Currency exchange clause in sale contract interpreted as invoice date, not payment date; buyer's appeal allowed and seller's claim for exchange difference and penalties rejected.

Contract de vânzare-cumpărare. Preţ stabilit în monedă europeană. Interpretarea sintagmei „cursul B.N.R. din data efectuării plăţii”

Cuprins pe materii : Drept comercial. Obligaţii

Index alfabetic : acţiune în pretenţii

-contract de vânzare-cumpărare

-diferenţă de curs valutar

C. civ. din 1864, art. 969, art. 970, art. 1199-1203

C. proc. civ. din 1865, art. 201 alin. (1)

O.G. nr. 2/2000, art. 14 alin. (1)

O.G. nr. 65/1994, art. 6

Sintagma ,,cursul B.N.R. din data efectuării plății”, inserată în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de părţi care au prevăzut că plata preţului stabilit în euro se va face, în baza facturii emise de vânzătoare, în moneda naţională, nu desemnează faptul că se calculează un curs valutar deosebit în raport de momentul la care se achită efectiv prețul consemnat în factura emisă de către vânzătoare, ci împrejurarea că nașterea obligației pecuniare și, respectiv, data scadenței datoriei are loc la momentul emiterii facturii cu prețul convenit, cumpărătoarei revenindu-i obligația de a achita din acel moment prețul în echivalentul în lei.

Este necesar a se avea în vedere cursul valutar de la data emiterii facturii pentru că doar atunci se poate discuta despre exigibilitatea obligației de plată, despre momentul nașterii raportului juridic obligațional și despre eventualele întârzieri la plată, generatoare de penalități.

Astfel, în contextul în care instanța de apel a interpretat greșit convenția părților și a nesocotit voința acestora, clar exprimată prin actul juridic dedus judecății, de a stabili cuantumul obligației de plată prin raportare la cursul valutar de la data emiterii facturii, ca expresie a asigurării echilibrului valoric între prestațiile stipulate, sunt fondate motivele de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. prin raportare la art. 969-970 C. civ. din 1864.

Secţia a II-a civilă,Decizia nr. 1422 din 21 septembrie 2016

Prin sentința civilă nr. 323 din 6 februarie 2015 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/1285/2012 s-a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamanta-pârâtă SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC B. Bacău SA şi, în consecinţă, a fost obligată pârâta-reclamantă SC B. Bacău SA la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 15.794,76 lei cu titlu de diferenţă de curs valutar, ca urmare a intervenirii compensării legale.

A fost obligată pârâta-reclamantă SC B. Bacău SA la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 45.466 lei cu titlu de penalităţi de întârziere contractuale.

S-au respins în rest pretenţiile reclamantei-pârâte SC A. SRL.

S-a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională precizată formulată de pârâta-reclamantă SC B. Bacău SA în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă SC A. SRL, iar pârâta-reclamantă a fost obligată la plata către reclamanta pârâtă a sumei de 23.113,77 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că între reclamanta-pârâtă SC A. SRL în calitate de vânzător şi pârâta-reclamantă SC C. SA (în prezent SC B. Bacău SA după schimbarea denumirii societăţii conform înscrisurilor aflate la filele 177 - 179 vol. II) în calitate de cumpărător, a intervenit încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1313 din 24 iulie 2007 având ca obiect, potrivit pct. 2, vânzarea, respectiv cumpărarea staţiei de neutralizare cu componentele conform anexei nr. 1, precum şi livrarea şi montajul staţiei de neutralizare aflate în sarcina vânzătorului.

Conform acestui contract, pct. 3 stabilea că preţul total al vânzării este de 298.000 euro fără TVA calculat la cursul BNR din data efectuării plăţii, iar plata se va efectua în 4 tranşe, fiecare reprezentând câte 25% din suma totală: 25% avans la semnarea contractului şi emiterea facturii de avans; 25% la sosirea şi recepţia componentelor staţiei de neutralizare de către cumpărător; 25% la finalizarea montajului şi 25% în momentul punerii în funcţiune. Prin actul adiţional nr. 1 din data de 6 noiembrie 2007 părţile au convenit modificarea art. 3, pct. 3.1. din contract, respectiv la suma de 298.000 euro fără TVA se adaugă suma de 2.540 euro fără TVA, suma totală fiind de 300.540 euro fără TVA, întrucât în urma proiectării a rezultat necesitatea unui agitator suplimentar la bazinul de neutralizare.

Potrivit pct. 4 din contract, părţile au stabilit privitor la durata contractului că acesta îşi produce efectele de la data semnării de către părţi şi a achitării facturii de avans, fiind valabil până la data de 15 decembrie 2007. Potrivit art. 7 din contract privind clauza penală, în cazul în care una dintre părţi nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale sau şi le îndeplineşte necorespunzător, se obligă să plătească celeilalte părţi penalităţi - daune-interese în valoarea prejudiciului cauzat, astfel: pentru întârzierea la plată - 0,1%/zi; pentru întârzierea la livrare, montaj - 0,1%/zi; iar în cazul în care vânzătorul întârzie punerea în funcţiune a staţiei de neutralizare şi aceste întârzieri conduc la suspendarea autorizaţiei de mediu, vânzătorul este obligat şi la plata beneficiului nerealizat de SC C. SA.

În baza acestui contract, vânzătorul SC A. SRL a emis următoarele facturi fiscale: factura fiscală nr.243 din 24 iulie 2007 reprezentând avans de 25%, în valoare de 277.410,36 lei - sumă achitată de cumpărătorul SC B. Bacău SA prin ordin de plată la data de 25 iulie 2007; factura fiscală nr. 537 din 29 octombrie 2007 reprezentând „instalaţie pentru îndepărtarea resturilor de metale; gospodărire reactivi”- în conformitate cu anexa la contractul nr. 1313 din 24 iulie 2007, în valoare de 410.720,02 lei, sumă achitată de cumpărător prin ordinele de plată din 30 noiembrie 2007 şi 24 ianuarie 2008; factura fiscală nr. 538 din 29 octombrie 2007 reprezentând storno avans achitat cu factura nr. 243 din 24 iulie 2007 în valoare de minus 96.190,65 lei; factura fiscală nr. 556 din 29 octombrie 2007 reprezentând „instalaţie deshidratare, instalaţie colectare/pompare; selectiva a apelor reziduale” - în conformitate cu anexa contractului nr. 1313 din 24 iulie 2007, în valoare de 205.817,11 lei, sumă achitată de cumpărător prin ordine de plată la data de 20 noiembrie 2007, 27 noiembrie 2007 şi 30 noiembrie 2007; factura fiscală nr. 557 din 29 octombrie 2007 reprezentând storno avans achitat cu factura 243 din 24 iulie 2007 în valoare de minus 48.202,38 lei; factura fiscală nr. 681 din 11 decembrie 2007 reprezentând „instalaţie de oxidare nitriţi, instalaţie de neutralizare în flux continuu şi floculare şi recuperare acid, instalaţie de sedimentare slam - decantator lamelor 12 mc/l”- în conformitate cu anexa la contractul nr. 1313 din 24 iulie 2007, în valoare de 374.908,85 lei, sumă achitată de cumpărător prin ordine de plată la data de 31 ianuarie 2008, 5 februarie 2008, 12 februarie 2008, 13 februarie 2008, 18 februarie 2008, 19.03.2008, 1 aprilie 2008; factura fiscală nr. 682 din 11 decembrie 2007 reprezentând „instalaţie tratare finală, instalaţie de colectare concentrate uzate, automatizare instalaţie, separator de uleiuri” - în conformitate cu anexa la contractul nr. 1313 din 24 iulie 2007, în valoare de 233.821,32 lei, sumă din care cumpărătorul a efectuat plăţi prin ordine de plată la data de 8 februarie 2008, 10 aprilie 2008 şi 15 aprilie 2008; factura fiscală nr. 683 din 11 decembrie 2007 reprezentând storno diferenţă de avans în sumă de minus 133.017,33 lei.

La data de 18 aprilie 2008 reclamanta vânzătoare SC A. SRL a emis factura nr. 1018 în valoare de 26.632,24 lei reprezentând diferenţa de curs valutar conform contractului nr. 1313 din 24 iulie 2007, factură fiscală care nu a fost acceptată la plată de către pârâta cumpărător SC B. Bacău SA, fiind restituită emitentului în 12 mai 2008.

Prin acţiunea formulată pe rolul instanţei de judecată la data de 15 noiembrie 2010, reclamanta vânzătoare a solicitat obligarea pârâtei cumpărătoare la plata sumei de 7.278,16 euro reprezentând diferenţa de curs valutar conform pct. 3.1. din contract (contravaloarea facturii fiscale nr. 1018 din 18 aprilie 2008), precum şi la plata sumei de 21.066,36 euro reprezentând penalităţi de întârziere calculate conform pct. 7.1. din contract la valoarea de 0,1% pe zi. Ulterior, pe parcursul soluţionării cauzei, reclamanta a mărit câtimea obiectului cererii, conform art. 132 alin. (2) C. proc. civ. şi a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 51.550 lei cu titlu de diferenţă de curs valutar, calculat la data de 10 iunie 2014 şi la plata sumei de 145.318 lei cu titlu de penalităţi de întârziere la plata facturilor şi a restului de achitat, calculate până la data de 11 septembrie 2014.

Pârâta cumpărătoare a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acţiunii, iar pe cale reconvenţională a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 63.699,69 lei reprezentând penalităţi de întârziere pentru livrare şi montare, precum şi la plata sumei de 3.000 euro în echivalent lei la cursul BNR de la data plăţii, cu titlu de daune - interese pentru defecţiunile repetate ale instalaţiei de neutralizare. Ulterior, pârâta-reclamantă a mărit câtimea obiectului cererii reconvenţionale şi a solicitat cu titlu de daune - interese suma de 9.846 euro.

Din punctul de vedere al legii civile aplicabile în timp, tribunalul a făcut aplicarea legii în vigoare la data încheierii contractului dintre părţi, respectiv a vechiului Cod civil (1864) şi a Codului comercial, conform art. 6 NCC.

Un prim aspect pe care instanţa l-a analizat în litigiul părţilor viza a se lămuri care dintre contractele prezentate de părţi şi, mai precis, care anexă a acestui contract a reprezentat voinţa originară a părţilor, cu consecinţa că o astfel de lămurire conduce ulterior la stabilirea efectelor acestuia şi a răspunderii civile contractuale.

Părţile au prezentat contractul de vânzare-cumpărare nr. 1313 din 24 iulie 2007 în exemplare identice, astfel cum acestea se regăsesc în copie certificată în conformitate cu originalul în dosar. În ceea ce priveşte anexele contractului, părţile au prezentat anexe cu diferenţe în ceea ce priveşte termenele de executare a contractului şi modalitatea de enumerare a componentelor instalaţiei de neutralizare.

Potrivit anexei la contractul de vânzare-cumpărare nr. 1313 din 24 iulie 2007 prezentat de reclamanta-pârâtă SC A SRL, termenul de execuţie (inclusiv punerea în funcţiune) era stabilit astfel: livrarea utilajelor - 27 octombrie, montaj, punere în funcţiune - 15 decembrie. Se menţionează că în valoarea instalaţiei este cuprins manualul de utilizare, precum şi instruirea personalului ce va exploata instalaţia. Se cuprinde şi proiectul de amplasare a staţiei de tratare a apei uzate: furnizorul face proiectul, C. execută pregătirea spaţiului în vederea montajului. Instruirea personalului 2-3 zile. Conform aceleiaşi anexe, modalitatea de plată era următoarea: 25% în avans la data semnării contractului; 25% la data sosirii utilajelor la sediul beneficiarului; 25% la data finalizării montajului; 25% după PIF şi efectuarea probelor tehnologice.

Potrivit anexei la contractul de vânzare-cumpărare nr. 1313 din 24 iulie 2007 prezentat de pârâta-reclamantă SC B. Bacău SA termenul de execuţie (inclusiv punerea în funcţiune) era stabilit astfel: livrarea utilajelor: 25 octombrie, montaj, punere în funcţiune 30 noiembrie. În continuare, sunt aceleaşi menţiuni privitoare la manualul de utilizare, instruirea personalului şi modalitatea de plată.

În urma analizei celor două exemplare din contractele de vânzare-cumpărare şi a anexelor acestora, expertul criminalist din cadrul Laboratorului Interjudeţean de Expertize Criminalistice Cluj a reţinut că examenul comparativ al celor două exemplare ale contractului în litigiu a relevat faptul că ele reprezintă reproduceri ale aceluiaşi document electronic de tip Microsoft Office Word, cu alinieri identice şi detalii similare. Spre deosebire de cele două exemplare ale contractului, cele două exemplare ale anexei acestui contract redactate pe 9 file au la bază acelaşi document electronic de tip Microsoft Office Word, care însă prezintă modificări în privinţa conţinutului şi aranjării în pagină/distribuţiei tabelare. A concluzionat expertul criminalistic că penultima pagină din anexa contractului, în exemplarul reclamantei a fost redactată cu ajutorul unei imprimante cu jet de cerneală, iar cea a pârâtei SC C. SA reprezintă o copie electrostatică a unei pagini tipărite cu o imprimantă cu jet de cerneală; pagina 8, penultima din anexa depusă de pârâtă, prezenta deosebiri de conţinut, formă, mod de realizare faţă de pagina 8 a reclamantei şi, totodată, prezenta urme fizice de îndosariere diferite faţă de paginile 7, 9 din aceeaşi anexă. A arătat expertul în cadrul răspunsului la obiecţiunile părţilor că pagina 8 din anexa pârâtei este un specimen experimental realizat cu imprimantă laser, fiind o copie electrostatică tip Xerox a unui text realizat iniţial cu o imprimantă cu jet de cerneală.

Luând în considerare aceste concluzii ştiinţifice care au stabilit că pagina 8 a anexei pârâtei-reclamante a fost modificată, fiind pagina cu termenele de execuţie, instanţa a luat în considerare ca fiind voinţa originară a părţilor exemplarul anexei prezentate de reclamanta-pârâtă SC A. SRL.

Pentru a se ajunge la această concluzie, au fost luate în considerare şi alte probe care converg spre aceeaşi apreciere, respectiv că termenele de execuţie ale contractului au fost următoarele: livrarea utilajelor la data de 27 octombrie 2007, iar montajul, punerea în funcţiune la data de 15 decembrie 2007.

Astfel, potrivit scrisorii de transport din data de 17 octombrie 2007, staţia de neutralizare care face obiectul contractului de vânzare - cumpărare nr. 1313 din 24 iulie 2007 a fost predată la data de 25 octombrie 2007 pârâtei cumpărătoare SC B. Bacău SA, fapt confirmat prin semnarea documentului de către reprezentantul legal şi aplicarea ştampilei societăţii. Totodată, existenţa livrării staţiei de neutralizare este confirmată şi de CMR-urile din 19 octombrie 2007, semnate de către reprezentanţii pârâtei cu privire la predarea bunurilor. Or, scrisoarea de transport (CMR) reprezintă proba contractului de transport, astfel cum menţionează Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele (CMR), semnată la Geneva la 19 mai 1956, la care România a aderat prin Decretul nr. 451/1972.

În continuare, la data de 29 octombrie 2007 se încheie procesul-verbal de recepţie privind „staţia de preepurare a apelor uzate şi a decantoarelor de nămol”, document semnat de ambele părţi şi se întocmesc notele de intrare în contabilitate nr. 3151 şi 3152, fiind emise facturile fiscale nr. 537 şi 556 din 29 octombrie 2007 la care s-a făcut referire mai sus. La data de 11 decembrie 2007 se încheie procesul-verbal de recepţie privind „staţia de preepurare a apelor uzate şi a decantoarelor de nămol”, document semnat de ambele părţi şi se întocmesc notele de intrare în contabilitate nr. 4084 şi 4085 din 11 decembrie 2007, fiind emise facturile fiscale nr. 681 şi 682 din 11 decembrie 2007. În aceste înscrisuri nu se menţionează că termenul de livrare ar fi fost depăşit.

La aceeaşi dată, 11 decembrie 2007 părţile au încheiat procesul-verbal privind finalizarea montajului la staţia de preepurare a apelor reziduale şi a decantoarelor de nămol şi punerea în funcţiune a acesteia la SC B. SA Bacău. Potrivit acestui înscris de la acea dată, 11 decembrie 2007, instalaţiile staţiei de preepurare au fost considerate puse în funcţiune şi vor funcţiona 20 de zile în regim de „probe tehnologice”. Nici în acest înscris nu se menţionează că termenul de livrare ar fi fost depăşit. Totodată, la data de 14 decembrie 2007 părţile au încheiat procesul-verbal de instruire pentru instalaţia de neutralizare cu ocazia efectuării instructajului privind modul de funcţionare a instalaţiei de neutralizare.

Nu au putut fi reţinute susţinerile martorului D., angajat al societăţii pârâte, privitoare la montarea şi punerea în funcţiune a instalaţiei la începutul anului 2008, întrucât s-a explicat motivul pentru care la data de 11 decembrie 2007 s-a semnat procesul-verbal privind finalizarea montajului şi punerea în funcţiune şi motivul pentru care nu s-au întocmit procese-verbale de punere în funcţiune pe sectoare. De altfel, declaraţia martorului D. este contrazisă de celelalte probe, inclusiv proba testimonială a martorului E. care a declarat că la începutul lunii decembrie 2007 (5-7 decembrie 2007) staţia de epurare era finalizată, iar firma spaniolă făcea probă de lucru.

Totodată, procesul-verbal privind predarea-primirea instalaţiei de preepurare a apelor reziduale şi a decantoarelor de nămol nu are nicio dată însuşită de părţi, data de 7 ianuarie 2008 înscrisă pe document reprezentând data de înregistrare la pârâtă a acestui înscris.

Faptul că termenul de montare şi punere în funcţiune nu era data de 30 noiembrie 2007, după cum susţinea pârâta-reclamantă, reiese şi din procesul-verbal din 2 noiembrie 2007 privind frontul de lucru în care se solicită de către reclamanta vânzătoare ca la data de 3 decembrie 2007 subsolul de la staţia de neutralizare trebuie să fie eliberat de bazinele existente, precum şi din solicitările reprezentantului reclamantei comunicate pârâtei prin poştă electronică la data de 28 noiembrie 2007.

Singurele probe pe care îşi întemeiază pârâta-reclamantă susţinerile privitoare la faptul că montarea şi punerea în funcţiune trebuiau efectuate până la data de 30 noiembrie 2007 sunt procesul-verbal privind predarea-primirea, care nu a fost datat de părţi, iar înscrierea datei de 7 ianuarie 2008 efectuată unilateral de către pârâta-reclamantă nu produce efecte faţă de reclamanta-pârâtă şi relaţia contractuală a pârâtei-reclamante cu Administraţia Fondului pentru Mediu în vederea aprobării unui proiect de finanţare din Fondul de mediu. Cu privire la acest aspect, instanţa a reţinut că exemplarul contractului de vânzare-cumpărare nr. 1313 din 24 iulie 2007 comunicat acestei instituţii nu poate avea un alt efect decât exemplarul pârâtei (în condiţiile în care contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat numai în două exemplare originale), iar modalitatea de stabilire a graficului de finanţare prin două trageri (30 octombrie 2007 şi 30 noiembrie 2007) nu are niciun efect faţă de reclamanta-pârâtă SC A. SRL, terţ faţă de contractul de finanţare nerambursabilă nr. 104 din 16 mai 2007 încheiat între Administraţia Fondului pentru Mediu şi beneficiarul SC C. SA.

În concluzie, din coroborarea probelor menţionate mai sus, cu stabilirea în mod ştiinţific a faptului că pârâta-reclamantă SC B. Bacău SA a efectuat în mod fraudulos modificări ale anexei la contractul de vânzare-cumpărare, instanţa a luat în considerare ca reprezentând voinţa originară a părţilor contractul de vânzare-cumpărare şi anexa acestuia prezentate de reclamanta-pârâtă SC A. SRL.

În continuare, tribunalul a analizat modalitatea de antrenare a răspunderii contractuale a fiecăreia dintre părţi prin aplicarea clauzei penale conform art. 1066 şi art. 1069 C. civ. la contractul apreciat de instanţă ca fiind cel valabil şi la modalitatea de punere a acestuia în executare.

Preliminar, s-a reţinut cuprinsul art. 1294 C. civ. potrivit căruia contractul de vânzare-cumpărare este un contract consensual, sinalagmatic, oneros, comutativ şi translativ de proprietate: vinderea este o convenţie prin care două părţi se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta de a plăti preţul. Art. 1295 alin. (1) C. civ. stabileşte la rândul lui că vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată, ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul nu se va fi numărat. Obligaţiile principale ale vânzătorului constau în predarea lucrului şi răspunderea pentru vicii ale acestuia (conform art. 1313 C. civ.). Potrivit art. 1314 C. civ. predarea este strămutarea lucrului vândut în puterea şi posesiunea cumpărătorului.

Din contractul de vânzare-cumpărare stabilit ca fiind valabil, instanţa a reţinut că la data de 24 iulie 2007 s-a încheiat contractul, urmând ca bunul să fie livrat la data de 27 octombrie 2007, montat şi pus în funcţiune la data de 15 decembrie 2007, iar preţul urma să fie plătit în 4 tranşe a câte 25% fiecare astfel: avans la data de semnării contractului; o tranşă la sosire şi recepţie componente; o tranşă la finalizare montaj şi o tranşă la punerea în funcţiune.

În cuprinsul contractului nu se dă o definiţie a noţiunii de „livrare” a bunului, respectiv când se consideră predat bunul în accepţiunea părţilor, astfel că s-a făcut aplicarea dispoziţiilor de drept comun enunţate mai sus şi s-a constatat că predarea bunului s-a făcut de către vânzător la data de 25 octombrie 2007, data menţionată în scrisoarea de trăsură, dată la care staţia de epurare a ajuns la cumpărător şi a fost recepţionată. Faptul că ulterior, la data de 29 octombrie 2007 şi 11 decembrie 2007 s-au încheiat procese-verbale de recepţie pe fiecare dintre componente, s-au întocmit facturile fiscale şi notele de intrare în contabilitate nu constituie o livrare a bunului în accepţiunea art. 1314 C. civ., mai ales că părţile au încheiat un contract tipic de vânzare-cumpărare conform art. 1294 şi art. 1295 C. civ.

Chiar şi în situaţia în care s-ar considera că termenul de livrare a bunului îl constituie data punerii în funcţiune, dată care contractual era data de 15 decembrie 2007, în considerarea faptului că punerea în funcţiune s-a efectuat la data de 11 decembrie 2007 (conform procesului - verbal de finalizare a montajului şi punere în funcţionare semnat de ambele părţi), instanţa a constatat că pârâta-reclamantă nu poate solicita aplicarea clauzei penale în privinţa întârzierii la montaj şi punere în funcţiune, câtă vreme nu a existat o astfel de întârziere din partea vânzătorului. Prin urmare, solicitarea pârâtei-reclamante SC B. Bacău SA privind obligarea reclamantei-pârâte SC A. SRL la plata sumei de 63.699,69 lei reprezentând penalităţi de întârziere la livrare şi montare a fost apreciată ca neîntemeiată, motiv pentru care în temeiul art. 969 C. civ. a fost respinsă.

În ceea ce priveşte pretenţiile reclamantei-pârâte privind diferenţa de curs valutar şi penalităţile de întârziere calculate în baza art. 7.1. din contract, din expertiza judiciară contabilă efectuată de expert F. şi completată după răspunsul la obiecţiuni, instanţa a reţinut că diferenţa de curs valutar este în valoare de 42.427 lei, iar că penalităţile de întârziere la plata facturilor reprezentând contravaloarea utilajelor livrate este de 45.466 lei. Pentru a calcula diferenţa de curs valutar, expertul contabil a observat că preţul contractului a fost stabilit în euro urmând ca plata să se facă în lei la cursul BNR de la data plăţii, astfel că raportat la facturile fiscale emise în lei la un anumit curs valutar şi cursul de schimb euro/leu de la data plăţii, care nu a coincis cu data facturării au condus la concluzia că diferenţa de curs valutar care s-a născut a fost în valoare de 42.427 lei. Totodată, expertul judiciar a menţionat că în urma emiterii facturilor de stornare a avansului (3 facturi de stornare) de către reclamanta-pârâtă nu s-a ţinut cont de cursul euro/leu din datele respective, astfel că pârâta-reclamantă SC B. Bacău SA a fost defavorizată la curs valutar cu suma de 26.234,79 lei.

Spre deosebire de modalitatea de stabilire de către expertul contabil a nivelului diferenţei de curs valutar şi a penalităţilor de întârziere astfel cum s-a arătat mai sus, reclamanta-pârâtă a invocat un alt mod de calcul a diferenţei de curs valutar: astfel a solicitat suma de 51.550 lei cu titlu de diferenţă de curs valutar calculată de la data plăţii ultimei facturi fiscale (15 aprilie 2008) şi până la data de 10.06.2014 la cursul BNR, precum şi suma de 145.318 lei reprezentând penalităţi de întârziere calculate atât la valoarea diferenţei de curs valutar, cât şi pentru îndeplinirea cu întârziere a plăţii facturilor fiscale.

În ceea ce priveşte natura juridică a plăţii unei diferenţe de curs valutar şi a plăţii unor penalităţi de întârziere pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea cu întârziere a obligaţiilor contractuale, instanţa de fond a reţinut că aplicarea unei diferenţe de curs valutar urmăreşte stabilirea unei echivalenţe pentru pierderea suferită de vânzător ca urmare a faptului că preţul contractului este stabilit într-o monedă străină, iar plata se face în lei, astfel că există o fluctuaţie a schimbului în funcţie de evoluţia pieţei monetare. Practic, vânzătorul are posibilitatea de a solicita aceste diferenţe de curs valutar pentru a regla preţul contractului stabilit în monedă străină, dar în egală măsură şi cumpărătorul are acelaşi drept la reglarea preţului la plata acestuia. Spre deosebire de diferenţele de curs valutar, care reprezintă un beneficiu nerealizat al vânzătorului care nu a avut posibilitatea de a folosi sumele de bani la data scadenţei, aceasta fiind depăşită şi, ca atare, fiind obligat să suporte fluctuaţia cursului de schimb, penalităţile de întârziere reprezintă daune-interese pentru îndeplinirea în mod necorespunzător sau neîndeplinirea la termen a unor obligaţii contractuale.

Potrivit art. 1069 alin. (1) C. civ. clauza penală este o compensaţie a daunelor - interese, ce creditorul suferă din neexecutarea obligaţiei principale, iar din cuprinsul art. 1088 C. civ. cu raportare la art. 43 C. com. reiese că punerea în întârziere se face de drept.

Instanţa a constatat că reclamanta-pârâtă a emis 8 facturi fiscale enumerate mai sus, iar în afară de factura fiscală privind avansul, plăţile aferente facturilor fiscale nr. 537 din 29 octombrie 2007, nr. 556 din 29 octombrie 2007, nr. 681 din 11 decembrie 2007 şi nr. 682 din 11 decembrie 2007 au fost efectuate cu întârziere, motiv pentru care prin aplicarea dispoziţiilor contractuale stabilite la pct. 7, în mod corect au fost calculate penalităţi de întârziere în sumă de 45.466 lei. Întrucât preţul contractului era stabilit în euro, iar plăţile nu au fost efectuate la scadenţă, fiind astfel aplicate cursuri de schimb diferite, este întemeiată şi cererea reclamantei-pârâte privind solicitarea la plată a sumei de 42.427 lei. Întrucât factura fiscală privind avansul a fost achitată la scadenţă de către pârâtă şi întrucât în urma stornării acestei facturi nu s-a ţinut seama de cursul de schimb valutar, pârâta fiind dezavantajată cu suma de 26.632,24 lei, întrucât în final preţul contractului trebuie să fie similar pentru ambele părţi, instanţa a reţinut că poate interveni compensarea legală între diferenţele de curs valutar în condiţiile art. 1144 C. civ., motiv pentru care pârâta SC B. Bacău SA, în temeiul dispoziţiilor contractuale, a fost obligată la plata diferenţei rămase în urma compensării legale, şi anume la suma de 15.794,76 lei.

S-a considerat şi că nu are niciun temei legal aplicarea la suma diferenţei de curs valutar a penalităţilor de întârziere, câtă vreme ambele au natură reparatorie şi au ca bază faptul că pârâta-reclamantă nu a achitat la termen facturile fiscale emise. Ca atare, instanţa de fond a apreciat că la diferenţa de curs valutar în sumă de 42.427 lei nu pot fi calculate penalităţi de întârziere, pentru că ar fi o îmbogăţire fără just temei, motiv pentru care nu este întemeiată această cerere.

În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere de 45.466 lei acestea au fost calculate de expertul judiciar contabil de la data scadenţei şi până la data plăţii efective şi sunt justificate conform dispoziţiilor contractuale, iar aceste penalităţi de întârziere nu depăşesc cuantumul sumei asupra căreia s-au calculat, fiind, într-adevăr, incidente dispoziţiile Legii nr. 469/2002 care a fost abrogată prin Legea nr. 246/2009 la data de 3 iulie 2009, după cum corect a susţinut pârâta-reclamantă şi care limita cuantumul penalităţilor de întârziere la valoarea debitului asupra căruia se calcula, cu excepţia situaţiei în care părţile stabileau în contract că acestea puteau depăşi valoarea debitului.

În ceea ce priveşte daunele-interese solicitate de pârâta-reclamantă SC B. Bacău SA în sumă de 9.846 euro pe motiv că instalaţia de neutralizare a avut numeroase defecţiuni pe parcursul anilor 2008-2009, fapt care a condus la necesitatea de a achiziţiona oţel gata preparat de la un terţ, instanţa a reţinut următoarele:

În perioada februarie 2008 - februarie 2009 a existat corespondenţă între părţi privitoare la anumite defecţiuni pe care instalaţia de neutralizare le-ar fi prezentat şi în principal instalaţia de acid sulfuric, precum şi două procese-verbale de constatare a defecţiunilor şi de remediere, stabilindu-se la data de 17 iulie 2008 că instalaţia de recuperare acid sulfuric funcţiona în parametri.

Cu toate că pârâta-reclamantă a susţinut că instalaţia nu a funcţionat, facturile fiscale aflate la dosar atestă că în perioada ianuarie 2008 - octombrie 2010, pârâta - reclamantă SC B. Bacău SA a cumpărat de la reclamanta-pârâtă substanţe necesare funcţionării instalaţiei.

Cu toate că şi în anul 2011 pârâta-reclamantă a solicitat intervenţia reclamantei-pârâte întrucât staţia de tratare nu funcţionează (deşi garanţia stabilită contractual era de 18 luni de la punerea în funcţiune, deci până în iunie 2009), instanţa reţine că pârâta-reclamantă deţine avize de funcţionare emise de Agenţia pentru Protecţia Mediului Bacău şi în prezent, la data de 6 februarie 2012, AFM Bacău atestând că în urma controlului pe amplasament s-a constatat că cele două instalaţii (instalaţia de regenerare a acidului sulfuric şi staţia de neutralizare ape reziduale) sunt conforme cu cele mai bune tehnici disponibile în domeniu, iar la data de 14 noiembrie 2012 autorizaţia integrată de mediu a fost actualizată (adresa din 17 iunie 2014 a AFM Bacău).

Pe de altă parte, din raportul de expertiză judiciară în chimie efectuat de expertul judiciar G., completat în urma obiecţiunii părţii pârâte, a rezultat că pârâta SC B. Bacău SA putea prelucra materia primă şi fără instalaţia de recuperare a acidului sulfuric, iar dacă această instalaţie nu ar fi existat sau nu ar fi funcţionat pârâta ar fi fost nevoită să înlocuiască mai des soluţia de decapare de acid sulfuric şi ar fi avut costuri mai mari cu acidul sulfuric consumat şi cu neutralizarea soluţiilor rezultate în urma operaţiei de decapare. A mai arătat expertul că prin achiziţia de materie primă gata pregătită, pârâta SC B. Bacău SA a făcut economii de costuri privind achiziţia de oţel, forţă de muncă, energie şi substanţe necesare procesului de neutralizare a soluţiilor uzate rezultate în urma operaţiei de pregătire a materiei prime, dar a plătit un cost pentru achiziţia materiei prime gata pregătite adusă din Polonia.

Din probele administrate cu privire la funcţionarea instalaţiei, instanţa a reţinut că defecţiunile reclamate de pârâta-reclamantă au fost remediate în perioada de garanţie contractuală astfel cum atestă procesul-verbal din data de 17 iulie 2008, iar faptul că pârâta-reclamantă a funcţionat cu avizele de mediu din 2008 şi până în prezent, în condiţiile în care nu a întreprins nicio asigurare a unei posibile dovezi cu privire la nefuncţionarea instalaţiei, nu poate conduce decât la concluzia că nu există nicio legătură de cauzalitate între nepunerea în funcţiune a instalaţiei (pârâta nu a făcut nicio dovadă că aceasta nu a funcţionat la parametri) şi faptul că pârâta a achiziţionat materie primă gata pregătită, această alegere fiind mai ieftină, după cum a arătat expertul judiciar în chimie. Ca atare, solicitarea pârâtei-reclamante privind obligarea reclamantei-pârâte la plata de daune-interese în cuantum de 9.846 euro este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă.

În concluzie, în temeiul art. 969 C. civ., art. 1294 C. civ., art. 1295 C. civ., art. 1066 C. civ., art. 1069 C. civ., art. 43 C. com., instanţa de fond a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamanta-pârâtă SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC B. Bacău SA şi, în consecinţă, a obligat pârâta-reclamantă SC B. Bacău SA la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 15.794,76 lei cu titlu de diferenţă de curs valutar, ca urmare a intervenirii compensării legale; a obligat pârâta-reclamantă SC B. Bacău SA la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 45.466 lei cu titlu de penalităţi de întârziere contractuale şi a respins în rest pretenţiile reclamantei-pârâte SC A. SRL.

În temeiul aceloraşi dispoziţii legale, cu aplicarea art. 1169 C. civ., instanţa de fond a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională precizată formulată de pârâta-reclamantă SC B. Bacău SA în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă SC A. SRL.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, reclamanta-pârâtă a solicitat cheltuieli în sumă totală de 37.945,46 lei, calculul fiind defalcat conform înscrisului aflat la filele 123 - 126 vol. IV, astfel: taxa judiciară de timbru în sumă de 6.909,36 lei, onorarii avocaţi în sumă de 5.800 lei, onorarii expertize în sumă de 12.191 lei, cheltuieli cu deplasarea la instanţă la termenele de judecată în sumă de 12.940,10 lei, cheltuieli traducere autorizată în sumă de 105 lei.

Având în vedere culpa procesuală parţială a pârâtei-reclamante SC B. Bacău SA, în temeiul art. 274 C. proc. civ. şi art. 276 C. proc. civ., instanţa a obligat la plata sumei de 23.113,77 lei calculată astfel: 4.737,72 lei taxă judiciară de timbru şi 10 lei timbru judiciar, calculate la valoarea sumelor pentru care s-a admis acţiunea; 5.341 lei onorariu expertiză judiciară contabilă; 3.000 lei onorariu expertiză judiciară în chimie; 450 lei onorariu expertiză criminalistică; onorariu avocaţial în sumă de 3.000 lei, proporţional cu pretenţiile admise; 6.470,05 lei cheltuieli de deplasare, proporţional cu pretenţiile admise, precum şi suma de 105 lei pentru traducerile autorizate depuse la dosar.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta SC A. SRL Bucureşti, cât şi pârâta SC B. SA Bacău, fiecare solicitând să se admită apelul formulat.

În apelul reclamantei SC A. SRL Bucureşti se solicită schimbarea în parte a hotărârii recurate, în sensul admiterii cererilor sale privind obligarea intimatei să-i plătească suma de 42.427 lei - cu titlu de diferenţă de curs valutar, suma de 99.852 lei - cu titlu de penalităţi de întârziere şi suma de 35.089,04 lei - cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea apelului, reclamanta a arătat că în mod greşit instanţa de fond a dispus intervenirea compensării legale între sumele pe care intimata i le datorează cu titlu de diferenţă de curs valutar, în cuantum de 42.427 lei şi sumele pe care reclamanta le datorează intimatei datorită faptului că factura de plată a avansului a fost stornată la cursul valutar de la data plăţii, şi nu de la cursul valutar existent la data emiterii facturii, în cuantum de 26.632,24 lei.

A arătat apelanta că, în cuprinsul expertizei contabile, expertul face menţiunea că a facturat în plus intimatei suma de 26.234,79 lei, datorită faptului că stornarea avansului s-a făcut la cursul euro/ron de la data achitării avansului, şi nu la cursul de la data facturării. Această situaţie, evidenţiată de către expert, nu afectează situaţia financiară existentă între cele două societăţi comerciale. Faptul că stornarea avansului s-a făcut la cursul euro/ron de la data achitării avansului, şi nu la cursul de la data facturării, nu afectează situaţia plăţilor efectuate de către B. la alte cursuri decât cele la care au fost întocmite facturile.

Expertul a obţinut suma de 26.234,79 lei efectuând calcule cu privire la plăţile efectuate de B., dar aceste calcule au fost efectuate raportându-se numai la sumele în lei, fără a efectua un calcul simplu raportând valoarea în euro a totalului sumelor achitate de B. la valoarea contractului. Astfel, valoarea contractului este de 357.642,60 euro, iar suma plătită de către intimata SC B. Bacău SA către SC A. SRL este de 350.988,96 euro.

În această situaţie, având în vedere faptul că intimata SC B. Bacău SA i-a achitat o sumă cu 6.653,64 euro mai mică decât valoarea contractului, apelanta consideră că în mod greşit instanţa de fond a reţinut faptul că ar datora intimatei suma de 26.234.79 lei, ca urmare a faptului că stornarea avansului s-a făcut la cursul euro/ron de la data achitării avansului, şi nu la cursul de la data facturării.

O altă critică formulată de reclamantă se referă la faptul că în mod greşit instanţa de fond a respins cererea sa privind obligarea intimatei la plata penalităţilor de întârziere calculate asupra sumelor pe care intimata i le datorează cu titlu de diferențe de curs valutar, considerând pentru aceasta că obligarea la plata diferenţelor de curs valutar are o natură reparatorie şi are la bază faptul că intimata nu a achitat la termen facturile fiscale, astfel că aplicarea de penalităţi de întârziere asupra acestor sume ar avea caracterul unei îmbogăţiri fără justă cauză.

În realitate, datorită diferenţelor de curs valutar, după cum reiese şi din tabelul de mai sus, intimata nu a plătit întregul preţ stabilit în contract, astfel că sumele solicitate cu titlu de diferenţă de curs valutar reprezintă parte a preţului stabilit prin contract. În această situaţie, apelanta consideră că instanţa de fond trebuia să admită cererea sa de obligare a intimatei la plata sumei de 99.852 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere, este în procent de 0,1%/zi de întârziere calculate asupra sumei de 42.427 lei până în data de 11 septembrie 2014, dată la care a formulat ultima precizare de acţiune.

Referitor la cheltuielile de judecată, apelanta arată că instanţa de fond a admis doar în parte cheltuielile de judecată pe care le-a solicitat arătând faptul că pârâta are o culpă procesuală parţială.

Instanţa a cenzurat următoarele cheltuieli de judecată: onorariu avocat - 2.800 lei; onorarii experţi - 1.500 lei expertiză extrajudiciară expert H.; 1.900 lei - expert parte I.; cheltuieli deplasare - 5.775,27 lei.

Apelanta consideră că respingerea petitului privind obligarea intimatei la plata penalităţilor de întârziere nu este de natură să genereze o astfel de cenzură a cheltuielilor de judecată, astfel că acestea ar fi trebuit să le admită în totalitate.

Mai mult, instanţa, cu ocazia stabilirii sumelor datorate de către intimată cu titlu de cheltuieli de judecată, nu a luat în considerare faptul că cererea reconvenţională formulată de către aceasta a fost respinsă în întregime.

În apelul pârâtei SC B Bacău SA se solicită desfiinţarea sentinţei de fond cu consecinţa respingerii acţiunii formulată de către reclamantă şi admiterea cererii reconvenționale formulată de către pârâtă, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea apelului, pârâta a arătat că instanţa de fond, în pronunţarea hotărârii apelate, a procedat la analizarea celor două anexe depuse de fiecare din părţi aferente contractului de vânzare-cumpărare nr. 1313 din 24 iulie 2007, iar în urma unei analize făcute pe baza concluziilor expertului criminalist a considerat că anexa la contract depusă de către societatea reclamantă este cea care prezintă voinţa originală a părţilor.

Concluzia la care a ajuns instanţa de judecată este una vădit eronată în condiţiile în care din cadrul analizei făcută de către specialistul din cadrul Laboratorului de Expertiză Criminalistică Cluj a reieşit faptul că nu se poate stabili dacă anexa prezentată de pârâtă reprezintă un fals sau reprezintă o imprimare ulterioară contractului a anexei în urma negocierii dintre părţi.

Pârâta susţine faptul că această concluzie la care a ajuns instanţa de judecată este una vădit greşită şi a deturnat ulterior toată judecata în prezenta cauză, dat fiind faptul că s-a plecat de la o premisă falsă în cauză, respectiv s-a considerat că data de punere în funcţiune a utilajelor este data de 15 decembrie 2007.

Or, această concluzie la care s-a ajuns este înlăturată de chiar acţiunile societăţii reclamante în condiţiile în care pe parcursul derulării contractului această societate procedează la livrarea mărfurilor la termenele şi condiţiile stabilite de anexa prezentată de societatea pârâtă.

O analiză atentă a facturilor emise ar fi condus instanţa de judecată la reţinerea unei alte situaţii de fapt, de natură a conduce la concluzia că reclamanta este cea care nu şi-a respectat clauzele contractuale asumate.

Analiza făcută de instanţa de fond ar fi trebuit să conţină şi aspecte legate de avizul de expediţie depus la dosarul cauzei de către societatea reclamantă şi împotriva căruia pârâta s-a înscris în fals, înscris care este deosebit de important în analiza bunei-credinţe a societăţii reclamante.

Instanţa de fond nu face nicio referire la această situaţie creată de către reprezentantul societăţii în condiţiile în care este evident faptul că acel document prin care s-a încercat să se demonstreze că bunurile au fost livrate în termenul contractual face obiectul unei cauze penale pe rol. Nu a avut în vedere instanţa de judecată nici faptul că interpelat fiind reprezentatul societăţii reclamante de către instanţă, acesta a declarat că notarea făcută pe acel aviz de însoţire a mărfii, cu privire la recepţionarea mărfurilor de către B. SA, îi aparţine.

Pârâta critică, cu privire la acest aspect, şi faptul că instanţa de fond consideră că susţinerea pe care a făcut-o, că anexa la contract pe care a depus-o în faţa instanţei de fond este identică cu cea pe care a depus-o la Administraţia Fondului pentru Mediu, nu poate fi primită, în condiţiile în care documentaţia pe care a depus-o cu privire la acest contract în vederea obţinerii unui proiect de finanţare din Fondul de Mediu a fost cu mult înainte de orice litigiu dintre părţi.

Toate aceste argumente ar fi trebuit să conducă instanţa de fond la concluzia că termenul de execuţie al contractului prevăzut în mod expres în contract era 25 octombrie 2007, iar montajul şi punerea în funcţiune trebuiau efectuate până la data de 30 noiembrie 2007. Acest termen reiese atât din contractul din contractul asumat de părţi, cât şi din cererea adresată de pârâtă către AFM prin care s-a solicitat amânarea cererii de tragere nr. 2 a fondurilor nerambursabile din data de 30 noiembrie 2007, până la data de 7 ianuarie 2008.

Pârâta consideră că în atare condiţii instanţa de fond trebuia să sancţioneze poziţia procesuală a societăţii reclamante care evident se situează în afara legii, dat fiind faptul că este mai mult decât evident că avizul de expediţie nr. 9245220 din 26 octombrie 2007 este un document întocmit „pro causa”.

Mai precizează faptul că, deşi A., prin avizul de însoţire a mărfii din data de 26 octombrie 2007, susţine faptul că toate bunurile au fost remise societăţii pârâte la data de 26 octombrie 2007, facturile ulterioare emise de această societate nu cuprind menţiunea referitoare la faptul că bunurile au fost expediate în baza avizului de expediţie.

Susţinerea pârâtei cu privire la „apariţia” la dosar a acestui document pentru prima dată după data de 22 februarie 2013 este dovedită şi prin aceea că până la acel moment societatea reclamantă nu a menţionat nimic în legătură cu acest aviz de expediţie, pe de o parte, iar, pe de altă parte, nu a fost depus la dosarul cauzei la momentul la care au fost depuse actele în susţinerea acţiunii.

În ce priveşte probatoriul constând în depoziţiile de martori, pârâta susţine faptul că opinia instanţei este vădit îndreptată spre societatea reclamantă.

Pe de altă parte, în cursul judecăţii, instanţa de fond a procedat la decăderea sa din proba admisă iniţial de audiere a doi martori, doar pe considerentul că unul din martori a stat în sala de judecată la momentul la care s-au administrat anumite probe. Din analiza sentinţei reiese faptul că instanţa de fond nu a motivat în niciun fel motivul pentru care a înţeles să înlăture depoziţia martorului D.

În ceea ce priveşte declaraţiile de martori, pârâta consideră că în contextul întregului material probator administrat, instanţa trebuia să aprecieze asupra acestora, însă declaraţia martorului J. apare ca fiind elocventă în condiţiile în care acesta menţionează că „am plecat de la societatea pârâtă înainte de Crăciun”. Or, cu privire la acest martor nu se regăseşte nicio apreciere făcută de către instanţa de fond, cu toate că prin concluziile scrise s-a solicitat acesteia să aibă în vedere această declaraţie.

În probatoriu, a mai menţionat pârâta, instanţa de fond a admis efectuarea unei expertize contabile care, anterior răspunsului la obiecţiuni, a constituit o probă ştiinţifică ce putea ajuta instanţa de judecată la aflarea adevărului cu privire la cauza dedusă judecăţii.

În răspunsul la obiecţiunile formulate de către societatea A. SRL are loc o răsturnare a situaţiei analizate de către expert atât în baza documentelor existente la dosarul cauzei, cât şi a celor depuse de părţi, expertul procedând la analizarea situaţiei doar din perspectiva avizului de însoţire a mărfii nr. 9245220 din 26 octombrie 2007, fără a face niciun fel de analiză a valabilităţii acestuia din perspectiva dispoziţiilor legale aplicabile.

Cu toate că ambele părţi au formulat obiecţiuni cu privire la răspunsul dat de către expert la obiecţiunile formulate, instanţa de fond procedează la respingerea acestora în condiţiile în care pârâta a făcut dovada faptului că expertul desemnat de parte a decedat şi, cu toate acestea, menţionează la fila 13 din sentinţă faptul că în ceea ce priveşte pretenţiile societăţii reclamante-pârâte instanţa va ţine seama de expertiza judiciar contabilă efectuată şi de completările după răspunsul la obiecţiuni. Or, acest răspuns la obiecţiuni reprezintă de fapt un alt raport de expertiză în condiţiile în care expertul ţine cont de acel aviz de expediţie, iar în raport de acesta consideră că societatea pârâtă nu ar fi îndreptăţită la penalităţi.

Cu privire la aspectele reţinute de instanţa de judecată în ceea ce priveşte livrarea bunului, pârâta susţine că şi cu privire la acest aspect instanţa de fond are o analiză originală a întregului material probator administrat. În fapt, instalaţia s-a predat în data de 7 ianuarie 2008, dată la care s-a încheiat procesul-verbal privind predarea-primirea instalaţiei de epurare a apelor reziduale şi a decantoarelor de nămol. Ultimele elemente ale instalaţiei s-au livrat în data de 11 decembrie 2007 cu factura nr. 681 din 11 decembrie 2007, iar pentru montajul întregii instalaţii era nevoie de un interval de aproximativ o lună. Din acest motiv, în anexa la contract s-a şi prevăzut ca termen de livrare data de 25 octombrie 2007, iar ca dată a punerii în funcţiune, data de 30 noiembrie 2007. De altfel, la data de 11 decembrie 2007, A. i-a predat declaraţiile de conformitate nr. 682/01, 682/02, 682/03, 682/04, toate din data de 11 decembrie 2007. Toate aceste înscrisuri fac pe deplin dovada faptului că bunurile nu au fost livrate către societatea pârâtă prin acel aviz de însoţire a mărfii, motiv pentru care consideră că societatea reclamantă a dat dovadă de rea-credinţă în susţinerea punctului său de vedere, înscrisul depus la dosarul cauzei fiind evident un fals.

Nu a avut în vedere instanţa de judecată nici înscrisurile pe care le-a depus prin care face dovada corespondenţei dintre părţi cu privire la defecţiunile intervenite.

Un alt argument pe care pârâta îl aduce în atenţia instanţei de judecată este acela referitor la faptul că la data de 27 noiembrie 2007 s-a adresat AFM Bucureşti cu o solicitare de amânare a cererii de tragere nr. 2 întrucât firma cu care s-a contractat lucrarea a înregistrat întârzieri la livrarea unor utilaje şi nu există posibilitatea de a se finaliza lucrarea până la data de 30 noiembrie 2007. Or, această cerere pe care a depus-o la dosarul cauzei şi care reprezintă o solicitare adresată unui organ, terţ faţă de părţi, atestă faptul că la data de 27 noiembrie 2007 o parte din utilaje nu-i fuseseră livrate şi faptul că termenul de finalizare al lucrării era 30 noiembrie 2007.

Experţii criminalişti au analizat întreaga documentaţie, iar în sprijinul argumentelor expuse de aceştia în conţinutul raportului, pârâta precizează şi faptul că utilajele şi echipamentele au fost livrate însoţite de facturile nr. 0000537.0000556 din 29 octombrie 2007, nr. 0000681 şi 0000682 din 11 decembrie 2007 ce conţin menţiunea A. referitoare la faptul că bunurile au fost livrate în conformitate cu anexa la contractul nr. 1313 din 24 iulie 2007.

În ce priveşte expertiza de inginerie chimică instalaţii efectuată în cauză, pârâta constată faptul că instanţa de fond reţine în argumentarea soluţiei dispusă faptul că expertul G. a arătat în cuprinsul expertizei faptul că societatea putea funcţiona şi fără staţia de recuperare a acidului sulfuric, şi că B. a făcut economii de costuri prin achiziţia de materii prime gata preparate. Reţinerea făcută de instanţă este greşită câtă vreme o astfel de apreciere făcută de experta în chimie depăşeşte cadrul său de specialitate, o analiză a costurilor privind achiziţia de materii prime putând fi făcută doar de un expert contabil şi nicidecum de experta în inginerie chimică.

Atâta timp cât s-a constatat faptul că în lipsa acestei instalaţii societatea pârâtă era ameninţată cu încetarea activităţii, dat fiind faptul că vechea staţie de neutralizare nu se mai încadra în condiţiile impuse de Agenţia Regională pentru Protecţia Mediului Bacău, este evident că această instalaţie de neutralizare era necesară pentru continuarea activităţii societăţii pârâte.

Din materialul probator administrat în cauză rezultă faptul că această instalaţie livrată şi montată de societatea reclamantă nu a funcţionat la nivelul anilor 2008 - 2009 în parametrii ceruţi şi astfel societatea pârâtă a efectuat o serie de solicitări către A. pentru remedierea defecţiunilor constatate, fiind încheiate mai multe procese-verbale fie de înlocuire a pieselor, fie de remediere a defecţiunilor.

Şi cu privire la această probă administrată în faţa instanţei de fond se constată că instanţa a făcut o apreciere trunchiată asupra concluziilor exprimate de către expert, fără a avea în vedere obiecţiunile formulate şi opinia exprimată de expertul parte, concluzia însuşită de către instanţa de fond fiind vădit eronată şi fără niciun suport probator.

În ce priveşte cererea sa reconvenţională, pârâta arată că instanţa de fond, plecând din start de la premisa falsă că anexa la contract ce cuprinde termenele de livrare şi de punere în funcţiune a instalaţiei este cea prezentată de partea adversă, şi nu cea prezentată de ea, fiind evident că a constatat că cererea sa reconvențională este neîntemeiată.

Totodată, în condiţiile în care a reţinut la darea sentinţei atât raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, dar şi răspunsul la obiecţiuni, document contestat de ambele părţi, este evident că a concluzionat în mod greşit că termenele de livrare ale instalaţiei nu au fost depăşite şi, pe cale de consecinţă, nu se datorează daune. Pe altă parte, a luat în considerare concluziile raportului de expertiză de inginerie chimică instalaţii, în condiţiile în care concluziile acestuia sunt contradictorii.

Pârâta consideră că instanţa de fond a pronunţat în ceea ce priveşte cererea sa reconvenţională o soluţie total greşită bazată pe o apreciere eronată a tuturor probelor administrate în prezenta cauză.

În ce priveşte obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, pârâta consideră că, cu privire la acest aspect, instanţa de fond nu a făcut o analiză temeinică a documentelor depuse, în condiţiile în care în permanenţă la termenele de judecată s-a prezentat administratorul societăţii însoţit de o altă persoană ce nu reprezintă interesele societăţii şi, ca atare, că instanţa de fond trebuia, în urma analizei documentelor depuse, să procedeze la cenzurarea acestor cheltuieli de judecată.

Totodată, pârâta SC B. SA Bacău a depus întâmpinare la apelul declarat de reclamantă prin care a solicitat respingerea apelului formulat de aceasta, cu cheltuieli de judecată.

În întâmpinarea depusă de reclamanta SC A. SRL Bucureşti se solicită respingerea apelului formulat de pârâtă ca netemeinic şi obligarea acesteia la cheltuieli de judecată.

Totodată, reclamanta a depus concluzii scrise prin care a reiterat cele menţionate în cuprinsul apelului pe care l-a formulat.

Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 1266 din 30 septembrie 2015, a admis apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinței civile nr. 323 din 6 februarie 2015 pronunțată în dosarul nr. x/1285/2012 de Tribunalul Specializat Cluj, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta să achite reclamantei și sumele de 42.427 lei, cu titlu de diferență curs valutar, de 99.852 lei, cu titlu de penalități de întârziere și de 11.975,27 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate la fond. A menținut restul dispozițiilor sentinței atacate. A respins apelul pârâtei SC B. SA formulat împotriva aceleiași sentințe. A obligat apelanta-pârâtă-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel de către apelanta-reclamantă-pârâtă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut cu privire la apelul declarat de către reclamanta-pârâtă, următoarele:

Stornarea:

Compensaţia judiciară este o varietate a compensaţiei, de specificul căreia este faptul că operează în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile. Pentru ca instanţa să hotărască compensaţia judiciară nu este necesar a fi întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru compensaţia legală. Instanţa de judecată poate decide compensarea datoriilor reciproce dintre părţile litigante ori de câte ori la acţiunea principală introdusă de reclamant, pârâtul formulează cerere reconvenţională, emiţând pretenţii proprii faţă de acesta, iar în cazul în care pretenţiile reciproce au fost dovedite, instanţa procedează la compensarea datoriilor pe care părţile le au una faţă de alta, până la valoarea cea mai mică dovedită şi dispune obligarea debitorului având cea mai mare datorie la plata numai a diferenţei rămase neacoperită prin compensare.

În speţă s-a reţinut, în mod corect de către instanţa de fond existenţa creanţelor reciproce, certe şi lichide.

Situaţia prezentată impune a fi tratată egal, atât din perspectiva reclamantei, cât şi a pârâtei.

Atâta timp cât se reţin diferenţe de curs valutar şi se impune pârâtei să realizeze plata la un anumit curs, dintr-o anumită zi, este firesc (tratament juridic egal) să se impună reclamantei să procedeze de aceeaşi manieră atunci când realizează stornarea facturii ce reprezintă avans preţ.

Întrucât nu se poate permite ca niciuna dinte părţile contractuale să fie păgubită sub aspect valoric de fluctuaţiile monedei naţionale, în condiţiile în care preţul a fost stabilit într-o monedă străină, motivul de apel formulat apare ca nefondat.

Diferenţele de curs valutar şi penalităţile de întârziere:

S-a observat din conţinutul contractului că părţile au stabilit preţul în monedă euro, plata urmând să se facă la cursul de schimb leu/euro al B.N.R. din ziua plăţii (art. 3.1 din Contract).

Pentru ca plăţile efectuate să aibă caracter liberatoriu şi să permită concluzia că principala obligaţie contractantă asumată de cumpărător, cea de plată a preţului, a fost executată integral de către acesta, era necesar ca plăţile efectuate, însumate, să coincidă cu preţul contractual (art. 969 şi art. 970 C. civ. vechi).

S-a dovedit, însă, că plăţile efectuate în lei nu permit realizarea acestei corespondenţe.

Utilizarea terminologiei „diferenţe de curs valutar” nu poate să conducă la concluzia că prin ele însele ar avea un caracter reparatoriu, aşa cum a stabilit instanţa de fond.

Aşa cum s-a arătat anterior, părţile au stabilit un preţ prin raportare la moneda euro.

Cumpărătorul, pârâta din cauză, are obligaţia de a achita acel preţ, iar modalitatea concretă de plată aleasă, pentru a se considera îndeplinită obligaţia, trebuie să permită concluzia că plata s-a realizat integral.

Practic, pârâta cumpărătoare, utilizând plata în lei, a achitat mai puţin decât dacă în ziua plăţii ar fi realizat plata direct în euro.

Cea ce nu s-a plătit este, în realitate, o diferenţă de preţ, rezultând din acea diferenţă de curs valutar.

Neîndeplinirea obligaţiilor asumate, inclusiv cea de plată a preţului (total sau doar parţial) generează obligaţia de plată a penalităţilor contractuale (art. 7.1.), [art. 970 alin. (2) C. civ. vechi].

Cheltuielile de judecată:

Acordarea integrală a cheltuielilor de judecată în condiţiile art. 274 C. proc. civ. apare ca fiind întemeiată.

În apel, fiind acordată în totalitate suma reprezentând penalităţile de întârziere, nu se mai impune aplicarea art. 276 C. proc. civ. (acordarea parţială, în limitele de admitere a acţiunii).

Cheltuielile de deplasare:

S-a constatat că s-au solicitat cheltuieli cu transportul, acestea fiind calculate de parte în raport de kilometrii parcurşi.

În ceea ce priveşte cheltuielile de cazare, instanţa de apel a reţinut că este rezonabil a se considera ca fiind permisă deplasarea mai multor persoane din partea reclamantei la termenele de judecată, în condiţiile în care nu există o limitare legală sub acest aspect şi nici nu s-a dovedit că deplasarea unei anumite persoane pentru un anumit termen de judecată ar fi nejustificată.

Cu privire la onorariul expertului parte, s-a reţinut că nu există vreo dispoziţie legală referitoare la suportarea onorariului acestuia, astfel încât este firesc să se aplice şi în privinţa acestuia dispoziţia legală enunţată la art. 274 C. proc. civ.

Verificând apelul pârâtei-reclamante sub aspectul obiectului cererii și al cauzei, curtea de apel a reținut cu privire la acesta că starea de fapt din dosar a fost corect conturată de către instanţa de fond, în contextul administrării unor probe pertinente, utile şi necesare în cauză.

În acelaşi timp, s-a apreciat că soluţia instanţei de fond a fost întemeiată pe probele administrate, fiind explicate premisele interpretării materialului probator, ce a condus, la fel de întemeiat, spre soluţia prezentată în dispozitiv.

Cu privire la aspectul referitor la depunerea la dosar a două exemplare diferite ale aceluiaşi contract, instanţa de apel a reţinut că, din perspectiva art. 1169 C. civ. vechi, pârâta, prin acţiunea reconvențională, avea obligaţia de a-şi susţine afirmaţiile prin probe de natură a genera stabilirea unei stări de fapt clare şi neechivoce.

Cu toate acestea, existenţa unor exemplare diferite ale aceluiaşi înscris (contractul) a impus efectuarea unei expertize de specialitate, de natură a determina adevărul obiectiv în cauză.

În acest context, prima instanţă a analizat, în mod corect, atât argumentele ce pledează pentru acordarea întâietăţii variantei de contract prezentată de reclamantă, analizând în acelaşi timp ansamblul probator ce poate fi reţinut în acelaşi sens.

Astfel, prima instanţă a avut în vedere, în mod pertinent şi cele rezultate din scrisoarea de transport din data de 16 octombrie 2007, predată cumpărătoarei la data de 25 octombrie 2007, precum şi cele menţionate în actele (CMR) din 19 octombrie 2007, ce confirmă, prin semnarea actelor de către reprezentanţii pârâtei, predarea bunurilor ce au făcut obiectul contractului.

În acelaşi timp, prima instanţă a dat eficienţă, în mod judicios, înscrisurilor depuse, confirmate prin semnătură de către reprezentanţii pârâţilor, ce confirmă aspecte concrete în desfăşurarea etapelor de realizare a drepturilor şi obligaţiilor părţilor contractante (livrarea, recepţia, punerea în funcţiune, emiterea facturilor).

Referitor la probatoriul testimonial, Curtea a reţinut că prima instanţă nu a acordat exclusivitate acestei probe, iar înlăturarea depoziţiei testimoniale a martorului D. s-a realizat în considerarea celor confirmate în înscrisurile întocmite de părţi.

În aceea ce priveşte proba cu expertiză, s-a considerat că au fost respectate exigenţele art. 201 şi urm. C. proc. civ.

Art. 212 C. proc. civ. impune efectuarea unei noi expertize doar atunci când instanţa apreciază că nu este lămurită de concluziile cuprinse în prima expertiză.

Contextul procedural descris de apelant nu impunea întocmirea unui nou raport de expertiză.

Cu privire la modul de administrare a acestei probe, criticat de către apelantă, instanţa a reţinut şi faptul că în baza art. 211 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a încuviinţat obiecţiunile părţilor la raportul de expertiză, rigorile procedurale fiind astfel respectate.

Aspectul intervenit în cursul soluţionării cauzei, respectiv decesul expertului, nu impunea în mod automat efectuarea unei alte expertize, atâta timp cât, în mod justificat, nu s-a mai continuat în administrarea acestei probe.

Cu privire la livrarea bunului, Curtea a reţinut că prima instanţă şi-a întemeiat concluziile pe materialul probator administrat, în special pe înscrisurile depuse în probaţiune şi care confirmă, aşa cum s-a arătat anterior, etapele parcurse de părţi cu prilejul desfăşurării contractului.

Au fost menţionate anterior aspectele corect reţinute referitoare la consecinţele juridice ale scrisorilor de trăsură, ca determinarea momentului livrării, precum şi întocmirea procesului-verbal de recepţie din data de 29 octombrie 2007.

Din această perspectivă, faţă de conţinutul concret al acestor înscrisuri, nu se poate acorda eficienţă juridică actelor menţionate de apelantă la pct. 4 din motivarea apelului.

Cu privire la expertiza tehnică în chimie şi la veridicitatea concluziilor expertului numit în cauză, Curtea a reţinut că obiectivele stabilite în seama expertului au avut relevanţă pentru justa soluţionare a cauzei, iar, faţă de specializarea concretă a expertului numit, nu se poate aprecia, aşa cum susţine apelanta, că nu ar putea exprima un punct de vedere pertinent în privinţa economiilor efectuate, atâta timp cât, în mod evident, întrebarea este adresată unui specialist în acel domeniu, fără a fi necesar a se determina, în concret, cuantumul economiilor, exprimate valoric, în cifre certe.

Faptul punerii efective în funcţiune a instalaţiei în cauză a fost corect reţinut şi identificat ca atare de către instanţa de fond, în urma probaţiunii administrate.

De asemenea, s-a stabilit că deficienţele constatate au fost remediate şi că acestea au privit doar parţial instalaţia livrată, fiind ulterior remediate.

În contextul celor deja menţionate, instanţa de apel a reţinut temeinicia şi legalitatea soluţiei de respingere a cererii reconvenționale.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs motivat SC B. SA, cauza fiind înregistrată sub același număr unic pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a-II-a civilă.

S-a solicitat, în principal, admiterea recursului pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., cu consecința casării deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, iar, în subsidiar, s-a solicitat, pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., modificarea deciziei instanței de apel, cu consecința admiterii apelului formulat de pârâta-reclamantă, a respingerii apelului declarat de către reclamanta-pârâtă și a schimbării în parte a sentinței apelate, în sensul de a se respinge în tot acțiunea formulată de SC A. SRL și de a se admite cererea reconvențională formulată de către SC B. SA, cu consecința de a se dispune obligarea reclamantei la plata către pârâtă a penalităților de întârziere în cuantum de 63.699 lei și a sumei de 3.000 Euro, ca prejudiciu produs prin aprovizionarea cu materie primă gata pregătită.

În motivarea recursului s-a susținut, cu întâietate, că decizia instanţei de apel a fost dată cu interpretarea greşită a actului dedus judecăţii - contractul de vânzare încheiat între părți - devenind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, se solicită a se constata că decizia instanţei de apel a fost dată cu interpretarea greşită a art. 3.1 şi art. 3.2 din contractul de vânzare-cumpărare încheiat între recurenta-pârâtă şi A. Aceste prevederi contractuale stipulează următoarele:

„3.1 Preţul total al prezentului contract de vânzare - cumpărare este de 298.000 eur fără TVA, calculat la cursul BNR din data efectuării plăţii.

3.2 Plata se va efectua în 4 (patru) tranşe, fiecare reprezentând câte 25% din suma totală a prezentului contract:

a) 25% având la semnarea prezentului contract şi emiterea facturii de avans

b) 25% la sosirea şi recepţia componentelor staţiei de neutralizare de către cumpărător

c) 25% la finalizarea montajului

d) 25% în momentul punerii în funcţiune

[...]”.

Instanţa de apel a reţinut cu privire la aceste clauze următoarele: „curtea observă din conţinutul contractului că părţile au stabilit preţul în moneda euro, plata urmând să se facă la cursul de schimb leu/euro al BNR din ziua plăţii. [...] Practic, pârâta cumpărătoare, utilizând plata în lei a achitat mai puţin decât dacă în ziua plăţii ar fi realizat plata direct în euro”.

Or, având în vedere că potrivit Regulamentului BNR nr. 4/2005 plăţile între rezidenţi se fac numai în moneda naţională (lei), facturile au şi fost emise de către vânzătoarea A. în lei, nu în euro.

Ca atare, interpretarea corectă a contractului, aşa cum rezultă din clauzele acestuia, este aceea că sumelor datorate ca preţ le este aplicabil cursul valutar de la data la care factura a fost emisă, singurul moment când se poate face plata şi când chiar vânzătorul A. a calculat echivalentul în lei, şi nu un alt moment.

În acest sens, trebuie avut în vedere că instanţa nu se putea raporta la data la care s-a făcut ulterior plata - aşa încât „cursul de la data plăţii” trebuie interpretat ca fiind cursul de la data scadenţei obligaţiei, respectiv data la care s-a emis factura şi când s-ar fi putut şi efectua plata, vânzătorul calculând echivalentul în lei, şi nu un curs ulterior, dacă nu s-a făcut plata atunci.

Aceasta deoarece este evident că plata nu se putea face decât în temeiul unei facturi în care trebuia cuprins cursul - chiar vânzătoarea fiind cea care l-a stabilit, astfel că nu poate susţine ulterior că ar fi aplicabil un alt curs valutar.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 155 alin. (5) C. fisc. care prevăd: „Persoana impozabilă, trebuie să emită o factură către fiecare beneficiar, în următoarele situaţii: a) pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii efectuate; b) pentru fiecare vânzare la distanţă pe care a efectuat-o, în condiţiile art. 132 alin. (2) şi (3); c) pentru livrările intracomunitare de bunuri efectuate în condiţiile art. 143 alin. (2) lit. a) - c); d) pentru orice avans încasat în legătură cu una dintre operaţiunile menţionate la lit. a) şi b)”.

Aşadar, vânzătoarea A. era obligată să emită o factură în baza căreia urma a fi făcută plata de către recurenta-pârâtă. Orice sumă ar urma să fie plătită de cel care o datorează (în conformitate cu dispoziţiile Codului fiscal şi Codului de procedură fiscală) numai după emiterea unei facturi fiscale ce atestă cuantumul sumei datorate, precum şi termenul de plată al acesteia.

Ca atare, contractul nu se putea interpreta în sensul deciziei instanţei de apel şi nu puteau fi acordate diferențe de curs valutar, cursul valutar fiind cel de la data emiterii facturii - dacă atunci trebuia făcută plata.

Confuzia instanţei de apel cu privire la cursul valutar este evident, în caz de neplată a sumelor la scadenţă, în temeiul facturii emise de către vânzător care cuprinde cursul valutar, neputându-se solicita diferențe de curs valutar, faţă de alt curs decât cel din factură, ci, eventual, penalităţi pentru plata cu întârziere la suma cuprinsă în factură.

În consecinţă, interpretarea legală a art. 3.1 şi art. 3.2 din contractul de vânzare - cumpărare este că de fapt cursul valutar de la data plăţii înseamnă cursul la data scadenţei obligaţiei de plată, stabilit de vânzător prin emiterea şi înscrierea acestuia în cuprinsul facturii, respectiv cursul la data la care trebuia să fie făcută plata, şi nu la care s-a făcut efectiv plata, dacă aceasta s-a făcut ulterior cu întârziere.

Dacă ar fi interpretat corect contractul instanţa de apel ar fi observat că A. nu are temei pentru a solicita diferenţa de curs valutar, din moment ce nu putea pretinde că ar putea exista un alt curs decât cel la care plata trebuia să fie efectuată, înscris chiar de către aceasta în facturile fiscale emise.

În plus, dacă instanţa de apel consideră că actul juridic - contractul de vânzare - nu este clar sub aspectul clauzelor sale şi că acestea sunt interpretabile, sau că există anumite lacune în ceea ce priveşte semnificaţia sintagmei „cursul BNR la data plăţii”, instanţa avea obligaţia de a face aplicarea dispoziţiilor privind interpretarea contractelor, prevăzute de Codul civil.

Apoi, în mod nelegal au fost acordate penalităţile solicitate de A. la sumele reprezentând diferenţa de curs valutar.

Se solicită a se constata că penalităţile de întârziere sunt accesorii faţă de sumele reprezentând diferenţa de curs valutar solicitate de reclamantă, acestea reprezentând principalul.

Întrucât, penalităţile de întârziere au fost aplicate la sume stabilite nelegal în sarcina recurentei pârâtă-reclamantă de către instanţa de fond, în virtutea principiului de drept accesorium sequitur principale, recurenta nu datorează nici penalităţile de întârziere aplicate la sumele reprezentând diferențe de curs valutar, decizia instanţei de apel cu privire la aceste sume fiind consecinţa interpretării nelegale a contractului de vânzare încheiat de recurenta - pârâtă cu A., respectiv a art. 3.1 şi art. 3.2 din contractul de vânzare-cumpărare.

În susținerea criticilor întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a susținut că decizia instanţei de apel este contradictorie sub aspectul motivului de apel invocat de A. cu privire la compensarea judiciară efectuată de prima instanţă, potrivit căreia aceasta a reţinut existenţa creanţelor reciproce.

Creanţa recurentei era rezultatul faptului că factura fiscală de avans a fost achitată de ea la scadenţă, iar în urma stornării acesteia nu s-a mai ţinut cont de cursul valutar, cum s-a arătat că ar fi trebuit să se ţină cont, pârâta fiind dezavantajată cu suma de 26.632,24 lei.

Or, instanţa de apel reţine în considerente că „Atâta timp cât se reţin diferențe de curs valutar şi se impune pârâtei să realizeze plata la un anumit curs, dintr-o anumită zi, este firesc (tratament juridic egal) să se impună reclamantei să procedeze de aceeaşi manieră atunci când realizează stornarea facturii ce reprezintă avans de preţ. Întrucât nu se permite ca niciuna dintre părţile contractuale să fie păgubită, sub aspect valoric de fluctuaţiile monedei naţionale, în condiţiile în care preţul a fost stabilit într-o monedă străină, motivul de apel formulat apare ca nefondat”.

Cu toate acestea, deşi în considerente a motivat respingerea motivului de apel formulat de A. şi a arătat că se impune compensarea, în dispozitiv instanţa de apel îi acorda acesteia suma totală solicitată de aceasta cu titlu de diferenţă de curs valutar (42.427 lei), fără a mai aplica diferenţa rezultată din compensarea creanţelor reciproce, aşa cum reţinuse în considerente (adică suma de 15.794,76 lei rezultată prin scăderea creanţei recurentei-pârâte în valoare de 26.632, 24 lei din creanţa A. în valoare de 42.427 lei).

Decizia instanţei de apel apare ca nelegală şi în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere solicitate de pârâtă, fiind insuficient motivată şi lipsită de temei legal, devenind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Se solicită a se observa că instanţa de apel nu a stabilit în mod clar situaţia de fapt şi argumentele pentru care a considerat că anexa la contractul de vânzare-cumpărare depusă de A. este cea relevantă şi care exprimă acordul de voinţă al părţilor şi că, în consecinţă, nu a stabilit în mod neechivoc nici termenele la care A. trebuia să realizeze livrarea şi punerea în funcţiune a staţiei de preepurare.

De asemenea, instanţa de apel nu a analizat argumentele pârâtei din motivele de apel şi nici probatoriul administrat, limitându-se la a păstra motivarea instanţei de fond, dar fără a argumenta care este raţiunea acestui fapt îi care este motivul pentru care nu a luat în considerare argumentele recurentei-pârâte din motivele de apel.

Instanţa de apel, la fel ca şi instanţa de fond, nu face referire la toate probele aflate la dosarul cauzei şi nu menţionează în niciun moment de ce argumentele şi probele pârâtei-reclamante, care erau importante şi puteau conduce la o concluzie diametral opusă faţă de cea reţinută în apel, au fost înlăturate în apel.

Instanţa de apel s-a mărginit a face referire doar la aspectele reţinute de instanţa de fond şi la anumite înscrisuri depuse doar de către A., înscrisuri cu privire la care (i.e. avizul de însoţire a mărfii) s-a recunoscut de către martorul indicat de A. că a fost completat de către acesta, iar nu de către recurenta-pârâtă, motiv pentru care recurenta-pârâtă s-a înscris în fals împotriva acestui înscris.

Deşi se reţine că pârâta avea obligaţia de a susţine afirmaţiile prin probe de natură a genera stabilirea unei stări de fapt clare şi neechivoce nu a analizat în niciun moment aceste probe - probatoriul depus de pârâtă, respectiv documente care erau semnate de ambele părţi.

De asemenea, instanţa de apel nu a răspuns în niciun moment criticilor pârâtei potrivit cărora expertiza criminalistică dispusă în cauză a concluzionat că nu se poate stabili dacă anexa prezentată de pârâtă reprezintă un fals sau reprezintă o imprimare ulterioară contractului a anexei în urma negocierii dintre părţi, aspect reţinut în mod greşit de către instanţa de fond.

Instanţa de apel nu a analizat nici argumentele prezentate de pârâtă cu privire la data punerii în funcţiune a staţiei şi nici nu menţionează raţiunea pentru care nu le ia în considerare, limitându-se la a arăta că „faptul punerii efective în funcţiune a instalaţiei în cauză a fost corect reţinut şi identificat ca atare de către instanţa de fond, în urma probațiunii administrate”.

Or, din aceste considerente rezultă că instanţa de apel nu cunoştea nici măcar obiectul actului juridic dedus judecăţii, din moment ce reţine punerea în funcţiune a unei instalaţii, deşi contractul de vânzare avea ca obiect modernizarea unei staţii de preepurare, care era constituită dintr-o serie de instalaţii diferite care trebuiau asamblate. De aici probabil şi confuzia instanţei de fond cu privire la data reală a punerii în funcţiune.

Raportat la argumentele de mai sus, respectiv la faptul că instanţa de apel nu a stabilit concret situaţia de fapt în raport de toate motivele de fapt invocate în dosar, ignorând complet argumentele pârâtei, cărora nu le-a răspuns sub vreo formă, decizia instanţei de apel apare, în acelaşi timp, ca lipsită de temei legal, devenind incident şi motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În subsidiarul motivului de recurs anterior, în măsura în care se consideră totuşi că se poate exercita controlul judiciar asupra deciziei instanţei de apel, în raport de situaţia de fapt şi de probatoriul administrat în cauză, se solicită a se constata că motivarea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1199 - 1203 C. civ. 1864, care reglementează prezumţiile - fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanţa de apel avea obligaţia a stabili, cu corecta aplicare a dispoziţiilor legale, care este materializarea acordului de voinţă a părţilor - respectiv care este înscrisul în care acest acord este materializat.

Instanţa de apel a procedat în acest sens prezumând greşit că livrarea s-a făcut în termenul prevăzut în anexa depusă de A., luându-se în considerare scrisorile de trăsură şi presupusul aviz de expediţie depus de A., precum şi procesul-verbal din data de 29 octombrie 2007 privind recepţia unor instalaţii.

Menţionează că exemplarul prezentat de pârâtă prevedea că livrarea trebuia făcută pe 25 octombrie 2007, iar punerea în funcţiune pe 30 noiembrie 2007, însă aceasta s-a realizat abia în 7 ianuarie 2008.

Sub acest aspect, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1199 - 1203 C. civ. 1864 care reglementează prezumţiile.

Se susţine că instanţa de apel trebuia să analizeze faptele cunoscute, în totalitatea acestora, şi, pornind de la acestea, să aplice corect prevederile legale care reglementează prezumţiile şi să concluzioneze că prezumţia era în favoarea recurentei-pârâte, iar nu a A.

În acest caz, faptele cunoscute care trebuiau avute în vedere de instanţa de apel erau:

(î) expertiza Laboratorului de Expertiză Criminalistică Cluj a reieşit faptul că nu se poate stabili dacă anexa prezentată de recurenta-pârâtă reprezintă un fals sau reprezintă o imprimare ulterioară contractului a anexei în urma negocierii dintre părţi.

(ii) CMR-urile reţinute de instanţa de apel şi datate 25 octombrie 2007 proveneau de la societatea producătore, nu de la A. erau redactate în spaniolă şi nu se menţionează concret ce bunuri s-au livrat cu aceasta - respectiv dacă au fost livrate toate bunurile sau doar o parte

(iii) avizul de expediţie datat 26 octombrie 2015 depus la dosarul cauzei de către A. a fost completat de către reprezentantul reclamantei care a şi recunoscut în instanţă că notarea făcută pe aviz privind recepționarea mărfurilor de către B. SA îi aparţine, motiv pentru care recurenta-pârâtă s-a înscris în fals împotriva acestuia; în plus, dacă CMR-urile purtau data de 25 octombrie 2007, de ce ar fi fost predat avizul de expediţie în 26 octombrie 2007

(iv) conform declaraţiei martorului J., martor al A. care a declarat că „am plecat de la societatea pârâtă înainte de Crăciun”, deci după data presupusei puneri în funcţiune a staţiei, astfel cum aceasta a fost reţinută de instanţă (14 decembrie 2007)

(v) procesul-verbal din 29 octombrie 2007 încheiat între A. şi B. s-a încheiat pentru recepţia primei părţi a instalaţiilor livrate cu CMR-urile din 25 octombrie 2007

(vi) Ultimele elemente ale staţiei s-au livrat în data de 11 decembrie 2007 astfel cum rezultă din:

• procesul-verbal de recepţie al utilajelor din data de 11 decembrie 2007 care atestă faptul că la 11 decembrie 2007 a fost recepţionată a doua parte a instalaţiilor ce fac obiectul contractului mai sus amintit, respectiv: instalaţia de oxidare nitriţi, instalaţie de neutralizare în flux continuu şi floculare, instalaţie de recuperare acid sulfuric, instalaţie sedimentare slam, instalaţie tratare finală, instalaţie colectare concentrate uzate, instalaţie de monitorizare, control stafie, separatoare de ulei, aceste utilaje fiind însoţite de facturile nr. 0000682 şi 0000681 emise din data de 11 decembrie 2007, certificate de calitate, declaraţii de conformitate emise în aceeaşi zi.

• facturile nr. 0000682 şi 0000681 emise din data de 11 decembrie 2007 sunt completate la rubrica expediţie, menționându-se data livrării ca fiind 11 decembrie 2007, inclusiv ora livrării şi sunt semnate de ambele părți;

• Pe declaraţiile de conformitate aferente facturilor emise la 11 decembrie 2007 (respectiv 682/01, 682/02, 682/03 şi 682.04) apare specificat faptul că „Noi, A., asigurăm, garantăm şi declarăm pe propria răspundere [...] că produsul Instalaţie de Tratare Finală, livrat către B. SA Bacău cu factura nr. 682 din 11 decembrie 2007 conform contractului nr. 1313 din 24.07.2007”

(vii) procesul-verbal din 11 decembrie 2007 privind finalizarea montajului la staţia de preepurare a apelor reziduale şi a decantoarelor de nămol şi punerea în funcţiune a acesteia încheiat între recurenta-pârâtă şi A. (anexa 6 la completarea raportului de expertiză contabilă) în care se menţionează că staţia „va funcţiona încă 20 de zile în regim de probe tehnologice”. Potrivit clauzelor contractuale, reclamanta avea obligaţia punerii în funcţiune a instalaţiei, ceea ce presupunea predarea către beneficiar a instalaţiei în stare de funcţionare, după finalizarea tuturor probelor tehnologice, pentru ca parametrii staţiei să ajungă în limitele cerute de standardul de mediu, prin Autorizaţia Integrată de Mediu IPPC, acesta fiind motivul pentru care punerea în funcţiune efectivă s-a făcut la 7 ianuarie 2008, aşa cum rezultă din procesul-verbal depus de recurenta-pârâtă în care se menţionează „am procedat la predarea, respectiv primirea în exploatare a staţiei de preepurare”.

(viii) procesul-verbal încheiat între K., A. şi B. din 14 decembrie 2007 menţionează că au fost finalizate lucrările de montaj şi reglare (deci nu punere în funcţiune) la instalaţia de tratare a apelor pentru tratamentul evacuărilor de la liniile galvanice.

(ix) anexa la contract depusă de pârâtă în faţa instanţei de fond este identică cu cea depusă la Administraţia Fondului pentru Mediu, în vederea obţinerii unui proiect de finanțare din Fondul de Mediu a fost cu mult înainte de orice litigiu dintre părţi.

(x) cererea adresată de pârâtă către AFM prin care s-a solicitat amânarea cererii de tragere nr. 2 a fondurilor nerambursabile din data de 30 noiembrie 2007, până la data de 7 ianuarie 2008.

Prin urmare, după analizarea faptelor cunoscute - menţionate mai sus, instanţa nu putea să aplice prezumţia că înscrisul care materializează acordul părţilor este cel prezentat de A., ci că cel prezentat de pârâtă materializează acest acord.

Într-un al doilea subsidiar, motivarea instanţei de apel, privind soluţionarea cererii reconvenționale referitor la penalităţile de întârziere, a fost dată în urma interpretării greşite a actului dedus judecăţii - contractul de vânzare încheiat între părţi - fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Din motivarea instanţei de apel rezultă că nu s-a stabilit cu certitudine care este exemplarul relevant al anexei la contractul de vânzare - cumpărare, respectiv dacă exemplarul A. este cel real, sau exemplarul recurentei-pârâte, din moment ce nici expertiza tehnică administrată în cauză nu a putut releva cu exactitate acest fapt.

Prin urmare, instanţa de apel, cât şi cea de fond aveau obligaţia de a face aplicarea dispoziţiilor privind regulile de interpretare a contractelor prevăzute în Codul civil.

În acest sens, se învederează art. 983 C. civ. care prevede „Când este îndoială, convenţia, se interpretează în favoarea celui ce se obligă”.

Or, redactorul actului juridic este vânzătoarea staţiei de preepurare, respectiv A., aşa cum rezultă din chiar cuprinsul acestuia, din moment ce contractul de vânzare poartă antetul A.

Aşadar, dacă instanţa de apel ar fi procedat în mod legal şi ar fi făcut aplicarea acestei reguli de interpretare, obligatorie pentru interpretarea contractelor, instanţa de apel trebuia să reţină că datele de livrare şi punere în funcţiune erau cele prevăzute în anexa la contract depusă de pârâtă, iar nu de A., caz în care recurenta era îndreptăţită la primirea penalităţilor de întârziere calculate conform clauzei 7.1 din contractul de vânzare, respectiv 0,1% din preţ pe fiecare zi de întârziere.

S-a mai susţinut că decizia instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea normelor de procedură, impunându-se casarea în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Învederează că expertul tehnic în chimie nu are competenţa de a se pronunţa cu privire la calculul şi/sau compararea unor sume provenite din facturi sau reprezentând salarii, etc., aceasta fiind exclusiv în competenţa expertului contabil.

După cum s-a reţinut şi în doctrină, pentru a interveni nulitatea este necesară îndeplinirea cumulativă a trei condiţii:

a) actul să fie îndeplinit fie cu nerespectarea condiţiilor de fond sau de formă prevăzute de lege, fie de un funcţionar care nu are competenţa să le îndeplinească;

b) actul de procedură să producă părţii o vătămare;

c) vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului.

Or, instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia de respingere a motivului de apel privind beneficiul nerealizat pe baza unei expertize tehnice în specialitatea chimie în care s-a concluzionat că pârâta ar fi făcut economii prin achiziţionarea materiilor prime gata preparate din Polonia.

Instanţa de apel a reţinut că opinia expertului în chimie exprimă „un punct de vedere pertinent în acel domeniu” ignorând că, prin reţinerea acestor concluzii, domeniul în care s-a exprimat punctul de vedere nu este chimie, ci contabilitate, din moment ce s-au făcut aprecieri cu privire la „economiile” făcute de recurentă cu salariile, materia primă, etc., calcule care nu sunt de competenţa unui expert tehnic în chimie.

Sub acest aspect, învederează că potrivit prevederilor art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000 experţii tehnici judiciari pot efectua expertize judiciare numai în specialitatea în care au fost atestaţi.

Aşadar, instanţa de apel a pronunţat decizia în temeiul unui act de procedură întocmit de un funcţionar necompetent, respectiv expertul tehnic în chimie, acesta exprimând o simplă părere personală, fără a avea o bază ştiinţifică, din moment ce nici măcar nu s-au efectuat calcule care să arate cum a ajuns la această concluzie.

Mai mult, instanţa de apel a ignorat complet constatările expertului contabil cu privire la aceleaşi aspecte, constatări care sunt precizate la punctul 3.4 din Raportul de expertiză contabilă în care s-au calculat diferențele de sume între materia primă pregătită, achiziţionată de pârâta din cauză, că staţia cumpărată de la A. nu a funcţionat şi sumele constând în cheltuielile cu materia primă nepregătită şi cu pregătirea acestei materii prime, dacă staţia ar fi funcţionat normal.

Prin urmare, şi a doua condiţie este îndeplinită, respectiv vătămarea recurentei rezultă tocmai din faptul că au fost calculate sume constând în beneficiul nerealizat de către pârâtă de care a fost lipsită ca urmare a nefuncționării normale a staţiei, însă, cu toate acestea, instanţa de apel a pronunţat decizia în temeiul raportului de expertiză întocmit de funcţionarul necompetent - expertul în chimie.

Şi a treia condiţie este îndeplinită, respectiv aceea că vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului viciat, respectiv prin casarea deciziei instanţei de apel şi trimiterea cauzei instanţei de apel în vederea rejudecării, potrivit art. 313 C. proc. civ.

În subsidiar, în măsura în care nu se consideră că se impune casarea hotărârii instanţei de apel pentru motivul de recurs menţionat anterior se solicită să se constate că motivarea instanţei de apel este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii - fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Învederează că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod nelegal dispoziţiile sus menţionate, din moment ce a respins motivul de apel invocat de pârâtă cu privire la acordarea beneficiului nerealizat, luând în calcul opinia exprimată de expertul tehnic în chimie care a precizat că apelanta ar fi făcut, de fapt, economii prin achiziţionarea de materie primă pregătită, decât dacă ar fi folosit staţia achiziţionată de la A. pentru a pregăti materia primă nepregătită.

Or, după cum s-a arătat mai sus, expertul tehnic în chimie nu se putea pronunţa cu privire la calculul şi/sau compararea unor sume provenite din facturi sau reprezentând salarii, etc., aceasta fiind exclusiv în competenţa expertului contabil, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 6 din O.G. nr. 65/1994 republicată privind organizarea activităţii de expertiză contabilă şi a contabililor autorizaţi.

Ca atare, instanţa de apel a pronunţat decizia cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 201 alin. (1) C. proc. civ., cele ale art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000 şi art. 6 din O.G. nr. 65/1994 republicată, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimata reclamantă-pârâtă a formulat întâmpinare prin care se apără în fapt și în drept împotriva pretențiilor recurentei pârâtă-reclamantă.

Examinând actele și lucrările dosarului, prin raportare la motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte a reținut că recursul declarat este fondat pentru următoarele considerente:

Instanţa de apel a statuat nelegal asupra existenţei creanţei pretinsă de către reclamanta-pârâtă cu titlu de diferenţă de curs valutar şi de penalităţi de întârziere aferente, precum și cu titlu de penalități pentru plata cu întârziere de către pârâta-reclamantă a facturilor emise în considerarea prețului contractual stabilit între părți, în condițiile în care în contractul de vânzare-cumpărare cu nr. 1313 din 24 iulie 2007 s-a convenit compensarea daunelor-interese doar pentru cazul în care reclamanta vânzător ar suferi un prejudiciu ca urmare a executării cu întârziere a obligației principale de plată a prețului (art. 7.1 din contract), şi nu şi în situaţia deprecierii unității monetare, din perspectiva puterii sale de cumpărare (cum a susținut în mod neîntemeiat reclamanta-pârâtă prin cererea de chemare în judecată inițială)

Astfel fiind, sunt fondate criticile recurentei-cumpărătoare potrivit cărora plata stației de neutralizare, individualizată în contractul părților, trebuia efectuată la termenele stipulate în art. 3 din contract, în baza facturilor emise de către reclamanta-vânzătoare, în moneda națională, prin raportare la cursul valutar al B.N.R. de la data emiterii facturii, câtă vreme prețul bunului vândut a fost stipulat în Euro, tocmai pentru a se evita inechitățile generate de situația economică inflaționistă și de scăderea puterii de cumpărare a monedei naționale, iar plățile între rezidenți, care fac obiectul comerțului, se pot realiza doar în lei (moneda națională) cum prevăd dispozițiile Regulamentului nr. 4/2005 al B.N.R., în vigoare la momentul încheierii contractului părților.

Sintagma ,,cursul B.N.R. din data efectuării plății”, inserată în art. 3 din contractul părților, nu desemnează faptul că se calculează un curs valutar deosebit în raport de momentul la care se achită efectiv prețul consemnat în factura emisă de către vânzătoare, ci împrejurarea că nașterea obligației pecuniare și, respectiv, data scadenței datoriei are loc la momentul emiterii facturii cu prețul convenit, cumpărătoarei-pârâte revenindu-i obligația de a achita din acel moment prețul în echivalentul în lei. Este necesar a se avea în vedere cursul valutar de la data emiterii facturii pentru că doar atunci se poate discuta despre exigibilitatea obligației de plată, despre momentul nașterii raportului juridic obligațional și despre eventualele întârzieri la plată, generatoare de penalități, cum se arată în art. 7.1 din contract.

În contextul în care instanța de apel a interpretat greșit convenția părților și a nesocotit voința acestora, clar exprimată prin actul juridic dedus judecății, de a stabili cuantumul obligației de plată prin raportare la cursul valutar de la data emiterii facturii, ca expresie a asigurării echilibrului valoric între prestațiile stipulate, Înalta Curte apreciază ca fondate motivele de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. prin raportare la art. 969-970 C. civ. de la 1864.

În continuare, se observă că cererea de chemare în judecată prin care în mod neîntemeiat s-a solicitat obligarea pârâtei-cumpărătoare la plata sumei de 7.278,16 Euro, desemnând diferența de curs valutar, și la plata sumei de 21.066,36 Euro, desemnând penalități de întârziere aferente debitului pretins cu titlu de diferență curs valutar (cu motivarea că deși s-a achitat integral prețul bunului vândut, plata acestei sume s-a efectuat de către recurenta-cumpărătoare în mai multe tranșe, la cursuri Euro/leu diferite) și care s-a înregistrat pe rolul instanței de judecată la data de 15 noiembrie 2010, a suferit o modificare după aproape patru ani de zile, la termenul de judecată din 12 septembrie 2014. Cu această ocazie s-a solicitat a se constata că, urmare a diferențelor de curs valutar, cumpărătoarea nici nu ar fi achitat în fapt prețul convenit, datorând cu titlu de penalități de întârziere suma de 99.852 lei, calculată asupra sumei de 42.427 lei, diferență de curs valutar datorată la 11 septembrie 2014, data precizării cererii de chemare în judecată.

Asupra acestei chestiuni instanța de apel s-a pronunțat în sensul admiterii acțiunii principale precizate, acordând mai mult decât prima instanță care cenzurase penalitățile de întârziere, aferente debitului solicitat cu titlu de diferență curs valutar. Se remarcă așadar faptul că, pe fondul nemulțumirii reclamantei-vânzătoare de a nu primi prețul facturat al bunului vândut în chiar ziua emiterii facturilor, instanța de apel a acordat, cu titlu de penalități de întârziere, toate sumele solicitate prin acțiunea principală precizată, într-o situație de confuzie generată de pretențiile apelantei-reclamantă.

Așa cum s-a mai arătat, pretențiile reclamantei din cererea promovată la 15 noiembrie 2010 nu decurg din plata cu întârziere a prețului ce trebuia achitat în mod eșalonat în condițiile art. 3.2; chiar și în apel, reclamanta susținând că doar în raport de momentul achitării facturilor s-au înregistrat diferențe de curs valutar pe care nu înțelege să le accepte și care, în opinia sa, echivalează cu o insuficientă plată a prețului.

Această interpretare a contractului părților de către apelanta-reclamantă nu putea fi primită pentru considerentele prezentate mai sus, fiind în dezacord cu clauza penală inserată la art. 7.1 din contract, dar și cu ideea de variație a indicelui (mărimii) de referință, care presupune achitarea creanței în lei de către pârâta-cumpărătoare, prin raportare la momentul emiterii facturii de către reclamanta-vânzătoare. De altfel, orice interpretare contrară ar înfrânge voința părților care au inserat în Euro prețul bunului vândut tocmai pentru a evita ca la momentul plății, distinct eșalonat în funcție de etapele receptării, finalizării montajului și punerii în funcțiune a bunului, să se producă o inechitate generată de scăderea puterii de cumpărare a monedei naționale (leul).

Față de cele expuse apar ca întemeiate criticile recurentei pârâtă-cumpărătoare sub aspectul nelegalității deciziei atacate prin care s-a admis cererea de chemare în judecată precizată.

În raport de aprecierea ca neîntemeiată a acțiunii principale, Înalta Curte nu va mai analiza celelalte critici ale recurentei sub aspectul contradictorialității între considerentele deciziei recurate și dispozitivul acesteia, neputându-se dezvolta în condiții de legalitate ideea compensării creanțelor decurgând din diferențele de curs valutar.

Cât privește motivele de recurs prin care se critică decizia atacată din perspectiva dezlegării dată cererii reconvenționale de către instanța de apel, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate deoarece se încearcă să se lărgească cadrul stabilit în mod clar de dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. care prevăd că se pot invoca aceste motive de recurs numai dacă hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, dacă a avut loc schimbarea naturii ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății prin interpretarea greșită a acestuia or dacă hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a legii. Instanța de apel s-a pronunțat în raport de probele administrate, iar judecătorul care a cercetat fondul cauzei a luat în mod corect în considerare varianta anexă la contract prezentată de reclamantă. În plus, criticile nu se pot circumscrie motivelor prevăzute de normele legale invocate câtă vreme în justificarea art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. se susține, în esență, același lucru, și-anume că instanța de apel, ca și cea de fond, nu au făcut referire la toate probele aflate la dosarul cauzei și nu au menționat de ce argumentele și probele pârâtei-reclamante, care erau importante și puteau duce la o soluție diametral opusă față de cea reținută în cauză, au fost înlăturate. În opinia recurentei, instanța de apel și cea de fond nu au analizat niciun moment întreaga situație de fapt, ignorând aspecte care se aflau la dosarul cauzei și nepronunțându-se cu privire la argumentele pârâtei, conform cărora anexa relevantă la contract era cea depusă de recurentă, iar nu cea prezentată de intimata-reclamantă. În același context al criticilor recurentei s-a mai susținut că instanța de apel a încălcat prevederile legale ale art. 1199-1203 C. civ. 1864, care reglementează prezumțiile, atunci când a considerat că anexa la contractul părților prezentată de intimata reclamantă este cea reală și relevantă.

Modul în care instanțele au interpretat înscrisurile depuse la dosar în dovedirea pretențiilor pârâtei-reclamante nu echivalează cu schimbarea naturii sau a înțelesului actului juridic dedus judecății, iar reținerea ca relevantă a unei anexe la contract, pe baza unei expertize de specialitate efectuată în cauză, se circumscrie atribuției judecătorului de a aprecia asupra probelor și situației de fapt din dosar. La rândul ei, prezumția are statut de probă și, ca și în cazul celorlalte critici subsumate soluționării cererii reconvenționale, se observă cum recurenta circumscrie, practic, motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., critici de netemeinicie, și nu de nelegalitate, ceea ce nu este permis în prezenta cale de atac. Recurenta urmărește o reapreciere a probelor administrate care să conducă la stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută în dosar. Numai că în recurs este inadmisibilă o reapreciere a probelor și, față de situația de fapt reținută (și care nu mai poate fi schimbată în recurs), nu rezultă nici lipsa temeiului legal, nici vreo încălcare a legii sau o aplicare greșită a acesteia.

S-a mai susținut că decizia instanței de apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea normelor de procedură, impunându-se casarea acesteia în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Din această perspectivă, recurenta reia criticile din apel pentru a învedera încă o dată că expertul tehnic în specialitatea chimie nu avea competența de a se pronunța cu privire la calculul și/sau compararea unor sume provenite din facturi sau reprezentând salarii, etc., aceasta fiind exclusiv în competența expertului în specialitatea contabilitate. Acestor chestiuni li s-a răspuns însă punctual de către instanța de apel, iar recurenta nu indică în concret în ce ar consta greșita apreciere a probatoriului de către judecători. În mod corect instanța de apel a reținut că obiectivele stabilite în seama doamnei expert G. se circumscriu specialității sale științifice, având relevanță pentru justa soluționare a cauzei și că nu s-ar putea aprecia că nu ar putea exprima un punct de vedere pertinent în privința economiilor efectuate de recurentă, atâta timp cât întrebarea a fost adresată unui specialist în domeniu, fără a fi necesar a se determina, în concret, cuantumul economiilor, exprimate valoric, în cifre exacte. Nu în ultimul rând, se constată că recurenta nu indică vătămarea care i s-ar fi produs cu ocazia exprimării punctului de vedere asupra stării sale economice de către expert și că nici nu dezvoltă ideea întocmirii raportului de expertiză în specialitatea chimie de către un funcționar necompetent. Evident că și în acest caz, recurenta se arată de fapt nemulțumită de o parte din concluziile expertizei tehnice însușită de către instanță, fără a se situa în ipoteza legală invocată (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.) în ceea ce privește nulitatea relativă, care să poată fi valorificată pe calea recursului. Expertiza în specialitatea chimie a fost realizată de un expert autorizat în condițiile O.G. nr. 2/2000, iar la termenul de judecată la care prima instanță a discutat obiecțiunile părților asupra respectivei expertize, pârâta nu a contestat abilitatea or competența expertului de a se pronunța cu privire la cele ce trebuiau lămurite în dosar.

Pentru considerentele prezentate, având în vedere și prevederile legale invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a admis recursul declarat SC B. SRL și a modificat decizia atacată în sensul că a admis apelul pârâtei-reclamante, a respins apelul reclamantei-pârâte și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins în tot acțiunea principală precizată de SC A. SRL. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.