soţia sa, sumele au fost destinate acoperirii nevoilor familiei (renovarea unui imobil, oficierea căsătoriei fiului pârâţilor). Referitor la calitatea procesuală a pârâtului D., a susţinut, în esenţă, că acesta a recunoscut la interogatoriu că este persoana căreia i s-a remis suma de 1.500 Ron. Ca atare, apreciază că este nerelevantă împrejurarea că remiterea sumei s-a realizat în baza unei înţelegeri a reclamantului cu mama acestui pârât sau că scopul acordării împrumutului a fost acela de a se achita factura telefonică a mamei sale (copârâta B.).

În drept, a invocat dispoziţiile art. 312 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimatul A. a solicitat respingerea recursului declarat de pârâta B., reiterând susţinerile formulate în fazele procesuale anterioare, precum şi prin cererea sa de recurs.

Pârâta B. a solicitat, de asemenea, prin întâmpinare respingerea recursului formulat de reclamant, reluând apărările formulate la judecata fondului, precum şi criticile formulate prin căile de atac declarate de această parte (apel şi recurs).

Intimaţii-pârâţi C. şi D. au invocat, prin întâmpinare, excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul A., întrucât criticile formulate de acesta nu se încadrează în vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., solicitând aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Instanţa de recurs a respins excepţia nulităţii recursului declarat de reclamant, prin încheierea din 6 octombrie 2016, pentru considerentele reţinute în încheierea sus arătată.

Recursul declarat de pârâta B. este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii) nu poate fi primit.

Deşi invocat în mod formal, din dezvoltarea argumentelor părţii nu rezultă incidenţa niciuneia din tezele reglementate de lege (inexistenţa motivării, insuficienţa considerentelor sau caracterul contradictoriu al acestora), ci doar nemulţumirea recurentei în raport cu dezlegarea dată de judecătorii din apel criticilor formulate în calea sa de atac sau referitoare la modul de interpretare a probatoriului.

Or, instanţa de apel, cu respectarea prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., a verificat, în limitele celor două cereri de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Considerentele deciziei recurate relevă analiza tuturor motivelor de apel invocate de către pârâta B., fiind permisă gruparea argumentelor părţii şi analiza acestora printr-un considerent comun, nefiind omisă din analiză nici poziţia reclamantului, rezultată din răspunsurile sale la interogatoriu. Ceea ce nemulţumeşte partea, respectiv situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel urmare analizei coroborate a întregului material probator nu se poate subscrie criticii de nemotivare a hotărârii.

Aşa fiind, constată că decizia recurată răspunde exigenţelor dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. din 1865 nu poate fi reţinut.

Cât priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (aplicarea greşită a normelor de drept material ce reglementează prescripţia extinctivă) constată că este nefondat.

Aşa cum în mod corect au reţinut instanţele de fond, este de netăgăduit că părţile au perfectat mai multe contracte de împrumut, reclamantul invocând neîndeplinirea de către pârâtă - împrumutat a obligaţiei prevăzute de art. 1584 C. civ. [aplicabil, în cauză, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, ca lege în vigoare la data încheierii contractului], respectiv aceea de restituire a sumei împrumutate la termenul stipulat.

Reclamantul nu a fost în măsură să facă dovada actelor juridice cu înscrisuri (act autentic sau înscris sub semnătură privată), în condiţiile art. 1191 C. civ., invocând imposibilitatea morală de a-şi preconstitui probe în acest sens (o relaţie intimă cu recurenta pârâtă). În aceste condiţii, instanţele au apreciat, în mod corect, făcând aplicarea prevederilor art. 1198 C. civ., că sunt admisibile, pentru a se face dovada obligaţiei, proba cu martori şi mărturisirea extrajudiciară a părţii. Însă, urmare caracterului contradictoriu al depoziţiilor martorilor şi chiar a lipsei de precizie şi coerenţă a susţinerilor părţilor cu privire la data perfectării fiecărui act juridic în parte sau a fixării sau nu a unui termen de executare a obligaţiei restituirii împrumutului, instanţele de fond au acordat o valoare probatorie majoră mărturisirii extrajudiciare a pârâtei B., din data de 29 ianuarie 2011. Din conţinutul acestei declaraţii, coroborat cu celelalte mijloace de probă administrate, s-a reţinut atât existenţa actului juridic (contractul de împrumut), data perfectării contractului, obiectul obligaţiei neexecutate de către pârâtă (cuantumul sumelor împrumutate) şi inexistenţa unei date a scadenţei.

Ceea ce critică recurenta prin prezenta cale de atac este caracterul acestei declaraţii, reţinut de instanţa de apel, de recunoaştere a dreptului a cărui acţiune se prescrie şi a efectelor acesteia, de întrerupere a termenului de prescripţie, prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 (aplicabil, în speţă, conform art. 201 din Legea nr. 71/2011).

Contrar susţinerilor formulate de recurentă, considerăm că declaraţia formulată de aceasta în faţa organului de urmărire penală întruneşte toate condiţiile de validitate prevăzute de lege pentru a avea efectele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958. Ca orice act juridic unilateral, acesta trebuie să îndeplinească condiţiile generale de valabilitate (capacitate, consimţământ, obiect şi cauză), în privinţa cărora pârâta nu formulează nici o observaţie. Ceea ce se contestă este caracterul neîndoielnic al recunoaşterii în raport de conţinutul complet al declaraţiei şi lipsa caracterului voluntar al mărturisirii, în contextul condiţiilor concrete în care a fost dată declaraţia, respectiv urmare unei plângeri penale formulate de însăşi pârâta pentru pretinsa săvârşire de către reclamant a infracţiunilor de şantaj şi ameninţare.

Or, aşa cum corect au apreciat şi instanţele de fond, este de necontestat că este vorba de o recunoaştere în formă scrisă, ce emană de la cel în folosul căruia curge prescripţia, cu caracter neîndoielnic (dată în deplină cunoştinţă de cauză) şi voluntară. Astfel, deşi recurenta susţine că din cuprinsul declaraţiei rezultă o altă natură a pretenţiilor reclamantului, respectiv că acesta din urmă s-ar fi obligat, contra unei remuneraţii, să rezolve o altă situaţie litigioasă, aceste afirmaţii sunt eronate. Deşi, în adevăr, iniţial se relatează în declaraţie o atare situaţie, ulterior, în continuarea aceleiaşi declaraţii, se arată, în mod explicit că, „concomitent cu această situaţie, eu împrumutasem” precizându-se în mod neîndoielnic ce sume au fost remise de către reclamant pârâtei şi data acordării fiecărei tranşe din împrumut. Mai mult, pârâta precizează şi data restituirii unei părţi din împrumut, arătând, „am reuşit să returnez suma de 27.000 Euro în august 2009”. Prin urmare, este vorba de o recunoaştere neîndoielnică a existenţei dreptului.

Cât priveşte caracterul voluntar al mărturisirii, recurenta aduce în discuţie existenţa unor presiuni şi ameninţări din partea reclamantului, care ar fi determinat-o să formuleze plângere penală împotriva acestuia. Or, pe lângă argumentul reţinut de judecătorii din apel, anume acela că declaraţia a fost dată în faţa organelor de cercetare penală, ceea ce exclude incidenţa vreunor presiuni ale reclamantului asupra autorului recunoaşterii, urmează să remarcăm şi faptul, ignorat de recurentă, că sesizarea penală pe care a formulat-o s-a finalizat printr-o soluţie de neîncepere a urmăririi penale. Cu alte cuvinte, deşi organele de urmărire penală au infirmat existenţa vreunei fapte de ameninţare, şantaj, extorcare, cămătărie, etc., pretins săvârşite de către reclamant, recurenta continuă să reitereze astfel de împrejurări, de natură să înlăture caracterul voluntar al recunoaşterii, în lipsa oricărei probe în acest sens.

Prin urmare, constată că instanţa de apel, reţinând că manifestarea unilaterală de voinţă a pârâtei, în favoarea căreia curgea prescripţia, prin care a atestat existenţa dreptului reclamantului de a solicita restituirea unor sume împrumutate, întruneşte toate condiţiile prevăzute de lege [art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958], pentru a întrerupe cursul prescripţiei, a făcut o corectă aplicare a normelor legale incidente.

De altfel, recurenta ignoră cu desăvârşire caracterul irevocabil al actului juridic prin care autorul său renunţă la beneficiul termenului de prescripţie scurs până la acea dată, solicitând, practic, prin motivele de recurs formulate, ca pe baza conţinutului probei testimoniale şi a celorlalte probe administrate în fazele procesuale anterioare, să fie înlăturat caracterul probator al mărturisirii sale. Or, a înlătura mărturisirea extrajudiciară a părţii, făcută anterior începerii judecăţii, fără ca aceasta să dovedească că s-a aflat în eroare de fapt, contravine prevederilor art. 1204 C. civ.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul declarat de către pârâta B., ca nefondat.

Recursul declarat de către reclamantul A. este, de asemenea, nefondat, pentru cele ce se vor arăta în continuare:

În primul rând, se cuvine a preciza că reclamantul solicită reinterpretarea probatoriului administrat în fazele procesuale anterioare şi, ulterior, stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută în apel (concret, că suma de 125.000 Euro a fost împrumutată pârâtei, că părţile au stabilit un termen de restituire a acestei sume, că nu s-a dovedit restituirea sumei de 27.000 Euro ş.a.m.d). Or, instanţa de recurs, soluţionând calea de atac, nu judecă din nou procesul, ci doar verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale.

În acest context, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea hotărârii, greşelile apreciate de recurent ca fiind săvârşite de instanţa de apel urmând a fi analizate numai în măsura în care se încadrează în vreunul din motivele de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Aşa fiind, constată că, contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, reţinând că, în cazul obligaţiilor al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la naşterea raportului de drept. Astfel, în ce priveşte suma de 125.000 Euro, recurentul însuşi face, prin cererea de recurs, susţineri contradictorii.

Astfel, acesta susţine, pe de o parte, că restituirea împrumutului ar fi fost condiţionată de înstrăinarea imobilului din str. Transilvaniei. Or, în condiţiile în care obligaţia de restituire a împrumutului ar fi fost afectată de o atare modalitate (condiţie), este inexplicabilă însăşi promovarea acţiunii de către reclamant, în condiţiile în care nu s-a dovedit îndeplinirea condiţiei. Pe de altă parte, arată că termenul de restituire a fost prelungit prin acordul părţilor (iniţial pentru luna februarie 2011 şi, ulterior, iulie 2011) deşi un atare acord al părţilor nu rezultă din vreunul din mijloacele de probă administrate (testimonială, mărturisirea părţii adverse, etc.).

Cât priveşte criticile ce se subscriu motivului de recurs referitor la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor D. şi C. reţine următoarele:

În mod corect a constatat instanţa de apel că pârâtul D. nu este parte în raportul juridic dedus judecăţii, din moment ce din chiar cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă că acordul de voinţă al părţilor îl exclude pe acest pârât, reclamantul însuşi relatând că „s-a înţeles cu pârâta B., printr-o convorbire telefonică”. Este adevărat că, în speţă, este vorba de un contract real, în sensul că împrumutul ia naştere în mod valabil la data remiterii sumelor, în condiţiile art. 1576 C. civ. Însă, în mod evident, atâta vreme cât pârâtul sus arătat a acţionat în calitate de mandatar al mamei sale, contractul de împrumut încheiat în numele şi pe seama mandantului nu poate da naştere la obligaţii în sarcina reprezentantului, câtă vreme a acţionat în limitele puterilor încredinţate, conform art. 1546 C. civ.

Apreciem, de asemenea, că în mod judicios instanţa de apel a constatat că nici pârâtul C. nu este parte în raportul juridic dedus judecăţii şi, în consecinţă, a menţinut soluţia instanţei de fond, de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia. Ceea ce susţine recurentul, prin motivele de recurs, nu este faptul că ar fi perfectat contractele de împrumut şi cu acest pârât, ci doar că sumele remise pârâtei B. au servit nevoilor familiei (renovarea unui imobil, oficierea căsătoriei fiului copârâţilor etc.) şi că, prin urmare, şi acest pârât ar trebui să răspundă pentru datoriile comune.

Instanţa de recurs constată că, potrivit art. 32 C. fam. (în vigoare la data perfectării convenţiilor), soţii răspund cu bunurile comune pentru cheltuielile efectuate cu administrarea oricăruia din bunurile comune (lit. a), obligaţiile ce au contractat împreună (lit. b) sau obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea nevoilor obişnuite ale căsătoriei (lit. c). Trecând peste faptul că nivelul sumelor împrumutate depăşesc în mod vădit noţiunea de „împlinire a nevoilor obişnuite ale căsniciei”, că scopul declarat al unui împrumut, de renovare a unui imobil, nu viza un bun comun, ci un imobil proprietatea fiului major al pârâtului C., instanţa constată că cei doi pârâţi erau deja divorţaţi la data naşterii raportului juridic în litigiu (sentinţa nr. 5675 din 10 iunie 2005 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti). Prin urmare, nu poate fi incidentă prezumţia de comunitate a datoriilor contractate doar de unul dintre soţi.

Faţă de cele ce preced, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul declarat de reclamant, ca nefondat.