Final convictions upheld in fraudulent bank loan scheme; acquittals and loan-related fraud findings affirmed.

Decizia nr. 391/A/2015

Deliberând asupra apelurilor, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Alba Iulia, au fost trimiși în judecată inculpații:

1. A., pentru săvârșirea infracțiunilor de:

- delapidare, prev. de art. 2151 alin. (1), (2) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (5 acte materiale);

- fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) din C. pen. anterior,

- fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) din C. pen. anterior,

- înșelăciune, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. anterior rap. la art. 13 alin. (1), (2) din O.U.G. nr. 43/2002;

- complicitate la înșelăciune prev. de art. 26 rap. la art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) din C. pen. anterior,

- complicitate la înșelăciune prev. de art. 26 rap. la art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) din C. pen. anterior,

- spălare de bani prev. de art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (3 acte materiale), totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. anterior,

2. B., pentru săvârșirea infracțiunii:

- complicitate la comiterea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 26 rap. la art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) din C. pen. anterior rap. la art. 13 alin. (1), (2) din O.U.G. nr. 43/2002.

3. C., pentru săvârșirea infracțiunilor de:

- înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) din C. pen. anterior,

- fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. anterior, totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. anterior

4. D., pentru săvârșirea infracțiunilor de:

- înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. anterior,

- fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior (2 acte materiale),totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. anterior,

5. E., pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. anterior,

6. F., pentru săvârșirea infracțiunilor de:

- complicitate la comiterea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 26 rap. la art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) din C. pen. anterior,

- fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. anterior, totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. anterior.

Prin Sentința penală nr. 21 din 15 mai 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/57/2011, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a dispus:

I. În ceea ce-l privește pe inculpatul A.:

În baza art. 386 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor comise de inculpatul A. din infracțiunile de: înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., raportat la art. 13 alin. (12) din O.U.G. nr. 43/2002, spălare de bani prev. de art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (3 acte materiale), complicitate la înșelăciune prev. de art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., complicitate la înșelăciune prev. de art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) C. pen., delapidare prev. de art. 2151 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (5 acte materiale), totul cu aplicare art. 33 lit. a) C. pen., în infracțiunile de:

- înșelăciune prev. și ped. de art. 244 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- spălare de bani prev. și ped. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 C. pen. și, totodată, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.;

- complicitate la înșelăciune prev. și ped. de art. 48 C. pen., raportat la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- complicitate la înșelăciune prev. și ped. de art. 48 C. pen., raportat la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 alin. (1) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 alin. (1) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- delapidare, prev. și ped. de art. 295 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 308 și art. 309 C. pen., și cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.;

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 16 lit. a) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului A. pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune prev. și ped. de art. 244 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., faptă comisă în legătură cu SC G. SRL Cluj-Napoca.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 16 lit. b) C. proc. pen., a achitat pe același inculpat de sub învinuirea comiterii infracțiunii de spălare de bani prev. și ped. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 C. pen. și, totodată, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., faptă comisă în legătură cu SC G. SRL Cluj-Napoca.

A condamnat inculpatul A. pentru comiterea infracțiunii de complicitate la înșelăciune prev. și ped. de art. 48 C. pen., raportat la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. la pedeapsa de 2 ani închisoare, faptă comisă în legătură cu SC H. SRL.

S-a dispus condamnarea același inculpat pentru comiterea infracțiunii de complicitate la înșelăciune prev. și ped. de art. 48 C. pen., raportat la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., la pedeapsa de 2 ani închisoare, faptă comisă în legătură cu SC I. SRL.

A condamnat pe același inculpat pentru comiterea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 alin. (1) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., la pedeapsa de 1 an închisoare, faptă comisă în legătură cu SC H. SRL

S-a dispus condamnarea aceluiași inculpat pentru comiterea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 alin. (1) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., la pedeapsa de 1 an închisoare, faptă comisă în legătură cu SC I. SRL.

A condamnat pe același inculpat pentru comiterea infracțiunii de delapidare, prev. și ped. de art. 295 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 308 și art. 309 C. pen., și cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., la pedeapsa de 4 ani închisoare și 2 ani interzicerea dreptului de a ocupa o funcție publică.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) din vechiul C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute în final pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare și 2 ani interzicerea dreptului de a ocupa o funcție publică.

S-a făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) din vechiul C. pen.

II. În ceea ce o privește pe inculpata B.:

În baza art. 386 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei comise de inculpata B. din infracțiunea de complicitate la înșelăciune prev. de art. 26 C.p., raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., raportat la art. 13 alin. (12) din O.U.G. nr. 43/2002, în infracțiunea de complicitate la înșelăciune prev. și ped. de art. 48 C. pen., raportat la art. 244 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 16 lit. a) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatei B. de sub învinuirea comiterii infracțiunii de complicitate la înșelăciune prev. și ped. de art. 48 C. pen., raportat la art. 244 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

III. În ceea ce o privește pe inculpata F.:

În baza art. 386 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor comise de inculpata F. din infracțiunile de complicitate la înșelăciune prev. de art. 26 C. pen., raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. și fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., în infracțiunile de:

- complicitate la înșelăciune, prev. și ped. de art. 48 C. pen., raportat la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. și ped. de art. 290 alin. (1) din vechiul Cod, cu aplicarea art. 5 din noul C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) din vechiul C. pen. și art. 5 din noul C. pen.;

A condamnat inculpata F. pentru comiterea infracțiunii de complicitate la înșelăciune, prev. și ped. de art. 48 C. pen., raportat la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. la pedeapsa de 2 ani închisoare.

S-a dispus condamnarea aceleiași inculpate pentru comiterea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. și ped. de art. 290 alin. (1) din vechiul Cod, cu aplicarea art. 5 din noul C. pen., la pedeapsa de 6 luni închisoare.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) din vechiul C. pen., s-a dispus ca inculpata să execute în final pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a și b) din vechiul C. pen.

În baza art. 81 din vechiul C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei de mai sus.

În baza art. 82 din vechiul C. pen., s-a dispus ca termenul de încercare să fie format din durata pedepsei, la care s-a adăugat o perioadă de 2 ani, respectiv o perioadă de 4 ani.

S-a atras atenția inculpatei asupra art. 83 C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) din vechiul C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii.

IV. În ceea ce-l privește pe inculpatul D.:

În baza art. 386 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor comise de inculpatul D. din infracțiunile de: înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. și fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunile de:

- înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 din noul C. pen.;

- fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 alin. (1) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 35 C. pen. și art. 5 C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) din vechiul C. pen. și art. 5 C. pen.;

A dispus condamnarea inculpatului D. pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 din noul C. pen. la pedeapsa de 2 ani închisoare.

A condamnat pe același inculpat pentru comiterea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 alin. (1) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 35 C. pen. și art. 5 C. pen. la pedeapsa de 6 luni închisoare.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) din vechiul C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute în final pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare.

A făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a și b) din vechiul C. pen.

În baza art. 81 din vechiul C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei de mai sus.

În baza art. 82 din vechiul C. pen., s-a dispus ca termenul de încercare să fie format din durata pedepsei, la care s-a adăugat o perioadă de 2 ani, respectiv o perioadă de 4 ani.

A atras atenția inculpatului asupra art. 83 C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) din vechiul C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii.

V. În ceea ce o privește pe inculpata E.:

În baza art. 386 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei comise de inculpata E. din infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., în infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

A condamnat inculpata E. pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. la pedeapsa de 2 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71-64 lit. a) teza a II-a și b) din vechiul C. pen.

În baza art. 81 din vechiul C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei de mai sus.

În baza art. 82 din vechiul C. pen., s-a dispus ca termenul de încercare să fie format din durata pedepsei, la care s-a adăugat o perioadă de 2 ani, respectiv o perioadă de 4 ani.

A atras atenția inculpatei asupra art. 83 din vechiul C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) din vechiul C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii.

VI. În ceea ce o privește pe inculpata C.:

În baza art. 386 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor comise de inculpata C. din infracțiunile de: înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. și fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 C. pen., în infracțiunile de:

- înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 alin. (1) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) din vechiul C. pen. și cu aplicarea art. 5 C. pen.;

A condamnat pe inculpata C. pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. la pedeapsa de 1 an închisoare.

S-a dispus condamnarea aceleiași inculpate pentru comiterea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 alin. (1) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., la pedeapsa de 6 luni închisoare.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) din vechiul C. pen., s-a dispus ca inculpata să execute în final pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare.

A făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a și b) din vechiul C. pen.

În baza art. 81 din vechiul C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei de mai sus.

În baza art. 82 din vechiul C. pen., s-a dispus ca termenul de încercare să fie format din durata pedepsei, la care s-a adăugat o perioadă de 2 ani, respectiv o perioadă de 3 ani.

A atras atenția inculpatei asupra art. 83 din vechiul C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) din vechiul C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii.

A fost obligat inculpatul A. să plătească SC J. SA Alba Iulia, prin administrator judiciar K. S.P.R.L. suma de 2.047.292,48 lei, reprezentând despăgubiri civile.

S-a dispus obligarea aceluiași inculpat, în solidar cu inculpații E. și D. și cu SC J. SA Alba Iulia, prin administrator judiciar K. S.P.R.L., să plătească părții civile L. SA suma de 312 lei, reprezentând comisioane datorate băncii.

A obligat pe același inculpat, în solidar cu inculpata C. și cu SC J. SA Alba Iulia, prin administrator judiciar K. S.P.R.L., să plătească părții civile L. SA suma de 639,94 lei, reprezentând comisioane datorate băncii.

S-a confiscat de la inculpatul A. suma de 1.080.000 lei.

A fost menținută măsura asigurătorie instituită la data de 30 martie 2011 asupra următoarelor bunuri aparținând inculpatului A. și SC J. SA Alba Iulia:

- spațiu comercial înscris în C.F. c, nr. topo x/2/2/2/30023 Alba Iulia, situat în municipiul Alba Iulia;

- imobil înscris în C.F. x Alba Iulia, nr. topo x/9/X/1/2/1 situat în Alba Iulia;

- clădire și teren situate în Alba Iulia;

- clădire situată în Alba Iulia;

- clădire situată în Alba Iulia, înscrisă în CF x, nr. topo x/a/1, x/b/1, x/2/b/1, 394/2/2/2/1, x/1/a/1, x/2/a/1, x/b/1, x/1/1 și x/2/1.

S-a dispus anularea următoarelor acte:

- contractul de închiriere încheiat la data de 25 septembrie 2008, între Biroul Notarului Public F. și SC H.;

- antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 24 septembrie 2008, între SC H. SRL și inculpatul A.;

- antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 31 iulie 2008, între SC I. SRL și inculpatul A.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., au fost obligați inculpații A., D., E., C. și F., la câte 3.000 lei, cheltuieli judiciare parțiale la stat. Suma de 150 lei, reprezentând onorariu avocațial din oficiu, pe seama inculpatului D., s-a suportat din fondul Ministerului Justiției către Baroul Mureș.

Pentru a dispune astfel, prima instanță de fond a reținut, în esență, că:

În ceea ce-i privește pe inculpații A. și B., cărora li se impută înșelarea societății de G. cu ocazia încheierii și executării antecontractului privind vânzarea Hotelului L. din Cluj-Napoca, curtea de apel a reținut că, din probele de la dosar rezultă că în anul 2005 SC J. SA Alba Iulia, administrată de către inculpatul A., a achiziționat prin vânzare-cumpărare de la SC Hotel L. SA București imobilul denumit "Hotel L." situat în Cluj-Napoca, județ Cluj, înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, nr. topo x. Actul de vânzare-cumpărare a fost redactat de către inculpata B., iar în clauzele finale (art. 5.1 din contract) s-a menționat faptul că imobilul în discuție face obiectul unei cereri de retrocedare formulate în baza Legii nr. 10/2001 de către Colegiul Q. din Debrețin.

Ulterior, întrucât avea nevoie de lichidități, inculpatul A. a hotărât să vândă acest imobil, sens în care a apelat la serviciile societății de intermediere SC G. SRL Cluj-Napoca administrată de către martora M., în vederea găsirii unui cumpărător.

La începutul lunii mai 2008, martora M. a adus la cunoștință inculpatului A. faptul că a găsit un cumpărător interesat să achiziționeze imobilul.

Din declarația martorei M., reprezentantă a SC G., societate ce avea ca obiect de activitate și operațiuni de intermedieri imobiliare, prima instanță a reținut că a avut mai multe discuții cu inculpatul A. legate inițial de închirierea imobilului și mai apoi de vânzarea acestuia, iar martorul N., a arătat că negocierile s-au derulat pe parcursul a aproximativ două săptămâni.

Instanța a precizat că, în acuzare, se susține că inducerea în eroare a promitenților cumpărători a constat în ascunderea unor împrejurări esențiale, respectiv a faptului că imobilul era revendicat, în acest sens existând două cereri de retrocedare și că inculpatul A. a ascuns faptul că pentru dezvoltarea proiectului imobiliar și-a asumat în cursul procedurii de obținere a autorizației de construire obligația de a închiria locuri de parcare de la Regia Autonomă a Domeniului Public Cluj-Napoca, fapt care ar fi obligat cumpărătorul ca, după dobândirea proprietății tabulare, să plătească aproximativ 120.000 euro/anual cu titlu de chirie, împrejurări care dacă ar fi fost cunoscute, antecontractul nu ar fi fost încheiat. S-a notat că, tot potrivit acuzării, inducerea în eroare a reprezentanților promitentului cumpărător s-ar fi realizat atât la momentul negocierilor și semnării antecontractului, când s-a efectuat plata sumei de 1,6 milioane euro, cât și atunci când s-a achitat diferența de preț de 400.000 euro.

Prima instanță a considerat că probele din dosar nu sunt de natură a stabili că într-adevăr, la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare și pe parcursul derulării acestuia, a existat intenția inducerii în eroare a promitenților-cumpărători.

În acest sens, au fost enunțate declarațiile date în faza de urmărire penală și în fața instanței, de către martorii O., avocatul care s-a ocupat de întocmirea antecontractului, P., consilier juridic la R. SRL, M., N.

Totodată, instanța a precizat că, din întreaga conduită a SC G. și SC R., după momentul când s-a aflat de existența celor două cereri de retrocedare a Hotelului L., rezultă că acestea nu s-au simțit înșelate.

Astfel, s-a arătat că, potrivit probelor de la dosar, după ce au aflat de cele două retrocedări, au purtat corespondență pe această temă cu SC J. și au făcut demersuri pentru obținerea unui credit și acoperirea viitoarelor investiții imobiliare, stabilind și notarul la care urma să se finalizeze tranzacția. Mai mult, deși s-a aflat de cele două cereri de retrocedare, încă de la data de 15 mai 2008, s-a achitat diferența de preț, de 400 mil. lei, la 21 mai 2008. În plus, părțile au solicitat rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare și nu anularea lui.

În opinia instanței, dacă părțile s-ar fi simțit înșelate ar fi trebuit ca în momentul în care au constatat existența celor două cereri de retrocedare și a acelei declarații a inculpatului A., vizând obligația de a închiria cele 100 locuri de parcare, să formuleze plângere penală pentru înșelăciune.

Pe de altă parte, în legătură cu cele două cereri de retrocedare a imobilului, instanța a făcut o serie de precizări, respectiv:

a) În legătură cu notificarea imobilului din anul 2001, din partea Colegiului Q. Debrețin.

Această notificare a fost cunoscută de inculpații A. și B. în anul 2005, când s-a achiziționat imobilul, notificarea nefiind înscrisă în cartea funciară a imobilului, aspect care nu se poate imputa inculpaților deoarece nu ei aveau această obligație.

Această notificare, adresată în baza Legii nr. 10/2001, privind retrocedarea imobilului, a primit rezolvare, în sensul că, așa cum rezultă din actele aflate la dosar urmărire penală, societatea L. SA, de la care s-a cumpărat hotelul L. din Cluj în 2005, a răspuns Colegiului Q. din Debrețin, că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru o restituire în natură. În aceste condiții, potrivit dispozițiilor din Legea nr. 10/2001 Colegiul Q. avea un termen de 30 de zile pentru a formula o contestație în instanță, ceea ce nu s-a întâmplat, colegiul înțelegând că formuleze, la 29 octombrie 2001, o cerere de despăgubiri, soluționată prin Sentința civilă nr. 2079/R pronunțată în Dosarul nr. x/3/2008. Verificând acest dosar se constată că SC J. Alba Iulia nu a fost parte în proces.

Prin urmare, prima instanță a considerat apărarea inculpaților, în sensul că ei nu cunoșteau ca acest imobil să fie revendicat este verosimilă, ei putând să cunoască în schimb că imobilul a făcut obiectul unei cereri de despăgubiri.

b) În ceea ce privește cea de-a doua notificare, formulată de Eparhia Reformată din Ardeal, în anul 2003, curtea de apel a reținut că, din nicio probă de la dosar nu rezultă că cei doi inculpați aveau cunoștință de aceasta, Eparhia Reformată nefăcând demersuri în sensul de a aduce la cunoștința proprietarului imobilului existența cererii.

În ceea ce privește obligația asumată de inculpatul A., în sensul de a aduce la cunoștință eventualilor cumpărători ai imobilului obligația de a închiria 100 locuri de parcare, s-a reținut din actele de la dosar că inculpatul și-a asumat această obligație, dar că, din nicio probă nu rezultă, însă, că inculpata B. avea cunoștință de această obligație a inculpatului.

În legătură cu această obligație a inculpatului A., vizând locurile de parcare, instanța a reținut că, la data de 14 mai 2008, practic s-a realizat doar un precontract de vânzare-cumpărare a Hotelului L. Cluj, astfel că părțile nu au definitivat modalitatea și condițiile în care se va transmite proprietatea asupra imobilului.

Analizând precontractul încheiat între părți, s-a constatat că la pct. 11.6 acestea au prevăzut posibilitatea modificării clauzelor antecontractului cu acordul acestora. De asemenea, la pct. 9.6, se prevede posibilitatea rezoluțiunii, la cererea cumpărătorului, dacă din analiza raportului S. întocmit în august 2007 și a proiectului tehnic întocmit de SC Ș. SRL (parte a autorizației de construire nr. 82 emisă la 15 februarie 2008 de Primăria municipiului Cluj-Napoca) se identifică inexactități ori aspecte tehnice importante care nu au fost relevate și care afectează negativ reabilitarea și exploatarea comercială eficientă a imobilului sau generează costuri importante neprevăzute.

Din cele de mai sus, prima instanță a considerat că rezultă faptul că, cumpărătorii și-au dat seama că pot interveni nereguli în ceea ce privește acea autorizație de construire, astfel că și-au luat măsuri de precauție.

Mai mult, a constatat instanța, din declarația martorului N., rezultă că dacă ar fi știut de situația acelor parcări s-ar fi diminuat prețul contractului cu 10 - 20%, rezultând că, contractul s-ar fi încheiat și în aceste condiții.

Instanța a mai reținut că, din adresele de la dosar instanță de fond, rezultă că precontractul de închiriere nr. 1 din 07 ianuarie 2008, vizând acele locuri de parcare, a rămas fără obiect deoarece proiectul de construcție a Centrului T. ce urma să fie edificat pe strada Avram Iancu a rămas abandonat încă din vara anului 2008. Ca urmare, s-a apreciat că acest aspect nu era un impediment la încheierea contractului.

În opinia instanței, din cele de mai sus nu rezultă, cum s-a susținut de DNA, că inducerea în eroare s-a realizat în momentul negocierilor și a semnării contractului, când s-a făcut plata și atunci când s-a achitat diferența de preț de 400.000 lei.

Prin urmare, s-a reținut, potrivit actelor de la dosar, că s-au purtat negocieri cu inculpatul A. cu cel puțin 2 - 3 săptămâni înainte de semnarea contractului, că cei interesați de achiziționarea imobilului erau persoane ce dețineau cunoștințe legate de modalitatea de achiziționare a imobilelor, M., soția cumpărătorului, fiind cea care deținea firma prin care s-a achiziționat imobilul. Mai mult, pentru a se putea realiza tranzacția au fost angrenați avocatul O. și jurista firmei cumpărătoare, astfel că atât M. cât și avocatul O. și jurista firmei cumpărătoare cunoșteau posibilitatea existenței unor cereri de revendicare și a altor probleme legate de autorizația de construcție obținută, astfel că și-au luat măsuri.

Mai mult, a precizat instanța, rezultă că plata sumei de 400.000 lei s-a efectuat după ce cumpărătorii au aflat de existența celor două notificări.

Ca urmare, s-a apreciat că este greu de crezut că inducerea în eroare a cumpărătorilor s-a realizat în modalitatea descrisă în rechizitoriu.

În opinia instanței, din actele de la dosar rezultă că, de fapt, nu s-a reușit executarea obligațiilor asumate de către SC J. Alba Iulia în acel antecontract, cea ce nu poate constitui infracțiunea de înșelăciune.

Ca urmare, atât pentru inculpatul A. cât și pentru inculpata B. s-a considerat că se impune achitarea, în conformitate cu art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 lit. b) C. proc. pen., pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune în forma autoratului pentru inculpatul A. și în forma complicității pentru inculpata B.

În ceea ce privește infracțiunea de spălare de bani reținută în sarcina inculpatului A., constând în aceea că a disimulat cu intenție proveniența ilicită a sumei de 5.839.927 lei plătită cu titlu de avans pentru antecontractul din 14 mai 2008 privind vânzarea imobilului din Cluj-Napoca, sumă obținută prin inducerea în eroare a reprezentanților SC G. SRL Cluj-Napoca, bani ce au fost supuși operațiunii de reciclare, s-a apreciat că, atâta timp cât s-a dovedit că suma nu a fost obținută prin inducerea în eroare a reprezentaților SC G., nu se poate reține nici această infracțiune, lipsind elementele constitutive ale acestei fapte, astfel că în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 lit. b) C. proc. pen., s-a indicat că se impune achitarea inculpatului.

În ceea ce privește comiterea de către inculpatul A. a infracțiunii de delapidare, cu privire la conturile 461 și 542 s-a reținut că, prin rechizitoriu, atunci când DNA-ul reține încadrarea juridică a faptei, se arată că inculpatul cu intenție, în perioada 01 ianuarie 2009 - 31 octombrie 2010, și-a însușit, în mod repetat, fără drept, suma de 4.258.491,89 din patrimoniul SC J. SA Alba Iulia. Totodată, s-a constatat că, la rechizitoriu, când se prezintă infracțiunea, DNA-ul face referire la perioada mai - decembrie 2008.

Instanța, verificând raportul întocmit de Garda Financiară Alba Iulia, aflat la dosar urmărire penală, a reținut că s-au efectuat constatări financiar-contabile pentru perioada mai - decembrie 2008, astfel că această perioadă a fost luată în considerare.

Ca urmare, verificând raportul financiar-contabil întocmit, în ceea ce privește contul 461, debitorii diverși, s-a constatat că, în această perioadă, mai - decembrie 2008, a fost ridicată și însușită de către inculpatul A. suma de 1.857.797,84 lei. În ceea ce privește contul 542, avansuri de Trezorerie, rezultă că în această perioadă a fost ridicată și însușită de către inculpatul A. suma de 189.495,00 lei.

Din cele de mai sus, prima instanță a reținut că inculpatul și-a însușit, fără drept, în total suma de 2.047.292,48 lei

De fapt, a precizat instanța, și partea civilă SC J. SA, prin administratorul judiciar, s-a constituit parte civilă cu această sumă de bani, de 2.047.292,48 lei, așa cum rezultă de la dosar.

S-a reținut că reprezentantul inculpatului a susținut că, din actele de la dosar rezultă că acești bani reprezintă împrumuturi acordate de către A. societății SC J. SA, împrumuturi perfect legale și că aceste sume de bani însușite reprezintă restituirea acelor împrumuturi.

Însă, instanța a apreciat că din niciun act de la dosar nu rezultă cele susținute în apărare, astfel că aceste susțineri nu au fost luate în considerare.

Tot în apărare s-a mai susținut că nu există la dosar probe care să demonstreze fapta inculpatului, dar instanța nu este de acord cu această susținere, apreciind că raportul Gărzii Financiare demonstrează faptul că inculpatul și-a însușit în mod ilegal sumele de bani arătate mai sus.

În raport de modificările intervenite la data de 01 februarie 2014 în ceea ce privește Codul penal și Codul de procedură penală, instanța a pus în discuția părților schimbarea încadrării juridice a acestei fapte, din infracțiunea de delapidare prev. și ped. de art. 2151 alin. (2) C. pen. cu aplic art. 41 alin. (2), în infracțiunea de delapidare prev. de art. 295 alin. (1) C. pen. cu aplic art. 308, 309 C. pen., și cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., această din urmă încadrare fiind reținută.

Constatând că infracțiunea de delapidare este dovedită, s-a apreciat că se impune obligarea inculpatului să plătească societății SC J. SA, prin administrator judiciar K. S.P.R.L suma de 2.047.292,48 lei reprezentând despăgubiri civile.

În ceea ce privește creditul acordat de Ț. - sucursala Alba, către SC H. SRL Alba Iulia, instanța a apreciat că starea de fapt reținută în rechizitoriul DNA-ului rezultă din probele de la dosar.

Instanța a arătat că modalitatea în care s-a obținut creditul și faptul că banii au fost însușiți de inculpatul A. este de natură a crea convingerea că inculpatul A. și inculpații E., D. și F. au pus la punct un mecanism financiar la care se face referire în rechizitoriu, de natură să inducă în eroare partea civilă L. în scopul de a acorda credite unor societăți comerciale controlate de către inculpatul A., banii urmând a fi virați în contul personal al acestui inculpat.

Astfel, a reținut prima instanță, în luna septembrie 2008, SC H. SRL Alba Iulia a solicitat de la Ț. - Sucursala Județeană Alba, acordarea unui credit pentru investiții, prin care se cofinanța în procent de 84,5% achiziționarea unui spațiu comercial situat în municipiul Alba Iulia. Acest imobil era proprietatea inculpatului A.

La data de 24 septembrie 2008 se încheie antecontractul de vânzare-cumpărare, prin care inculpatul A. se obligă să vândă SC H. SRL Alba Iulia imobilul în discuție cu suma de 177.000 euro. Acest antecontract a fost autentificat de către inculpata F., prin încheierea din 25 septembrie 2008 și nu a fost urmat de încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare.

În opinia instanței, acest antecontract este fictiv, în realitate neurmărindu-se achiziționarea imobilului, dorindu-se doar obținerea creditului în folosul inculpatului A., aspect dovedit cu aceea că în contul personal al acestui inculpat s-au virat banii.

Cum imobilul era grevat de sarcini în favoarea Băncii U., el nu putea să stea la baza acordării creditului. Ca urmare, la data de 25 septembrie 2008 a fost încheiat între SC H. SRL Alba Iulia, reprezentată de către inculpatul D. și Biroul Notarului Public F. contractul de închiriere a imobilului pe o perioadă de 10 ani, fiind stabilită cu titlu de chirie suma de 2800 de euro. Acest contract de închiriere a fost semnat de către D. și F. și a fost folosit pentru garantarea obținerii creditului, vizând achiziționarea spațiului comercial.

În opinia instanței și acest contract de închiriere este unul fictiv, cu atât mai mult cu cât din actele de la dosar rezultă că de la încheierea contractului de închiriere cu societatea comercială SC H. și până la rezoluțiunea acestuia și ulterior chiria a fost achitată de F. tot inculpatului A. iar cuantumul chiriei a fost de 100 euro pe lună.

Instanța a considerat că toată activitatea infracțională a inculpaților, descrisă mai sus, a fost realizată tocmai pentru ca aceștia să obțină acordarea unor credite de către Ț., credite care nu ar fi fost acordate în mod normal și care urmau să fie folosite de inculpatul A. în scop personal.

S-a arătat că, prin declarațiile date, inculpații E., D. și F. nu au recunoscut faptele, susținând că toate actele depuse de ei, în vederea obținerii creditului au fost perfect legale.

În pofida declarațiilor inculpaților, instanța a apreciat că, din dosar, rezultă cu claritate că societatea inculpatului A. avea mari datorii și că nu se puteau obține noi credite. Ca urmare, s-a apelat la această metodă de a induce în eroare Ț.-ul și a se obține noi credite, banii obținuți în acest mod ajungând în contul personal al inculpatului A.

În opinia instanței, rezultă cu claritate că toți inculpații s-au înțeles între ei cu privire la modalitatea în care urma să se obțină creditul, în sensul că o societate comercială, care era controlată de inculpatul A., în speță SC H. SRL Alba Iulia, era interesată să achiziționeze un imobil din proprietatea inculpatului A., administratorul acelei societăți urmând să se prezinte la Ț. Alba Iulia, în vederea solicitării acordării creditului în acest scop.

Astfel, a arătat instanța, din declarațiile inculpatului D., rezultă că SC H. SRL Alba Iulia nu aparținea exclusiv soțiilor Soare și că o parte din acțiunile societății erau deținute de către cumnata inculpatului A., numita V. Mai rezultă din declarațiile inculpaților faptul că E. era angajata societății J. SA Alba Iulia de peste 15 ani, aceasta având și calitatea de director economic la această societate, iar soțul ei, inculpatul D., era cel care întocmea asigurările pentru firmele pe care le deținea inculpatul A.

Tot din declarațiile inculpaților rezultă că, cei care au întocmit efectiv antecontractul de vânzare-cumpărare și care s-au ocupat de toate documentația necesară, în vederea obținerii creditului, au fost angajații societății J. SA Alba Iulia și numitul W., administrator al SC AA. SRL Alba Iulia, societate la care SC J. SA deține pachetul majoritar.

Din declarațiile inculpaților, prima instanță a mai reținut că cel care a avut inițiativa și care i-a consiliat pe soții E., în vederea achiziționării imobilului a fost inculpatul A., acesta spunându-le și de la care bancă să ceară împrumutul. De asemenea, mai rezultă că, inculpatul A. a fost în legătură directă cu coinculpata F., aceasta fiind informată despre faptul că imobilul urmează să se vândă.

Prin urmare, instanța și-a format convingerea că acel antecontract de vânzare-cumpărare încheiat între A. și SC H. SRL Alba Iulia era unul fictiv, părțile cunoscând încă de la începutul tranzacției că imobilul avea instituit garanții, astfel că era foarte greu ca, ulterior, să se perfecteze contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică.

Totodată instanța a considerat că din actele de la dosar rezultă că și acel contract de închiriere întocmit de SC H. SRL Alba Iulia și Biroul notarului public F. era unul fictiv, fiind întocmit doar pentru a se obține creditul de 550.000 lei.

Fictivitatea acestui contract s-a constatat că rezultă din faptul că acesta a fost rezoluționat după ce s-a virat suma de 550.000 lei în contul inculpatului A., din faptul că în perioada 25 septembrie - 16 octombrie 2008, cuprinsă între momentul încheierii contractului de închiriere și cel al rezoluțiunii, chiria a fost achitată tot inculpatului A. și din aceea că ulterior rezoluțiunii contractului de închiriere încheiat cu SC H. SRL Alba Iulia chiria a fost achitată tot inculpatului A., valoarea fiind tot de 100 de euro pe lună, iar Biroul Notarului Public F. nu a achitat societății SC H. SRL Alba Iulia, în toată această perioadă, vreo sumă cu titlu de chirie.

Prin urmare, s-a reținut de curtea de apel că inculpatul A. în luna septembrie 2008, cu intenție, i-a ajutat pe inculpații D. și E., primul administrator, al doilea asociat al SC H. SRL Alba Iulia, să inducă în eroare reprezentanții Ț. Sucursala Alba, cu ocazia încheierii contractului de credit din 25 septembrie 2008, prin folosirea unor înscrisuri fictive, respectiv antecontract de vânzare-cumpărare și contract de închiriere, cu scopul de a obține pentru el un folos material, respectiv suma de 550.000 de lei.

De asemenea, s-a reținut în sarcina inculpatei E. că a indus în eroare reprezentanții Ț. Sucursala Alba cu ocazia încheierii contractului de credit invocat mai sus, constând în aceea că a folosit înscrisuri false, respectiv acel antecontract de vânzare-cumpărare și contractul de închiriere, în scopul de a obține un credit de 550.000 lei în folosul inculpatului A.

În sarcina inculpatului D. s-a reținut că i-a indus în eroare reprezentanții Ț. Sucursala Alba Alba cu ocazia încheierii contractului de credit invocat mai sus, constând în aceea că a prezentat înscrisurile false arătate mai sus, cu scopul de a obține un credit de 550.000 lei în folosul inculpatului A.

În sarcina inculpatei F. s-a reținut că a întocmit și a semnat un contract de închiriere conținând date și împrejurări nereale, fictive, în scopul de a ajuta pe inculpații D. și E., să inducă în eroare reprezentanții Ț. Sucursala Alba Iulia, cu ocazia încheierii unui contract în vederea acordării unui credit în valoare de 550.000 lei în folosul inculpatului A.

Faptele descrise mai sus, s-a arătat că întrunesc elementele constitutive a infracțiunii de înșelăciune, pentru soții E. în forma autoratului și pentru A. și F. în forma complicității și a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată comisă de inculpații A., F. și D.

În ceea ce privește prejudiciul cauzat SC Ț. de către acești inculpați s-a subliniat că această societate a susținut că la data de 15 decembrie 2011 creditele băncii au fost recuperate în integralitate, având în vedere despăgubirea primită în baza poliței DAF, cu excepția comisioanelor de administrare conturi curente în sumă de 312 lei.

Ca urmare, instanța i-a obligat pe inculpații A., E. și D. în solidar cu SC J. SA Alba Iulia la această sumă de bani.

Totodată, s-a dispus confiscarea de la inculpatul A. a sumei de 550.000 lei, reprezentând creditul acordat de L. și însușit de inculpat.

În ceea ce privește comiterea infracțiunilor de înșelăciune și fals în înscrisuri sub semnătură privată, reținute în sarcina inculpaților A. și C., prima instanță a reținut următoarele:

Inculpata C., atât în faza urmăririi penale cât și în fața instanței, practic, a recunoscut cele reținute în rechizitoriu.

Astfel, a reținut instanța, în declarația dată în fața instanței la dosar, inculpata a arătat că a fost angajată la SC J. SA, în anul 1987, ca agent economic, și că, începând cu anul 2008, a exercitat activitatea de secretariat pentru societatea SC Lider AA. SRL, societate care, deși scriptic nu aparținea inculpatului A., practic era gestionată de către acesta. În anul 2008 inculpatul A. i-a propus să devină asociat unic al SC I. SRL și ea a acceptat, deoarece știa că și alți colegi ai săi erau scriptic asociați unici ai unor agenți economici care, în realitate, erau gestionați de inculpatul A.

Inculpata a precizat că în momentul în care a dobândit calitatea de asociat unic al SC I. SRL, inculpatul A. i-a spus că o să facă un transfer de proprietate al imobilului în care își are sediul BB., imobil proprietate a soților A., respectiv acest imobil urma să treacă în proprietatea societății I.

A mai arătat că a devenit asociat unic al SC I. în 28 iunie 2008, iar antecontractul de vânzare-cumpărare imobiliară a fost încheiat la aproape 2 zile, fiind perfectat la biroul notarului public F. Inculpata a precizat că înscrisurile pentru solicitarea creditului bancar, i-au fost aduse de către numitul CC., administrator a SC AA. SRL, despre care inculpata a spus că, doar scriptic, era administratorul societății și că deciziile majore erau luate de către inculpatul A. Totodată a declarat că CC. a fost cel care s-a ocupat cu întocmirea întregii documentații, necesare pentru obținerea de către SC I. SRL a creditului bancar și că acest credit a fost solicitat pentru ca I. să achiziționeze imobilul în care funcționa SC BB., imobil care era coproprietatea soțiilor A.

A susținut că știa că trebuia să plătească un avans pentru a putea achiziționa acest imobil și că inculpatul A. i-a spus să nu-și facă probleme și, având în vedere că nu ea era cea care lua decizii, l-a crezut pe inculpat că va putea să achite avansul. A mai arătat că a constatat că avansul pentru imobil era de 1.100.000 lei în momentul în care s-a prezentat la notar pentru a semna antecontractul de vânzare-cumpărare, și că ea nu avea bani lichizi. Inculpata a susținut că, atunci când a semnat contractul, ea a fost luată cu mașina de către CC. și dusă la sediul băncii, unde a semnat contractul de credit, fără a analiza conținutul, precum și că, după perfectarea contractului de credit, banii au intrat în contul societății I. SRL, și că în ziua în care a obținut alimentarea contului societății CC. a venit și i-a dat să semneze ordinul de plată prin care creditul obținut era transferat în contul inculpatului A. Inculpata a arătat că a renunțat la calitatea de asociat unic al SC I. în anul 2009 și că societatea a fost preluată de E. și V., arătând că atâta timp cât a fost asociat unic al SC I. SRL nu a fost perfectat, în formă autentică, contractul de vânzare-cumpărare, deoarece inculpatul A. nu rezolvase problema ipotecilor ce grevau acest imobil.

Din cele de mai sus, precum și din celelalte acte din dosarul cauzei, respectiv documentele vizând acordarea creditului, prima instanță a reținut că C., persoană de încredere a inculpatului A., devine la data de 28 iulie 2008, la solicitarea inculpatului A., administrator și asociat unic al SC I. SRL Alba Iulia.

La data de 30 iulie 2008 SC I. SRL solicită de la Ț., Sucursala Alba Iulia, acordarea unui credit în valoare de 530.000 lei, reprezentând 82.81% din prețul achiziționării unui imobil aparținând inculpatului A. Pentru a putea garanta cu acest imobil, între A. și SC I. SRL se încheie în mod fictiv un antecontract de vânzare-cumpărare, în care inculpatul A. se obliga să vândă SC I. SRL imobilul situat în Alba Iulia, cu suma de 177.000 euro. În acel antecontract s-a prevăzut în mod nereal, că SC I. SRL, reprezentat de C., a achitat lui A. un avans de 110.000 lei.

La data de 31 iulie 2008 se obține creditul de 530.000 lei de la Ț. iar prin ordinul de plată din 31 iulie 2008 inculpata C. virează suma în contul personal al inculpatului A. Ulterior C. cesionează părțile sociale a societății SC I. SRL în favoarea numitelor E. și V.

Din cele de mai sus, instanța a reținut că rezultă cu claritate că scopul inculpaților a fost acela de a induce în eroare banca, respectiv să o determine să acorde credit SC I. SRL, societate ce era controlată de către inculpatul A., care nu putea să obțină alte credite deoarece imobilele cu care se garanta aveau instituite ipoteci. Mai rezultă că sumele obținute cu titlu de credite erau virate în contul personal al inculpatului și erau folosite de către acesta pentru el, în folos propriu, precum și că, după ce banii intrau în contul inculpatului A., nu se mai încheia contractul în formă autentică, iar societatea intra practic în insolvență.

Prin urmare, curtea de apel a reținut că inculpatul A. a comis infracțiunea de înșelăciune în forma complicității, constând în aceea că, cu intenție, a ajutat-o pe inculpata C. să inducă în eroare Ț. sucursala Alba, cu ocazia încheierii unui contract de credit, prin folosirea unui înscris fictiv, cu scopul de a obține pentru el suma de 530.000 lei. De asemenea, s-a constatat că inculpatul a comis și infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, constând în aceea că a întocmit și a semnat antecontractul de vânzare-cumpărare a imobilului situat în Alba Iulia, în care s-a consemnat în mod fictiv promisiunea de vânzare a imobilului, acest antecontract fiind încredințat inculpatei C. spre a fi folosit în vederea obținerii creditului.

În ceea ce o privește pe inculpata C., s-a reținut că a comis infracțiunile de înșelăciune, constând în aceea că, în calitate de administrator a SC I. SRL Alba Iulia a indus în eroare reprezentanții Ț. Sucursala Alba, cu ocazia încheierii unui contract de credit, prin prezentarea unui înscris fals, cu scopul de a obține acordarea unui credit în sumă de 530.000 lei în folosul inculpatului A., și fals în înscrisuri sub semnătură privată, constând în aceea că a semnat și a folosit la Ț. Sucursala Alba în vederea obținerii creditului un antecontract de vânzare-cumpărare, în care s-a prevăzut în mod fictiv că urma să cumpere imobilul de la inculpatul A.

Prima instanță a reținut apărarea inculpatei C., care, deși a descris cu lux de amănunte modalitatea în care s-a obținut acest credit și modalitatea în care banii au intrat în posesia inculpatului A., nu s-a simțit vinovată de comiterea faptelor și a solicitat achitarea, motivând că nu a avut intenția comiterii faptelor deoarece acel gen de tranzacții era unul frecvent în cadrul firmelor inculpatului A.

Această apărare a inculpatei nu a fost luată în considerare de către instanță, apreciindu-se că probele de la dosar demonstrează că inculpata știa că urmează să fie asociat unic al SC I. SRL, doar fictiv, că cel care conducea efectiv societatea, era inculpatul A., și mai știa că nu avea bani pentru achitarea avansului la cumpărarea imobilului, că împrumutul era solicitat practic pentru inculpatul A., societatea I. neurmând să beneficieze de acest împrumut, deoarece nu putea să cumpere imobilul.

În ceea ce privește prejudiciul cauzat de către acești inculpați băncii, s-a subliniat că această bancă a susținut că, la data de 15 decembrie 2011, creditele băncii au fost recuperate în integralitate având în vedere despăgubirea primită în baza poliței DAF, și că nu au fost recuperate comisioanele de administrare, conturi curente în sumă de 639,94 lei. Ca urmare, instanța l-a obligat pe inculpatul A., în solidar cu C. și cu SC J. SA Alba Iulia, la această sumă de bani.

Totodată s-a dispus confiscarea de la inculpatul A. a sumei de 530.000 lei, reprezentând creditul acordat de L. și însușit de acesta.

În ceea ce privește individualizarea pedepselor ce s-au aplicat inculpaților, au fost avute în vedere prevederile art. 74 C. pen., privitoare la gravitatea faptelor și periculozitatea inculpaților.

Astfel, în ceea ce-l privește pe inculpatul A., s-a luat în considerare că infracțiunile comise sunt deosebit de grave, că practic a fost cel care i-a determinat pe inculpații C., D., E. și F. să comită faptele, și că, după începerea urmăririi penale, inculpatul a părăsit teritoriul țării, sustrăgându-se urmăririi penale și cercetării judecătorești. De asemenea, s-a ținut cont și de sumele mari de bani care au fost însușite de către acest inculpat.

Ca urmare, s-a apreciat că față de inculpat doar o pedeapsă privativă de libertate este de natură a asigura scopul educativ și preventiv al pedepsei.

La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului D., s-a ținut seama de împrejurările în care s-au comis faptele, precum și de faptul că acest inculpat se află la primul contact cu legea penală, că nu a recunoscut faptele, încercând să le minimalizeze.

Totodată, având în vedere că acest inculpat s-a prezentat în fața organelor de urmărire penală și în fața instanței, că este infractor primar și este cunoscut ca având un comportament corespunzător în societate, s-a apreciat că o pedeapsă a cărei executare să fie suspendată condiționat, este eficientă și suficientă, inculpatul prezentând suficiente garanții că pe viitor nu va comite alte fapte de natură penală.

La individualizarea pedepsei aplicate inculpatei E., s-a avut în vedere că și aceasta se află la primul contact cu legea penală, că s-a prezentat în fața organelor de urmărire penală și în fața instanței, făcând declarații.

De asemenea, s-a reținut că nu și-a recunoscut faptele și că a fost influențată de inculpatul A. în comiterea acestora.

Având în vedere că, din actele de la dosar, rezultă că inculpata este la primul contact cu legea penală și că a avut și are o atitudine corespunzătoare în societate, s-a apreciat că scopul pedepsei, de reeducare, poate să fie atins și dacă inculpata nu va executa pedeapsa ce se va aplica în regim de detenție. S-a considerat că o pedeapsă a cărei executare să fie suspendată condiționat, este suficientă și eficientă în ceea ce o privește.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpatei F., s-a ținut cont de împrejurările concrete în care s-au comis faptele, de pericolul sporit al acestor fapte și că inculpata s-a lăsat angrenată în comiterea faptelor de către inculpatul A.

Totodată s-a avut în vedere că inculpata nu a recunoscut faptele, dar că a avut o atitudine corespunzătoare în fața instanței, prezentându-se la termenele de judecată, ocazie cu care a făcut declarații.

Având în vedere că inculpata este la primul contact cu legea penală și că din actele de la dosar rezultă că este cunoscută ca o persoană cu un comportament corespunzător în societate s-a apreciat că și față de această inculpată se poate aplica o pedeapsă a cărei executare să fie suspendată condiționat, existând garanții certe că pe viitor nu va comite alte fapte de natură penală.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpatei C., s-a ținut cont de faptul că această inculpată a relatat cu exactitate modalitatea infracțională pusă la cale de coinculpatul A., atunci când a obținut creditul în numele SC I. SRL, ajutând organele de urmărire penală și instanța să clarifice împrejurările comiterii faptelor.

Totodată s-a reținut că această inculpată este la primul contact cu legea penală, și are un comportament corespunzător în societate.

Atitudinea inculpatei adoptată pe parcursul urmăririi penale și cercetării judecătorești, precum și faptul că aceasta este la primul contact cu legea penală, au fost apreciat de fiind de natură a crea instanței părerea că o pedeapsă a cărei executare să fie suspendată condiționat, este suficientă și eficientă în acest caz.

În ceea ce privește latura civilă a cauzei, în baza art. 19 rap. la art. 25 C. pen. a fost obligat inculpatul A. să plătească SC J. SA Alba Iulia, prin administrator judiciar K. S.P.R.L. suma de 2.047.292,48 lei, reprezentând despăgubiri civile.

Totodată, a fost obligat același inculpat, în solidar cu inculpații E. și D. și cu SC J. SA Alba Iulia, prin administrator judiciar K. S.P.R.L., să plătească părții civile L. SA suma de 312 lei, reprezentând comisioane datorate băncii.

Același inculpat a fost obligat, în solidar cu inculpata C. și cu SC J. SA Alba Iulia, prin administrator judiciar K. S.P.R.L., să plătească părții civile L. SA suma de 639,94 lei, reprezentând comisioane datorate băncii.

S-a confiscat de la inculpatul A., în conformitate cu art. 112 lit. a) C. pen. suma de 1.080.000 lei.

S-a menținut măsura asigurătorie instituită la data de 30 martie 2011 asupra următoarelor bunuri aparținând inculpatului A. și SC J. SA Alba Iulia:

- spațiu comercial înscris în C.F. x, nr. topo x/2/2/2/30023 Alba Iulia, situat în municipiul Alba Iulia;

- imobil înscris în C.F. x Alba Iulia, nr. topo x/9/X/1/2/1 situat în Alba Iulia;

- clădire și teren situate în Alba Iulia;

- clădire situată în Alba Iulia înscrisă în CF x;

- clădire situată în Alba Iulia înscrisă în CF x, nr. topo x/a/1, x/b/1, x/2/b/1;

S-a dispus anularea următoarelor acte:

- contractul de închiriere încheiat la data de 25 septembrie 2008, între Biroul Notarului Public F. și SC H. SRL;

- antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 24 septembrie 2008, între SC H. SRL și inculpatul A.;

- antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 31 iulie 2008, între SC I. SRL și inculpatul A.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., au fost obligați inculpații A., D., E., C. și F., la câte 3.000 lei, cheltuieli judiciare parțiale la stat, iar suma de 150 lei, reprezentând onorariu avocațial din oficiu, pe seama inculpatului D., s-a dispus a fi suportată din fondul Ministerului Justiției către Baroul Mureș.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Târgu Mureș și inculpații A., D., E., F. și C.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Târgu Mureș a considerat sentința atacată ca fiind nelegală și netemeinică, sub următoarele aspecte:

1) Nelegala aplicare a legii penale mai favorabile în cazul inculpaților A., D., E., F. și C., sens în care s-a susținut că instanța fondului a încălcat dispozițiile Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 a Curții Constituționale, schimbând încadrarea juridică dată faptelor prin actul de sesizare în încadrări juridice din legi penale succesive, prin combinarea acestora.

Totodată, s-a susținut că a fost încălcat art. 12 din Legea nr. 187/2012, în aplicarea pedepselor accesorii și complementare, acestea trebuind a fi aplicate inculpaților potrivit legii penale noi, mai favorabile. S-a solicitat aplicarea față de fiecare dintre inculpați, în temeiul art. 66 alin. (2) C. pen., a pedepsei complementare prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., precum și a pedepsei accesorii în baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen.

În același sens, s-a criticat aplicarea suspendării condiționate a executării pedepsei în cazul inculpaților D., E., F. și C. și s-a solicitat aplicarea art. 91 C. pen. privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

2) Greșita achitare a inculpatului A. pentru infracțiunea de înșelăciune în legătură cu SC G. SRL Cluj, a inculpatei B. pentru complicitate la aceeași infracțiune, precum și a inculpatului A. pentru infracțiunea de spălare de bani.

În esență, s-a arătat că, indiferent de tipul de acțiune juridică sau procedură deschise cu privire la imobilul "Hotel L." din Cluj-Napoca, situația juridică incertă a imobilului determina, în mod obiectiv, orice persoană interesată, în mod serios, să achiziționeze imobilul, la a-și reconsidera poziția.

Totodată, s-a susținut că, în mod subsecvent, fapta inculpatului A. de a disimula proveniența ilicită a sumei de 5.839.927 lei din suma de 7.306.800 lei plătită cu titlu de avans pentru antecontractul privind vânzarea imobilului, obținută de inculpat prin inducerea în eroare a reprezentanților SC G. SRL Cluj-Napoca, bani care au fost supuși operațiunii de reciclare, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de spălare de bani.

3) Greșita nereținere a alin. (2) al art. 244 C. pen. în cazul infracțiunii de înșelăciune imputate inculpaților A. și B., comisă în legătură cu SC G. SRL Cluj-Napoca, prin ignorarea existenței mijloacelor frauduloase folosite, respectiv prezentarea și invocarea de către cei doi inculpați a unui extras de carte funciară neactualizat.

Apelantul inculpat A. a criticat sentința atacată sub aspectul legalității și temeiniciei.

A solicitat achitarea, în temeiul art. 16 lit. a) C. proc. pen., pentru complicitate la infracțiunile de înșelăciune în legătură cu SC H. SRL și în legătură cu SC I. SRL, susținând că raporturile juridice au fost de natură comercială. În motivarea acestei critici, a arătat că infracțiunea de înșelăciune, sub aspectul laturii subiective, presupune existența intenției de a induce în eroare pe reprezentanții băncii, or, inculpatul nu poartă nicio vină față de riscul asumat de bancă privitor la derularea ulterioară a contractului, băncii fiindu-i puse la dispoziție situația financiară a societății și extrasele de carte funciară, aceasta având cunoștință de existența ipotecii înscrise. A mai precizat că nu s-a ajuns la încheierea contractului dintre SC I. SRL și SC J. SRL deoarece a existat creditul ipotecar, iar Banca U. nu și-a dat acordul de ridicare a ipotecii.

Referitor la infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată pentru care s-a dispus condamnarea sa prin sentința apelată, inculpatul a solicitat achitarea în temeiul art. 16 lit. a) C. proc. pen., învederând că prevederile art. 290 C. pen. anterior pot fi reținute numai în condițiile în care asupra actului sub semnătură privată se acționează prin contrafacerea scrierii sau a subscrierii, or, în prezenta cauză, este vorba de antecontractul de vânzare-cumpărare care reprezintă voința părților.

Totodată, inculpatul a solicitat achitarea în temeiul art. 16 lit. a) C. proc. pen., pentru infracțiunea de delapidare, arătând că nu există probe de vinovăție, că există acte privind încasările sau ridicările de bani de către inculpat, precum și că nedepunerea la termen a avansurilor spre decontare sau a restului de bani necheltuiți pentru procurarea de materiale, nu constituie infracțiune, aplicându-se penalități.

În subsidiar, pentru ipoteza în care instanța de apel apreciază că se face vinovat de comiterea infracțiunilor, în esență, inculpatul a susținut să se constate că legea penală mai favorabilă, în ceea ce îl privește, este legea penală veche, făcând trimitere la decizia 265/2014 a Curții Constituționale, să se repună în individualitatea lor pedepsele, să se dea eficiență circumstanțelor atenuante ce pot fi reținute în favoarea inculpatului, să se suspende condiționat executarea pedepsei și, pe latură civilă, să se reaprecieze cu privire la prejudiciul reținut.

De asemenea, apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpatul A. a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 16 lit. f) C. proc. pen și încetarea procesului penal ca efect al împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale pentru complicitate la infracțiunile de înșelăciune și pentru infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, învederând că Înalta Curte de Casație și Justiție, printr-o decizie pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, a statuat că prescripția este o instituție de sine stătătoare.

Apelanta inculpată F. a solicitat achitarea în temeiul art. 16 lit. a) C. proc. pen. pentru complicitate la înșelăciune și fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În esență, s-a arătat că contractul de închiriere cu SC H. SRL a fost încheiat sub condiția ca societatea comercială să fie proprietarul imobilului astfel încât să poată dispune de acesta, iar imobilul să nu fie grevat de sarcini, însă aceste condiții nu au fost îndeplinite, astfel că executarea contractului de închiriere nu a început. S-a mai precizat că, pentru a obține creditul bancar, E. și D. au prezentat la Ț. contractul de închiriere încheiat cu Biroul Notarial DD. fără a-i spune nimic despre acest fapt, inculpata necunoscând în septembrie 2008 că plata prețului imobilului urma să se realizeze prin contractarea unui împrumut bancar de către SC H. SRL. Totodată, s-a susținut că solicitarea extraselor de informare, în regim de urgență, i-au creat convingerea că urmează a fi folosite la Banca U. pentru redactarea adreselor de radiere a ipotecilor, iar solicitarea extraselor de carte funciară, pentru autentificare în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică. S-a arătat că, întrucât SC H. SRL întârzia în continuarea lucrărilor de investiții în spațiul respectiv, s-a rezoluționat pe cale amiabilă contractul de închiriere, context în care investițiile au continuat pe cheltuiala sa, iar suma de 100 lei/lună, cu titlu de chirie a fost achitată, în continuare familiei A.

Apărarea a învederat că obținerea creditului de către SC H. SRL de la Ț. nu s-a realizat prin manopere dolosive, după cum rezultă din declarațiile martorilor EE., FF., GG., funcționari bancari care, în viziunea apărării, au comis infracțiunea de abuz în serviciu în dauna băncii.

În privința falsului în înscrisuri sub semnătură privată, s-a menționat că nu există nicio probă administrată în acest sens, nefiind dovedit că contractul de închiriere din 25 septembrie 2008 încheiat între Biroul Notarial DD. și SC H. SRL este fictiv, plăsmuit, adică nu ar reflecta realitatea. De asemenea, s-a susținut că înscrisul respectiv nu este rezultatul unei contrafaceri a scrierii sau a subscrierii și nu se poate susține că este alterat astfel încât să fie îndeplinite condițiile prev. de art. 288 C. pen. anterior. Apărarea a precizat că doar art. 322 din actualul C. pen. incriminează falsul în înscrisuri sub semnătură privată indiferent că s-a realizat ca fals material sau ca fals intelectual.

Apelanții inculpați D. și E., prin motivele de apel scrise și cele susținute oral de apărătorul ales, în esență, au solicitat:

- achitarea în temeiul art. 16 lit. a) C. proc. pen. - fapta nu există;

- achitarea în temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală așa cum a fost săvârșită ori nu a fost săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de lege;

- achitarea în temeiul art. 16 lit. c) C. proc. pen. - nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea;

- achitarea în temeiul art. 16 lit. d) C. proc. pen. - există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;

- lăsarea nesoluționată a acțiunii civil în baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen. având în vedere că persoana vătămată Ț. și-a recuperat tot prejudiciul.

În esență, s-a susținut să se aibă în vedere că au prezentat Ț. situația reală a imobilului pe care l-au cumpărat, nu au ascuns că avea ipotecă de rangul I în favoarea Băncii U., că au depus toate documentele solicitate și au constituit chiar garanții personale materializate în două bilete la ordin avalizate în alb. S-a arătat că nu li s-a adus la cunoștință că trebuie informată Banca U. de transferul de proprietate, vizând spațiul cumpărat de SC H. SRL de la inculpatul A. și nici că piesa cheie a acordării creditului o constituia contractul de cesiune a chiriei încheiat cu BNP F. În susținerea cererii de achitare, apărarea a precizat că urma să se inscripționeze o ipotecă imobiliară asupra spațiului cumpărat după încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică. S-a mai evidențiat că s-a încheiat o poliță de asigurare a creditului iar partea civilă L. și-a recuperat întregul prejudiciu în baza poliței de asigurare, ceea ce impunea ca dosarul să fi fost corect și complet întocmit.

Apărarea a mai învederat că ratele de credit au fost achitate din alte conturi și nu din contul contabil numărul 706 aferent veniturilor din redevențe, locații de gestiune, chirii, unde trebuia evidențiată încasarea chiriei, iar persoana vătămată avea cunoștință de această situație fiindu-i prezentate tot timpul documentele contabile spre revizuire.

În plus, s-a menționat că directorul Sucursalei Alba a Ț., EE. a susținut că persoana vătămată nu a fost indusă în eroare și că, dacă contractul de vânzare-cumpărare nu s-ar fi încheiat în formă autentică, banca avea posibilitatea să rezilieze contractul de credit și să declare creditul exigibil, ceea ce nu s-a întâmplat.

Totodată, inculpații au precizat că nu este culpa lor că nu s-a încheiat contractul în formă autentică, ci culpa aparține inculpatului A. care care nu a vrut niciodată să se prezinte în fața notarului public pentru a muta ipoteca inscripționată de pe imobilul cumpărat de ei pe un alt imobil, pentru a se încheia act translativ de proprietate în formă autentică.

Prin urmare, inculpații au susținut că nu se fac vinovați de infracțiunile reținute în sarcina lor, aflându-se sub incidența unei cauze de neimputabilitate, respectiv eroarea invincibilă care presupune imposibilitatea evitării unei percepții false a realității, date fiind acțiunile de inducere în eroare ale inculpatului A. și acțiunile posibil neglijente ale angajaților bancari. Astfel, au fost în eroare atât cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare asupra imobilului, cât și cu ocazia încheierii contractului de credit cu partea civilă Ț. Tot apărarea inculpaților a susținut că inculpații nu au acționat în cunoștință de cauză în mecanismul financiar, fiind victime absolute ale inculpatului A. care, folosindu-se de influența pe care o avea asupra lor, ca prieteni, dublată de credibilitatea și încrederea ce i-o acordau lui și potenței sale financiare, i-a influențat să intre în această sferă a câmpului infracțional. Cumulativ, apărarea a precizat că inculpata E. era director economic la SC J. SA, iar inculpatul A., în calitatea sa de administrator, își amenința angajații cu disponibilitatea, însăși inculpata declarând că a fost de acord cu semnarea contractelor întrucât, la vârsta ei, nu dorea să rămână fără serviciu. Ca atare, față de aceste împrejurări, s-a susținut că se impune reținerea constrângerii morale prev. de art. 25 C. pen.

În subsidiar, inculpații au solicitat renunțarea la aplicarea pedepsei, în temeiul art. 396 alin. (3) C. proc. pen. rap. la art. 80 C. pen. cu aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen. sau amânarea aplicării pedepsei în temeiul dispozițiilor art. 396 alin. (4) C. proc. pen. rap. la art. 83 - 90 C. pen.

Înalta Curte mai constată că, prin motivele scrise, inculpații D. și E. au solicitat și încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 lit. g) C. proc. pen., ca urmare a împăcării cu partea civilă Ț., acord care, însă, nu a intervenit între părți. De altfel, prin concluziile formulate cu prilejul dezbaterilor orale pe fondul apelurilor, apărarea inculpaților nu a mai susținut această cerere.

Apelanta inculpată C. a solicitat achitarea, în temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen., pentru înșelăciune și achitarea, în temeiul art. 16 lit. a) sau art. 16 lit. b) C. proc. pen., pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată. În subsidiar, s-a precizat prin motivele scrise de apel, că sunt incidente dispozițiile art. 16 lit. c) C. proc. pen., neexistând probe că inculpata a săvârșit infracțiunile.

În esență, apărarea inculpatei a arătat că tranzacțiile între societățile inculpatului A., precum și între acesta ca persoană fizică și societățile reprezentate de către acesta erau frecvente. Mai mult, și în situația în care se încheiau antecontracte de vânzare-cumpărare cu privire la un imobil grevat de sarcini, contractul în formă autentică s-a încheiat de fiecare dată, cu acordul creditorului ipotecar prin stingerea sau mutarea ipotecii pe un alt imobil. Având în vedere renumele de "om de afaceri ce dispunea de lichidități financiare pentru investiții" pe care îl avea inculpatul A., inculpata a apreciat tranzacția ca pe o chestiune de afaceri, ce urma să se finalizeze ca și celelalte.

Referitor la acordarea creditului, s-a învederat că inculpata nu s-a ocupat de identificarea instituției de credit, de negocieri sau de pregătirea dosarului în vederea acordării creditului, motiv pentru care nu se poate reține în sarcina sa o intenție de inducere în eroare a unității bancare. La data de 31 iulie 2008 împreună cu martorul CC., inculpata s-a prezentat la Ț. Sucursala Alba unde documentația pentru credit era pregătită, semnând contractul și celelalte acte de garanție, fără vreo discuție prealabilă. Până la 16 ianuarie 2009, când i-a încetat calitatea de administrator, inculpata a arătat că nu a fost încheiat contractul în formă autentică, inculpatul A. spunându-i că nu se poate perfecta întrucât nu a primit acordul creditorului ipotecar.

Apărarea inculpatei a învederat că înscrisurile depuse la dosarul de credit au fost considerate suficiente pentru acordarea creditului, persoana vătămată cunoscând starea reală a imobilului, astfel că nu a existat o inducere sau menținere în eroare din partea inculpatei, nefiind realizată latura obiectivă a infracțiunii de înșelăciune. În această ordine de idei, s-a arătat că clauzele contractuale impuneau în sarcina împrumutatului, două obligații viitoare, care pentru a fi duse la îndeplinire, presupuneau și acordul unei terțe persoane, creditorul ipotecar, aspect cunoscut și însușit de către bancă la momentul acordării creditului.

Sub aspect subiectiv, inculpata a arătat că a acționat fără vinovăție întrucât de administrarea faptică a societății s-a ocupat inculpatul A., cel care lua deciziile în cadrul societăților din grupul său de firme. Totodată, s-a învederat că, în dosarul disjuns, funcționarii bancari sunt cercetați pentru abuz în serviciu, în timp ce, pentru acordarea creditului către SC I. SRL, inculpatei i se reține infracțiunea de înșelăciune.

Referitor la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, apărarea inculpatei a susținut că nu s-a acționat asupra înscrisului pretins falsificat (antecontractul de vânzare-cumpărare) prin alterare sau contrafacere, ceea ce face la latura obiectivă a infracțiunii să nu fie îndeplinită. De asemenea, referitor la acuzarea că înscrisul face referire la fapte necorespunzătoare adevărului, s-a arătat că convingerea inculpatei a fost că transferul de proprietate va avea loc conform înțelegerii.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, precum și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 417 C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Motivul de apel susținut de procuror privind nelegala stabilire a legii penale mai favorabile în cazul inculpaților A., D., E., F. și C., este nefondat.

Prin Decizia nr. 2/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în M. Of. nr. 319/30.04.2014, s-a stabilit, în aplicarea art. 5 C. pen., că prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă față de instituția pedepsei. În acest sens, s-a decis că, în situația în care, noul C. pen. prevede limite de pedeapsă și un mod de calcul al termenelor de prescripție diferit de vechiul C. pen., într-o primă etapă se va determina legea penală mai favorabilă cu privire la pedeapsă, iar într-o a doua etapă se va stabili legea penală mai favorabilă în cazul instituției autonome a prescripției răspunderii penale, situație ce va presupune observarea în cadrul aceleiași legi a tuturor dispozițiilor incidente (durata termenului de prescripție, întreruperea și suspendarea cursului prescripției).

Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 265/2014, publicată în M. Of. nr. 372/20.05.2014, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 5 C. pen. sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile.

Instanța de apel mai notează că, în conformitate cu art. 5 alin. (2) C. pen., dispozițiile alin. (1) ale aceluiași articol se aplică și actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții mai favorabile.

Făcând aplicarea la prezenta speță a considerentelor anterior enunțate, se constată că interpretarea dată dispozițiilor art. 5 alin. (1) C. pen. până în data de 20 mai 2014, când s-a publicat în M. Of. Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale, respectiv că acest text legal permitea combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile, era mai favorabilă, întrucât determinarea legii penale mai favorabile se realiza în raport cu fiecare instituție de drept penal care se aplica în mod autonom, acest mod de aplicare a art. 5 C. pen. fiind consfințit prin Decizia nr. 2/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Odată cu publicarea în data de 20 mai 2014, în M. Of., a Deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 C. pen. au fost considerate constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile, ceea ce înseamnă că, anterior acestei date, interpretarea și aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. a reprezentat o lege penală mai favorabilă decât interpretarea și aplicarea aceluiași text legal realizată după 20 mai 2014.

Pe cale de consecință, art. 5 alin. (2) C. pen., care prevede că dispozițiile alin. (1) se aplică și actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții mai favorabile, este incident în cauză.

Astfel, instanța de apel nu poate da eficiență juridică Deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale prin care s-a statuat aplicarea globală a legii penale mai favorabile. Art. 5 alin. (2) C. pen. consfințește o jurisprudență constantă, în sensul că un act declarat neconstituțional continuă să se aplice, dacă este mai favorabil, situațiilor născute sau aflate la un moment dat sub imperiul lui.

Ca atare, cum sistemul aplicării, prin sentința apelată, a legii penale mai favorabile pe criteriul instituțiilor penale autonome, este mai favorabil inculpaților A., D., E., F. și C., Înalta Curte constată că este neîntemeiat motivul de apel al procurorului prin care s-a susținut încălcarea dispozițiilor Deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale deoarece interpretarea dată art. 5 alin. (1) C. pen. prin decizia instanței supreme are caracter de lege penală mai favorabilă, urmând a fi aplicabilă, în virtutea acestui caracter, situațiilor care s-au aflat, la un moment dat, sub imperiul ei.

Curtea de apel, ca primă instanță de fond, nu avea posibilitatea să aplice dispozițiile Deciziei nr. 265 pronunțate la 6 mai 2014 de Curtea Constituțională întrucât potrivit art. 147 din Constituție deciziile instanței de contencios constituțional sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor de la data publicării în M. Of., iar decizia în discuție a fost publicată la 20 mai 2014, după pronunțarea sentinței apelate, în prezenta cauză, la 15 mai 2014.

În sensul celor enunțate, se mai notează că, deși apelul procurorului este promovat în defavoarea inculpaților, acest aspect nu ar putea reprezenta un temei pentru instanța de apel de a face aplicarea, în cauză, a Deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale deoarece regula aplicării legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, inclusiv prin prisma prevederilor art. 5 alin. (2) C. pen., se subscrie principiului legalității.

Cât privește solicitarea procurorului de aplicare față de inculpați a pedepselor complementare și accesorii și suspendarea executării pedepsei sub supraveghere în temeiul art. 91 C. pen., potrivit legii penale noi (apreciată de procuror mai favorabilă), Înalta Curte constată că nu poate fi primită, raportat la considerentele anterior prezentate.

Inculpaților condamnați le-a fost aplicată pedeapsa accesorie prev. de art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. anterior (inculpatul A.), după caz, cea prev. de art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. anterior (ceilalți inculpați), în considerarea faptului că pedepsele aplicate inculpaților au fost contopite în conformitate cu dispozițiile art. 33 și art. 34 C. pen. anterior, dispoziții mai favorabile față de cele privind contopirea prevăzute de art. 39 din noul C. pen., iar potrivit art. 71 alin. (2) din vechiul C. pen. condamnarea la pedeapsa închisorii atrage de drept aplicarea pedepsei accesorii.

Unitatea dintre incriminare și pedeapsă exclude posibilitatea, în cazul legilor succesive, să se combine incriminarea dintr-o lege cu pedeapsa dintr-o altă lege.

Prin urmare, critica parchetului referitoare la neaplicarea pedepsei complementare nu poate fi examinată decât prin raportare la legea penală mai favorabilă identificată în raport de fiecare infracțiune în parte.

Or, pedeapsa complementară nu este obligatoriu a fi aplicată față de cuantumul pedepselor aplicate inculpaților pentru infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. deoarece conform art. 67 alin. (2) C. pen. aplicarea pedepsei interzicerii unor drepturi ca pedeapsă complementară este obligatorie când legea prevede această pedeapsă pentru infracțiunea săvârșită, iar dispozițiile alin. (1) și alin. (2) ale art. 244 C. pen. nu impun aplicarea pedepsei complementare.

De asemenea, în privința infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 din vechiul C. pen., pedeapsa complementară prev. de art. 64 din vechiul C. pen. nu este obligatoriu a fi aplicată întrucât art. 65 alin. (2) din vechiul C. pen. prevede că acest tip de pedeapsă este obligatorie când legea o prevede iar art. 290 din vechiul C. pen. nu cuprinde o astfel de dispoziție. În plus, față de cuantumul pedepselor aplicate pentru această infracțiune, de 6 luni închisoare (inculpații C., D., F.) și de 1 an închisoare (inculpatul A.), ar fi nelegală aplicarea unei pedepse complementare deoarece art. 65 alin. (1) din vechiul C. pen. impune condiția ca pedeapsa principală stabilită să fie ce cel puțin 2 ani închisoare.

Analizând motivul de apel al procurorului și prin prisma necesității aplicării pedepsei complementare alături de pedeapsa principală aplicată inculpaților pentru infracțiunea de înșelăciune, Înalta Curte apreciază că nu se justifică a fi stabilită în sarcina inculpaților în raport de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana inculpaților, precum și modalitatea de executare a pedepsei rezultante stabilite pentru inculpații F., D., E. și C., care a fost just individualizată, după cum va arăta, în continuare, și instanța de apel.

Nici critica procurorului referitoare la modalitatea de individualizare a executării pedepsei de către prima instanță, în sensul că trebuiau aplicate dispozițiile art. 91 C. pen. privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei în cazul inculpaților F., D., E. și C., nu poate fi primită, dispozițiile art. 81 C. pen. anterior fiind mai favorabile.

În privința motivului de apel formulat de procuror privind greșita achitare a inculpatului A. pentru infracțiunea de înșelăciune în legătură cu SC G. SRL Cluj, a inculpatei B. pentru complicitate la aceeași infracțiune, precum și a inculpatului A. pentru infracțiunea de spălare de bani, Înalta Curte constată că este neîntemeiat.

Prin actul de sesizare a instanței, s-a reținut, în esență, că, în cursul anului 2005, SC J. SA Alba Iulia, administrată de către inculpatul A., a achiziționat prin vânzare-cumpărare de la SC Hotel L. SA București, cu credit bancar contractat de la Ț. - Sucursala Alba, imobilul denumit "Hotel L." situat în Cluj-Napoca, înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca.

Actul de vânzare-cumpărare a fost redactat de către inculpata B., iar în clauzele finale (art. 5.1 din contract) s-a menționat faptul că imobilul în discuție face obiectul unei cereri de retrocedare formulate în baza Legii nr. 10/2001 de către Colegiul Q. din Debrețin.

Ulterior, întrucât avea nevoie de lichidități, inculpatul A. a hotărât să vândă acest imobil, sens în care a apelat la serviciile societății de intermediere SC G. SRL Cluj-Napoca administrată de către martora M., în vederea găsirii unui cumpărător.

La începutul lunii mai 2008, martora M. a adus la cunoștință inculpatului A. că a găsit un cumpărător interesat să achiziționeze imobilul.

Astfel, inculpatul A. a comunicat martorei M. că imobilul poate fi vândut la prețul de 10 milioane de euro, cu condiția achitării într-un interval de 2 - 3 zile, în avans, a sumei de 2 milioane euro motivând că are nevoie de disponibilități bănești, iar imobilul este grevat de sarcini (înscrise în cartea funciară), astfel că avansul respectiv este necesar pentru depășirea impasului financiar precum și în vederea achitării datoriilor și radierii sarcinilor.

Avansul urma a fi achitat de către SC G. SRL Cluj-Napoca (având ca obiect de activitate intermedieri imobiliare) deoarece potențialul cumpărător nu dorea să i se cunoască identitatea fapt ce ar fi putut modifica prețul, urmând ca, ulterior, contractul de vânzare-cumpărare să fie cesionat în favoarea investitorului de către interpus.

La data de 12 mai 2008 a fost încheiat Contractul de mandat nr. 154/2008 prin care SC R. SRL Cluj-Napoca a împuternicit SC G. SRL Cluj-Napoca să cumpere imobilul, fiind prevăzută contractual (art. 5.1 alin. (1) lit. a) obligația de a păstra confidențialitatea cu privire la existența acestui contract de mandat.

La data de 14 mai 2008 între SC J. SA Alba Iulia, reprezentată de inculpatul A. și SC G. SRL Cluj-Napoca, reprezentată de martora M. s-a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul menționat anterior, fiind stabilit prețul total la suma de 10 milioane euro, din care promitentul-cumpărător a achitat, în doua rânduri, cu titlu de avans, suma totală de 2 milioane euro, diferența de 8 milioane euro urmând să fie plătită la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

În perioada următoare, reprezentanții SC G. SRL Cluj-Napoca au aflat că față de imobilul obiect al antecontractului în cauză erau demarate proceduri de retrocedare în baza Legii nr. 10/2001 de către Colegiul Q. Debrețin (din anul 2001) și, separat, de către Eparhia Reformată din Ardeal (din anul 2003) iar, pentru dezvoltarea proiectului imobiliar, SC J. SA Alba Iulia și-a asumat, în cursul procedurii de obținere a autorizației de construire, obligația de a închiria 100 locuri de parcare de la Regia Autonomă a Domeniului Public Cluj-Napoca, fapt care ar fi obligat cumpărătorul ca, după dobândirea proprietății tabulare, să plătească aproximativ 120.000 euro/anual, cu titlu de chirie.

Procurorul a mai reținut că, având în vedere caracterul oneros al acestei obligații, precum și existența cererilor de retrocedare care, de fapt, afectau antecontractul de o condiție rezolutorie, în mod evident, promitenții-cumpărători nu ar fi consimțit la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare având ca obiect acest imobil. Mai mult decât atât nu ar fi procedat la executarea acestui antecontract, respectiv la plata sumei de 2 milioane euro către promitentul-vânzător SC J. SA, reprezentată legal de către inculpatul A., ca plată parțială din prețul de 10 milioane euro negociat de către cumpărător și inculpatul A. ajutat de coinculpata B.

În acuzare, s-a susținut că inducerea în eroare a reprezentanților promitentului-cumpărător a avut loc la momentul negocierilor și a semnării antecontractului când s-a efectuat plata sumei de 1,6 milioane euro către SC J. SA Alba Iulia, promitentul-cumpărător fiind menținut în eroare și la momentul achitării diferenței de 400 000 euro, și doar ulterior acestui din urmă moment promitenții-cumpărători au aflat despre existența cererilor de retrocedare și a obligațiilor patrimoniale asumate în relația cu Primăria Municipiului Cluj-Napoca.

Prin actul de sesizare a instanței, s-a arătat că, în mod evident, inculpatul A. cunoștea despre existența cererii de retrocedare și a obligațiilor asumate față de Primăria Cluj-Napoca și că, cu intenție, nu a adus la cunoștință aceste aspecte promitentului-cumpărător SC G. SRL Cluj-Napoca, ci 1-a lăsat să creadă cu ajutorul inculpatei B. că imobilul supus înstrăinării și cu privire la care părțile negociau clauzele și condițiile vânzării nu era grevat de alte impedimente de ordin juridic, care în mod imperativ trebuiau cunoscute de către cumpărător, decât cele înscrise în extrasul de carte funciară, impedimente care erau esențiale și determinante la formarea voinței de a contracta, ca și element esențial al contractului de vânzare-cumpărare.

Prin rechizitoriu, s-a mai reținut că, la momentul declanșării anchetei penale, SC R. SRL Cluj-Napoca, în calitate de cesionar al antecontractului de vânzare-cumpărare, avea promovată acțiune în justiție care se afla într-un stadiu procesual avansat, respectiv în apelul pârâților SC J. SA și A. promovat de aceștia împotriva hotărârii instanței de fond care a admis acțiunea civilă formulată de către reclamantul SC R. SRL Cluj-Napoca, astfel că numiții N. și M. au precizat că înțeleg să renunțe la calitatea de persoană vătămată în dosarul penal, exercitând separat acțiunea civilă, și au consimțit să fie audiați în procesul penal în calitate de martori.

În acord cu prima instanță, Înalta Curte consideră că probele administrate în cauză nu dovedesc dincolo de orice dubiu că, la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare și pe parcursul derulării acestuia, a existat intenția inducerii în eroare a promitenților-cumpărători.

Instanța de fond a dat eficiență dispozițiilor art. 103 C. proc. pen, referitoare la aprecierea probelor, evaluându-le în mod unitar, evidențiind probele ce au servit ca temei al pronunțării soluției de achitare, probe ce susțin nevinovăția inculpaților A. și B. Pe baza analizei amănunțite a probelor administrate în cursul urmăririi penale dar și a celor administrate în mod nemijlocit, prima instanță a reținut o situație de fapt concordantă conținutului mijloacelor de probă. Probele nu au înlăturat prezumția de nevinovăție, prevăzută de dispozițiile art. 4 C. proc. pen., în raport de acuzația adusă, vizând săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, ca autor de către inculpatul A. și, în calitate de complice, de către inculpata B.

Astfel, probele administrate în faza urmăririi penale și a cercetării judecătorești (în primă instanță și în apel) nu fac dovada inducerii în eroare a promitenților-cumpărători, nici la momentul negocierii și semnării antecontractului de vânzare-cumpărare a Hotelului L. când s-a plătit suma de 1,6 milioane euro și nici la momentul plății diferenței de avans de 400.000 euro, prin ascunderea existenței a două cereri de retrocedare a imobilului ce făcea obiectul antecontractului ori a obligației asumate de către inculpatul A. de a plăti circa 120.000 euro/an cu titlu de chirie pentru locuri de parcare către Regia Autonomă a Domeniului Public Cluj-Napoca.

În acest sens, instanța de apel constată că declarațiile martorilor M., P., N. și O. se coroborează între ele, dar și cu înscrisurile administrate în cauză, precum și cu declarațiile inculpatei B.

În esență, martorul O. (avocat) a reiterat, în fața instanței de apel, aceleași împrejurări de fapt pe care le-a susținut prin declarațiile anterioare date în proces (reținute de către prima instanță), și anume că: martora M. i-a comunicat că prețul imobilului "pentru săptămâna aceea" era de 10 milioane euro și că a încercat să temporizeze elanul acesteia în raport cu încheierea antecontractului pentru a avea timp să efectueze verificări specifice față de poziția imobilului și valoarea acestuia; la negocierea unor clauze ale antecontractului au participat M., A., B.

și HH. fiind stabilită modalitatea de plată a prețului și un avans care a fost împărțit în două tranșe, una de circa un milion plătibilă imediat iar diferența de până la 2 milioane euro pe măsură ce erau îndeplinite anumite condiții de către vânzător care țineau de radierea din cartea funciară a creditorilor; promitenta cumpărătoare a solicitat ca A. să își asume calitatea de fidejusor, să garanteze în situația în care se ajunge la restituirea avansului, precum și să existe obligația de plată a unor penalități, situație acceptată de inculpatul A. la explicația cumpărătorului că nu a existat timp pentru a se verifica proprietatea din punct de vedere juridic; că s-a discutat și despre eventualitatea unor cereri de retrocedare în curs de soluționare și că inculpatul A. a făcut trimitere la conținutul cărții funciare din care nu rezulta că ar fi existat la acel moment notificări nesoluționate, martorul arătând că momentul până la care puteau fi formulate notificări era anterior anului 2008; că era logic ca martora M. să dețină contractul prin care SC J. a dobândit proprietatea asupra Hotelului L. deoarece promova vânzarea acestuia și a întocmit o broșură cu aspecte de natură istorică, tehnică și comercială, existând o autorizație de renovare; că determinant pentru încheierea antecontractului a fost prețul iar nu referințele bune ale inculpatei B. - avocat, martora M. trecând peste sfaturile ce i le-a dat martorul O. ca avansul să fie mai mic și să se amâne încheierea antecontractului pentru a se face verificări amănunțite asupra situației juridice a imobilului la autoritățile relevante; că martora M. nu a acceptat să temporizeze semnarea antecontractului pentru că prețul era scăzut și a insistat ca totul să se rezolve repede, prețul anterior fiind de 16 sau 18 milioane euro; că în timpul cât s-a negociat antecontractul, anterior acestui moment și ulterior semnării, martora P., consilier juridic, a strâns informații de la autorități privind situația juridică a imobilului, depunând cereri; că pentru obținerea autorizației de construcție era obligatoriu să fie asigurate cele 100 de locuri de parcare, deoarece era vorba de un hotel, fiind o cheltuială posibilă pentru cel care dezvolta proiectul, de procedura de obținere a autorizației ocupându-se o firmă specializată, iar nu inculpata B.

Potrivit antecontractului de vânzare-cumpărare imobiliară din 14 mai 2008, înregistrat sub nr. 616 la SC G. SRL, inculpatul A. a semnat acest act juridic și în calitate de fidejusor a promitentului-vânzător, existând la art. 7.5 din antecontract clauza în conformitate cu care cumpărătorul are dreptul (fără a fi obligat) să notifice rezoluțiunea de plin drept a antecontractului conform art. 9.4, fără a fi obligat să dovedească un prejudiciu, și să solicite penalități conform art. 10, dacă oricare din declarațiile formulate de vânzător ori reprezentantul legal al acestuia se dovedește a fi nesinceră ori incompletă.

În timpul cercetării judecătorești în apel, martora P. a precizat că își menține declarațiile date anterior. A relatat că, în anul 2008, era consilier juridic la SC R. SRL și, în această calitate, a acționat pe perioada în care s-a pus problema tranzacționării Hotelului L.; la solicitarea lui N. a participat la o întâlnire la care au fost M., HH., A. și B. unde s-au discutat termenii unei posibile tranzacții - preț, termene de plată, predare, având rolul de a verifica extrasul de carte funciară care era mai vechi, prilej cu care inculpata B. a spus că nu există alte sarcini, interdicții care să privească acel imobil; că discuția nu s-a bazat pe contractul prin care SC J. SA a devenit proprietara imobilului, ci exclusiv pe extrasul de carte funciară, nefiindu-i însă solicitat lui A. actul prin care SC J. a dobândit titlul de proprietate; că reprezentanții cumpărătorului nu au pus în discuție la acel moment dacă există eventuale cereri de revendicare cu privire la imobil și nici nu s-a discuta această chestiune, ci doar despre creanțele înscrise în extrasul de carte funciară și ipoteca Băncii II.

Totodată, din coroborarea declarațiilor date de martora P. în cursul procesului rezultă că, în ziua semnării antecontractului de vânzare-cumpărare, a fost sunată de martora M. care a i-a cerut să verifice, cât poate de repede, dacă există vreo cerere de retrocedare a imobilului, motiv pentru care, întrucât era mijlocul zilei, iar programul primăriei era până la ora 15,00, a mers direct acolo, fiind pe stradă, și a redactat o cerere scrisă de mână. A mai declarat martora că, urmare plății unei tranșe din avans, ulterior, s-a deplasat la executorul judecătoresc pentru a ridica adresele de radiere a somațiilor de plată a vânzătoarei, pentru a le depune la biroul de carte funciară.

Inexistența intenției inculpaților A. și B. de inducere în eroare cu prilejul încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare a Hotelului L., precum și pe durata derulării acestuia reiese și din declarațiile date, pe parcursul procesului, de martora M.. Aceasta, în calitate de administrator și asociat al SC G. SRL era interesată să aibă în portofoliul societății, imobilul respectiv, mai ales după ce inculpatul A. și-a manifestat intenția de a vinde acel bun cu 10 milioane euro, motiv pentru care, la scurt timp s-a încheiat între SC G. SRL și SC J. SA un contract de intermediere. Martora M. a declarat că prețul de 10 milioane euro era valabil pe perioada a câteva zile, arătând că pentru consiliere s-a apelat la avocatul O. alături de consilierul juridic P., că s-a pus în discuție fidejusiunea și eventuale cereri de retrocedare, dar că nu își amintește dacă verificările, indicate de martorul O., le-a efectuat înainte sau după semnarea antecontractului, precum și că, pentru tranzacția respectivă, consilierea juridică era la fel de importantă pentru ambele părți.

În raport de conținutul probelor anterior enunțate, instanța ia sub beneficiu de inventar afirmația martorei M. că nu crede că a văzut vreodată contractul de achiziție de către SC J. SA a Hotelului L., date fiind relațiile anterioare ale martorei Cuc cu această firmă, dorința ca imobilul să facă parte din portofoliul SC G. SRL, obiectul de activitate al acestei din urmă societăți vizând piața imobiliară, precum și faptul că încheierea contractului de intermediere cu SC R. SRL presupunea cunoașterea anumitor date de identificare a imobilului ce făcea obiectul tranzacției. În același sens, se constată că, prin pct. 5.1. al contractului de intermediere din 12 mai 2008 se prevedea că SC G. SRL se obligă să efectueze o documentare primară privind situația juridică și comercială a imobilului.

Martorul N., administrator al SC R. SRL, în ordinea de idei a declarațiilor date în faza de urmărire penală și în primă instanță, a declarat în fața Înaltei Curți că, după negocieri de aproape o săptămână, când s-a stabilit prețul de 10 milioane de euro, cu un avans de 2 milioane euro, l-a angajat ca avocat pe O., pentru a se ocupa de aspectele juridice, analiza documentelor de proprietate și întocmirea antecontractului de vânzare-cumpărare; prima tranșă din avans a fost plătită chiar în ziua semnării antecontractului, iar diferența de până la 2 milioane euro a fost achitată după un interval de câteva zile chiar dacă proprietarul nu-și îndeplinise obligația de radiere a notărilor din cartea funciară, ținând seama că inculpatul A. a susținut că se va rezolva această problemă. Martorul a mai declarat că nu l-a întrebat pe inculpatul A., prin intermediul martorilor M. sau O., de ce nu i-a comunicat despre cererile de retrocedare înainte de încheierea antecontractului. Se remarcă faptul că, la urmărire penală, martorul N. a declarat că după încheierea antecontractului a solicitat Primăriei Municipiului Cluj-Napoca să comunice dacă există vreo cerere de retrocedare cu privire la imobilul în discuție.

Prin urmare, în baza probelor administrate în cauză, instanța de apel apreciază că, anterior semnării antecontractului, cumpărătorii au cunoscut riscul ca imobilul să facă obiectul unor cereri de retrocedare, această concluzie fiind susținută chiar prin precizarea martorului N., făcută în apel, că SC G. SRL a întreprins demersuri la Comisia de retrocedare, în ideea în care erau interesați, în continuare, în încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare.

Potrivit înscrisurilor aflate la dosar, SC L. București SA a comunicat Colegiului Q. Debrețin, în legătură cu notificarea imobilului din anul 2001, că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru restituire în natură, alegându-se să se formuleze o cerere în despăgubiri care a fost soluționată prin Sentința civilă nr. 2079/R pronunțată în Dosarul nr. x/3/2008, în care SC J. SA nu a fost parte, context în care nu este susținută acuzația că inculpații A. și B. ar fi putut cunoaște că exista o cerere de revendicare a imobilului din partea Colegiului Q. Debrețin.

Cât privește notificarea din 2003 a Eparhiei Reformate din Ardeal, instanța de apel constată că nu a fost adusă la cunoștința proprietarilor Hotelului L., neexistând probe că, în vreun mod, oricare ar fi fost acesta, inculpații A. sau B. ar fi avut cunoștință de această notificare.

Martorul W., care a preluat administrarea SC AA. SRL la propunerea inculpatului A. și care este finul acestuia, a declarat, în mod constant, că inculpata B. nu a participat la întâlnirea la care a avut loc semnarea antecontractului de vânzare-cumpărare a Hotelului L. Martorul a relatat că, în calitate de șofer, l-a condus în Cluj pe inculpatul A. la cabinetul de avocatură al martorului O., unde s-a semnat antecontractul, într-o zi pe la amiază, după discuții care au durat în jur de o oră, recunoscând dintre persoanele prezente pe martorii M. și O., martora B. nefiind prezentă.

Cu aceste probe se coroborează declarațiile inculpatei B. care a precizat că, în anul 2005, a participat în calitate de avocat la redactarea contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect Hotelul L., dintre SC L. SA București și SC J. SA, când a aflat că nu există nicio interdicție de înstrăinare sau de grevare, fiind adus la cunoștință că, în anul 2001, a existat o notificare pentru o revendicare în baza Legii nr. 10/2001 din partea Colegiului Q. din Debrețin și că notificarea a fost respinsă de SC L. SA, fără a se mai face vreun demers. În anul 2008, în contextul în care SC J. SA urma să vândă hotelul cu 10 milioane euro, inculpatul A. i-a solicitat să discute cu avocatul cumpărătorilor, martorul O., despre creanțele înscrise în cartea funciară. Inculpata a indicat că discuțiile s-au purtat în baza unui extras de carte funciară și a contractului de vânzare-cumpărare dintre SC L. SA București și SC J. SA, fiind abordată și problema acordului Băncii II. care avea înscrise ipoteci, precum și despre necesitatea acordului Ministerului Culturii întrucât hotelul făcea parte din patrimoniul cultural, urmând ca apoi să se redacteze un antecontract de vânzare-cumpărare de către martorul O. De asemenea, inculpata a arătat că SC J. SA nu a fost informată despre notificarea Eparhiei Reformate din Ardeal și că nu exista posibilitatea de a se cunoaște de existența unor cereri de despăgubiri aflate pe rolul instanțelor sau adresate A.N.R.P. decât dacă SC J. SA ar fi fost parte, precum și că, deși ulterior s-a aflat de această cerere, SC G. SRL a notificat, în scris, SC J. SA, la ce notar urma să se încheie contractul în formă autentică, ce demersuri s-au făcut pentru obținerea unui credit bancar pentru diferența de preț, iar în noiembrie 2008 s-a notificat că antecontractul a fost cesionat în favoarea unei societăți constituite în septembrie 2008, respectiv SC R. SRL.

Afirmațiile inculpatei B. se coroborează cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, în sensul că, potrivit adresei din 27 mai 2008, SC G. cunoștea la data respectivă împrejurarea că Hotelul L. era revendicat în baza Legii nr. 501/2002 de către Eparhia Reformată din Ardeal, iar comportamentul ulterior pe care a înțeles să îl adopte a fost să informeze SC J. SC cu privire la biroul notarial pe care l-a ales pentru semnarea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărarea, așa cum a comunicat prin adresa pe care a emis-o sub nr. 675 din 14 iulie 2008.

Relevant în privința temeiniciei soluțiilor de achitare dispuse de prima instanță este și faptul că, la data de 18 iulie 2008 s-a încheiat actul adițional nr. 2 la contractul de intermediere nr. 5062 din 12 mai 2008 prin care s-a stabilit că A., în nume propriu și pentru SC J. SA, datorează SC G. SRL suma de 125.000 euro plus TVA cu titlu de comision de intermediere, precum și că SC G. SRL datorează SC J. SA suma de 8 milioane euro cu titlu de rest preț.

De asemenea, cu adresa din 21 noiembrie 2008, SC G. SRL a comunicat SC J. SA că, începând cu 14 noiembrie 2008, a cesionat antecontractul de vânzare-cumpărare semnat la 14 mai 2008 societății SC R. SRL (inițial SC G. SRL primise mandat de la SC R. SRL), aspect care denotă că nu a existat o inducere în eroare cu prilejul încheierii antecontractului și derulării acestuia, din moment ce, în permanență, promitenta cumpărătoare și-a manifestat voința perfectării, în formă autentică, a tranzacției.

Inculpata B. a mai relatat că nu a avut cunoștință de obligația asumată de SC J. SA privind cele 100 de locuri de parcare, menționând, totodată că exista obligația legală de a avea un umăr de locuri de parcare în funcție de suprafața spațiului comercial, iar numărul de 100 locuri de parcare reprezenta numărul minim pentru suprafața hotelului.

Înalta Curte mai reține că lipsa de temeinicie a acuzației aduse inculpaților B. și A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune în legătură cu încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare privind Hotelul L., și derularea ulterioară a acestuia, rezultă și din afirmația, din faza de urmărire penală, a martorului N. că ar fi încheiat contractul în formă autentică și în condițiile în care ar fi știut de obligația asumată privind cele 100 de locuri de parcare, deoarece exista posibilitatea diminuării prețului contractului cu aproximativ 15 - 20% din valoarea totală. Afirmația martorului N. este susținută de pct. 9.6 și pct. 11.6 ale antecontractului.

În consecință, instanța de apel, apreciază că, în mod corect, în baza materialului probator administrat în cauză, prima instanță a considerat că se impune, în baza art. 16 lit. b) C. proc. pen., achitarea inculpaților A. și B. pentru infracțiunea de înșelăciune, în forma de participație a autoratului, respectiv a complicității.

În aceste condiții, apare ca neîntemeiat și motivul de apel al Parchetului prin care s-a susținut că, în mod greșit, nu s-a reținut art. 244 alin. (2) C. pen. în cazul infracțiunii de înșelăciune imputate inculpaților A. și B., comisă în legătură cu SC G. SRL Cluj-Napoca, prin ignorarea existenței mijloacelor frauduloase folosite, respectiv prezentarea și invocarea de către cei doi inculpați a unui extras de carte funciară neactualizat.

Totodată, este neîntemeiată critica referitoare la greșita achitare a inculpatului A. pentru infracțiunea de spălare a banilor.

Potrivit art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, infracțiunea de spălare a banilor există dacă autorul cunoaște că banii provin din săvârșirea de infracțiuni.

Or, din moment ce nu s-a dovedit proveniența ilicită a sumei de 7.306.800 lei plătită cu titlu de avans pentru antecontractul având ca obiect Hotelul L. din Cluj-Napoca (respectiv că ar fi fost obținută prin înșelăciune), nu se poate admite că parte din aceasta, și anume suma de 5.839.927 lei a fost disimulată, că banii aceștia ar fi fost supuși unei operațiuni de reciclare.

Dispozițiile legale dau posibilitatea ca însuși autorul infracțiunii principale să săvârșească și infracțiunea de spălare a banilor, însă atâta timp cât, în prezenta cauză, nu s-a dovedit infracțiunea predicat, respectiv infracțiunea de înșelăciune pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, în legătură cu tranzacționarea Hotelului L., soluția de achitare a inculpatului A., în temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen., pentru infracțiunea de spălare a banilor este legală și temeinică.

Referitor la infracțiunea de delapidare reținută în sarcina inculpatului A., instanța de apel constată că, prin actul de sesizare a instanței s-a reținut că acesta și-a însușit, fără drept, din patrimoniul SC J. SA, sume de bani, astfel cum rezultă din mișcările conturilor contabile 461 și 542.

Raportat la materialul probator și apărarea formulată de inculpatul A., instanța de apel apreciază că, în mod întemeiat, curtea de apel a considerat că inculpatul a ridicat și și-a însușit, fără drept, suma totală de 2.047.292,48 lei, sumă cu care SC J. SA s-a constituit parte civilă.

De altfel, apărarea inculpatului nu a negat că inculpatul a intrat în posesia acestor bani, iar faptul că suma reprezintă împrumuturi acordate de inculpatul A. către SC J. SA nu este dovedită cu niciun mijloc de probă.

Prin urmare, instanța de apel apreciază că suma de 2.047.292,48 lei, stabilită prin verificările financiar contabile efectuate de Garda Financiară Alba Iulia, pentru perioada mai - decembrie 2008, a fost ridicată și însușită fără drept de inculpatul A., fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de delapidare, așa cum s-a stabilit prin sentința apelată, fiind neîntemeiată cererea inculpatului de a fi achitat în temeiul art. 16 lit. a) C. proc. pen.

Cu privire la creditul acordat de Ț. - Sucursala Alba către SC H. SRL Alba Iulia, Înalta Curte constată, din analiza coroborată a materialului probator administrat în toate fazele procesului penal, că, în mod judicios și temeinic argumentat, prima instanță de fond a stabilit vinovăția inculpaților A., E., D. și F. sub aspectul comiterii infracțiunilor pentru care au fost trimiși în judecată.

Curtea de apel a verificat probatoriul administrat, prin prisma apărărilor inculpaților, argumentându-și soluția de înlăturare a acestora, prin expunerea argumentelor de fapt și de drept ce au fundamentat soluția de condamnare pronunțată.

De asemenea, prima instanță a stabilit o încadrare juridică corectă a faptelor deduse judecății.

Concluzia se impune în urma propriului examen al instanței de apel, care a evidențiat că soluțiile de condamnare a inculpaților se bazează pe probele strânse în cursul urmăririi penale, verificate în cursul cercetării judecătorești, în primă instanță și apel, fiind demonstrat dincolo de orice dubiu că faptele de care sunt acuzați inculpații există, constituie infracțiuni și au fost comise de aceștia cu forma de vinovăție cerută de lege.

În acord cu prima instanță, Înalta Curte reține că, în luna septembrie 2008, SC H. SRL Alba Iulia, la care inculpații D. și E., erau administrator, respectiv asociat, a solicitat de la Ț. - Sucursala Alba acordarea unui credit pentru investiții prin care se cofinanța în procent de 84,5% achiziționarea unui spațiu comercial situat în Alba Iulia, proprietatea inculpatului A.

În vederea acordării creditului a fost încheiat la 24 septembrie 2008, în mod fictiv, un antecontract de vânzare-cumpărare prin care inculpatul A. se obliga să vândă SC H. SRL Alba Iulia (reprezentată de inculpatul D.) imobilul în discuție cu suma de 177.000 euro, antecontract căruia inculpata F., în calitate de notar public, i-a acordat dată certă prin încheierea din 25 septembrie 2008.

Întrucât imobilul ce forma obiectul antecontractului era grevat de sarcini în favoarea Băncii U., și era necesară prezentarea unei garanții la B.C.R., inculpații E., D. și F. (notar public) împreună cu inculpatul A. au conceput o modalitate de a se crea aparența că SC H. SRL Alba Iulia avea de încasat pe o perioadă de 10 ani, o chirie de 2800 euro lunar, de la Biroul Notarial "F.".

Prin urmare, la data de 25 septembrie 2008, a fost încheiat, în mod fictiv, între SC H. SRL Alba Iulia reprezentată de către inculpatul D. și Biroul Notarului Public "F.", contractul de închiriere a imobilului situat în Alba Iulia, pe o perioadă de 10 ani, pentru o chirie în sumă de 2800 euro/lună, act care a fost semnat de către inculpații D. și F.

Pentru garantarea creditului a fost încheiat de către D. și E. în calitate de administrator, respectiv asociat al SC H. SRL, cu Ț. Sucursala Alba, contractul de cesiune a încasărilor și de depozit colateral din 26 septembrie 2008 prin care s-a admis cesiunea de creanță asupra contractului de închiriere a imobilului, încheiat la data de 25 septembrie 2008 cu BNP F., în care era stabilită chiria lunară în sumă de 2800 euro.

În aceeași zi, a fost încheiat contractul de credit din 26 septembrie 2008 prin care SC H. SRL primea creditul de 550.000 lei, contractul fiind semnat din partea societății comerciale de către inculpații E. și D.

Contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, privind imobilul situat în Alba Iulia, nu a mai fost încheiat, activitatea infracțională fiind realizată pentru a se obține creditul de la Ț. și a fi utilizat, în folos propriu, de către inculpatului A.

Contractul de închiriere dintre Biroul Notarului Public "F." și SC H. SRL Alba Iulia a fost unul fictiv, așa cum demonstrează împrejurările faptice, care dovedesc și conivența infracțională a inculpaților pentru inducerea în eroare a reprezentanților unității bancare, respectiv: imobilul a fost, inițial, proprietatea inculpatei DD. care l-a vândut inculpatului A. când aceasta era angajată la SC J. SA; la 15 februarie 2008, s-a încheiat un contract de închiriere prin care inculpatul A. închiria imobilul Biroului Notarului Public "F." pentru o chirie de 100 euro/lună; în luna septembrie a aceluiași an se încheie contractul de închiriere privind același imobil între Biroul Notarului Public "F." și SC H. SRL Alba Iulia pe o durată de 10 ani cu o chirie de 2800 euro/lună, contract care a fost rezoluționat după nicio lună de zile, la 16 octombrie 2008, după ce Ț. - Sucursala Alba a acordat creditul inculpatului A. și s-a virat suma de 550.000 lei în contul personal al acestuia prin ordinul de plată semnat de inculpata E.; în perioada 25 septembrie 2008 - 16 octombrie 2008, Biroul Notarului Public "F." a plătit o chirie de 100 euro/lună inculpatului A.; SC H. SRL Alba Iulia era controlată de inculpatul A. deoarece o parte din acțiunile acestei firme erau deținute de cumnata inculpatului A., numita V.; inculpatul D. se ocupa de întocmirea asigurărilor pentru firmele deținute de inculpatul A.; banca de la care s-a solicitat împrumutul a fost indicată soților E. de către inculpatul A.; inculpata E. era angajată de 15 ani la SC J. SA, fiind director economic la data faptelor; cei care au întocmit efectiv antecontractul de vânzare-cumpărare și care s-au ocupat de toată documentația necesară, în vederea obținerii creditului, au fost angajații societății SC J. SA Alba Iulia și numitul W., administrator al SC AA. SRL Alba Iulia, societate la care SC J. SA deținea pachetul majoritar.

Fictivitatea promisiunii de vânzare-cumpărare a imobilului, cuprinsă în antecontractul încheiat între inculpatul A. și SC H. SRL, este demonstrată și prin declarația inculpatei E. care a arătat că, deși avea cunoștință despre faptul că imobilul era grevat cu ipotecă pentru suma de 600.000 euro în favoarea Băncii U., a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare pentru că dorea să desfășoare o activitate suplimentară celei de serviciu, o activitate de brokeraj asigurări, împreună cu soțul său, D., în imobilul respectiv. Tot inculpata a declarat că, în termenul de 90 de zile de la semnarea antecontractului, prevăzut pentru perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, aceasta nu s-a realizat deoarece imobilul era ipotecat.

În sensul temeiniciei acuzațiilor aduse inculpaților este și declarația inculpatului D. care a menționat că nu are cunoștință de persoana care s-a ocupat de întocmirea actelor necesare pentru obținerea creditului bancar, că doar a semnat la bancă contractul de credit bancar și nu a știut că imobilul ce a făcut obiectul antecontractului era grevat de ipotecă, precum și că, în anul 2008, a cesionat acțiunile pe care le deținea la acest agent economic către cumnata inculpatului A., numitei V.

Martorul W. a declarat că cel care lua deciziile pentru toate societățile aparținând "grupului J." era inculpatul A., la cererea căruia a dus băncii actele necesare obținerii creditului bancar de către SC H. SRL, acte înmânate de inculpat.

Solicitarea inculpaților E. și D. de a fi achitați pentru incidența cauzei de neimputabilitate a constrângerii morale prev. de art. 26 C. pen. ori pentru cea a erorii invincibile prev. de art. 30 C. pen., este neîntemeiată.

Constrângerea morală reprezintă presiunea exercitată prin orice mijloace de către o persoană asupra psihicului altei persoane, provocându-i o temere gravă sub stăpânirea căreia persoana constrânsă săvârșește o faptă ilicită, fiind afectată libertatea de voință a persoanei constrânse.

Față de această apărare, mai întâi, instanța de apel constată că, în mod efectiv, apărarea nu a susținut că inculpatul A. ar fi solicitat încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare sau a contractului de închiriere cu BNP F. ori obținerea creditului bancar sub o anumită amenințare. Apoi, nu sunt întrunite cerințele cumulative și necesare pentru ca o eventuală amenințare să capete caracterul unei constrângeri morale, și anume să privească un pericol grav, iminent, inevitabil și injust. Bănuiala inculpatei E., că inculpatul A. ar fi putut să-i desfacă contractul de muncă, nu îmbracă forma unei amenințări cu un pericol grav, iminent, inevitabil, nefiindu-i pusă în primejdie viața, sănătatea, integritatea sau libertatea, după cum nu există un minim de indicii că pericolul privind desfacerea contractului de muncă ar fi fost pe cale să se producă, și nici nu se poate admite că nu exista alternativa înlăturării unui presupus pericol de acest fel decât prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală.

Eroarea invincibilă este eroarea care nu poate fi evitată oricâte diligențe s-ar depune. Solicitarea de a se face aplicarea cauzei de neimputabilitate a erorii invincibile cauzată, în opinia apărării, de relațiile apropiate între inculpații E. și inculpatul A., dublată de credibilitatea și încrederea pe care inculpații E. au arătat că o acordau inculpatului A. și potenței sale financiare, nu relevă decât faptul că inculpații D. și E. au acționat cu forma de vinovăție cerută de lege pentru existența infracțiunilor de care au fost acuzați.

Înalta Curte remarcă declarația dată, în apel, prin care inculpata E. a afirmat că deși beneficiara creditului bancar era SC H. SRL, reprezentată de D., ca administrator și de ea, ca asociat, inculpatul A. le-a spus că se va ocupa el de obținerea creditului pentru că era angajata lui, la SC J. SA, și inculpatul dorea să încaseze contravaloarea imobilului.

Motivul de apel susținut de apelanta inculpată F. de a fi achitată în temeiul art. 16 lit. a) C. proc. pen., pentru complicitate la înșelăciune, este neîntemeiat.

Inculpata F. a ajutat pe inculpații E. și D. să inducă în eroare reprezentanții Ț. cu ocazia acordării creditului de 550.000 lei, prin încheierea contractului de închiriere conținând date nereale. Sub aspectul formei de vinovăție a intenției cu care a acționat inculpata F., relevant este faptul că aceasta a achitat, în permanență, soților A. chiria lunară pentru imobilul închiriat. Apoi, încheierea de către inculpata DD. a contractului de închiriere cu SC H. SRL Alba Iulia, cunoscând că un astfel de contract nu își poate produce efectele până când societatea comercială nu devenea proprietar al imobilului (sens în care a și declarat în fața instanței de apel), relevă, alături de celelalte împrejurări faptice, intenția infracțională cu care a acționat. De altfel, prin declarația din 30 martie 2011, dată la procuror în prezența apărătorului, inculpata F. a arătat că diferența dintre chiria din contractul încheiat cu familia A. și cea din contractul de închiriere încheiat cu societatea comercială se explică prin aceea că nu s-a vrut la momentul negocierii să se stabilească un preț mai mic și că prețul chiriei a fost stabilit la această sumă, deși făcuse investiții în spațiul respectiv, pe cheltuiala sa.

Conținutul nereal al contractului de închiriere este dovedit și prin declarația inculpatului D., care a prezentat o altă justificare pentru chiria în cuantum de 2800 euro/lună, și anume că, cu acești bani, inculpații E. urmau să efectueze investițiile necesare acelui spațiu. La rândul său, inculpata E. a declarat că această chiriei a fost stabilită în funcție de nivelul chiriilor pe piață pentru zona unde era amplasat imobilul, fiind un preț rezonabil și în raport de suprafața imobilului.

Astfel, în contextul factual ilustrat de probatoriul administrat în cauză, Înalta Curte consideră că scopul real pentru care a fost încheiat contractul de închiriere a fost cel de a ajuta la obținerea, prin inducere în eroare, a creditului de la unitatea bancară.

În consecință, soluția de condamnare a inculpaților A., E., D. și F. pentru infracțiunile comise în legătură cu creditul acordat de L. societății SC H. SRL Alba Iulia, este legală și temeinică, criticile aduse de inculpați fiind nefondate.

Referitor la creditul acordat de Ț. - Sucursala Alba către SC I. SRL, Înalta Curte constată, din analiza coroborată a materialului probator administrat în toate fazele procesului penal, că, în mod judicios și temeinic argumentat, prima instanță de fond a stabilit vinovăția inculpaților A. și C. sub aspectul comiterii infracțiunilor pentru care au fost trimiși în judecată.

Curtea de apel a verificat probatoriul administrat, prin prisma apărărilor inculpaților, argumentându-și soluția de înlăturare a acestora, prin expunerea argumentelor de fapt și de drept ce au fundamentat soluția pronunțată.

De asemenea, prima instanță a stabilit o încadrare juridică corectă a faptelor deduse judecății și reținute în sarcina celor doi inculpați.

Înalta Curte reține că, la data de 28 iulie 2008, ca urmare a cesionării părților sociale de către inculpatul A., inculpata C. a devenit administrator și asociat unic al SC I. SRL Alba Iulia (prin Hotărârea nr. 1 din 28 iulie 2008, s-a stabilit primirea în societate în calitate de asociat unic și administrator a inculpatei C. și s-au retras din societate, în calitate de asociați, JJ. și inculpatul A.).

După câteva zile, la data de 30 iulie 2008, SC I. SRL, reprezentată de către inculpata C. a solicitat la L. - Sucursala Alba acordarea unui credit în valoare de 530.000 lei, reprezentând 82,81% din prețul achiziționării imobilului situat în municipiul Alba Iulia, jud. Alba, aparținând inculpatului A.

Pentru a putea garanta cu acest imobil, între A. și SC I. SRL s-a încheiat, în mod fictiv, un antecontract de vânzare-cumpărare, prin care inculpatul A. se obliga să vândă imobilul respectiv cu suma de 640.000 lei către SC I. SRL Alba Iulia, reprezentată de C., la biroul notarului public F. înscrisul primind dată certă prin încheierea din 31 iulie 2008.

De asemenea, în mod nereal, în antecontract s-a prevăzut că SC I. SRL a achitat un avans, în valoare de 110.000 lei, promitentului-vânzător A.

La data de 31 iulie 2008, urmare încheierii Contractului de credit nr. 235/17894 cu Ț., semnat de inculpata C., societatea SC I. SRL a obținut creditul de 530.000 lei, iar potrivit extraselor de cont, inculpata C. a virat cu ordinul de plată nr. 4 din 31 iulie 2008, suma de 530.000 lei în contul personal al inculpatului A., cu titlu de contravaloare avans în baza antecontractului de vânzare-cumpărare.

Forma de vinovăție a intenției cu care a acționat inculpata C. rezultă din faptul că, la 30 iulie 2008, a semnat un înscris denumit contract de împrumut de unde reieșea că a împrumutat SC I. SRL cu suma de 110.000 lei, bani ce ar fi fost folosiți pentru plata avansului din prețul imobilului, împrejurare care însă nu este reală, inculpata recunoscând că nu dispunea de asemenea resurse financiare. De asemenea, nu lipsit de relevanță este că, ulterior, la 26 ianuarie 2009, la inițiativa inculpatului A., inculpata C. a cesionat părțile sociale ale societății SC I. SRL în favoarea numitelor E., director economic, și V., cumnata inculpatului. De altfel, inculpata C. îl cunoștea, din 1996, pe inculpatul A., iar în anul 2008 desfășura activitate de secretariat în legătură cu toate societățile pe care, în fapt, le administra inculpatul.

Pentru garantarea creditului a fost încheiat de către inculpata C. în numele SC I. SRL Alba Iulia cu L. contractul de cesiune a încasărilor și de depozit colateral din 31 iulie 2008 prin care s-a admis cesiunea de creanță asupra drepturilor de încasat care rezultau dintr-un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu SC AA. SRL Alba Iulia care obliga SC I. SRL Alba Iulia să încaseze banii doar prin contul deschis la Ț. - Sucursala Alba cu scopul de a se realiza garanția. Însă, potrivit procesului-verbal din 02 mai 2011 încheiat de către Garda Financiară Alba, plata sumelor de bani încasate de către SC I. SRL Alba Iulia de la SC AA. SRL Alba Iulia s-a făcut în numerar ori prin compensare și, în parte redusă, încasările s-au realizat prin contul bancar, împrejurare care denotă intenția de se restrânge posibilitatea băncii de a-și recupera creditul. Totodată, s-a constatat că relațiile comerciale derulate în baza contractului comercial au fost sporadice ceea ce confirmă intenția inițială, de a se induce în eroare unitatea bancară, la momentul încheierii contractului de credit, pentru ca, ulterior, să nu se mai poată recupera sumele împrumutate.

Înalta Curte reține că, și în apel, inculpata C. a declarat cum alți colegi de serviciu sau rude ale inculpatului A. erau scriptic asociați unici ai unor societăți comerciale care, în realitate, erau administrate de inculpat, precum și că a acceptat să participe la realizarea transferului de proprietate propus de inculpatul A. Inculpata a mai declarat că inculpatul A. i-a spus despre cumpărarea imobilului, contractarea creditului, plata unui avans, relatând totodată că nu s-a ocupat de negocierile pentru obținerea creditului, nu a discutat cu personalul bancar, toate documentele fiindu-i aduse pentru semnat de martorul W., administratorul SC AA. SRL și finul inculpatului A. Inculpata a mai declarat că nu știe cine a efectuat plata ratelor bancare, că aceasta se realiza prin Biroul Contabilitate care era un birou general, pentru toate societățile administrate, în fapt și în drept, de inculpatul A.

Față de conținutul mijloacelor de probă, inclusiv declarațiile inculpatei C., instanța de apel apreciază că nu poate fi înlăturată răspunderea penală a acesteia, în raport de apărarea că, anterior, de mai multe ori, inculpatul A. a vândut sau cumpărat imobile care aveau instituite ipoteci, în faza de antecontract, care însă au fost ridicate și s-au întocmit contractele de vânzare-cumpărare în formă autentică. Este dovedit dincolo de orice dubiu că inculpata C. a cunoscut modul de operare și detaliile activității infracționale, aceasta semnând actele care i se aduceau și s-a prezentat la unitatea bancară pentru încheierea contractului de credit. Prin declarația olografă dată la 23 noiembrie 2011, inculpata a precizat că inculpatul A. i-a cerut să preia părțile sociale ale SC I., lucru pe care l-a acceptat fără să pună întrebări.

În consecință, în raport de probele administrate în cauză, instanța de apel consideră că este neîntemeiată solicitarea apelantei inculpate C. de a se dispune achitarea sa cu motivarea că nu sunt întrunite elementele constitutive ale laturii obiective sau subiective a infracțiunii de înșelăciune ori pentru că nu există probe că a comis această infracțiune.

Înalta Curte apreciază că s-a dovedit dincolo de orice îndoială că inculpatul A., în luna septembrie 2008, cu intenție, i-a ajutat pe inculpații D. și E., primul administrator, al doilea asociat al SC H. SRL Alba Iulia, să inducă în eroare reprezentanții Ț. cu ocazia încheierii contractului de credit din 25 septembrie 2008, prin folosirea unor înscrisuri fictive, respectiv antecontractul de vânzare-cumpărare și contractul de închiriere, cu scopul de a obține pentru sine un folos material, respectiv suma de 550.000 de lei. De asemenea, inculpatul A. a comis infracțiunea de înșelăciune în forma complicității, constând în aceea că, cu intenție, a ajutat-o pe inculpata C. să inducă în eroare L. cu ocazia încheierii contractului de credit, prin folosirea unui înscris fictiv reprezentat de antecontractul de vânzare-cumpărare, cu scopul de a obține pentru sine suma de 530.000 lei.

Prima instanță de fond a considerat corect, în baza probatoriului administrat, că scopul inculpaților a fost acela de a induce în eroare unitatea bancară, respectiv să o determine să acorde credite SC H. SRL Alba Iulia și SC I. SRL, societăți ce erau controlate de către inculpatul A.. Sumele obținute cu titlu de credite au fost virate în contul personal al inculpatului A. și au fost folosite de către acesta în folos propriu, iar după ce banii au intrat în contul acestui inculpat nu s-au mai încheiat contractele de vânzare-cumpărare în formă autentică.

În ambele situații se identifică același modus operandi, respectiv o societate comercială părea aparent interesată să achiziționeze un imobil proprietatea inculpatului A., astfel că administratorul respectivei societăți comerciale se prezenta la Ț. Sucursala Alba unde solicita acordarea unui credit în acest scop. Pentru a se acorda creditul se încheia, în mod fictiv, un antecontract de vânzare-cumpărare a imobilului între inculpatul A., în calitate de promitent-vânzător și societatea comercială, în calitate de promitent-vânzător, prin care prețul vânzării era stabilit la o sumă apropiată de creditul ce urma a fi contractat. Deoarece imobilele despre care se susținea că urmează să fie vândute erau grevate de sarcini, garanția pentru acordarea creditelor se referea la gajul asupra încasărilor care rezultau din contracte de închiriere ori asupra unor încasări din contracte de livrări mărfuri. Astfel, contractul de închiriere cu SC H. SRL privind spațiul în care BNP F. își desfășura activitatea a fost fictiv, după cum încasările rezultate din contractul de livrări mărfuri dintre SC I. SRL și SC AA. SRL s-a făcut în numerar ori prin compensare și, în parte redusă, prin contul bancar, fiind dovedit că, prin mijloace frauduloase, s-au indus în eroare reprezentanții unității bancare în legătură cu realitatea promisiunii de vânzare-cumpărare a celor două imobile ce erau proprietatea inculpatului A.

Probele administrate în cauză mai dovedesc fără tăgadă că inculpatul A. a comis două infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, constând în aceea că a întocmit și a semnat antecontractul de vânzare-cumpărare a imobilului din Alba Iulia, precum și antecontractul de vânzare-cumpărare a imobilului situat în Alba Iulia, în care s-a consemnat în mod fictiv promisiunea de vânzare a imobilelor, aceste antecontracte fiind încredințate spre a fi folosite în vederea obținerii creditelor de la Ț.

De asemenea, au săvârșit infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată inculpații F., D. și C., fiind legală și temeinică soluția de condamnare dispusă prin sentința apelată.

Instanța de apel consideră că este neîntemeiat motivul de apel al inculpaților A., F. și C. prin care au solicitat achitarea pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată motivat de faptul că prevederile art. 290 C. pen. anterior pot fi reținute numai în condițiile în care asupra actului sub semnătură privată se acționează prin contrafacerea scrierii sau a subscrierii.

Infracțiunea prev. de art. 290 C. pen. anterior constă în falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre modurile arătate de art. 288 C. pen. anterior - contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau alterarea înscrisului în orice mod - dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat ori îl încredințează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice. Contrafacerea scrierii include și confecționarea unui înscris sub semnătură privată, care conține mențiuni necorespunzătoare adevărului (Decizia nr. 2696 din 12 iulie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală).

În consecință, fapta de a încheia la 25 septembrie 2008 contractul privind imobilul situat în Alba Iulia, între Biroul Notarului Public "F." și SC H. SRL Alba Iulia, în cuprinsul căruia au fost incluse mențiuni necorespunzătoare adevărului privind închirierea imobilului, durata contractului de 10 ani și chiria de 2800 euro/lună, deși contractul a fost rezoluționat după nicio lună de zile, la 16 octombrie 2008, timp în care L. a acordat creditul inculpatului A. și s-a virat suma de 550.000 lei în contul personal al acestui inculpat, iar în perioada 25 septembrie 2008 - 16 octombrie 2008, cât și ulterior, Biroul Notarului Public "F." a plătit o chirie de 100 euro/lună inculpatului A., contractul fiind, așadar, folosit la L. în vederea producerii de consecințe juridice, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 C. pen. anterior.

De asemenea, faptele de a încheia antecontractul de vânzare-cumpărare, la data de 24 septembrie 2008, între SC H. SRL și inculpatul A., precum și antecontractul de vânzare-cumpărare, la data de 31 iulie 2008, între SC I. SRL și inculpatul A., în cuprinsul cărora a fost inclusă mențiunea necorespunzătoare adevărului referitoare la promisiunea de vânzare-cumpărare, deși în realitate s-a urmărit numai obținerea unor credite în folosul inculpatului A. prin folosirea contractelor la Ț., întrunesc fiecare în parte elementele constitutive ale infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 C. pen. anterior.

Referitor la apărarea formulată de inculpați că nu pot fi condamnați pentru infracțiunea de înșelăciune, în condițiile în care angajații bancari sunt trimiși în judecată, într-o altă cauză, pentru infracțiunea de abuz în serviciu în dauna băncii, Înalta Curte notează că, potrivit art. 371 C. proc. pen., judecata se mărginește la faptele și la persoanele arătate în actul de sesizare a instanței, obiectul prezentei cauze constituindu-l verificarea acuzațiilor de folosire a mijloacelor frauduloase pentru inducerea în eroare cu prilejul contractării creditelor bancare, fapte care au fost dovedite.

Solicitarea apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul A. privind încetarea procesului penal ca efect al împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale, pentru complicitate la infracțiunile de înșelăciune și infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, este neîntemeiată.

Având în vedere cele anterior expuse și incidența în cauză a sistemului legii penale mai favorabile în funcție de instituții penale autonome, Înalta Curte constată că, din perspectiva prescripției răspunderii penale, pentru inculpatul A., este mai favorabilă legea penală anterioară. Legea penală mai favorabilă în cazul instituției autonome a prescripției răspunderii penale se stabilește în raport de toate dispozițiile incidente în această materie - durata termenului de prescripție, întreruperea și suspendarea cursului prescripției, întrucât prescripția răspunderii penale este guvernată de norme de drept penal substanțial.

Astfel, față de limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracțiunile comise de inculpatul A., prevăzute de art. 48 rap. la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. (închisoare de la 1 la 5 ani) și de art. 290 alin. (1) C. pen. (închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă), este mai favorabil termenul de prescripție de 7 ani și 6 luni calculat în conformitate cu art. 122 lit. d) coroborat cu art. 124 C. pen. anterior, decât termenul de prescripție a răspunderii penale de 10 ani calculat conform art. 154 lit. d) coroborat cu art. 155 C. pen.

În consecință, calculând termenul de prescripție a răspunderii penale de 7 ani și 6 luni de la data comiterii infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (având ca obiect antecontractul de vânzare-cumpărare din 24 septembrie 2008) și de la data săvârșirii complicității la infracțiunea de înșelăciune în legătură cu SC H. SRL, se constată că acesta ar urma să se împlinească, la 24 martie 2016 pentru falsul în înscrisuri sub semnătură privată și respectiv, la 25 martie 2016, pentru complicitatea la înșelăciune.

De asemenea, calculând termenul de prescripție a răspunderii penale de 7 ani și 6 luni de la data săvârșirii infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată și a complicității la infracțiunea de înșelăciune în legătură cu SC I. SRL, se constată că acesta ar urma să se împlinească la 30 ianuarie 2016 deoarece atât antecontractul de vânzare-cumpărare, cât și contractul de credit bancar s-au încheiat la aceeași dată, 31 iulie 2008.

Sub aspectul laturii civile a cauzei, în mod legal și temeinic, s-a constatat prin sentința apelată că L. a recuperat prejudiciile cauzate, în baza poliței DAF, iar inculpații au fost obligați în solidar la plata comisioanelor de administrare a conturilor, după caz, în solidar și cu partea responsabilă civilmente.

Totodată, dat fiind că sumele de bani obținute de inculpatul A. nu au fost restituite persoanei vătămate, în mod legal, curtea de apel a dispus confiscarea specială a creditelor în valoare de 550.000 lei, respectiv de 530.000 lei, de la apelantul inculpat A., acesta fiind cel care a încasat efectiv sumele de bani.

Față de împrejurarea că s-a dovedit săvârșirea de către inculpatul A. a infracțiunii de delapidare, în mod legal și temeinic, instanța de fond a dispus obligarea acestuia la plata sumei de 2.047.292,48 lei, reprezentând despăgubiri civile către SC J. SA, prin administrator judiciar K. SPRL.

Referitor la individualizarea pedepsei, Înalta Curte notează că aceasta nu este un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră este rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probator, studiat după anumite reguli și criterii precis determinate. De altfel, ca să-și poată îndeplini funcțiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său și al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) și duratei, atât gravității faptei și potențialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana făptuitorului, cât și aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența pedepsei.

Funcțiile de constrângere și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancțiunii, care să țină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condițiile socio-etice impuse de societate.

Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei făptuitorului, contribuind la reeducarea sa, cât și asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situația de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare și de a se abține de la săvârșirea de infracțiuni.

În speță, Înalta Curte consideră că, în procesul de individualizare a pedepsei, prima instanță de fond a stabilit în mod just cuantumul pedepselor și modalitatea de executare a acestora, pentru fiecare inculpat în parte, făcând aplicarea, în mod conjugat, a tuturor criteriilor generale de individualizare a pedepsei relative la gravitatea faptelor și persoana apelanților inculpați.

Astfel, pedepsele aplicate inculpaților sunt orientate spre minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunile săvârșite, iar cuantumul acestora nu se impune a fi diminuat având în vedere prejudiciile cauzate, mijloacele frauduloase de inducere în eroare care, la rândul lor, întrunesc elementele constitutive ale falsului în înscrisuri sub semnătură privată.

Dovada valorificării criteriilor care fac diferența între activitatea inculpaților o constituie cuantumul diferit al pedepsei aplicate pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, soluția pronunțată prin sentință evidențiind prin pedeapsa mai mare stabilită pentru inculpatul A. amploarea activității infracționale a acestuia.

În aceeași ordine de idei, Înalta Curte apreciază că, în mod just, s-a stabilit ca inculpatul A. să execute, în detenție, pedeapsa aplicată, aceasta fiind singura cale de atingere a scopului pedepsei raportat la faptul că inculpatul a fost cel care a beneficiat de sumele însemnate de bani care formează obiectul material al infracțiunilor de înșelăciune pentru care a fost condamnat, a săvârșit un concurs de infracțiuni care, prin natura lor sunt atât infracțiuni de rezultat cât și infracțiuni de pericol și nu s-a prezentat în fața organelor judiciare în timpul urmăririi penale sau al cercetării judecătorești deși avea cunoștință de proces. În declarația din 23 martie 2011, inculpata E. a precizat că inculpatul A., plecat în Emiratele Arabe Unite, a contactat-o pe internet în dimineața acelei zile, când s-a interesat de ora la care a fost citată, urmând să ia legătura cu aceasta ulterior pentru a discuta aspecte în legătură cu audierea inculpatei. În același sens este și declarația din 17 martie 2011 a martorului W. care a precizat că i-a comunicat inculpatului A., aflat în Dubai, că este citat pentru 16 martie 2011, la Direcția Națională Anticorupție, iar acesta i-a cerut să-i angajeze un avocat care să-i reprezinte interesele.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție- Serviciul Teritorial Târgu Mureș și de inculpații A., C., D., E. și F. împotriva Sentinței penale nr. 21 din 15 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea apelului declarat de Parchet rămân în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., vor fi obligați apelanții intimați inculpați C., D., E. și F. la plata sumei de câte 300 lei cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat apelantul intimat inculpat A. la plata sumei de 1020 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 520 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Târgu Mureș și de inculpații A., C., D., E. și F. împotriva Sentinței penale nr. 21 din 15 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea apelului declarat de Parchet rămân în sarcina statului.

Obligă apelanții intimați inculpați C., D., E. și F. la plata sumei de câte 300 lei cheltuieli judiciare către stat.

Obligă apelantul intimat inculpat A. la plata sumei de 1020 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 520 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 octombrie 2015.

Procesat de GGC - NN