Post-nationalization property vindication under special reparative law: priority of statutory procedure over common law claims and ECtHR definition of "asset" for Protocol No. 1 purposes

Decizia nr. 991/2016

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată din 4 decembrie 2002, introdusă la Tribunalul București și înregistrată sub nr. x/2002, reclamanta A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, B. și C., să se dispună obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul evaluat provizoriu la suma de 7 miliarde lei, compus din teren în suprafață de 213,19 mp și construcția C (fostul corp B), având subsol, parter, etaj și mansardă, situat în București, sector 2.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 480 și urm. C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 578 din 12 septembrie 2003, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea.

Apelul declarat de reclamantă a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 48/A din 18 martie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția pentru conflicte și litigii de muncă.

Pentru a hotărî astfel, instanțele au cercetat convenția nr. 4494 din 19 septembrie 2001, intervenită între reclamantă și D., concluzionând că aceasta nu are semnificația dată de reclamantă de act de partaj voluntar și nici nu transmite reclamantei calitatea de moștenitoare a succesiunii lui E., la care aceasta a renunțat, astfel încât, asupra imobilului în litigiu, pe calea transmiterilor și retransmiterilor succesorale, reclamanta este comoștenitoare cu un drept de 1/4 alături de D., al cărei drept este de 3/4.

Ca urmare, s-a statuat că acțiunea în revendicare a fost introdusă inadmisibil de către una dintre coindivizare, reclamanta având doar un drept de ¼ din imobil și nefiind titulara unui drept exclusiv de proprietate, încălcând, astfel, regula unanimității coindivizarilor.

Prin Decizia civilă nr. 7436 din 25 septembrie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. x/2/2005, s-a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 48/A din 18 martie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția pentru conflicte de muncă și litigii de muncă, s-a casat decizia atacată, precum și sentința civilă nr. 578 din 12 septembrie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, și s-a trimis cauza spre rejudecare, în primă instanță, la Tribunalul București.

În raport cu natura pricinii (revendicarea imobiliară aparținând dreptului comun), cu valoarea obiectului acesteia (peste 5 miliarde lei) și cu dispozițiile coroborate ale art. 2 pct. 1 lit. b), art. 3 pct. 2 și art. 4 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte s-a declarat competentă material a judeca recursul reclamantei, reținând următoarele:

Soluțiile date cauzei și susținerile din recurs au avut ca temei interpretarea convenției intervenite între A. și D., prin acte sub semnături private legalizate notarial la 19 septembrie 2001, din al căror conținut s-a constat că:

- A. a renunțat la orice drept i-ar reveni asupra corpului A și terenului aferent din imobilul situat în București, fostă proprietate a fratelui său F.;

- D. a renunțat la orice alte cote părți ce i-ar putea reveni de pe urma defunctului F., limitându-se strict la drepturile conferite prin prezenta convenție de către A., asupra altor bunuri din succesiunea aceluiași defunct.

Instanța supremă a arătat că înțelesul noțiunii de partaj (împărțeală), indiferent că este voluntar sau judiciar, este acela de operațiune, în sensul că bunurile stăpânite pe cote-părți sunt trecute, potrivit cu întinderea cotelor respective, în proprietatea exclusivă a fiecăruia dintre coindivizari.

Obiect al partajului succesoral îl constituie bunurile asupra cărora poartă drepturile reale ce se găsesc în patrimoniul defunctului, transmise asupra moștenitorilor.

Pentru validitatea împărțelii voluntare trebuie să fie îndeplinite condițiile cerute de art. 730 alin. (1) C. civ.: toți coindivizarii să fie prezenți, să aibă capacitate de exercițiu deplină și să fie de acord cu realizarea împărțelii pe această cale și cu clauzele convenției.

Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, ceea ce s-a constat că este cazul în speță, împărțeala se poate realiza „fără îndeplinirea vreunei formalități" (art. 730 C. civ.), deci în orice formă, inclusiv verbală, dovada ei urmând a fi făcută potrivit dreptului comun (art. 1191 C. civ.).

Ca urmare, existența înțelegerii de împărțeală trebuie să fie neîndoielnică, ea neputând rezulta decât din stări de fapt recunoscute de moștenitori.

Astfel, ceea ce caracterizează un act de partaj voluntar nu sunt anumiți termeni utilizați al căror sens ar putea avea o semnificație juridică echivocă, ci scopul urmărit prin convenție, anume acela de a pune capăt, total sau parțial, stării de indiviziune existentă între copartajanți.

În concret, termenii de „renunțare la orice drept" asupra unora dintre bunurile care au compus masa succesorală, folosite reciproc de A. și D., au avut ca scop individualizarea drepturilor lor exclusive, copartajantei D. revenindu-i astfel un bun determinat (corpul A) din construcția ce s-a aflat în patrimoniul defunctului F., delimitat de restul construcției, asupra căruia D. a recunoscut dreptul copartajantei A.

S-a reținut astfel ca fiind neîndoielnic faptul că D., ca efect al voinței sale vădit exprimată prin actul de partaj voluntar, nu mai pretinde nici un drept asupra imobilului care face obiectul acțiunii în revendicare introdusă de A.

Așadar, Înalta Curte a constatat că, în mod greșit, instanțele au statuat că imobilul în litigiu constituie proprietate coindiviză, fiind nelegale soluțiile date cauzei pe cale de excepție, cu consecința refuzului de a cerceta fondul pricinii.

Cauza a fost înregistrată spre rejudecare pe rolul secției a III-a civilă, a Tribunalului București, sub nr. x/3/2007.

La data de 20 decembrie 2008, a decedat reclamanta A., operând transmisiunea calității procesuale către moștenitorii acesteia, G. și H., conform certificatului de moștenitor din 1 aprilie 2010.

Tot pe parcursul judecării cauzei a decedat și reclamantul G., operând transmisiunea calității procesuale către moștenitoarele acestuia, I. și J., care și-au justificat calitatea cu certificatul de moștenitor din 22 iunie 2010.

Prin sentința civilă nr. 621 din 8 aprilie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepțiile autorității de lucru judecat, inadmisibilității acțiunii și a lipsei de interes; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin primarul general; a respins acțiunea formulată de reclamanții H., I. și J., în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins acțiunea formulată de reclamanții H., I. și J., în contradictoriu cu pârâtele C. și K., ca neîntemeiată; a obligat reclamanții către pârâtele persoane fizice la plata sumei de 600 lei cheltuieli de judecată.

În considerentele sentinței s-a reținut, în raport de disp. art. 315 C. proc. civ., că procesul se află în stadiul procesual al rejudecării și că prin hotărârea pronunțată de instanța de control judiciar, s-a lămurit problema legitimării procesuale active a reclamantei, în formularea prezentei acțiuni în revendicare.

În privința excepției autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 96 din 4 februarie 2004, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/1999, tribunalul a reținut că nu poate fi primită în prezenta cauză, având în vedere faptul că efectul autorității de lucru judecat a unei hotărâri nu presupune exclusivitatea unei astfel de hotărâri, fiind necesar a fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ. Însă o hotărâre judecătorească se bucură și de prezumția puterii de lucru judecat, care presupune obligativitatea hotărârii, fără a fi necesar a fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ., reprezentând doar un mijloc de probă de natură să demonstreze o anumită problemă în legătură cu raporturile juridice dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Prin hotărârea invocată cu autoritate de lucru judecat, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A., fiind respinsă acțiunea formulată de reclamantă pentru lipsa calității procesuale active și, totodată, au fost admise cererile de intervenție formulate de intervenientele C. și B. și s-a constatat că intervenienta B. este proprietara apartamentului, situat în imobilul din București, sector 2, conform contractului de vânzare - cumpărare din 25 noiembrie 1996, iar intervenienta C. este proprietara apartamentului din același imobil, conform contractului de vânzare-cumpărare din 16 ianuarie 1997.

Pârâtele persoane fizice au invocat autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri pentru faptul că s-a constatat, în mod definitiv și irevocabil, calitatea de proprietar a acestora, considerând că nu se mai poate pune în discuție un drept recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Tribunalul a observat că, prin modul de fundamentare a excepției autorității de lucru judecat, pârâtele invocă, în realitate, prezumția puterii de lucru judecat a hotărârii judecătorești reținute mai sus, dat fiind că, în această sentință, nu s-a soluționat fondul cauzei, ci acțiunea reclamantei a fost respinsă ca urmare a excepției lipsei calității procesuale active, iar cererile de intervenție formulate de B. și C. au fost admise, ca o consecință a soluției date în privința cererii principale, instanța reținând că cererile au fost fondate și că intervenientele au făcut dovada că sunt proprietarele apartamentelor din imobil, prin actele autentificate de vânzare - cumpărare.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că în acea cauză nu s-a procedat efectiv la o soluționare în fond a cererii în revendicare și nu s-a pronunțat o hotărâre care să determine efectul autorității de lucru judecat, excepție procesuală care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească o a doua judecată, constatarea calității de proprietar a celor două interveniente având, în opinia instanței, efectul unei prezumții, ca manifestare procesuală, reprezentând efectul pozitiv al lucrului judecat, respectiv probleme de drept intrate sub această putere.

Referitor la excepția inadmisibilității cererii reclamantei, argumentată de pârâte pe disp. art. 6 din Legea nr. 213/1998, coroborate cu disp. art. 2 alin. (2) din Legea 10/2001 (în vigoare încă la acea dată - 16 mai 2008, când au fost puse în discuție excepțiile) și art. 46 din Legea nr. 10/2001 și pe faptul că prin Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, de soluționare a unui recurs în interesul legii, s-a reținut că Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, fiind inadmisibile acțiunile în revendicare, introduse după intrarea în vigoare a acestei legi de persoanele care au utilizat procedura prevăzută de legea specială, tribunalul a respins-o.

Tribunalul a constatat că, într-adevăr, acțiunea a fost întemeiată pe dreptul comun, art. 480-481 C. civ., și că a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, modificată și completată, lege specială de reparații.

Totodată, așa cum a rezultat din probele administrate în cauză, s-a formulat și notificare în baza Legii nr. 10/2001, de către D. și reclamanta A., înregistrată sub nr. x/2001, soluționată prin Dispoziția primarului general nr. 204 din 13 decembrie 2001, doar pentru terenul în suprafață de 1.057,81 mp, situat în sector 2, fiind restituit astfel: suprafața de 400 mp, reprezentând teren aferent construcției A (restituit prin sentința civilă nr. 2899 din 19 martie 1997 a Judecătoriei sectorului 2 București) și curte în proprietatea numitei D., și suprafața de 657,81 mp reprezentând teren aferent construcției B - actual C - (restituit prin sentința civilă nr. 960 din 20 ianuarie 1998 a Judecătoriei sectorului 2 București) și curte, reclamantei A.

Așadar, prin notificare, nu au fost solicitate măsuri reparatorii pentru apartamentele în litigiu, deținute de pârâtele persoane fizice în baza Legii nr. 112/1995, reclamanta A. înțelegând să formuleze doar acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, considerând că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil.

Cu toate acestea, tribunalul a avut în vedere Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. și care determină o nouă abordare a acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, consecventă principiului conform căruia nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume, C. civ., întrucât s-ar încălca principiul specialia generalib dolari SUA erogant, instanța supremă nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, chiar în condițiile existenței legii speciale, ci statuează necesitatea analizării cauzei, în funcție de circumstanțele concrete, particulare ale fiecărei acțiuni.

În privința excepției lipsei de interes, care a fost argumentată strict pe faptul că reclamanta a beneficiat de restituirea unor corpuri de clădire de la adresa unde se află imobilul revendicat, corpuri de clădire care au fost ulterior renumerotate, reclamanta neprecizându-și acțiunea, tribunalul a apreciat că are legătură evidentă cu fondul cererii și că soluționarea excepției presupune analizarea situației juridice a imobilului revendicat, istoricul de adrese poștale, de numerotare a corpurilor de construcție, conform actelor depuse în acest stadiu procesual, precum și a rapoartelor de expertiză efectuate.

Astfel, tribunalul a reținut că, în procesul - verbal din 1940, întocmit de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare în București, la imobilul în litigiu, la adresa situată în București, se menționa compunerea imobilului din teren în suprafață de 1.271 mp și trei corpuri de casă, având: I -corp alcătuit din parter, cu un apartament de 3 camere, antreu, baie, bucătărie, pivniță, cameră servitori, wc; II - corp cu parter și etaj, alcătuind două apartamente, primul cu două camere la parter și două camere mici la etaj, iar al doilea cu două camere, antreu, hol, baie, bucătărie, wc, două camere servitori, spălătorie și patru pivnițe; III - corp având subsol, parter și etaj, formând un singur apartament, compus din: la subsol, trei camere servitori, garaj, pivniță, cameră calorifer, sală și wc; la parter: vestibul, birou, hol, sufragerie, bucătărie, cămară, wc; la etaj: trei dormitoare, hol, baie, debara și la pod o cameră servitori.

Prin urmare, se poate observa cu ușurință, din descrierea detaliată a compunerii celor trei corpuri de construcție, că două corpuri de construcție aveau un singur apartament și că doar unul dintre ele avea două apartamente, la momentul înscrierii în cărțile funciare provizorii, corpurile fiind numerotate cu cifre romane, pentru ca, ulterior, după preluarea imobilului de către stat, corpurile de construcție să fie identificate prin literele A, B, C.

Și după identificarea corpurilor cu litere, acestea au primit diverse renumerotări, aspect însă lipsit de relevanță în cauză, tribunalul procedând la administrarea de probe pentru identificarea întregului teren situat în București, și a celor trei corpuri de construcție, în conformitate cu actele de proprietate deținute de autorii reclamantei, cu descrierea evidențiată în procesul - verbal de înscriere în cartea funciară, aspecte avute în vedere și coroborate de experți, la efectuarea celor două expertize în cauză, ținând cont de faptul că o parte din teren și două corpuri de construcție au fost restituite anterior formulării acestei cereri.

Astfel, prin sentința civilă nr. 2899 din 19 martie 1997, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, rămasă definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de numita D. (cealaltă comoștenitoare a foștilor proprietari care au deținut întreg imobilul de la adresa din litigiu), s-a constatat nulitatea titlului de trecere în proprietatea statului a imobilului situat în București, dispunându-se obligarea pârâtelor să lase în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul corp A, compus din 4 camere și dependințe, așa cum a fost revendicat de reclamantă, și identificat prin cerere, corespunzător corpului I de construcție.

Prin sentința civilă nr. 960 din 20 ianuarie 1998, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, rămasă definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A., au fost obligate pârâtele să lase în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București, compus din corpul II (B) - parter și etaj.

Această hotărâre judecătorească a fost pusă în executare prin emiterea Dispoziției nr. 2621 din 5 decembrie 1998 a primarului general al Municipiului București, prin care s-a restituit în natură imobilul evidențiat mai sus.

Însă, pentru determinarea exactă a părții din imobil restituită prin hotărârile menționate mai sus, atât din punct de vedere al compunerii construcțiilor, cât și al suprafețelor de teren, tribunalul a avut în vedere dispoziția primarului general nr. 204 din 13 decembrie 2001, prin care a fost soluționată notificarea formulată de D. și reclamanta A., emisă în baza Legii nr. 10/2001 și înregistrată sub nr. x/2001, prin care terenul în suprafață de 1.057,81 mp, situat în sector 2, s-a restituit astfel: suprafața de 400 mp, reprezentând teren aferent construcției A, (restituit prin sentința civilă nr. 2899 din 19 martie 1997 a Judecătoriei sectorului 2 București) și curte în proprietatea numitei D., și suprafața de 657,81 mp, reprezentând teren aferent construcției B - actual C, (restituit prin sentința civilă nr. 960 din 20 ianuarie 1998 a Judecătoriei sectorului 2 București) și curte, reclamantei A., cu respectarea dreptului de servitute, pentru ceilalți proprietari.

Raportul de expertiză topografică efectuat în cauză, care a răspuns la obiectivul de identificare și măsurare a întregului teren situat la adresa din București, a concluzionat că terenul are suprafața totală de 1.300 mp și, deși prin Dispoziția nr. 204/2001, s-a restituit terenul de 400 mp, în urma identificării și individualizării, a rezultat o suprafață de 450 mp, respectiv terenul în suprafață de 657,81 mp, în urma identificării și individualizării, a rezultat o suprafață de 720 mp.

În raport de actuala numerotare, expertul a arătat că s-a restituit corpul A de construcție (corespunzător corpului I), corpul C de construcție (corespunzător corpului III), iar pârâtele persoane fizice ocupă corpul B de construcție (corespunzător corpului II singurul care avea două apartamente), construcție în privința căreia, până în prezent, nu s-a pronunțat vreo hotărâre sau o dispoziție administrativă de restituire în favoarea reclamantei sau a numitei D..

Este adevărat că reclamanta a arătat că revendică apartamentele ocupate de pârâtele persoane fizice situate la data introducerii acțiunii - 4 decembrie 2002, în corpul C (fost corp B), și că, pe parcursul judecării cauzei, nu s-a clarificat acest aspect referitor la numerotarea corpului de construcție, dar tribunalul a apreciat că esențial, în identificarea apartamentelor revendicate, sunt cele două contracte de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, indicate de reclamantă în acțiune, contracte în care nu se arată în mod expres faptul că apartamentele ar fi situate în corpurile B sau C; dar, din modul în care sunt descrise cele două apartamente, sub aspectul configurației, tribunalul a reținut că acestea corespund aproximativ descrierii din procesul - verbal de înscriere în cartea funciară, fiind de notorietate faptul că, după naționalizare, imobilele au fost închiriate cu modificări față de compunerea stabilită de proprietarul de la care s-a preluat imobilul.

Expertul topograf a arătat că, în prezent, apartamentele cumpărate de cele două pârâte sunt situate în corpul B de construcție, că acestea nu au fost restituite moștenitorilor foștilor proprietari, așa încât reclamanta justifică un evident interes în formularea acțiunii în revendicare, împrejurarea că nu a precizat acțiunea, ca urmare a renumerotării corpurilor de construcție, neconstituind un motiv legal pentru a se putea reține ca întemeiată această excepție, atât timp cât a solicitat restituirea apartamentelor vândute prin cele două contracte de vânzare - cumpărare.

Este adevărat că reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor să lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 213,19 mp și construcție, însă tribunalul a avut în vedere concluziile raportului de expertiză topografică, prin care s-a stabilit faptul că, prin Dispoziția nr. 204/2001, s-a restituit întregul teren situat în sector 2, că Municipiul București nu mai deține nici o suprafață de teren în proprietate la această adresă, iar corpul B, care face obiectul litigiului, ocupă o suprafață de teren de doar 130 mp, și prin urmare, nu a fost restituită doar suprafața situată efectiv sub construcție.

Față de cele arătate, tribunalul a respins excepția lipsei de interes, iar, față de împrejurarea că pârâtul Municipiul București nu mai deține în proprietate nici o porțiune din terenul situat la adresa în litigiu, nemaifiind deci posesor și nici proprietar, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia și s-a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București.

În privința, acțiunii în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâtele persoane fizice, deși acțiunea în revendicare de drept comun a fost introdusă la 4 decembrie 2002, tribunalul a apreciat că, la soluționarea prezentei cauze, se impune a se avea în vedere Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, obligatorie conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. și care determină o nouă abordare a acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, relevându-se un accent special în ceea ce privește raportul între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, care face parte din dreptul intern.

În procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei convenționale, astfel cum stabilește art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.

În acest context, tribunalul a apreciat că, în cauză, nu se mai impune a se analiza acțiunea în revendicare, din perspectiva comparării titlurilor de proprietate invocate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale, ci urmează a se analiza, în raport de dispozițiile convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol Adițional, care impun verificarea existenței unui „bun” sau a unei „speranțe legitime” în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una legitimă.

S-a constatat că, pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, este necesar să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său. Dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorilor reclamanților nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene, fiind acela că „speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate, care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv,nu poate fi considerată un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (în acest sens fiind Decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).

În același context, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (cauza Kopecky contra Slovaciei, hotărârea din 28 septembrie 2004). În același sens, în cauza Brezny și Brezny contra Slovaciei din 4 martie 1996, în care s-a invocat lipsirea de proprietate în condiții contrare art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât statul refuzase să restituie proprietățile confiscate în 1973 și 1976, din cauza neîndeplinirii uneia dintre condițiile impuse de legea națională pentru a putea beneficia de restituire, Comisia a declarat că procedura contestată de reclamanți nu se referă la „bunuri existente” și că aceștia acționau numai ca solicitanți, sperând că li se vor restitui bunurile confiscate, dar fără a demonstra „că sunt titularii vreunui drept de a obține repararea prejudiciului”.

Este adevărat că, pentru a reține existența unui bun în sensul Convenției, în cauza Păduraru contra României, Curtea Europeană a atras atenția și asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar, stabilind că „nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului”.

Împrejurarea că, prin Legea nr. 1/2009, au fost abrogate dispozițiile legale menționate nu are nicio relevanță sub aspectul analizat, recunoașterea vechiului drept asupra imobilului în litigiu realizându-se ca atare după ratificarea de către România a Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, situație în care Curtea a constatat că reclamantele s-ar putea prevala de un bun în sensul Convenției, dar numai dacă ar dovedi în cauza de față că întrunesc toate condițiile legii pentru a beneficia de restituirea imobilului preluat abuziv.

Această situație juridică nu se poate dovedi însă decât în cadrul și cu respectarea cerințelor prevăzute de Legea nr. 10/2001 (actul normativ aplicabil în materia acestor imobile), prin decizia sau dispoziția emisă de unitatea deținătoare/entitatea învestită cu soluționarea notificării care atestă calitatea notificatorilor de persoane îndreptățite la restituire (în natură sau în echivalent, dacă, prin ipoteză, restituirea în natură este imposibilă, cum este și cazul de față) ori, după caz, printr-o hotărâre judecătorească de restituire.

În acest sens, tribunalul a observat că reclamanta a formulat o primă cerere în revendicare a corpului ocupat de cele două pârâte persoane fizice, înregistrată la data de 21 aprilie 1998, cerere care a fost soluționată prin sentința civilă nr. 96 din 4 februarie 2000 de Tribunalul București, dar care a fost respinsă pentru lipsa calității procesuale active, reclamanta nefăcând dovada dezbaterii succesiunii defunctului E., pentru a dovedi calitatea sa de moștenitoare, și nici nu a făcut dovada că este moștenitoarea fratelui ei, F., pentru a putea formula singură acțiunea în revendicare.

Apelul declarat împotriva acestei sentințe a fost respins ca nemotivat, prin Decizia civilă nr. 449 din 14 septembrie 2000 a Curții de Apel București și, de asemenea, prin Decizia nr. 2351 din 8 mai 2001 a Curții Supreme de Justiție, s-a constatat nulitatea recursului, întrucât reclamanta nu a depus motive de casare, astfel că sentința pronunțată în prima cerere în revendicare, a rămas irevocabilă.

Prin urmare, tribunalul a reținut că, prin sentința civilă nr. 96/4 februarie 2000, prin care s-a respins acțiunea completată formulată de reclamanta A., s-a avut în vedere atât capătul de cerere privind revendicarea imobilului, cât și cererea de anulare a contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Prin aceeași hotărâre, cererile de intervenție ale pârâtelor persoane fizice din cauza de față au fost admise ca fondate, tribunalul reținând că intervenientele au făcut dovada că sunt proprietarele celor două apartamente.

Reclamanta, deși a avut la dispoziție căile de atac prevăzute de lege pentru a dovedi calitatea sa procesuală activă, față de modul de soluționare a cererilor de revendicare și anulare a contractelor de vânzare - cumpărare, căi de atac pe care le-a și exercitat, nu a înțeles să exercite drepturile procesuale în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare la acel moment, nemotivând nici apelul și nici recursul și neadministrând probele care au lipsit la soluționarea cererii în primă instanță.

Tribunalul a observat că reclamanta a înțeles să formuleze o nouă cerere în revendicare, cerere care face obiectul prezentei cauze, care, în primul ciclu procesual a fost respinsă aproximativ pentru aceleași considerente care au fost avute în vedere la pronunțarea sentinței civile nr. 96/2000 a Tribunalului București.

Este adevărat că, prin decizia pronunțată în recurs, s-a reținut că doar reclamanta A. are calitatea de titular a dreptului de proprietate asupra întregului imobil revendicat, și că acesta nu constituie o proprietate coindiviză, însă tribunalul a prezentat istoricul soluțiilor pronunțate, în evidențierea circumstanțelor concrete ale prezentei cauze, din care rezultă că cele care pot invoca existența unui bun, în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sunt pârâtele din prezenta cauză, care dețin o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, de recunoaștere și consolidare de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra celor două apartamente în litigiu, drept pe care astfel l-au câștigat, vânzarea bunurilor realizându-se anterior formulării primei cereri de revendicare și de anulare a celor două contracte, înregistrată la 21 aprilie 1998.

Chiar dacă prin două hotărâri judecătorești s-au restituit celelalte două corpuri de construcție, reținându-se nevalabilitatea titlului statului, tribunalul a considerat că nu se poate vorbi de existența unui bun în favoarea reclamantei (și, pe cale de consecință, în favoarea moștenitorilor acesteia), întrucât acțiunile în revendicare soluționate prin sentințele civile nr. 2899/1997 și nr. 960/1998, au avut ca obiect corpurile de construcție arătate mai sus în mod individual, au fost formulate în mod distinct de către A. și D., prima invocând ca autor pe tatăl său E., iar a doua invocând ca autor pe F., hotărârile restituind în mod deosebit corpurile de construcție așa cum au fost revendicate.

Nici reclamanta și nici numita D. nu au înțeles să revendice imobilul situat la adresa din București, cu compunerea menționată în procesul - verbal de înscriere în cartea funciară, în care imobilul este privit ca un tot unitar, alcătuit din teren și trei corpuri de construcție, ci au revendicat corpurile de construcție în mod distinct, ca urmare a faptului că persoana menționată ca proprietar în procesul - verbal, E., a donat separat un corp de construcție către fiul său F., așa cum rezultă din cererea formulată de D., iar, din cererea formulată de L., a rezultat că, la data naționalizării, erau trei proprietari la adresa în litigiu, arătând că, în anul 1944, tatăl său i-a donat corpul II de construcție (situat în fundul curții imobilului din București, așa cum a menționat expres reclamanta).

Prin urmare, se poate constata că acțiunile în revendicare anterioare au fost formulate după cum au fost deținute corpurile de construcție anterior naționalizării, respectiv după titlul cu care bunul se afla în patrimoniul persoanelor care au formulat acțiunile, pretinzând drepturi proprii asupra construcțiilor, privite individual, prezenta cerere, vizând corpul de construcție care a rămas în patrimoniul autorului E., după ce a încheiat cele două acte de donație către reclamanta A. și către fratele ei, F.

Așa fiind, tribunalul a apreciat că reclamanta nu are un bun, în sensul Convenției, cât timp, pentru imobilul care face strict obiectul acestui litigiu, nu deține o hotărâre judecătorească anterioară, sau o dispoziție de restituire, ci pârâtele sunt cele care dețin o hotărâre judecătorească anterioară, din care rezultă că li s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul. Astfel, situația litigioasă dintre părți a fost deja analizată printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, care nu poate fi lipsită de efectele sale juridice, respectiv de puterea lucrului judecat, fără a se mai putea dispune asupra dreptului de proprietate câștigat de către pârâte prin această hotărâre.

Tribunalul a avut în vedere și cauza Maria Atanasiu contra României, care a pornit de la o situație de fapt similară cu cea din prezenta cauză, fostul proprietar deținând hotărâri judecătorești care dobândiseră autoritatea de lucru judecat pentru o parte din bunurile preluate abuziv de către stat, hotărâri din care rezulta îndeplinirea condițiilor legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar.

Îndeplinirea acestor condiții acordau doar dreptul la o despăgubire în procedura legilor interne de reparație, instanța europeană apreciind, însă, că îi este suficient să constate, ținând cont de sensul autonom al noțiunii de „bunuri” și de criteriile deținute în jurisprudența Curții, că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În cauza invocată, Curtea a observat că nici o instanță sau autoritate administrativă nu le-a recunoscut moștenitorilor fostului proprietar în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu, hotărârile invocate de reclamante, deși toate constatau că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, neconstituind un titlu executoriu pentru restituirea acelui apartament.

Și în prezenta cauză, așa cum s-a arătat mai sus, reclamanții dețin hotărâri judecătorești din care rezultă că preluarea de către stat a unora dintre imobilele ce au aparținut fostului proprietar a fost ilegală, dar nu dețin nici o hotărâre judecătorească definitivă și executorie sau o dispoziție emisă de autoritatea administrativă prin care să le fie recunoscut dreptul de a li se restitui apartamentele în litigiu, deținute de pârâtele C. și K.

Rezultă că aceste apartamente nu reprezintă un „bun actual”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanții s-ar fi putut prevala.

În privința dreptului la o despăgubire, se impune a se menționa că îndeplinirea condițiilor invocate mai sus nu determină automat realizarea acestui drept, ci trebuie îndeplinite și condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 referitoare la formularea unei notificări pentru acordarea măsurilor reparatorii și la termenul în care ar fi trebuit emisă o astfel de notificare.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamantele I. și J., solicitând schimbarea în tot a sentinței apelate și, pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatelor pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 149/A din 02 aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca tardiv formulat, apelul declarat de apelantele reclamante I. și J. și, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă H.; a obligat apelantele la 4.200 lei cheltuieli de judecată către intimata C. și la 4.200 lei cheltuieli de judecată către intimata K.

Prin Decizia civilă nr. 1752 din 27 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a I-a civilă, a admis recursul declarat de reclamantele I. și J. și a trimis cauza aceleiași instanțe, spre rejudecarea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 621 din 8 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, menținând dispozițiile din decizia recurată privind respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de reclamanta H. împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că, la filele 289 - 290 din Dosarul nr. x/3/2007 al Tribunalului București, secția a III-a civilă, se află dovezile de comunicare a sentinței civile nr. 621/08 aprilie 2011, pronunțată în acest dosar, către reclamantele recurente I. și J.

Procesul - verbal de îndeplinire a procedurii de comunicare privind pe J. este lovit de nulitate, în baza art. 100 alin. (3) cu referire la art. 100 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., deoarece cuprinde o adresa greșită, în sensul că, la numărul apartamentului, a fost trecut 34, în loc de ap. 31, cum era corect.

Or, indicarea greșită a numărului apartamentului atrage nulitatea actului comunicării, în condițiile legii, chiar dacă actul de procedură a fost primit de cealaltă recurentă, respectiv I., care are domiciliul la apartamentul de la aceeași adresă.

Nu prezintă relevanță sub aspectul legalității îndeplinirii procedurii de comunicare a hotărârii primei instanțe faptul că cele două recurente sunt rude, că locuiesc în același bloc sau pe același etaj, așa cum a reținut instanța de apel, deoarece aceste aspecte nu sunt de natură să acopere viciul de procedură sancționat cu nulitatea, atât timp cât îndeplinirea procedurii nu poate fi dedusă din acte sau fapte extrinseci.

Totodată, s-a constatat că procesul-verbal de comunicare, privind pe recurenta I., nu cuprinde mențiunile prevăzute de art. 100 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ., mențiuni prevăzute, de asemenea, sub sancțiunea nulității exprese, potrivit art. 100 alin. (3) C. proc. civ., astfel că, în lipsa dovezii care să ateste data comunicării sentinței primei instanțe, cererea de apel trebuie considerată în termen.

În aceste condiții, prin respingerea ca tardiv formulat a apelului lor, s-a constatat că recurentele I. și J. au suferit o vătămare, prin aceea că sentința nu le-a fost comunicată în mod legal, pentru a o putea ataca în termenul de apel, ceea ce atrage nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 219/A din 26 mai 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantele-reclamante I. și J., împotriva sentinței civile nr. 621 din 08 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2007, în contradictoriu cu intimata-reclamantă H. și cu intimații-pârâți C., K. și Municipiul București prin primarul general. A obligat apelanții la 4.400 lei cheltuieli de judecată către C. și la 4.400 lei către K.

Împotriva acestei decizii și încheierii din data de 24 februarie 2014, în termen legal, au declarat recurs reclamantele I. și J., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 1 și 9 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 3213 din 19 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamantele I. și J. împotriva Deciziei nr. 219/A din 26 mai 2014 și încheierii din 24 februarie 2014, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/3/2007*, a casat decizia și încheierea recurate și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că primul motiv de recurs vizează nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la compunerea și constituirea legală a instanței și este un motiv de nelegalitate a hotărârii care, fiind fondat, atrage cu necesitate casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Normele procedurale privitoare la incompatibilitate sunt de ordine publică, iar soluționarea cauzei de un judecător incompatibil afectează valabilitatea hotărârii pronunțate în aceste condiții.

Incompatibilitatea reprezintă situația în care un judecător este oprit, în cazurile expres determinate de lege, să participe la soluționare unei cauze. Cazurile de incompatibilitate sunt prevăzute limitativ de art. 24 C. proc. civ. Pentru a ne afla în prezența incompatibilității prevăzute de art. 24 alin. (1) C. proc. civ., este necesar ca judecătorul să fi pronunțat o hotărâre pe fond în cauza respectivă. Prin soluționarea chestiunilor de fapt și de drept dintr-o cauză, care privește aceeași situație juridică, judecătorul devine incompatibil.

Or, în speță, s-a constatat că membrii completului de judecată care s-au pronunțat în rejudecare au pronunțat o hotărâre pe fondul cauzei, în primul ciclu procesual, exprimându-și opinia asupra problemei litigioase, dând dezlegare chestiunilor de fapt și de drept care privesc aceeași situație juridică, dar carea fost invocată prin cereri de apel formulate separat.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. x/3/2007, la data de 09 februarie 2015.

Prin Decizia nr. 168/A din 7 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții - reclamanți I. și J. împotriva sentinței civile nr. 621 din 08 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2007, în contradictoriu cu intimații - pârâți C., Municipiul București, prin primarul general, K. și intimata-reclamantă H.; au fost obligate apelantele-reclamante și intimata-reclamantă la plata către fiecare dintre intimatele-pârâte C. și K. a sumei de 4.200 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele considerente:

Reclamanta A., autoarea apelantelor, a solicitat obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie corpul C (fost corp B), aflat în București, format din teren în suprafață de 213,19 mp și construcția compusă din subsol, parter, etaj și mansardă.

Prin sentința civilă nr. 2899 din 19 martie 1997, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de numita D. (comoștenitoare, alături de reclamanta din prezenta cauză, a foștilor proprietari care au deținut întreg imobilul de la adresa din litigiu), s-a constatat nulitatea titlului de trecere în proprietatea statului a imobilului situat în București, fiind obligați pârâții Consiliul General al Municipiului București și SC M. SA să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul corp A.

Prin sentința civilă nr. 960 din 20 ianuarie 1998, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A., au fost obligați pârâții Consiliul General al Municipiului București și SC M. SA să lase în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București, compus din corpul II (B) - parter și etaj.

Această hotărâre judecătorească a fost pusă în executare prin emiterea Dispoziției nr. 2621 din 5 decembrie 1998 a primarului general al Municipiului București, prin care s-a restituit în natură imobilul evidențiat mai sus.

Prin Dispoziția nr. 204 din 13 decembrie 2001 a primarului general al Municipiului București, s-a restituit în natură terenul în suprafață de 1.057,81 mp, situat în sector 2, astfel: 400 mp reprezentând teren aferent construcției corpului A, (restituit prin sentința civilă nr. 2899 din 19 martie 1997 a Judecătoriei sectorului 2) și curte, în proprietatea lui D., și suprafața de 657,81 mp, reprezentând teren aferent construcției corp B - actual C, restituit prin sentința civilă nr. 960 din 20 ianuarie 1998 a Judecătoriei sectorului 2, și curte, către A., cu respectarea dreptului de servitute pentru ceilalți proprietari.

Obiectul prezentei acțiuni constă în revendicarea apartamentelor ce au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare din 25 noiembrie 1996 și din 16 ianuarie 1997 și a terenului care excede Dispoziției nr. 204 din 13 decembrie 2001.

Astfel cum rezultă din raportul de expertiză tehnică imobiliară în specialitatea topografie, realizat în cauză, întregul teren ce a figurat la adresa poștală din București, are suprafața totală de 1.300 mp. Deși, în Dispoziția nr. 204 din 13 decembrie 2001, se menționează că s-a restituit în natură terenul în suprafață de 1.057,81 mp (400 mp către D. și 657,81 mp către A.), în fapt, terenul restituit numitei D. are suprafața de 450 mp. De asemenea, terenul vândut pârâtelor prin contractele de vânzare-cumpărare din 25 noiembrie 1996 și din 16 ianuarie 1997 totalizează o suprafață de 192,19 mp, ce excede suprafeței construcțiilor dobândite de acestea (stabilită de expert la 130 mp). Totalizând aceste suprafețe (450 + 657,81 + 192,19) se obține o suprafață de 1.300 mp, care coincide cu suprafața totală a imobilului ce a figurat inițial la adresa din București.

Această constatare este suficientă pentru a justifica temeinicia concluziei tribunalului cu privire la faptul că Municipiul București nu mai are în posesie nicio suprafață de teren situată la adresa în litigiu, cu consecința lipsei calității sale procesuale. Împrejurarea constatată de expertiza tehnică imobiliară, în sensul că și imobilul restituit defunctei A., prin Dispoziția nr. 204 din 13 decembrie 2001, ar avea o suprafață mai mare decât cea menționată în act, nu infirmă această concluzie, ci, dimpotrivă, confirmă faptul că Municipiul București nu mai exercită posesia asupra imobilului în litigiu sau a unei părți a acestuia.

Curtea nu a primit nici critica apelantelor referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., cu referire la art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În ședința publică din 16 mai 2008, tribunalul a pus în discuția părților mai multe excepții invocate de pârâte, între care excepția inadmisibilității cererii, întemeiată pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, coroborat cu dispoz. art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 46 din Legea nr. 10/2001, Decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat un recurs în interesul legii. Instanța a amânat pronunțarea pentru a da posibilitate părților să formuleze concluzii scrise, dar, ulterior, a repus cauza pe rol pentru suplimentarea probatoriului și a administrat probele cu înscrisuri și expertiza tehnică imobiliară în specialitatea topografie.

De asemenea, la termenul din 25 martie 2011, ambele părți au învederat instanței împrejurarea că, asupra excepțiilor invocate în cauză, înțeleg să reitereze concluziile formulate anterior repunerii pe rol a cauzei, iar, în cadrul dezbaterilor asupra fondului, pârâtele au formulat concluzii referitoare la incidența în cauză a Deciziilor nr. 53/2007 și nr. 33/2008 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, fără ca apărătorul reclamantelor să formuleze vreo replică. Așadar, prima instanță a respectat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare, chestiunile de drept pe care hotărârea tribunalului a fost fundamentată făcând obiectul dezbaterilor contradictorii ale părților.

În ceea ce privește fondul, Curtea a reținut ca fiind corectă aprecierea tribunalului, în sensul că, în raport de data introducerii cererii de chemare în judecată (04 decembrie 2002), soluția se impune a fi fundamentată pe dispozițiile și considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Atanasiu contra României.

Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 stabilește că, în cazul acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalib dolari SUA erogant. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În considerentele deciziei menționate, Înalta Curte a reținut, pe de o parte, că „existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune, să se poată prevala, la rândul său, de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție”. Pe de altă parte, „atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul, în acțiunea în revendicare, nu are, la rândul său, un bun, în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul”.

Aceste considerente ale deciziei în interesul legii, obligatorii, alături de dispozitivul acesteia, în raport de prevederile art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., a fundamentat concluzia tribunalului, în sensul că o astfel de acțiune în revendicare nu mai presupune compararea titlurilor de proprietate invocate de părțile aflate în conflict, ci verificarea existenței unui „bun” sau a unei „speranțe legitime” în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, cristalizate în cadrul unei largi jurisprudențe a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a cunoscut, de-a lungul timpului, o anumită evoluție și, în cadrul căreia, hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu contra României constituie un important reper.

Susținerile apelantelor-reclamante privind nevalabilitatea titlului statului (Decretul nr. 92/1950) nu pot conduce la concluzia că acestea ar fi titularele unui „bun”, în sensul Convenției Europeană a Drepturilor Omului, și nici chiar ale unei „speranțe legitime”, chiar dacă se au în vedere dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, aflate în vigoare până la data de 06 februarie 2009 (data abrogării prin Legea nr. 1/2009). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, cu referire la această situație, că reclamantele s-ar putea prevala de un bun, în sensul Convenției, numai dacă ar dovedi că întrunesc toate condițiile pentru a beneficia de restituirea imobilului preluat abuziv, în procedura legii interne de reparație.

Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că existența unui „bun actual”, în patrimoniul unei persoane, este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Din această perspectivă, tribunalul a apreciat în mod temeinic că sentința civilă nr. 2899 din 19 martie 1997, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București și sentința civilă nr. 960 din 20 ianuarie 1998, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, ambele definitive și irevocabile, nu conferă reclamantelor calitatea de titulare ale unui „bun”, în sensul Convenției Europeană a Drepturilor Omului, în ceea ce privește imobilul ce formează obiectul litigiului. Sentințele menționate au fost pronunțate în litigii având ca obiect părți individual determinate ale imobilului din București, distincte de partea revendicată în cadrul prezentului proces. În consecință, respectivele hotărâri judecătorești nu au vreun efect asupra drepturilor deduse judecății de față.

Nici Decizia de casare nr. 7436 din 25 septembrie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. x/2/2005, nu satisface rigorile impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru a conferi apelantelor-reclamante calitatea de titulare ale unui „bun”, în sensul Convenției. Prin această decizie, s-a recunoscut reclamantei A. numai calitatea de a revendica singură imobilul în litigiu, ca o consecință a validității partajului voluntar încheiat de aceasta cu D. asupra imobilului din București. Instanța de recurs nu a fost învestită cu soluționarea fondului cauzei și nu a apreciat în sensul recunoașterii calității de proprietar a reclamantei.

Dimpotrivă, intimatele-pârâte beneficiază de protecția dreptului lor, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, întrucât cererea defunctei A., de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost respinsă definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr. 96 din 4 februarie 2000 a Tribunalului București. Prin aceeași hotărâre, au fost admise cererile de intervenție formulate de C. și B., reținându-se că intervenientele au făcut dovada că sunt proprietarele celor două apartamente. În această situație, titlurile de proprietate ale intimatelor-pârâte asupra imobilului în litigiu, respectiv contractele de vânzare-cumpărare din 25 noiembrie 1996 și din 16 ianuarie 1997, s-au consolidat, conferindu-le intimatelor-pârâte un „bun actual”, în sensul Convenției.

Reținând culpa procesuală a apelantelor-reclamante, Curtea afăcut aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., obligându-le pe acestea la plata către intimatele-pârâte a câte 4.200 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Curtea a avut în vedere numai onorariile avocațiale achitate de intimatele pârâte în cursul soluționării Dosarului nr. x/3/2007, apreciind că prelungirea duratei procesului, datorată unor casări succesive cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, nu este imputabilă apelantelor reclamante, astfel că nu se impune obligarea lor la sume achitate cu același titlu de către intimatele pârâte, în ciclurile procesuale subsecvente.

Pe de altă parte, onorariul achitat inițial de intimatele-pârâte are un cuantum considerabil, Curtea apreciind, în raport de prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., că acesta corespunde în mod rezonabil efortului depus de avocat în cadrul întregii faze procesuale a apelului, chiar și în ipoteza soluționării acestuia în cadrul mai multor cicluri procesuale, în condițiile în care aceste cicluri nu influențează asupra complexității cauzei.

Curtea a avut în vedere și împrejurarea că, în Dosarul nr. x/3/2007, a fost pronunțată Decizia civilă nr. 149/A din 02 aprilie 2012, prin care, alături de anularea apelului formulat de apelantele - reclamante I. și J., s-a dispus și respingerea apelului formulat de apelanta-reclamantă H., toate cele trei apelante fiind obligate la plata cheltuielilor de judecată către intimatele-pârâte. Prin Decizia civilă nr. 1752 din 27 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat în parte Decizia nr. 149/A din 02 aprilie 2012, a trimis cauza spre rejudecarea apelului formulat de apelantele - reclamante I. și J. și a menținut soluția de respingere a apelului formulat de H., soluție ce nu fusese atacată cu recurs.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamantele I. și J., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a Deciziei civile nr. 168/A din 07 aprilie 2015, iar, în urma rejudecării, admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței civile nr. 621 din 08 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2007 și,pe fond, admiterea acțiunii și obligarea intimatelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentele au susținut că hotărârea atacată este nelegală, atât sub aspectul respingerii apelului ca nefondat, cât și sub aspectul obligării lor la plata sumei de 4.200 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, către fiecare dintre intimatele-pârâte, în cauză, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentele au apreciat că hotărârea recurată este nelegală, atât în ceea ce privește admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin primar general, cât și în ceea ce privește soluția pronunțată pe fondul cauzei, având în vedere următoarele argumente:

Prima critică constă în aceea că, deși acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., instanța de fond nu a soluționat cauza prin prisma temeiului de drept invocat de reclamantă, încălcând formele de procedură prevăzute, sub sancțiunea nulității, de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la art. 129 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul are îndatorirea să pună în dezbaterea părților „orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare.”

În consecință, hotărârea apelată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (6) C. proc. civ.,întrucât judecătorul fondului nu a pus în discuția părților problema de drept care viza chiar temeiul juridic al cererii și a hotărât asupra obiectului cererii deduse judecății, fără a analiza acest temei, cu încălcarea flagrantă a principiului contradictorialității și a dreptului la apărare al reclamantelor.

Cu privire la acest motiv de apel, instanța care a pronunțat hotărârea recurată a motivat că instanța de fond a respectat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare, dar instanța a făcut referire la alte cereri și excepții care au făcut obiect al dezbaterilor contradictorii, fiind evidentă instanța de apel nu a motivat respingerea acestei critici, în conformitate cu art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

În altă ordine de idei, recurentele apreciază că analiza cererii de chemare în judecată atât prin prisma temeiului de drept invocat de reclamantă, cât și prin prisma incidenței în speță a dispozițiilor convenționale, la care s-a raportat instanța de fond, conduce, fără echivoc, la concluzia că acțiunea este întemeiată.

După reiterarea titlurilor de proprietate ale autorilor recurentelor și a transmisiunii acestora care demonstrează dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat în prezentul litigiu, recurentele au concluzionat că imobilul a fost naționalizat fără titlu valabil,întrucât nu există identitate între persoana menționată în listele anexa ale Decretului nr. 92/1950 și adevărații proprietari ai imobilului.

În același timp Decretul nr. 92/1950 se referă, în art. 1, la categoriile de persoane cărora le erau incidente dispozițiile decretului de naționalizare, respectiv foștii industriași, bancheri, mari comercianți, în timp ce, prin art. 2, erau exceptate de la naționalizare imobilele aparținând intelectualilor, categorie socio-profesională căreia îi aparținea și autorul reclamanților, E., care a exercitat profesia de avocat, lucru menționat și în contractul de vânzare-cumpărare, autentificat din 14 februarie 1935, situație față de care este cert că, și sub acest aspect, preluarea de către stat a imobilului s-a făcut fără titlu valabil.

Totodată, Decretul nr. 92/1950 era în vădită contradicție cu legislația României în vigoare la data respectivă, cu Constituția din 1948, și încălca și prevederile tratatelor internaționale.

Față de această situație, consideră că au făcut dovada deplină atât a dreptului de proprietate, cât și a valabilității titlului de proprietate, cu precizarea că, în ceea ce privește calitatea procesuală activă, instanțele s-au pronunțat în mod irevocabil.

În ceea ce privește titlul pârâtelor persoane fizice, au menționat că apartamentul și terenul aflat sub construcție, în suprafață de 79 mp, a fost înstrăinat de SC M. SA intimatei-pârâte B., prin contractul de vânzare - cumpărare din 25 noiembrie 1997, iar apartamentul și terenul aflat sub construcție, în suprafața de 113,19 mp, a fost înstrăinat de SC M. SA intimatei-pârâte C., prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 ianuarie 1998, situație din care rezultă că suprafața totală a terenurilor înstrăinate intimatelor-pârâte persoane fizice este de 102,10 mp.

Totodată, în expertiza efectuată în cauză, s-a menționat că există un excedent de teren, în suprafață de 62,19 mp, rezultat din măsurători, precum și faptul că suprafața de 213,10, mp, revendicată de reclamanți, reprezintă diferența dintre suprafața de 871 mp, menționată în convenția nr. 4404 din 10 octombrie 2001 și suprafața de 657,81 mp, menționată în Dispoziția nr. 204 din 13 decembrie 2001, rezultând că terenul revendicat există la adresa imobilului.

În consecință, consideră că, în mod nelegal, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București, prin primar general.

In ceea ce privește temeiul de drept invocat de reclamante, consideră că este cert că acestea au un drept preferabil, titlul lor fiind mai vechi și mai bine caracterizat, în timp ce titlul pârâtelor persoane fizice emană de la un nondominus, este ulterior titlului reclamantelor și este primul transcris.

În condițiile în care preluarea imobilului a fost realizată pe numele unei alte persoane decât adevăratul proprietar, măsura naționalizării fiind contrară prevederilor Constituției din 1948, C. civ. și tratatelor internaționale la care România era deja parte, consideră că este cert că decretul de naționalizare nu și-a putut produce efectul juridic propus, respectiv translația dreptului de proprietate din patrimoniul autorilor reclamanților în patrimoniul statului comunist, iar concluzia firească pentru o astfel de situație, dovedită și necontestată, este aceea că niciodată dreptul de proprietate al reclamanților nu a ieșit din patrimoniul acestora în mod valabil.

Mai mult, dreptul de proprietate pentru corpurile de clădire A și B, situate în București, a fost recunoscut prin sentința civilă nr. 2899 din 19 martie 1997, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă, prin care a fost admisă acțiunea formulată de cealaltă comoștenitoare a foștilor proprietari, care au deținut întreg imobilul de la adresa din litigiu, și s-a constatat nulitatea titlului de trecere în proprietatea statului pentru corpul A, iar, prin sentința civilă nr. 960 din 20 ianuarie 1998, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă, au fost obligate pârâtele să lase în deplină proprietate și liniștită posesie corpul B.

În concordanță cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, trebuie avut în vedere și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aceste dispoziții fac parte din dreptul intern, fiind ratificate de România și,potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.

Consideră că, în privința reclamantelor, există un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, având în vedere preluarea imobilului de către stat fără titlu valabil, cu atât mai mult cu cât,prin legislația adoptată, s-a consacrat expres caracterul abuziv al Decretului nr. 92/1950, astfel că măsura naționalizării nu s-a aplicat autorilor reclamanților care nu au pierdut dreptul lor de proprietate.

In această situație vânzarea de către stat a bunului reclamanților, către terți, chiar și de bună credință, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al reclamanților, însoțită de lipsa totală de despăgubiri, reprezintă o privare de bun și este făcută cu încălcarea flagrantă a art. 1 din Protocolul nr. 1.

Aceeași analiză, care a concluzionat în sensul consolidării titlului de proprietate al vechilor proprietari, și nu al dobânditorilor în temeiul Legii 112/1995, a fost făcută de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cauzele Păduraru, Porțeanu Radu împotriva României, etc., avându-se în vedere că Legea nr. 112/1995, invocată de stat ca temei al înstrăinării, nu-i permitea acestuia să vândă chiriașilor un bun naționalizat în mod abuziv, în condițiile în care chiar legea invocată permitea doar vânzarea bunurilor legal intrate în patrimoniul statului.

Instanța de apel nu a avut în vedere nici împrejurarea că, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, riscul nesocotirii dreptului de proprietate al intimatelor-pârâte a fost eliminat, în condițiile în care acestea au posibilitatea obținerii valorii de piață a apartamentelor pe care le dețin, în cadrul procedurilor judiciare de drept comun, sens în care dispozițiile exprese ale art. 501 din Legea nr. 1/2009 dau posibilitatea cumpărătorilor de bună credință, în temeiul Legii nr. 112/1995, să obțină o reparație integrală a pierderii bunului, prin restituirea prețului de piață al apartamentului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, pe când reclamanții nu au nicio modalitate de a obține repararea pierderii bunului în mod abuziv.

Instanța de apel a motivat respingerea apelului prin inaplicabilitatea dreptului comun și prin faptul că apelantele-reclamante nu dețin un bun, în sensul Convenției, deoarece nu posedă o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, care să poată fi pusă în executare, situație în raport de care consideră că instanța, în mod nelegal, nu a avut în vedere aplicarea criteriilor de preferință ale titlurilor de proprietate invocate de părți și nu a avut în vedere nici măsurile care să asigure repararea rapidă și efectivă a prejudiciului pentru toate părțile din proces.

Motivarea instanței privind inexistența unui bun actual al reclamantelor este vădit nelegală și în contradicție cu cele reținute de Curtea Europeană în hotărârea din cauza Viasu contra României, conform căreia „Noțiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale inclusiv, în anumite situații bine stabilite, creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și,în virtutea cărora, reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” să obțină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate” (parag. 58).

Recurentele au susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care permite instanței să micșoreze onorariile avocaților, ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mari față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită, textul de lege fiind menit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justițiabilului să beneficieze de o asistență judiciară calificată pe parcursul procesului.

Consideră că, la acordarea unui onorariu total de 8.400 lei, instanța de apel nu a avut în vedere faptul că, la instanța de fond, litigiul s-a judecat pe parcursul a 4 ani,onorariul a fost de 600 lei, iar, pentru apel, onorariul a fost de aproape 15 ori mai mare, fără ca timpul necesar pentru soluționarea cauzei în apel sa fie imputabil apelantelor-reclamante.

Intimatele pârâte nu au formulat întâmpinare, în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ.

În etapa procesuală a recursului, nu a fost solicitată și administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 305 C. proc. civ.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:

Asupra motivului de recurs prin care se critică faptul că prima instanță nu ar fi analizat cauza prin prisma art. 480 C. civ., temeiul juridic indicat de reclamante în susținerea cererii de chemare în judecată, instanța de recurs reamintește că, în considerarea art. 299 alin. (1) C. proc. civ., obiect al recursului îl reprezintă exclusiv hotărârea pronunțată în etapa procesuală a apelului, recursul fiind o cale de atac subsecventă, în sensul că nu poate fi exercitat omisso medio, astfel încât criticile privind hotărârea primei instanțe nu pot fi cenzurate în recurs.

Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să se circumscrie dispozițiilor exhaustive ale art. 304 C. proc. civ.

În contextul criticilor ce decurg din acest prim motiv de recurs, recurentele invocă, de asemenea, încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (6) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului nu ar fi pus în discuția părților problema de drept care viza chiar temeiul juridic al cererii și a hotărât asupra obiectului cererii deduse judecății, fără a analiza acesttemei, împrejurare de drept care nu a fost pusă niciodată în discuția părților.

Or, din modul de argumentare a acestei „alegații”, nu se poate reține că i se poate imputa instanței de apel nerespectarea principiului rolului activ reglementat de dispozițiile art. 129 alin. (4) și (6) C. proc. civ., cu consecința nerespectării principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, câtă vreme recurentele se raportează din nou la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată - art. 480 C. civ., și nu la cererea de apel, ceea ce ar fi impus analiza acestei cereri, în opinia recurentelor,de către prima instanță, exclusiv din perspectiva unei acțiuni în revendicare de drept comun, teză cu care nu putem fi de acord, pentru considerentele ce vor fi expuse în analiza motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În conexitate cu aceste critici, singura critică ce poate fi analizată raportat la hotărârea pronunțată de instanța de apel este cea vizând nemotivarea acestei hotărâri, critică circumscrisă motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care vizează absența motivării sau contrarietatea acesteia.

Relativ la acest motiv de recurs, Înalta Curte reține că,în conformitate cu art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, „Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, (…).”

Această dispoziție convențională consacră nu numai dreptul efectiv de acces la o instanță de judecată, ci și ansamblul garanțiilor procesuale privind desfășurarea procesului civil și obținerea unei soluții asupra pretenției deduse judecății, inclusiv motivarea hotărârii judecătorești pronunțate, aspecte care semnifică conținutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil (a se vedea în acest sens cauza Albina contra României, hotărârea din 28 aprilie 2005).

Garanția procesuală a motivării hotărârii judecătorești este consacrată expres și în dispozițiile de drept intern, respectiv art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care statuează cu valoare de principiu că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”, iar art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sancționează ca fiind nelegală o hotărâre ce nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau pe cea care cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii judecătorești trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară și constituie, printre altele, o garanție împotriva arbitrarului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.

Este de menționat că, în principiu, în sistemul procedural național, este permis ca a doua instanță, cercetând cauza și constatând că toate chestiunile de fapt și toate problemele de drept care i-au fost supuse sunt aceleași ca și cele discutate în primă instanță, să se refere la argumentele acesteia din urmă, adoptându-le în mod explicit.

Totodată, această modalitate de motivare poate fi adoptată atunci când chestiunile de fapt și problemele de drept care au fost supuse judecății prin motivele de apel sunt identice cu cele discutate la judecata în primă instanță, iar, prin hotărârea pronunțată, prima instanță le-a analizat în mod efectiv, nu și în cazul în care apelul se sprijină pe apărări noi sau cuprinde critici privind omisiunea primei instanțe de a analiza, în cuprinsul hotărârii pronunțate, apărările invocate la judecata în primă instanță.

În cauza dedusă judecății, prin apelul exercitat, reclamantele au criticat hotărârea pentru refuzul primei instanțe de a fi analizat acțiunea în revendicare din perspectiva comparării titlurilor de proprietate și a temeiului juridic de drept comun invocat, instanța considerând că această acțiune se impune a fi analizată din perspectiva dispozițiilor convenționale și a Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de instanța supremă în recurs în interesul legii, ceea ce ar atrage, în opinia reclamantelor, încălcarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ.

În aceste limite ale devoluțiunii, fixate prin cererea de apel,se poate constata că instanța de apel a analizat și a răspuns motivatcriticilor formulate de apelantele reclamante, și, totodată, a argumentat motivele pentru care și-a însușit, în tot sau în parte, considerentele de fapt ori de drept reținute de prima instanță, astfel încât simpla nemulțumire a părților privind argumentația instanței nu poate determina incidența motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Asupra motivului de recurs prin care se critică soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatului pârât Municipiul București, prin primar general, Înalta Curte reține, sub un prim aspect, că, în argumentarea acestui motiv, nu se indică de către recurente care sunt dispozițiile legale interpretate sau aplicate în mod greșit de către instanța de apel, în analiza motivului de apel ce viza soluționarea acestei excepții.

Astfel, deși excepția lipsei calității procesuale pasive reprezintă, în principiu, un aspect de nelegalitate ce poate fi analizat în recurs, modul în care aceasta este tratată în conținutul motivelor de recurs o transformă într-un aspect de netemeinicie, întrucât vizează exclusiv o situație de fapt ce se raportează la măsurătorile terenului în litigiu, prin intermediul expertizelor efectuate în cauză, situație de fapt ce nu mai poate fi reevaluată în recurs, în raport de natura acestei căi de atac, aceea de a fi o cale de atac extraordinară în care pot fi cenzurate exclusiv criticile de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar nu și critici de netemeinicie ce s-ar fi putut subsuma motivelor de recurs reglementate de art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ., pe care, în realitate, le invocă recurentele și care, în prezent, sunt abrogate, conform Legii nr. 219/2005 de aprobare a O.U.G. nr. 138/2000.

Un alt motiv de recurs, ce poate fi încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează în esență soluționarea greșită a fondului cauzei, care, în opinia recurentelor, ar fi trebuit rezolvat în favoarea lor, atât din perspectiva temeiului de drept invocat de reclamante - art. 480 C. civ., ce caracterizează acțiunea în revendicare de drept comun, cât și prin prisma dispozițiilor convenționale - art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Sub un prim aspect, instanța de recurs consideră că este necesar să sublinieze că, și în ipoteza în care părțile reclamante se prevalează de un anumit temei juridic pentru cererea cu care învestesc instanța, temei juridic ce se integrează dreptului comun, instanța de judecată, constatând că, pentru cererea dedusă judecății, există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalib dolari SUA erogant, este ținută a face aplicarea normelor speciale, după ce va fi supus această chestiune dezbaterii părților, cu respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, obligație care, în cauză, a fost respectată.

În acest context, nu se poate susține că instanțele de fond au refuzat să soluționeze acțiunea în revendicare introdusă de reclamante în temeiul dreptului comun, prin prisma comparării titlurilor exhibate de părțile litigante, ci aceste instanțe, constatând că acțiunea în revendicare de drept comun a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, au aplicat în mod corect statuările din Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii și criteriile jurisprudențiale actuale ale instanței de contencios european al drepturilor omului, astfel cum sunt configurate acestea în cauza Atanasiu și alții contra României.

Astfel, existența principiului specialia generalib dolari SUA erogant, cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanțial, cât și al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, egal opozabil părților și instanței, de esența lui fiind aceea că părțile nu pot avea alegerea normelor aplicabile, potrivit ierarhiei și priorităților normelor juridice ce operează într-un stat de drept.

Tot astfel, nici instanțelor nu le este permis a ignora existența actului normativ special ce se suprapune dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relații sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale.

Instanța este autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o chestiune de opțiune a legislativului, ce nu poate fi cenzurată în procesul de aplicare a legii, fără a interfera cu autoritatea legiuitoare, ceea ce ar contraveni principiului separației puterilor în stat.

Or, promovând cererea de chemare în judecată, având ca obiect revendicarea imobilului situat în București, sector 2, în temeiului dreptului comun - art. 480 C. civ., reclamantele urmăresc aceeași finalitate ca și cea proprie procedurii prealabile, obligatorii, instituite de legea specială, Legea nr. 10/2001, anume, restituirea în natură sau prin echivalent a acestui imobil.

Cum, pentru aceeași finalitate, există și normele dreptului comun, pe care recurentele s-au întemeiat, și actul normativ special - Legea nr. 10/2001, aplicabil cauzei, opțiunea reclamantelor este exclusă, pe temeiul priorității legii speciale.

În același sens, cum dezlegarea raportului dintre normele dreptului comun și legea specială, în prezenta cauză, a avut loc după pronunțarea Deciziei nr. 33/2008, dată în recurs în interesul legii, cele statuate prin această decizie sunt incidente cauzei de față, astfel cum, legal, au stabilit și instanțele anterioare.

În acest context, critica recurentelor întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondată, întrucât instanțele fondului nu au interpretat și aplicat greșit dispozițiile dreptului comun și pe cele ale legii speciale, ci, dimpotrivă, au aplicat în cauză principiile ce decurg din regula specialia generalib dolari SUA erogant, acordând prioritate legii speciale, în absența oricăror justificări rezonabile privind neparcurgerea procedurii administrative, instituite de o lege specială de reparație, sub incidența căreia intră inclusiv imobilul în litigiu și asupra rezultatelor căreia reclamantele nu pot specula în mod obiectiv.

În același sens, existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, nu încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.

Or, în cauză, nimic nu se opunea ca recurentele să obțină măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, dacă formulau notificare în termenul legal, prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 republicată, fiind în măsură să dovedească, în procedura administrativă sau judiciară (din perspectiva Deciziei nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), după caz, atât dreptul de proprietate și întinderea lui, cât și calitatea lor de moștenitoare legale ale proprietarilor deposedați de stat, dar și deposedarea abuzivă (constatare deja realizată într-o procedură judiciară anterioară)sau să obțină restituirea imobilului în acțiunea în revendicare introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, dacă aceasta ar fi fost exercitată conform prescripțiilor legale (a se vedea în acest sens sentința civilă nr. 96 din 4 februarie 2000 a Tribunalului București, definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului, respectiv prin constatarea nulității recursului).

Această statuare a fost realizată de Curtea Europeană, într-o cauză ulterioară cauzei Faimblat contra României, invocată de recurente, respectiv Gladkvist și Bucur împotriva României, decizia de inadmisibilitate din 2 martie 2010, în care reclamanții au susținut că dreptul de acces la justiție, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție, le-a fost încălcat, prin respingerea acțiunii lor în revendicare, pe motiv că ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar Curtea Europeană a considerat că acest capăt de cerere este vădit nefondat, întrucât interpretarea dată de instanțele naționale nu au adus atingere acestui drept (parag. 22, 24, 25).

În fine, contrar celor susținute de recurente, prin respingerea, ca nefondată, a acțiunii în revendicare de drept comun, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, temei invocat, de asemenea, de recurente, norma convențională garantând protecția unui bun actual, aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime, cu privire la valoarea patrimonială respectivă, bun actual de care intimatele pârâte dispun, prin recunoașterea irevocabilă a valabilității titlurilor lor de proprietate, în urma și în baza unei proceduri judiciare la care reclamantele au participat.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (cauzele Constandache, Lungoci si Poenaru contra României).

În consecință, la data introducerii prezentei cereri, reclamantele erau simple solicitante în privința restituirii bunului în litigiu (cauza Penția și Penția împotriva României, decizia de inadmisibilitate din 23 martie 2006), întrucât dreptul lor de proprietate cu privire la imobilul în litigiu nu fusese recunoscut în mod irevocabil de către instanțele interne, situație în care, Înalta Curte constată că recurentele nu pot invoca, în mod eficient, garanțiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție.

Tot astfel, contrar susținerilor recurentelor, simpla recunoaștere a nevalabilității titlului statului nu poate constitui baza deținerii de către aceștia a unui bun actual, în sensul jurisprudenței Curții Europene; aceasta întrucât, prin hotărârea pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, s-a dat o nouă interpretare acestei noțiuni, reținându-se, în parag. 143 și 144, că: „(…) nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru, în mod definitiv, un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante, deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.”

Astfel, dacă, în jurisprudența anterioară a Curții Europene, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta un bun (cauzele Străin; Porțeanu; Andreescu Murăreț și alții împotriva României), în cauza Atanasiu, s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunțat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres restituirea bunului.

În caz contrar, simpla constatare, pe cale judecătorească, a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel încât, în prezenta cauză, devine irelevantă, în soluționarea acțiunii în revendicare de drept comun, introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și pronunțarea hotărârii din cauza Atanasiu și alții împotriva României, împrejurarea constatării nelegalității titlului statului asupra imobilului în litigiu.

În consecință, în lumina jurisprudenței actuale a Curții Europene, constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligație de restituire a acestuia, nu poate să le confere reclamantelor un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană, în absența îndeplinirii condițiilor pe care reglementările convenționale și jurisprudența dezvoltată de instanța de contencios a drepturilor omului, în interpretarea acestora, le impun ar fi fost de natură să determine acest rezultat.

În același sens, speranța de a se recunoaște un drept de proprietate, imposibil a fi exercitat în mod efectiv nu poate fi, de asemenea, considerată un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât aceasta reprezintă o creanță condițională, care se stinge prin faptul nerealizării condiției, (astfel cum reiese, de exemplu, din cauza Țețu împotriva României, hotărârea din 7 februarie 2008, parag. 43).

Or, cerința legală, într-o ipoteză ca cea dedusă judecății, era ca reclamantele să își fi conformat propria conduită prevederilor legii și să fi formulat notificare în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și pentru corpul de clădire revendicat în prezentul litigiu, în caz contrar, dispozițiile art. 22 alin. (5) din acest act normativ, referitoare la decăderea lor din dreptul de a mai putea solicita, în justiție, măsuri reparatorii (indiferent de natura lor), sancțiune de drept material, sunt pe deplin operante, din propria lor culpă.

Asupra motivului de recurs prin care se critică obligarea reclamantelor de către instanța de apel la plata cheltuielilor de judecată în cuantum total de 8.400 lei, prin neaplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța reține următoarele:

În conformitate cu art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Din interpretarea acestui text legal, rezultă că este opțiunea judecătorilor și rămâne la latitudinea instanței decizia de a reduce cheltuielile de judecată, ceea ce devine relevant, din perspectiva legalității - singurul aspect ce poate fi analizat în recurs - este ca această măsură să nu fie una arbitrară și să se raporteze la criteriile instituite de lege.

Or, se poate observa că instanța de apel a argumentat substanțial măsura dispusă, considerând că nu se impune obligarea apelantelor reclamante la sumele achitate cu titlu de cheltuieli de judecată de către intimatele pârâte, în ciclurile procesuale subsecvente, în considerarea faptului că prelungirea duratei procesului, prin casările succesive cu trimitere spre rejudecare, nu este imputabilă apelantelor reclamante.

În același sens, în interpretarea și aplicarea dispoziții legale enunțate, instanța de apel nu a pronunțat soluția reducerii cheltuielilor de judecată pretinse de intimatele pârâte, măsură solicitată de apelantele reclamante,raportându-se argumentat la criteriile instituite de lege - complexitatea cauzei și munca îndeplinită de avocat - și la soluțiile dispuse în cauză, apreciind că suma de 4.200 lei, către fiecare dintre intimatele - pârâte, este rezonabilă, pentru a fi acordată cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru considerentele expuse, constatând că, în ansamblul lor, criticile sunt nefondate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantele I. și J. împotriva Deciziei nr. 168/A din 7 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., raportat la art. 316 coroborat cu art. 298 C. proc. civ., Înalta Curte le va obliga pe recurentele-reclamante la plata către fiecare dintre intimatele-pârâte C. și K. a sumei de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere, prin prisma criteriului legal al complexității cauzei, că, în recurs, au fost reluate aspectele dezbătute în etapele procesuale anterioare, că nu s-a formulat întâmpinare de către intimate, precum și faptul că recursul a fost soluționat la primul termen de judecată, astfel încât aceste sume pot fi apreciate ca rezonabile și proporționale, pentru a fi acordate, în cauză, cu titlu de cheltuieli de judecată și, corelativ, pentru a fi suportate de părțile care au căzut în pretenții.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele I. și J. împotriva Deciziei nr. 168/A din 7 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurentele-reclamante la plata către fiecare dintre intimatele-pârâte C. și K. a sumei de 1.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 aprilie 2016.