De facto expropriation: civil liability for failure to complete public utility expropriation despite rendering property unbuildable

Decizia nr. 1295/2016

Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 14 august 2012, reclamanții A. și B. au chemat în judecată Municipiul București, prin Primarul General, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 20.186 euro, echivalent în lei la cursul BNR, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului intravilan în suprafață de 332,57 mp, situat în București, sector 6, pentru perioada 2008 - 2012;- obligarea la plata sumei de 24.686 euro, echivalent în lei la cursul BNR, cu titlu de despăgubiri, pentru lipsa de folosință a terenului în suprafață de 415,32 mp, situat în București, sector 6, pentru perioada 2008 - 2012; - obligarea la emiterea deciziei de expropriere pentru terenul în suprafață de 332,57 mp situat în București, sector 6, ce este afectat de obiectivul "Penetrație Splaiul Independenței - Ciurel - Autostrada București - Pitești" declarat de utilitate publică prin H.C.G.M.B. nr. 266 din 02 noiembrie 2006; - obligarea la emiterea deciziei de expropriere pentru suprafața afectată obiectivului "Penetrație Splaiul Independenței - Ciurel - Autostrada București - Pitești", declarat de utilitate publică prin H.C.G.M.B. nr. 266 din 02 noiembrie 2006 din terenul în suprafață de 415,32 mp, situat în București, sector 6; - obligarea la plata despăgubirilor în sumă de 300.000 euro, echivalent în lei la cursul BNR, aferente valorii de piață a terenului în suprafață de 332,57 mp situat în București, sector 6; - obligarea la plata despăgubirilor în sumă de 800 euro/mp, echivalent în lei la cursul BNR, aferente valorii de piață pentru suprafața afectată de obiectivul "Penetrație Splaiul Independenței - Ciurel - Autostrada București - Pitești", din terenul situat în București, sector 6; - obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanții au arătat că sunt proprietarii terenului intravilan din București, sector 6, în suprafață de 332,57 mp, identificat cu nr. cadastral x/1, pe care l-au dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 653 din 09 mai 2005 și a terenului intravilan din cu nr. cadastral x/1/1 - x/2, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1721 din 06 august 2004, rectificat prin încheierea nr. 4928 din 05 octombrie 2004, a contractului de schimb autentificat sub nr. 971 din 11 iulie 2006, a actului de alipire autentificat sub nr. 971 din 11 iulie 2006 și a actului de alipire autentificat sub nr. 1.111 din 08 decembrie 2006, înscris în CF xxx conform încheierii nr. 31.125 din 12 decembrie 2006 a OCPI sector 6.

Au mai arătat reclamanții că prin Hotărârea C.G.M.B. nr. 269 din 21 decembrie 2000 a fost aprobat Planul Urbanistic General al Municipiului București în care este cuprins și obiectivul "Penetrație Splaiul Independenței - Ciurel - Autostrada București - Pitești" prin realizarea unui drum expres cu o lungime de 8,3 kilometri, care începe la intersecția Splaiul Independenței cu Șos. Virtuții și se va termina pe A1, la Podul Ciorogârla.

Ulterior, prin H.C.G.M.B. nr. 266 din 02 noiembrie 2006, obiectivul "Penetrație Splaiul Independenței - Ciurel - Autostrada București - Pitești" a fost declarat de utilitate publică.

Au susținut reclamanții că această lucrare afectează în mod direct terenurile proprietatea lor întrucât traseul drumului expres este proiectat să treacă peste aceste terenuri, situație care conduce la vătămarea dreptului lor de proprietate.

Au făcut dovada diligențelor de a-și construi casă în care să locuiască cu avizele obținute în vederea obținerii autorizației de construire, iar pentru terenul din str. C. sector 6, din același an, 2005 au făcut diligențele necesare edificării unui imobil cu destinația de hotel.

Reclamanții susțin că au suferit o privare de bunuri întrucât le este îngrădit dreptul de proprietate, terenul acestora fiind destinat obiectivului Penetrației Splaiul Independenței - Ciurel - Autostrada A1 București - Pitești, lucrare care, deși justificată de realizarea unei cauze de utilitate publică, nu a fost însoțită de o despăgubire justă, de natură să reflecte atât valoarea reală, de circulație, a suprafeței de teren de care sunt deposedați, cât și de contravaloarea lipsei de folosință calculată de la data preluării în fapt.

Prin atitudinea manifestată, Municipiul București a dat dovadă de rea-credință, întrucât deși a început lucrările de interes public și a fost declarată utilitatea publică prin H.C.G.M.B. nr. 266 din 02 noiembrie 2006, pârâtul nu a procedat la parcurgerea procedurii reglementate de Legea nr. 33/1994.

În aceste condiții, proprietarii trebuie să aibă posibilitatea de a se adresa instanței de judecată pentru apărarea drepturilor lor cu caracter civil, potrivit art. 21 alin. (3) din legea fundamentală și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Reclamanții susțin că au suferit o privare de bunuri, întrucât le este îngrădit dreptul de proprietate, terenurile acestora fiind destinate obiectivului Penetrației Splaiul Independenței - Ciurel - Autostrada A1 București - Pitești, lucrare care, deși justificată de realizarea unei cauze de utilitate publică, nu a fost însoțită de o despăgubire justă, de natură să reflecte atât valoarea reală de circulație a suprafeței de teren, cât și contravaloarea lipsei de folosință calculate de la data preluării în fapt, întrucât pârâtul nu a înțeles să aplice dispozițiile legale.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 555 rap. la art. 562 alin. (3) și art. 1.357 din noul C. civ., Legea nr. 33/1994, Constituția României.

Tribunalul s-a pronunțat, prin încheierea din data de 16 decembrie 2013, asupra excepției de netimbrare și inadmisibilitate, prin respingerea acestora ca neîntemeiate, și a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 1 august 2008 - 13 august 2009.

Întrucât la data de 8 decembrie 2014 reclamanții au dovedit că au încheiat contractul de vânzare autentificat (nr. 2.385 din 14 august 2014, B.N.P. D.) având ca obiect terenul în suprafață de 415 m. p., situat în București str. C. sector 6, cu SC E. SRL, în calitate de cumpărătoare, instanța a constatat transmisă calitatea procesuală activă în ceea ce privește acest teren către societatea cumpărătoare.

A fost invocată de către pârât și prematuritatea acțiunii cu motivarea că nu a fost parcursă procedura exproprierii.

Prin Sentința nr. 1685 din 15 decembrie 2014 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepția prematurității acțiunii, a admis, în parte, cererea și a obligat pe pârât la plata către reclamanții A. și B., a sumei de 98.990 lei reprezentând lipsa de folosință a terenului situat în București, sector 6 în suprafață de 332,57 mp și a sumei de 123.628 lei reprezentând lipsa de folosință a terenului situat în București, sector 6 pentru perioada 13 august 2009 - 13 august 2012, la plata către aceiași reclamanți a sumei de 694.406 lei reprezentând valoarea de piață a terenului situat în București, sector 6 și la plata către reclamanta SC E. SRL, a sumei de 194.559,80 lei reprezentând valoarea suprafeței de teren de 93,18 mp afectată de obiectivul de investiții și situată în București, sector 6.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanții A. și B. au cumpărat terenul în suprafață de 669 mp situat în București, Aleea F. - fostă str. C. - sector 6 conform contractului de vânzare autentificat sub nr. 653 din 9 mai 2005 și terenul în suprafață de 200 mp situat în București, sector 6, conform contractului de vânzare autentificat sub nr. 1.721 din 6 august 2004 (rectificat prin încheierea din 5 octombrie 2004). Prin act de dezmembrare autentificat la 11 iulie 2006 reclamanții au dezmembrat terenul în suprafață de 669 mp din București, Aleea F., în două loturi, lotul nr. 1 în suprafață de 332,57 mp și lotul nr. 2 în suprafață de 336,44 mp; iar prin contract de schimb autentificat încheiat cu G. și H. la 11 iulie 2006, reclamanții au devenit proprietarii terenului în suprafață de 215,74 mp

Ulterior, prin act de alipire autentificat la 8 decembrie 2006, reclamanții au hotărât alipirea terenului în suprafață de 215,74 mp (lotul nr. 1a) menționat anterior, cu terenul în suprafață de 200 mp situat la aceeași adresă, din sector 6, rezultând un teren intravilan în suprafață de 415,32 mp cu nr. cadastral x/1/1 - x/2.

La data de 1 septembrie 2005 s-a emis, la cererea reclamantului A. și a lui G., certificatul de urbanism de către Primăria Sectorului 6 București pentru construirea pe terenul situat în București, sector 6, a unei construcții de alimentație publică și turism, împrejmuire și utilități, iar la 24 mai 2006 Primăria Municipiului București a comunicat reclamantului A. că în ședința Comisiei Tehnice de Circulație din data de 18 mai 2006 s-a avizat, din punct de vedere al circulației rutiere, documentația sa privind realizarea unei locuințe P+1 și împrejmuire pentru terenul situat în Aleea F. sector 6 București.

Apoi, în cursul anului 2006 reclamantul A. a obținut avizele favorabile pentru instalarea utilităților necesare celor două construcții (conform înscrisurilor depuse la dosar).

Potrivit H.G.C.M.B. nr. 266/2 noiembrie 2006 s-a declarat de utilitate publică lucrarea de interes local "Penetrație Splaiul Independenței - Ciurel - Autostrada București - Pitești", sectorul 6, expropriatorul fiind Municipiul București.

La data de 4 decembrie 2007, Primăria Sectorului 6 București a eliberat certificatul de urbanism reclamantului A. pentru realizarea unei construcții locuință, branșamente la utilități și împrejmuire pentru terenul situat în arătându-se că terenul este afectat în totalitate de circulațiile prevăzute prin PUZ "coordonator - sector 6" aprobat prin H.C.G.M.B. nr. 213 din 19 septembrie 2005, fiind neconstruibil.

La aceeași dată, s-a emis certificatul de urbanism cu privire la terenul situat în București, sector 6, menționându-se că terenul este afectat pe limita nordică de dezvoltarea circulațiilor prevăzute prin PUZ "coordonator - sector 6" aprobat prin H.C.G.M.B. nr. 213 din 19 septembrie 2005.

La cererile ulterioare ale reclamantului, prin certificatele de urbanism emise la data de 3 aprilie 2009, Primăria Sectorului 6 București a făcut aceleași mențiuni cu privire la cele două terenuri.

De asemenea, cu adresa din 2 martie 2011, Primăria Municipiului București a comunicat reclamanților că imobilele din sectorul 6, str. C. și str. F. sunt afectate de lucrarea Penetrație Splaiul Independenței - Ciurel - Autostrada București - Pitești, suprafețele ce vor fi expropriate urmând a fi stabilite ulterior, iar SC I. S.A. i-a înștiințat că proiectul pentru lucrare este în curs de aprobare în cadrul Primăriei Municipiului București, terenul situat în str. F. fiind neconstruibil și va fi expropriat, iar cel din str. C. este parțial construibil și va fi expropriat parțial.

Ca urmare a plângerii formulate de reclamanți, adresate Consiliului General al Municipiului București în ianuarie 2012, Serviciul Urbanism din cadrul acestei instituții a comunicat acestora că nu este posibilă revocarea H.C.G.M.B. nr. 269/2000 prin care a fost aprobat PUG.

Conform Hotărârii C.G.M.B. nr. 131 din 30 august 2012 s-a aprobat PUZ Penetrație Splaiul Independenței - Ciurel - Autostrada București - Pitești, pentru o suprafață studiată de cca. 75 ha la care face referire și H.C.G.M.B. nr. 269/2000, astfel cum a fost completată prin H.C.G.M.B. nr. 324/2010.

Potrivit raportului de expertiză tehnică în specialitatea topografie întocmit în cauză, s-a stabilit că în ceea ce privește terenul situat în acesta este afectat de proiect pe o suprafață de 238,23 mp, restul de 94,34 mp, nemaiputând fi folosită ca urmare a aproprierii de autostradă și a regulamentelor de urbanism .

Referitor la terenul situat în expertul a concluzionat că din întreaga suprafață de 415,32 mp, proiectul afectează suprafața de 93,18 mp.

Tribunalul a constatat că a fost adoptată hotărârea Consiliului General al Municipiului București în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 255/2010, respectiv cea pentru PUG - H.C.G.M.B. nr. 269/2000 și pentru PUZ - H.C.G.M.B. nr. 131 din 30 august 2012, dar că celelalte etape ale procedurii de expropriere nu au fost parcurse, nefiind finalizată procedura.

S-a constatat că, deși dreptul de proprietate privată presupune posibilitatea titularului de a exercita toate atributele acestuia, exproprierea pentru lucrări de utilitate publică este una dintre aceste limitări ale exercitării dreptului de proprietate limitare prevăzută de Legea nr. 33/1994 și Legea nr. 255/2010, dar sub condiția unei drepte și prealabile despăgubiri.

De asemenea, potrivit Legii nr. 255/2010 sunt menționate și reglementate etapele exproprierii, care în speță nu au fost parcurse.

Or, s-a reținut, cu referire și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că este vorba despre expropriere de fapt de fiecare dată când "diversele măsuri ale autorităților statale au ca rezultat lipsirea titularului de posibilitatea exercitării atributelor dreptului său". Această expropriere de fapt există de fiecare dată când rezultă o legătură directă între măsurile pe care o persoană le-ar putea aștepta de la un stat și exercitarea efectivă a prerogativelor dreptului de proprietate (cauza Onerzildiz c. Turcia din 30 septembrie 2004, parag. 134). De asemenea, exproprierea de fapt există de fiecare dată când proprietarul nu-și poate exercita oricare dintre atributele dreptului de proprietate (cauza Sporrong et Lonnroth c. Suedia, în care s-a reținut că "în absența unei exproprieri formale, adică a operării unui transfer de proprietate, Curtea este ținută să privească dincolo de aparențe și să analizeze realitatea situației litigioase").

În speță, deși nu a avut loc consemnarea sumei individuale aferente reprezentând despăgubiri pentru imobilele care fac parte din coridorul de expropriere și afișarea listei proprietarilor imobilelor, nu s-a efectuat transferul dreptului de proprietate și finalizarea formalităților aferente procedurii de expropriere, în realitate, pentru cele două terenuri aflate în proprietatea reclamanților a avut loc o expropriere în fapt, întrucât demersurile acestora pentru construirea unei locuințe și a unui spațiu pentru desfășurarea unei activități economice au fost respinse în contextul în care terenurile sunt neconstruibile.

Reclamanții au fost înștiințați despre situația juridică a terenurilor după ce în anul 2005 fusese emis un certificat de urbanism din conținutul căruia rezultă că este aprobată cererea pentru construirea pe terenul situat în București, sectorul 6, a unei construcții de alimentație publică și turism, împrejmuire și utilități, iar în anul 2006 s-a avizat din punct de vedere al circulației rutiere documentația sa privind realizarea unei locuințe P+1 și împrejmuire pentru terenul situat în Aleea F., sector 6, București.

În cauză a fost încălcat atributul folosinței prin aceea că reclamanții, proprietari ai terenurilor, nu sunt lăsați să utilizeze imobilele conform intereselor proprii, fiind refuzată de autoritățile locale emiterea unor acte administrative necesare realizării construcțiilor.

S-a apreciat că prin această atitudine, autoritatea locală pârâtă încalcă obligațiile impuse de articolul 1 al Protocolului 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin aceea că trebuie să ia măsurile necesare protejării proprietății private, dar să se și abțină de la acte care aduc atingere acesteia.

Pârâtul, prin modul de acțiune, nu a adoptat măsuri care să conducă la prezervarea posibilității proprietarilor de a-și exercita atributele, refuzând să emită actele administrative necesare, respectiv nu a continuat parcurgerea etapelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 255/2010 pe o perioadă îndelungată de timp.

Prin faptul că pârâtul nu a parcurs etapele legale în vederea exproprierii terenurilor, determinând imposibilitatea utilizării lor de către proprietarii reclamanți conform intereselor proprii, s-a produs acestora un prejudiciu, fiind întrunite elementele răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 - 999 din vechiul C. civ. (incident conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011).

Totodată, întrucât nu a fost parcursă procedura de expropriere, astfel cum aceasta este prevăzută de lege și constatându-se că în cauză este vorba despre o expropriere în fapt, tribunalul a reținut că excepția prematurității acțiunii invocată de pârât este neîntemeiată, neputându-se pune în sarcina reclamanților, lipsiți de atributul folosinței bunurilor, inacțiunea autorității locale.

Cu privire la repararea prejudiciului cauzat, s-a reținut, potrivit raportului de expertiză tehnică imobiliară dispus în cauză, că terenul situat în str. F. are o valoare de piață de 694.406 lei, iar cel din str. C. (din care este afectată numai suprafața de 93,18 mp) are o valoare de 194.559,80 lei.

În ceea ce privește lipsa de folosință, aceasta a fost calculată pentru perioada 13 august 2009 - 13 august 2012, ținând seama de principiul substituției raportat la venitul net anual din chirii, la valoarea de 98.990 lei pentru terenul situat în iar pentru terenul din la valoarea de 123.628 lei.

În consecință, prima instanță a dispus obligarea pârâtului la plata sumelor menționate, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință și respectiv, valoarea de piață a terenurilor.

Capetele de cerere privind obligarea pârâtului la emiterea deciziei de expropriere au fost respinse ca neîntemeiate, întrucât procedura exproprierii presupune o serie de etape și termene, fiind necesar ca autoritatea locală să le parcurgă.

Împotriva sentinței au declarat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și pârâtul Municipiul București.

Apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București a arătat că sentința este nelegală și netemeinică sub aspectul acordării despăgubirilor reprezentând contravaloarea terenurilor ce urmează a fi expropriate.

În motivarea apelului său, pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, a arătat că hotărârea cuprinde motive contradictorii, în condițiile în care pe de o parte, apreciază, întemeiat, că nu poate interveni în procedura exproprierii prin obligarea Municipiului București să emită decizia de expropriere, dar pe de altă parte, consideră că poate stabili și acorda despăgubirea corespunzătoare exproprierii.

De asemenea, hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu greșita aplicare a legii în ce privește excepția prematurității, precum și fondul litigiului, apreciindu-se eronat asupra îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale în ceea ce privește Municipiul București.

Prin Decizia nr. 418A din 23 septembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelurile, a schimbat în parte sentința în sensul înlăturării obligației pârâtului la plata către reclamanții A. și B. și, respectiv, către reclamanta SC E. SRL a sumelor de bani reprezentând despăgubiri pentru valoarea de piață a terenurilor.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Au fost obligați reclamanții A. și B. la plata sumei de 2.527 lei - cheltuieli de judecată în apel către pârât.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că scopul urmărit de reclamanți prin exercitarea acțiunii privește obținerea de despăgubiri pentru privarea de proprietate vizând terenurile acestora, bunuri care au fost afectate unei utilități publice fără ca proprietarii să fie despăgubiți, reclamându-se, ca atare, ipoteza unei exproprieri "de fapt", care trebuie să aibă consecințe juridice.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată reclamanții au arătat că potrivit H.C.G.M.B. nr. 269 din 21 decembrie 2000 a fost aprobat Planul Urbanistic General al Municipiului București în care este cuprins și obiectivul "Penetrație Splaiul Independenței - Ciurel - Autostrada București - Pitești" prin realizarea unui drum expres cu o lungime de 8,3 kilometri, care începe la intersecția Splaiul Independenței cu Șos. Virtuții și se va termina pe A1, la Podul Ciorogârla, iar prin H.C.G.M.B. nr. 266 din 02 noiembrie 2006, obiectivul "Penetrație Splaiul Independenței - Ciurel - Autostrada București - Pitești" a fost declarat de utilitate publică.

Or, această lucrare afectează în mod direct terenurile proprietatea intimaților din str. C. și F. (sectorul 6), întrucât traseul drumului expres este proiectat să treacă peste aceste terenuri, situație care conduce la vătămarea dreptului lor de proprietate - aspecte confirmate prin adresele emise de apelantul-pârât - situație față de care intimații-reclamanți au susținut că au fost împiedicați să folosească terenurile conform destinației și că nu au primit nicio sumă de bani cu titlu de despăgubire și, prin urmare, nu a operat nici transferul dreptului de proprietate în favoarea apelantului-pârât conform Legii nr. 33/1994, ocuparea imobilelor fiind făcută, așadar, în mod abuziv.

Cu referire la principiul disponibilității procesuale, instanța a reținut că situația dedusă judecății nu se reflectă decât parțial în ipotezele ce își găsesc o reglementare prin normele speciale în materia exproprierii pentru utilitate publică.

Aceasta întrucât dispozițiile Legii nr. 33/1994 în materie de expropriere au în vedere proceduri anterioare realizării lucrărilor în vederea cărora imobilul urmează a fi expropriat, proceduri care nu pot fi declanșate decât de expropriator, în același sens fiind și prevederile Legii nr. 255/2010 (art. 3), care statuează și că "transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea expropriatorului operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii" (art. 9 alin. (4)).

În consecință, Curtea a constatat că dreptul la despăgubire pretins în cauză își găsește corespondent în normele legale interne evocate exclusiv din perspectiva faptului că Legea nr. 33/1994, pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunea, alături de dreptul comun, a reiterat principiul stabilit de art. 44 alin. (3) din Constituția României, potrivit căruia exproprierea nu poate interveni decât pentru o cauză de utilitate publică, cu despăgubire prealabilă, în baza unei hotărâri a instanțelor.

Pe de altă parte, același drept la despăgubire al reclamanților poate fi privit și prin prisma dispozițiilor convenționale cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, precum și a jurisprudenței instanței europene în care se reflectă conceptul "exproprierii de fapt", de natură să rupă "echilibrul just" între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (Sporrong și Lönnroth contra Suediei).

Atunci când un bun este afectat unei utilități publice, prin natura sa, statul are obligația de a-l expropria, prin oferirea unei despăgubiri proprietarului său. Altfel, ar însemna ca statul să își atingă anumite obiective de politică socială, pe seama unei persoane private (fizică sau juridică), ceea ce nu este acceptabil, întrucât costurile de politică socială trebuie suportate de întreaga colectivitate, nu doar de o anume persoană (cauza Bugajny și alții contra Poloniei, hotărârea din 6 noiembrie 2007).

S-a reținut că în alte cauze similare, instanța europeană a decis că preluarea unui imobil, în absența unui act de expropriere formală, cu consecința pentru proprietar de a fi pierdut definitiv dispoziția asupra acestuia (posibilitatea de a vinde fiind exclusiv teoretică) poate fi asimilată unei exproprieri de fapt care reprezintă o ingerință în dreptul acestuia la respectarea bunurilor sale, în dezacord cu primul paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Vergu contra României - 11 ianuarie 2011).

Tot astfel, într-o altă cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că în lipsa unor acte de expropriere, situația reclamanților - datorată ocupării ireversibile a terenului în litigiu, de către autorități, cu nerespectarea principiului legalității - nu poate fi considerată "previzibilă" și corespunzătoare principiului securității juridice (cauza Burghelea contra României).

În ceea ce privește jurisprudența internă, instanța de apel a constatat că părțile au înțeles să-și fundamenteze considerentele, respectiv, pretențiile și apărările și pe hotărâri judecătorești ale instanței supreme, iar din analiza practicii relevante (necesară în speță în contextul prezentat, chiar dacă în dreptul intern jurisprudența nu constituie un izvor de drept) trebuie reținut cel puțin faptul că, aproape în mod constant, s-a statuat în sensul că "legea specială în materie de expropriere este aplicabilă și în situația în care lucrarea în vederea căreia s-ar fi impus exproprierea a fost deja realizată", "proprietarul nefiind despăgubit" (Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, nr. 1917 din 16 martie 2012), dar că este inadmisibilă o acțiune prin care se solicită "obligarea Statului Român la declanșarea procedurii de expropriere a unei suprafețe de teren și a procedurii de stabilire a despăgubirilor bănești cuvenite pentru terenul ce se va stabili că este necesar a fi expropriat", întrucât, "potrivit legislație adoptate în materie de expropriere, atât declararea utilității publice a unor lucrări, cât și inițiativa exproprierii unor imobile sunt recunoscute exclusiv în favoarea statului, prin autoritățile sale, nu și în favoarea persoanelor expropriate cărora, prin aceeași legislație, li s-au recunoscut garanții care să asigure că punerea în aplicare a procedurilor de expropriere nu sunt nici arbitrare, nici imprevizibile" (Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, nr. 6967 din 14 noiembrie 2012).

Cu referire la situația de fapt reținută în cauză, Curtea a constatat că terenurile în litigiu, situate în sectorul 6 al Municipiului București, proprietate a reclamanților sunt - conform concluziilor raportului de expertiză judiciară tehnică topografică, împotriva cărora nu s-au formulat obiecțiuni - parțial afectate de proiectul "Penetrație Splaiul Independenței - Ciurel - Autostrada București - Pitești", proiect aprobat printr-o hotărâre a C.G.M.B.

Expertiza a relevat, astfel, că imobilul în suprafață de 332,57 mp situat în str. F. este afectat pe o porțiune de 238,23 mp, iar suprafața rămasă, de 94,34 mp nu ar mai putea fi folosită, din cauza apropierii de autostradă și a limitărilor impuse de regulamentele de urbanism.

În legătură cu imobilul din de 415,32 mp, s-a arătat că proiectul îl afectează în limita unei suprafețe de 93,18 mp.

Or, o asemenea situație invocată de intimații-reclamanți în care aceștia sunt privați de atribute ale dreptului de proprietate (folosința ori dispoziția materială asupra terenului), în lipsa unei proceduri de expropriere care să fi fost inițiată și, ulterior, finalizată de autorități în conformitate cu legislația în materie în vigoare, poate fi caracterizată ca fiind o expropriere de facto.

Răspunzând astfel, atât criticilor apelantului-pârât, cât și apărărilor intimatului referitoare la admisibilitatea ori prematuritatea unui demers judiciar ca cel inițiat în speță, Curtea a constatat, contrar celor arătate prin apelul Municipiului București, că nu se poate reține niciun fine de neprimire a unei acțiuni pentru obligarea la plata despăgubirilor cuvenite celui deposedat de autorități de bunul său printr-o expropriere "de fapt", neputându-li-se opune reclamanților faptul că ar fi avut la îndemână alte căi prevăzute de lege pentru valorificarea dreptului său la dezdăunări, și cu atât mai mult, în circumstanțele speței, nu se poate susține că aceste căi ar fi reprezentate de contestarea în condițiile legislației speciale în materia exproprierii a cuantumului despăgubirilor stabilite de către expropriator prin hotărâre, având în vedere că pârâtul nu a finalizat o astfel de procedură conform acestei legislații.

Totodată, potrivit Constituției României, dreptul la despăgubire condiționează exproprierea și se impune înaintea interesului public, aceasta constituind una dintre garanțiile dreptului de proprietate consacrate de legea fundamentală.

S-a reținut, de asemenea, că reclamanții au invocat în fundamentarea demersului lor pentru dezdăunare și prevederile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, prin raportare la care instanța nu ar putea reține prematuritatea dreptului la acțiune ori inadmisibilitatea pretențiilor solicitate.

Referitor la celelalte critici formulate de apelanți, Curtea a constatat că Ministerul Public a considerat sentința ca fiind nelegală și netemeinică, în principal, din perspectiva obligării pârâtului la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea terenurilor, iar, în subsidiar, pe aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, făcând referire la evaluarea imobilelor conform expertizei, care ar fi cu mult peste valoarea pe care reclamanții ar putea să o obțină pe piață liberă.

Apelantul-pârât a criticat, la rândul său, sentința sub aspectul reținerii eronate de către tribunal a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale în sarcina sa, inclusiv din perspectiva nedovedirii ocupării efective a terenurilor ce fac obiectul litigiului, în lipsa unei decizii de expropriere, punând astfel în discuție și caracterul incert al prejudiciului constatat.

Cu privire la criticile ambilor apelanți vizând acordarea de despăgubiri pentru valoarea de piață a terenurilor, Curtea a constatat că acestea sunt fondate.

Astfel, lipsa unei decizii de expropriere care să fi fost adoptată de organele abilitate în cadrul unei proceduri legale, decizie care să fi avut ca efect transferul dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator nu poate fi invocată ca un impediment în constatarea unei exproprieri de facto și, prin urmare, contrar celor susținute de apelantul-pârât, nu poate reprezenta un impediment în determinarea daunelor pretinse de cei afectați de ocuparea imobilelor prin acțiunea autorităților.

Această concluzie a rezultat, de altfel, fără echivoc chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată de intimații-reclamanți și reținută ca fiind incidentă de tribunal.

Cu toate acestea, Curtea a reținut că situația premisă avută în vedere de instanța europeană în cauzele în care România a fost parte (cauza Vergu contra României, cauza Burghelea contra României), a fost aceea a pierderii definitive de către proprietar a dispoziției asupra unui imobil, respectiv, ocuparea ireversibilă a terenului în litigiu de o lucrare de utilitate publică, în absența unui act formal de expropriere, situație care le-ar fi permis autorităților să tragă foloase din ocuparea terenului, cu neglijarea regulilor ce guvernează exproprierea și fără a pune în prealabil o indemnizație la dispoziția proprietarului.

Or, în speța dedusă judecății, această ocupare efectivă și ireversibilă nu a avut loc și mai mult, nu ar putea fi considerată nici iminentă, în condițiile în care nu s-a epuizat nici măcar faza prealabilă demarării procedurilor de expropriere prevăzute de Legea nr. 255/2010.

Astfel, s-a constatat că instanțele judecătorești au fost deja sesizate cu contestații care vizează documentația care stă la baza proiectului autorităților locale, obiectivul "Penetrație Splaiul Independenței - Ciurel - Autostrada București - Pitești", iar Hotărârea C.G.M.B. nr. 131 din 30 august 2012 privind aprobarea Planului Urbanistic Zonal pentru acest obiectiv a fost anulată de Tribunalul București, secția de contencios administrativ și fiscal (Dosar nr. x/3./2013), hotărârea făcând în prezent obiectul recursului la instanța superioară.

Ca atare, nu se poate determina la acest moment, în lipsa unui act administrativ având natura și efectele unei decizii de expropriere sau, după caz, a unei fapte de ocupare efectivă întreprinsă de pârât în vederea realizării lucrării de interes public, un prejudiciu cert - sub ambele aspecte, al existenței și al întinderii sale - constând în pierderea dreptului de dispoziție ca prerogativă a dreptului de proprietate care să permită acoperirea prin plata unor despăgubiri bănești calculate prin raportare la valoarea de piață a imobilelor.

În acest context, Curtea a avut în vedere și împrejurarea prin care SC E. SRL a devenit parte în prezentul proces, transmiterea, parțială, a calității procesuale active realizându-se prin încheierea unui contract de vânzare prin care, în perioada de referință invocată pentru susținerea ingerinței din partea autorităților, reclamanții inițiali au înstrăinat cu titlu oneros dreptul de proprietate asupra suprafeței de teren din str. C.

A fost apreciată ca vădit nefondată apărarea intimaților-reclamanți în sensul că obligarea la despăgubiri a pârâtului ar implica direct și obligarea la transferul dreptului de proprietate, o asemenea construcție juridică neavând niciun suport în textele ce reglementează procedura specială a exproprierii, emiterea unei decizii de expropriere cu efectele specifice acestui act privind transferul dreptului de proprietate neputând avea loc decât în condițiile și în cadrul procedurii administrative, procedură care nu poate fi supusă controlului judecătoresc decât în limitele arătate de legiuitor.

În ceea ce privește, însă, îngrădirea adusă dreptului de folosință al reclamanților, ca prerogativă a dreptului lor de proprietate, Curtea a constatat că în mod corect prima instanță a reținut o îngrădire decurgând din împrejurarea că proprietarii terenurilor nu sunt lăsați să utilizeze imobilele conform intereselor proprii, fiind încălcate în acest mod de către autoritatea locală pârâtă în cauză obligațiile impuse de articolul 1 al Protocolului 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv prin aceea că trebuie să ia măsurile necesare protejării proprietății private, dar să se și abțină de la acte care aduc atingere acesteia, iar prejudiciul cauzat prin aceasta poate fi determinat, conform concluziilor expertizei tehnice administrate în acest dosar.

În privința stabilirii acestei situații de fapt de către prima instanță, contestată de pârât prin apelul declarat, Curtea s-a raportat exclusiv la probatoriul administrat în prima fază procesuală, în condițiile în care în apel nu s-a solicitat administrarea altor probe, față de prevederile art. 292 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât de cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, instanța de apel putând încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.

S-a reținut astfel, că obiectivul "Penetrație Splaiul Independenței - Ciurel - Autostrada București - Pitești" declarat de utilitate publică presupune un drum expres al cărui traseu este proiectat să treacă peste terenurile proprietatea intimaților-reclamanți din str. C. și F., aspect necontestat de apelantul-pârât, iar această situație a afectat în mod direct modalitatea în care proprietarii își pot utiliza terenurile.

A fost înlăturată critica apelantului-pârât referitoare la faptul că adoptarea H.C.G.M.B. nr. 266/2006 pentru declararea utilității publice în ceea ce privește lucrarea de interes local "Penetrație Splaiul Independenței - Ciurel - Autostrada București - Pitești" și a H.C.G.M.B. nr. 131 din 30 august 2012 privind Planul Urbanistic Zonal nu ar fi aptă să îngrădească dreptul de proprietate al reclamanților și implicit, să dea naștere dreptului acestora la acordarea de despăgubiri, câtă vreme nu a fost emisă o decizie de expropriere cu privire la imobilele proprietatea acestora, întrucât din înscrisurile aflate la dosar rezultă fără echivoc efectele concrete produse de cele două hotărâri ale autorităților locale sub aspectul imposibilității edificării unor construcții pe terenurile în litigiu, iar neepuizarea procedurilor de expropriere până la momentul sesizării instanței face ca, în realitate, terenurile să fie considerate (astfel cum apelantul le-a calificat prin cererea de apel), imobile "susceptibile a fi afectate de o lucrare de utilitate publică", calificare care exprimă o situație de incertitudine juridică a terenurilor din punct de vedere al regimului de folosire al acestora, nefiind posibilă edificarea de construcții conform voinței proprietarilor raportată la regimul terenurilor pe care le-au dobândit ("curți construcții").

Nefondată a fost apreciată și susținerea aceluiași apelant referitoare la lipsa oricăror dovezi privind intenția de a construi, Curtea reținând că, anterior adoptării respectivelor hotărâri, reclamanții au inițiat procedurile administrative necesare autorizării unor construcții, depunând în acest sens nu numai certificatul de urbanism, dar și adrese și avize ale furnizorilor de utilități ori ale compartimentelor din cadrul P.M.B., sesizate în scopul menționat.

De asemenea, a fost înlăturată apărarea pârâtului referitoare la lipsa oricărei răspunderi a sa în privința stadiului actual al proiectului, respectiv, a nefinalizării procedurii de expropriere până la această dată, impedimentele invocate - cum ar fi gestiunea bugetară sau contestarea în fața instanțelor de judecată a Planului Urbanistic Zonal ori a altor hotărâri conexe ale Consiliului General al Municipiului București - neputând fi reținute ca fiind exoneratoare de răspundere a pârâtului, inițiator și beneficiar (în cadrul atribuțiilor care îi revin în administrarea domeniului public sau privat al unității administrativ-teritoriale) al lucrării, acesta fiind ținut, conform normelor dreptului comun pe care, de altfel, le și invocă, să răspundă și pentru culpa cea mai ușoară, nefiind relevantă buna sa credință în raport cu cele reținute anterior.

În consecință, s-a constatat că prima instanță a reținut în mod corect întrunirea tuturor condițiilor prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului, conform art. 998 - 999 C. civ. de la 1864 prin rap. la dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, întinderea prejudiciului fiind stabilită pe baza expertizei tehnice - concluziile experților pe acest aspect, al lipsei de folosință nefiind criticate distinct de către apelanți, care, de altfel, nici nu au solicitat refacerea sau completarea probatoriului în acest sens.

De aceea, prin admiterea apelurilor declarate în cauză, a fost schimbată în parte sentința, în sensul înlăturării doar a obligației pârâtului la plata către reclamanți a sumelor de bani reprezentând despăgubiri pentru valoarea de piață a terenurilor, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței.

În baza art. 274 și art. 276 rap. la art. 298 C. proc. civ., față de culpa procesuală parțială reținută în sarcina fiecăruia dintre intimații-reclamanți A. și B. și, respectiv, SC E. SRL, corespunzător criticilor din apel constatate ca fiind întemeiate, instanța a dispus obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată către apelantul-pârât, reprezentând o parte din onorariile avocațiale achitate apărătorilor aleși, exclusiv în faza procesuală a apelului (conform dovezilor anexate, fiind luate în calcul chitanțele emise în temeiul facturilor datate ulterior înregistrării dosarului de apel, aflate la dosar).

Împotriva deciziei a declarat recurs Municipiul București prin Primar General, care a formulat critici, susținând următoarele aspecte de nelegalitate:

- Greșita soluționare de către instanța de apel a capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosință, aspect sub care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau motivele sunt contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) și de asemenea, soluția a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Astfel, în cuprinsul considerentelor instanța de apel constată că în mod corect tribunalul a reținut ca fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, fără să realizeze însă o analiză proprie, punctuală, a tuturor elementelor răspunderii delictuale, limitându-se la a susține că apărările pârâtului nu pot fi cauze exoneratoare de răspundere și că "acesta trebuie să răspundă pentru cea mai ușoară culpă, nefiind relevantă buna sa credință."

Instanța de apel nu a analizat efectiv în ce ar consta fapta ilicită și culpa Municipiului București, acesta fiind obligat la repararea prejudiciilor cauzate de o faptă ce nu a fost individualizată.

În realitate, nu există o faptă ilicită a pârâtului, ambele instanțe de fond reținând că îngrădirea dreptului de folosință al reclamanților ar decurge din împrejurarea că "proprietarii terenurilor nu sunt lăsați să utilizeze imobilele conform intereselor proprii", fiind astfel încălcat atributul folosinței întrucât autoritățile locale au refuzat emiterea unor acte administrative necesare realizării construcțiilor.

Ceea ce ignoră însă, atât instanța de fond, cât și cea de apel, este împrejurarea că Municipiul București nu face parte din categoria autorităților locale competente să emită acte administrative necesare realizării construcțiilor, respectiv certificate de urbanism și autorizații de construire, acestea fiind în căderea primarilor sectoarelor municipiului.

Pe de altă parte, certificatul de urbanism nu este apt, prin el însuși, să afecteze modalitatea de exercitare a dreptului de proprietate, în condițiile în care acesta este un simplu act de informare, menit să aducă la cunoștința solicitantului o serie de informații tehnice cu privire la imobil. În măsura în care intimații-reclamanți ar fi intenționat realmente să construiască, aceștia ar fi avut posibilitatea să solicite emiterea unei autorizații de construire.

Ca atare, împiedicarea reclamanților de a utiliza imobilele conform intereselor proprii nu poate fi imputabilă pârâtului.

Totodată, în mod greșit a apreciat instanța de apel că în probațiune ar fi fost depuse de către intimații-reclamanți adrese și avize ale compartimentelor din cadrul Primăriei Municipiului București, sesizate în scopul autorizării viitoarelor construcții.

În realitate, unicele adrese depuse în probațiune (nr. 298 din 16 februarie 2012, nr. 1056248/930, și nr. 1243 din 22 februarie 2012) vizează solicitarea reclamanților de revocare în parte a PUG aprobat prin H.C.G.M.B. nr. 269/2000 și nu pot fi considerate ca emise cu nesocotirea dreptului de folosință al reclamanților.

De asemenea, nu există niciun temei juridic pentru susținerea tezei conform căreia dreptul de folosință al reclamanților ar fi fost nesocotit prin simpla adoptare a H.C.G.M.B. nr. 266/2006 pentru declararea utilității publice pentru lucrarea de interes local "Penetrație Splaiul Independenței - Ciurel - Autostrada București - Pitești" și a H.C.G.M.B. nr. 131 din 30 august 2012 privind Planul Urbanistic Zonal, aceste hotărâri fiind adoptate în temeiul prerogativelor pârâtului.

Dimpotrivă, instanța a ignorat o împrejurare de fapt esențială, constând în aceea că intimații-reclamanți au achiziționat terenurile asupra cărora poartă prezentul litigiu, în condițiile în care, la data achiziționării (9 mai 2005, respectiv, 6 august 2003), Planul Urbanistic General pe care aceștia îl critică fusese deja adoptat.

- Nu este îndeplinită nici condiția vinovăției pârâtului, instanța de apel reținând eronat că răspunderea trebuie angajată "pentru cea mai ușoară culpă", fără a indica însă în concret în ce ar consta aceasta.

Din conținutul considerentelor deciziei din apel ar rezulta că Municipiului i-ar revenit culpa pentru împiedicarea intimaților să folosească terenul, fiind evident că și de data aceasta instanța se raportează la cele două certificate de urbanism emise de Primăria sector 6, iar nu de Primăria Municipiului București.

Pe de altă parte, contrar celor reținute de instanța de apel, pârâtului nu i se poate reproșa rămânerea în pasivitate în ceea ce privește realizarea obiectivului de utilitate publică, având în vedere că până în prezent au fost realizate o serie de demersuri în scopul realizării acestuia (de ex., adoptarea H.C.G.M.B. nr. 131 din 30 august 2012 privind aprobarea P.U.Z. Penetrație Splaiul Independenței), iar finalizarea etapelor preliminare exproprierii nu este atributul exclusiv al pârâtului ci depinde și de factori externi (cum sunt elementele de oportunitate ce țin de gestiunea bugetului și planificarea activităților unității administrativ-teritoriale).

- De asemenea, reclamanții nu au făcut dovada prejudiciului pretins, nedepunând nicio probă, obținerea certificatului de urbanism nedemonstrând intenția de construire în condițiile în care un asemenea act poate fi obținut de orice proprietar, în baza unei simple cereri adresate autorității publice.

A fost reiterată, pe acest aspect, împrejurarea că reclamanții au cumpărat terenurile în litigiu la o dată la care era deja aprobat P.U.G. prin Hotărârea nr. 269 din 21 decembrie 2000 și de asemenea, în cursul procesului au înstrăinat către SC E. SRL (care este un dezvoltator imobiliar) terenul situat în str. C.

- Nu există nici legătura de cauzalitate între pretinsele fapte ilicite imputate pârâtului și prejudiciul invocat de reclamanți.

Astfel, reclamanții nu fac dovada legăturii dintre prejudiciul pretins constând în lipsa de folosință pe care ar fi încercat-o și fapta pârâtului rămasă, de altfel, neindividualizată de către ambele instanțe de fond.

- Instanța de apel a soluționat, de asemenea, greșit excepția de prematuritate a cererii de chemare în judecată (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Aceasta, având în vedere că până la data litigiului nu au fost demarate procedurile de expropriere pentru imobilul proprietatea reclamanților, nefiind stabilită nici includerea acestuia în ansamblul imobilelor afectate.

Față de dispozițiile legale în materia exproprierii, care stabilesc anumite etape ce trebuie parcurse (art. 8, 9, 18, 19 din Legea nr. 255/2010) și care nu au fost epuizate în speță, rezultă că instanța nu poate acorda despăgubiri.

Situația premisă pentru emiterea unei hotărâri judecătorești de stabilire a despăgubirii este disputa dintre expropriat și expropriator asupra cuantumului acesteia, situație neregăsită în speță.

- Instanța de apel a soluționat greșit și capătul de cerere având ca obiect obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată prin aceea că a fost redus nejustificat onorariul de avocat, ceea ce atrage aplicarea greșită a legii și incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, pronunțând soluția de admitere în parte a apelului formulat de pârât, instanța a dispus obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată de 2.527 lei respectiv, 713 lei, în condițiile în care, potrivit înscrisurilor de la dosar, cheltuielile suportate de Municipiul București în faza procesuală a apelului au fost de 4.050,67 lei, conform facturilor care atestă activități prestate de avocat ulterior datei de 6 aprilie 2015, data introducerii cererii de apel.

Intimații-reclamanți A., B. și SC E. SRL au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând, în esență, că în cauză sunt îndeplinite cerințele răspunderii delictuale în persoana pârâtului, având în vedere: existența faptei ilicite constând în refuzul autorităților de a permite utilizarea terenurilor conform destinației, pe motiv că ar face obiectul exproprierii pentru utilitate publică, fără a emite însă decizie de expropriere, existența rezultatului vătămător constând în imposibilitatea obținerii autorizației de construire; a raportului de cauzalitate, întrucât refuzul pârâtului de a demara procedurile de expropriere îi împiedică pe reclamanți să obțină despăgubirile care li se cuvin; a vinovăției pârâtului, care refuză respectarea dreptului de proprietate.

Analizând aspectele de nelegalitate deduse judecății de către pârâtul-recurent, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

- În mod nejustificat pretinde recurentul, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că instanța de apel nu ar fi analizat punctual condițiile răspunderii civile delictuale, limitându-se la a reține că pârâtul "trebuie să răspundă pentru cea mai ușoară culpă, fiind nerelevantă buna-credință invocată de acesta".

Contrar susținerii recurentului - care arată că în decizie nu se menționează nici măcar în ce ar consta fapta ilicită -, instanța de apel face referire expresă la îngrădirea dreptului de folosință al reclamanților, ca prerogativă a dreptului lor de proprietate, precum și la faptul că autoritatea administrativă trebuie să ia măsuri nu doar în vederea protejării proprietății private, dar și să se abțină de la acte care ar aduce atingere acesteia.

Susținerea potrivit căreia instanța de apel nu ar fi indicat probele pe baza cărora și-a fundamentat concluzia referitoare la împiedicarea proprietarilor terenurilor de a-și utiliza imobilele conform intereselor proprii este de asemenea, lipsită de fundament.

Astfel, în considerentele deciziei se arată că acest element de fapt este stabilit exclusiv pe baza probelor administrate în fața primei instanțe de fond, valorificate potrivit art. 292 C. proc. civ., în condițiile în care în apel n-au fost administrate probe suplimentare.

Aspectul invocat, conform căruia Municipiul București nu este autoritate administrativă competentă să emită certificatele de urbanism (ci, în speță, primăria de sector) și ca atare, neavând aptitudinea eliberării actelor administrative necesare edificării construcțiilor, nu poate avea consecința pretinsă de către recurent - a imposibilității săvârșirii unei fapte ilicite și a stabilirii greșite în sarcina sa a unei astfel de conduite angajatoare de răspundere civilă.

Așa cum corect a reținut instanța de apel, ceea ce a creat starea de incertitudine juridică a imobilelor și a prerogativelor proprietarilor asupra acestora a fost emiterea H.C.G.M.B. nr. 266/2006 pentru declararea utilității publice în ceea ce privește lucrarea de interes local "penetrație Splaiul Independenței - Ciurel - Autostrada București - Pitești, neurmată de o decizie de expropriere.

Or, potrivit art. 2 din Hotărârea Consiliului General menționată anterior, expropriator este Municipiul București, cel căruia îi incumba derularea ulterioară a etapelor exproprierii, pentru a fi lămurită problema dreptului de proprietate al expropriatului în cadrul legal și constituțional (art. 44 din Constituție: "Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire").

Emiterea certificatelor de urbanism ulterioare Hotărârii Consiliului General de declarare a utilității publice în care se menționează, în privința unuia dintre terenuri (din str. F.) că a devenit neconstruibil, iar în privința celuilalt (din str. C.) că este afectat pe linia nordică, fiind parțial neconstruibil și expropriabil nu reprezintă cauza schimbării regimului juridic al imobilelor, ci constituie doar o punere de acord a situației juridice create acestora prin afectarea lor scopului utilității publice.

Or, este evident că pe temeiul unor asemenea certificate de urbanism (care nu puteau decât să compatibilizeze noua situație juridică creată prin hotărârea de declarare a utilității publice cu regimul construibil al zonei) nu mai puteau fi eliberate autorizații de construire de către autoritatea administrativă locală (Primăria sector 6), în sarcina căreia, potrivit recurentului, ar trebui identificată sub acest aspect, acțiunea ilicită.

- De asemenea, fără suport în considerentele deciziei atacate, recurentul pretinde că în mod greșit instanța de apel ar fi reținut că au fost depuse de către intimații-reclamanți "adrese și avize" ale compartimentelor din cadrul P.M.B., în scopul autorizării viitoarelor construcții (singurele adrese ale acestei instituții referindu-se la solicitarea reclamanților de revocare a P.U.G. aprobat în 2000 și deci, fără consecințe în ce privește încălcarea dreptului de folosință al acestora).

În realitate, decizia recurată face referire în primul rând, la adrese și avize menționate în certificatele de urbanism ale furnizorilor de utilități, precum și ale compartimentelor din cadrul P.M.B. (existând la dosar, contrar susținerii recurentului, avizul din 24 mai 2006 al Direcției Transporturi, Drumuri, Sistematizarea Circulației din cadrul P.M.B.).

De aceea, separat de împrejurarea că tinde să pună în discuție aspecte legate de evaluarea probatoriului administrat, recurentul nu demonstrează vreun caracter contradictoriu al considerentelor deciziei atacate.

- În ce privește condiția referitoare la vinovăția pârâtului, se susține în mod incorect, că din ansamblul considerentelor deciziei ar rezulta că această atitudine subiectivă, generatoare de prejudicii, s-ar raporta la cele două certificate de urbanism obținute de intimații-reclamanți (care le dădeau dreptul să construiască) eliberate de Primăria sector 6, iar nu de Primăria Municipiului București, fiind vorba așadar, de o cauză a pretinsei împiedicări de folosire a terenurilor străină de atributele recurentului.

În realitate, atitudinea culpabilă este pusă în legătură cu declararea utilității publice în anul 2006, fără emiterea unei decizii de expropriere și plata despăgubirilor aferente până la momentul sesizării instanței (nici ulterior, pe parcursul desfășurării judecății) respectiv, în legătură cu efectele concrete ale H.C.G.M.B. nr. 266/2006 și ale H.C.G.M.B. nr. 131 din 20 august 2012 privind planul urbanistic zonal, care au dus la un regim juridic incert al terenurilor, nemaifiind posibilă construirea (totală sau parțială) a acestora.

Perioada îndelungată de timp scursă de la data adoptării P.U.G. din anul 2000 (conform H.C.G.M.B. nr. 169) în care a fost inclus acest obiectiv de interes public până la declararea utilității publice (în anul 2006) și ulterior, din a cest moment până la adoptarea P.U.Z. (în anul 2012) și până în prezent, când etapele procedurii exproprierii n-au fost parcurse, atrage într-adevăr, o stare de nesiguranță și incertitudine juridică asupra imobilelor și modalității de exercitare a prerogativelor dreptului de proprietate (folosința fiind afectată prin aceea că nu mai pot fi construibile potrivit regimului juridic inițial, confirmat ca atare prin acte ale autorității publice).

Un asemenea interval de timp (aproximativ 16 ani de la includerea obiectivului în P.U.G. și 10 ani de la declararea utilității publice) fără definitivarea proiectului este unul nerezonabil, pârâtul neputându-se apăra în acest context, prin aceea că ar fi existat factori extrinseci voinței acestuia, cum ar fi aceia care țin de gestiunea bugetului și planificarea activităților unității administrativ-teritoriale.

Includerea în planuri urbanistice generale sau zonale a unor asemenea obiective nu se poate face fără a se fi luat în considerare elemente de natura celor menționate, printr-o astfel de apărare pârâtul invocându-și de fapt, propria culpă.

În realitate, Municipiul București a dat în mod repetat hotărâri de prelungire a valabilității P.U.G. adoptat prin H.C.G.M.B. nr. 269/2000 (respectiv, H.C.G.M.B. nr. 324 din 17 noiembrie 2010; nr. 241 din 20 decembrie 2011; nr. 232 din 19 decembrie 2012), menționându-se de fiecare dată, că direcțiile din cadrul aparatului de specialitate le vor aduce la îndeplinire, fără să rezulte în ce au constat măsurile concrete, în condițiile în care singurul demers pe care l-a putut menționa pârâtul însuși, a fost adoptarea, în anul 2012, a Hotărârii privind aprobarea P.U.Z. Penetrație Splaiul Independenței - Ciurel - Autostrada București - Pitești.

Contestarea în instanță a acestui P.U.Z. nu poate justifica atitudinea de pasivitate a pârâtului de până la acel moment și nu se poate constitui, cum susține recurentul, într-un impediment care nu ar fi permis finalizarea procedurii exproprierii demarate cu mult timp în urmă.

- Este de asemenea, nefondată critica referitoare la nedovedirea prejudiciului pretins întrucât nu s-ar fi depus nicio probă care să susțină intenția reclamanților de a construi pe motiv că obținerea unui certificat de urbanism nu demonstrează intenția de construire, un asemenea act putând fi obținut de orice proprietar pe baza unei simple cereri.

Astfel, este adevărat că certificatul de urbanism nu conferă dreptul de a executa lucrări de construcții (art. 6 alin. (6) din Legea nr. 50/1991) dar, în același timp, acesta reprezintă actul de informare prin care autoritățile administrative fac cunoscute solicitantului "elementele privind regimul juridic, economic și tehnic al terenurilor și construcțiilor existente la data solicitării și stabilesc cerințele urbanistice care urmează să fie îndeplinite, precum și lista cuprinzând avizele și acordurile legale, necesare în vederea autorizării" (art. 6 alin. (1).

Or, în speță, după emiterea certificatelor de urbanism privind construirea celor două terenuri, reclamanții au obținut avizele și acordurile menționate în conținutul acestora ca fiind necesare eliberării autorizațiilor de construire.

Toate aceste demersuri ale reclamanților desfășurate de îndată după obținerea certificatelor de urbanism, în prima parte a anului 2006, concretizează intenția acestora de a construi, având în vedere că potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, autorizația de construire se emite pe baza unei documentații care cuprinde printre altele, certificatul de urbanism (lit. b), avizele și acordurile legale necesare, stabilite prin certificatul de urbanism (lit. d).

Faptul că nu s-a mai eliberat autorizație de construire s-a datorat, cum s-a arătat, adoptării Hotărârii C.G.M.B. nr. 266 din 2 noiembrie 2006 privind declararea de utilitate publică a obiectivului "Penetrație Splaiul Independenței - Ciurel - Autostrada București - Pitești", ceea ce a condus la schimbarea regimului juridic al terenurilor, menționat ca atare în certificatele de urbanism eliberate ulterior (în 2007, 2009), conform cărora imobilele au devenit neconstruibile (respectiv, parțial construibil).

Este lipsită de temei susținerea pârâtului-recurent, conform căreia lipsa intenției de construire ar decurge și din faptul că la data achiziționării terenurilor (în 2003 respectiv, 2005) exista deja P.U.G. adoptat prin Hotărârea nr. 269 din 21 decembrie 2000, câtă vreme certificatele de urbanism inițiale au fost emise tocmai în conformitate cu acest P.U.G. aprobat în anul 2000 prin Hotărârea Consiliului General (menționat ca atare în legătură cu regimul de construire).

- La fel, în ce privește legătura de cauzalitate, recurentul pretinde în mod greșit că nu s-ar face dovada existenței acesteia, câtă vreme rezultatul păgubitor constând în îngrădirea dreptului de folosință al reclamanților este, așa cum s-a arătat anterior, urmare a acțiunii pârâtului, care prin hotărârile administrative emise a modificat regimul juridic inițial al imobilelor, făcându-le inapte construirii, fără a asigura o compensare corespunzătoare.

În privința întinderii acestui prejudiciu, el a putut fi cuantificat, conform expertizei efectuate în cauză care, determinând contravaloarea lipsei de folosință, s-a raportat la venitul net anual din chirii pornind de la valoarea terenului calculată prin metoda comparației tranzacțiilor.

Potrivit considerentelor arătate, nu a putut fi identificat, în legătură cu soluționarea fondului cauzei, nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.- argumentele instanței în legătură cu soluția regăsindu-se în conținutul considerentelor fără a avea caracter contradictoriu, ele fiind denaturate în parte de către pârât, pentru a justifica un fundament criticilor sale - și nici motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având în vedere că au fost stabilite și analizate corect elementele răspunderii delictuale.

- Are caracter nefondat și critica referitoare la respingerea excepției de prematuritate a cererii.

Pretinzând că reclamanților nu li s-ar fi cuvenit despăgubiri întrucât n-au fost parcurse toate etapele exproprierii, recurentul-pârât ignoră temeiul juridic al acordării acestor despăgubiri, reprezentat de răspunderea delictuală tocmai pentru că, prin nefinalizarea procedurii exproprierii, dar modificarea regimului juridic al imobilului într-o modalitate nefavorabilă proprietarului, fără nicio compensație, pârâtul s-a situat în sfera ilicitului civil.

Invocarea, în acest context, a dispozițiilor speciale în materie de expropriere care ar da dreptul unei acțiuni în instanță numai în situația disputei între expropriator și expropriat cu privire la cuantumul despăgubirii, este lipsită de pertinență având în vedere cadrul juridic în care s-a solicitat valorificarea pretențiilor, reprezentat de dispozițiile dreptului comun.

În același timp, invocându-și propria culpă în neparcurgerea tuturor etapelor exproprierii, recurentul neagă, de o manieră nepermisă, accesul la justiție al reclamanților care, în opinia acestuia, ar trebui să aștepte propunerea de despăgubiri a expropriatorului pentru ca apoi să o conteste în instanță.

Or, tocmai nefinalizarea procedurii de trecere a imobilului din proprietate privată în proprietate publică și în același timp, afectarea prerogativelor proprietății private (în componenta referitoare la dreptul de folosință) a permis reclamanților valorificarea pretențiilor de despăgubiri pe calea dreptului comun.

De aceea, nicio excepție de prematuritate a demersului judiciar al reclamanților nu poate fi reținută în speță, trimiterea recurentului la dispozițiile legii speciale în materie de expropriere fiind lipsită de pertinență.

Aceasta întrucât, pe de o parte, pârâtul își sprijină apărarea pe dispozițiile unei legi referitoare la modalitatea de contestare a cuantumului despăgubirilor decurgând din expropriere - pe care le-a făcut inaplicabile în speță pentru că nu și-a îndeplinit obligațiile de expropriator, iar pe de altă parte, ignoră împrejurarea că tocmai această atitudine a sa a deschis calea acțiunii de drept comun pentru valorificarea pretențiilor decurgând din atingerea adusă dreptului de proprietate privată.

În consecință, recunoscând admisibilitatea demersului în justiție pentru protecția unui drept subiectiv încălcat, instanțele de fond au procedat corect, nicio excepție de prematuritate neopunându-se acestei acțiuni.

- Nu poate fi primită nici critica referitoare la cheltuielile de judecată care, în contextul admiterii apelului Municipiului București, ar fi fost acordate pentru o sumă mai mică decât aceea justificată potrivit facturilor depuse la dosar care au dovedit onorariile achitate avocatului pârâtului pentru prestațiile efectuate ulterior înregistrării cererii de apel.

Acordarea parțială a cheltuielilor de judecată din apel (constând în onorariul avocațial) s-a făcut prin aplicarea dispozițiilor art. 274, 276 C. proc. civ., corespunzător criticilor apreciate întemeiate, iar nu pe considerentul - pretins prin motivele de recurs - că nu ar fi fost dovedite.

Instanța de apel a făcut referire la facturile datate ulterior înregistrării dosarului în această fază procesuală doar pentru a arăta la ce se raportează (față de existența mai multor facturi care, fiind anterioare, n-ar fi justificat activitatea avocatului în etapa apelului) atunci când reduce cheltuielile proporțional criticilor găsite întemeiate, iar nu pentru că respectivele cheltuieli ar fi fost demonstrate în parte.

În consecință, potrivit considerentelor arătate, toate aspectele de nelegalitate deduse judecății au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul București, prin Primar General împotriva Deciziei nr. 418A din 23 septembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 iunie 2016.

Procesat de GGC - NN