Victim's consent as exonerating cause negating illicit character in delictual liability for traffic accident injuries

Acțiune în despăgubiri pentru prejudicii produse ca urmare a unui accident rutier. Consimțământul victimei la desfășurarea unei activități cu consecințe vătămătoare. Înlăturarea caracterului ilicit al faptei. Lipsa elementelor răspunderii civile delictuale.

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic : faptă ilicită

-despăgubiri

C.civ. 1864, art. 998 - 999

Consimţământul persoanelor vătămate la desfăşurarea unei anumite activităţi în condiţii improprii, apte să creeze consecinţe vătămătoare, victimele asumându-şi riscul producerii acestora, are valoarea unei clauze de nerăspundere. Aceasta întrucât, anterior săvârșirii faptei, victima este de acord cu un anumit mod de a acționa al autorului, chiar dacă există posibilitatea de a suferi un prejudiciu.

Astfel, în mod corect s-a constatat că există consimţământul victimelor, în condițiile în care persoanele vătămate s-au urcat într-o maşină condusă de un şofer împreună cu care consumaseră alcool, într-un număr mai mare decât numărul maxim admis de lege pentru funcţionarea autovehiculului în condiţii de siguranţă şi pentru protejarea pasagerilor şi niciuna dintre acestea nu purta centurile de siguranţă. Aceste împrejurări înlătură caracterul ilicit al faptei, în cauză nesubzistând elementele răspunderii civile delictuale, fiind lipsite de relevanță susţinerile recurenţilor reclamanţi potrivit cărora n-ar fi putut să-şi dea acordul cu privire la producerea propriilor vătămări, acestea fiind nerelevante atât timp cât consimţământul victimei nu priveşte producerea prejudiciului ci participarea la o faptă care poate produce anumite consecinţe negative, pe care şi le asumă în cunoştinţă de cauză.

Secția I civilă, decizia nr. 883 din 13 aprilie 2016

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 13.07.2012, reclamanţii A., B. prin mama C., D., E., F., G., H., J. şi K. au solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 1381 din noul Cod civil coroborate cu cele ale art. 49, art. 50 şi art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România, completate cu prevederile art. 26 alin. (1) din Norma CSA – Ordin nr. 21/2009 şi cele ale Deciziei Comisiei Europene din 28 iulie 2003 privind aplicarea Directivei 72/166/CEE a Consiliului privind controlul asigurărilor de răspundere civilă auto, cu modificările ulterioare, obligarea pârâţilor Biroul Asigurătorilor de Autovehicule (B.A.A.R) în numele şi pentru Biroul Naţional Carte Verde din Bulgaria şi pentru X., în calitate de garanţi ai obligaţiei de despăgubire, la plata daunelor morale şi materiale, în cuantumul specificat pentru fiecare parte.

La termenul de judecată din 03.09.2013, tribunalul a luat act de modificarea acţiunii în ceea ce priveşte cadrul procesual pasiv, reţinând că acţiunea este îndreptată împotriva pârâtului Biroul Naţional Carte Verde din Bulgaria prin BAAR.

Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 2166 din 11.12.2013 a respins, ca neîntemeiată, acţiunea.

S-a constatat, în esenţă, că persoanele vătămate au acceptat să facă deplasarea, cunoscând că şoferul era sub influenţa băuturilor alcoolice, asumându-şi astfel în integralitate riscul.

S-a reţinut astfel că nu sunt îndeplinite cerinţele răspunderii delictuale ale art. 998 şi urm. C.civ. cât priveşte culpa exclusivă sau comună a persoanei care a condus vehiculul faţă de producerea consecinţelor, cât timp cel decedat şi cei vătămaţi au efectuat acte concrete de participare la pregătirea acţiunii.

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 632/A din 17.12.2015, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei tribunalului.

S-a constatat de către curtea de apel că prima instanţă a considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale cât priveşte culpa exclusivă sau comună a persoanei care a condus vehiculul, faţă de producerea consecinţelor, din moment ce persoana decedată şi persoanele vătămate au efectuat acte concrete de participare la pregătirea acţiunii de conducere a vehiculului şi şi-au asumat integral riscul situării lor într-un vehicul condus de o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice. În opinia tribunalului, răspunderea pentru consecinţele produse (deces, respectiv vătămări corporale) este rezultatul unei acţiuni delictuale comune care a fost asumată în întregime de fiecare participant.

Curtea de apel a considerat că în speţă trebuie stabilite, în prealabil, condiţiile legale în care este atrasă răspunderea Biroului Naţional Carte Verde din Bulgaria, reprezentat de Biroul Asigurătorilor de Vehicule din România. Dacă se reţine că Biroul răspunde, inclusiv în situaţii precum cea din speţă, se vor stabili limitele răspunderii ţinând seama de răspunderea persoanei vinovate şi, eventual de culpa participanţilor la evenimentul rutier, atât în ceea ce priveşte producerea acestuia, cât şi în ceea ce priveşte întinderea pagubelor.

Situaţia de fapt relevantă pentru lămurirea condiţiilor în care răspunde Biroul constă în aceea că un autovehicul, înmatriculat într-o ţară din spaţiul economic european, a fost implicat într-un eveniment rutier pe teritoriul României, fără a avea poliţă de asigurare carte verde valabilă. Astfel, la data de 24.04.2010, numitul M. a condus autoturismul înmatriculat în Bulgaria sub nr. x, iar după producerea accidentului şi avizarea daunei s-a constatat că autovehiculul nu era asigurat în Bulgaria.

Art. 11 din Legea nr. 136/1995 defineşte entitatea „Birou Naţional” ca fiind o organizaţie profesională, constituită în conformitate cu Recomandarea nr. 5 din 25 ianuarie 1949, adoptată de Subcomitetul de Transport Rutier al Comitetului de Transporturi Interioare din cadrul Comisiei Economice pentru Europa a ONU şi care grupează societăţile de asigurare care sunt autorizate într-un stat să practice asigurarea de răspundere civilă auto şi precizează că „Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România” este biroul naţional din România.

Art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/2005, în forma de la data producerii evenimentului, prevedea că „Drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse pe teritoriul României de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în străinătate se exercită împotriva asigurătorului prin reprezentanţele de despăgubiri sau prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, după caz, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 48 alin. 2”.

Art. 2 alin. (2) pct.1 din Directiva 72/166/CEE din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto şi introducerea obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi prevede, în ceea ce priveşte vehiculele care provin în mod obişnuit de pe teritoriul unui stat membru, că dispoziţiile directivei, cu excepţia articolelor 3 şi 4, care nu sunt incidente în cauză, se aplică după încheierea unei convenţii între cele şase birouri naţionale ale asigurătorilor prin care fiecare birou naţional garantează, în concordanţă cu prevederile legislaţiei sale interne în domeniul asigurărilor obligatorii, soluţionarea cererilor de despăgubire rezultate în urma accidentelor provocate pe teritoriul său de vehicule care provin în mod obişnuit de pe teritoriul altui stat membru, indiferent dacă aceste vehiculele sunt asigurate sau nu.

Art. 2 din a doua Directivă 84/5/CEE a Consiliului din 30 decembrie 1983, privind apropierea legislaţiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule prevede că fiecare stat membru adoptă măsurile necesare pentru ca orice dispoziţie legală sau clauză contractuală conţinută într-o poliţă de asigurare, eliberată în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din Directiva 72/166/CEE, care exclude de la asigurare cazurile în care vehiculele sunt utilizate sau conduse de către: persoane care nu sunt autorizate în mod explicit sau implicit sau persoane care nu sunt titularele unui permis care să le dea dreptul să conducă vehiculul respectiv ori persoane care nu respectă obligaţiile legale de ordin tehnic cu privire la starea şi siguranţa vehiculului respectiv, să fie considerată, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 72/166/CEE, fără efect în ceea priveşte pretenţiile unor terţi care au fost victime ale unui accident. Cu toate acestea, dispoziţia sau clauza menţionată anterior poate fi invocată împotriva unor persoane care s-au îmbarcat voluntar în vehiculul care a provocat dauna, în cazul în care asigurătorul poate dovedi că acestea ştiau că vehiculul este furat.

Art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 prevedea că asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei dacă accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracţiuni săvârşite cu intenţie.

Faţă de dispoziţiile redate mai sus, curtea de apel a considerat că prima instanţă a reţinut corect incidenţa dispoziţiilor art. 48 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 şi, de asemenea, a reţinut corect că parte în proces nu este o societate de asigurare, ci Biroul Naţional Carte Verde din statul de înmatriculare, care are calitatea de garant al celor prejudiciaţi prin evenimentul rutier din data de 24.04.2010. Biroul Asigurătorilor de Vehicule din România dobândeşte ex lege calitatea de mandatar al Biroului din Bulgaria.

Aşadar, Biroul Naţional Carte Verde din Bulgaria garantează pentru obligaţiile de despăgubire a părţilor vătămate, fără a putea opune persoanei păgubite beneficiul de discuţiune în raport cu persoana celui vinovat din pricina accidentului.

Intimatul pârât a considerat că apelanţii nu sunt îndreptăţiţi la despăgubiri conform dispoziţiilor prg. 23 din Directiva 123/CE/2009, deoarece aceasta se aplică doar în cazurile în care există un contract de asigurare obligatorie RCA şi instituie o prezumţie relativă, potrivit cu care, pasagerul nu este în mod obişnuit în măsură să evalueze gradul de intoxicare cu alcool a şoferului.

Curtea de apel a considerat că acele condiţii în care Biroul Naţional Carte Verde din Bulgaria răspunde nu sunt diferite de condiţiile în care ar fi răspuns o societate de asigurări în baza unui contract de răspundere civilă RCA.

De asemenea, curtea a considerat că apelanţii beneficiază inclusiv de prevederile Directivei 103/CE/2009, în virtutea principiului supremaţiei dreptului comunitar, ceea ce înseamnă că dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 136/1995 trebuie interpretate în lumina actului normativ comunitar menţionat.

Având în vedere toate cele arătate anterior, curtea de apel a reţinut că Biroul Naţional Carte Verde din Bulgaria răspunde la fel ca o societate de asigurări care ar fi avut încheiat contract de asigurare de răspundere civilă auto, obligatorie.

Pasagerii autovehiculului implicat în accident nu sunt excluşi de la asigurare, astfel că, în măsura în care se reţine că persoana vinovată de producerea accidentului răspunde faţă de aceştia, Biroul Naţional Carte Verde din Bulgaria răspunde în locul persoanei vinovate decedate.

Cu toate acestea, nici Biroul Naţional de Carte Verde din Bulgaria, care are calitate procesuală pasivă în speţa pendinte, nici Fondul pentru Protecţia Victimelor Străzii (care ar fi avut calitate dacă autovehiculul nu ar fi fost înmatriculat în Bulgaria), nici societatea de asigurări din România sau din alt stat membru al Uniunii Europene, care ar fi încheiat contractul de asigurare răspundere civilă auto, nu vor răspunde faţă de persoanele prejudiciate într-un accident auto, în alte condiţii şi în alte limite (excepţie fac limitele maxime până la care au stabilit statele că se acordă despăgubiri de către asigurător) decât ar răspunde persoana vinovată de producerea accidentului.

Prin urmare, intimatul - pârât Biroul Naţional de Carte Verde din Bulgaria nu va răspunde faţă de apelanţi în alte condiţii decât cele în care ar fi răspuns şoferul, autorul accidentului, decedat.

În această ordine de idei, curtea de apel a constatat că în speţă este incontestabil faptul că M. a săvârşit o faptă ilicită şi că între fapta ilicită săvârşită de către acesta şi decesul, respectiv vătămarea corporală a pasagerilor autoturismului, există legătură de cauzalitate.

Reţinând distincţia dintre culpa în producerea accidentului şi culpa în producerea urmărilor grave ale accidentului (deces şi vătămare corporală), curtea a considerat că aceasta aparţine defunctului M. În acest sens au fost avute în vedere dispoziţiile art. 28 din Ordinul CSA nr. 21/2009 potrivit cărora „(1) În situaţia în care persoana prejudiciată a contribuit din culpă la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ţinut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă - culpa comună. În astfel de situaţii întinderea răspunderii fiecărei persoane va fi cea constatată prin orice mijloc de probă. (2) În situaţia în care nu se poate stabili întinderea răspunderii fiecărei persoane, aceasta se va stabili în cote egale, în raport cu numărul părţilor implicate în accident, fiecare parte având dreptul la despăgubire în proporţia în care nu s-a făcut răspunzătoare de producerea accidentului”.

Din probele administrate, inclusiv raportul de expertiză tehnică şi suplimentul la acest raport efectuate în calea de atac a apelului, curtea, ţinând seama inclusiv de dispoziţiile art. 28 alin. (1) şi (2) din Normele RCA, aprobate prin Ordinul CSA nr. 21/2009, a reţinut că pasagerii au o culpă concurentă de 50% la producerea urmărilor accidentului cu privire la viaţa, respectiv integritatea corporală a pasagerilor. Aceasta, deoarece în maşină s-a urcat un număr de pasageri mai mare decât numărul maxim admis de lege pentru funcţionarea autovehiculului în condiţii de siguranţă şi pentru protejarea pasagerilor acestora. Deşi capacitatea maximă a autoturismului era de 4 persoane plus şofer, în maşină a existat un număr de 5 pasageri, plus şofer. La stabilirea culpei menţionate anterior în sarcina pasagerilor s-a reţinut şi faptul că niciunul dintre aceştia nu purta centurile de siguranţă, ceea ce, după cum s-a arătat prin raportul de expertiză, a concurat la producerea urmărilor nefaste la care s-a făcut referire anterior.

Curtea nu a reţinut susţinerea apelanţilor conform căreia lipsa centurilor de siguranţă nu ar fi avut relevanţă în stabilirea urmărilor accidentului deoarece are la bază ipoteza, nereflectată de probele administrate, că „pentru toate victimele accidentului gravitatea leziunilor a fost dată de către traumatismele cranio-cerebrale, traumatisme datorate impactului cu pomul prin decopertarea plafonului maşinii”. După cum a susţinut şi intimatul şi după cum a rezultat din procesul verbal de cercetare la faţa locului, în care s-au menţionat mai multe avarii ale autoturismului (portiere stânga plus dreapta şi faţă plus spate, aripi stânga plus dreapta, faţă plus spate, plafon parbriz, lunetă, geamuri laterale, capotă motor, portbagaj, bară faţă plus spate, far dreapta, mască faţă şi avarii habitaclu, respectiv din declaraţiile martorilor - analizate de către expertul Z. în raportul de expertiză), decopertarea plafonului maşinii nu a fost rezultatul impactului cu copacul, iar traumatismele suferite de victimă nu au fost exclusiv sau majoritar cranio-cerebrale, felul acestora din urmă fiind diferit în funcţie de poziţia pe care o ocupau pasagerii în autoturism.

Deşi nu ar putea fi cuantificată, curtea a opinat că este posibil ca pasagerii să fi avut o anumită culpă, inclusiv cu privire la producerea accidentului deoarece au ocupat habitaclul maşinii peste limitele maxime admise ducând la limitarea spaţiului avut la dispoziţie de către şofer şi, implicit, la micşorarea libertăţii de mişcare şi a capacităţii de reacţie a acestuia.

Întrucât această culpă nu poate fi cuantificată şi întrucât dispoziţiile Ordinului CSA nr. 21/2009 nu sunt relevante sub acest aspect, curtea, ţinând seama de regula de drept conform căreia ceea ce nu s-a probat nu există (idem est non esse et non probari), a reţinut că vinovat exclusiv pentru producerea accidentului a fost şoferul M.

Din cele arătate anterior, a rezultat că în speţă erau întrunite elementele răspunderii civile delictuale (faptă ilicită, prejudiciu şi legătura de cauzalitate între cele două).

Cu toate acestea, curtea a observat că intimatul pârât Biroul Naţional Carte Verde din Bulgaria şi prima instanţă au considerat că victimele nu pot fi despăgubite, deoarece şi-au dat consimţământul pentru săvârşirea faptei ilicite.

Prima instanţă a reţinut dispoziţiile art. 27 alin.(1) din Ordinul CSA nr. 21/2009, text care prevede, printre altele, că asigurătorul nu acordă despăgubiri în cazurile în care proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului vinovat nu are răspundere civilă, dacă accidentul a fost produs din culpa exclusivă a persoanei prejudiciate, respectiv dispoziţiile art. 28 alin. (1) din acelaşi act normativ, care stabileşte că, în situaţia în care persoana prejudiciată a contribuit din culpă la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ţinut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu.

Curtea a reţinut că în speţă există o cauză care exonerează de răspundere civilă persoana vinovată şi anume consimţământul victimei.

Faţă de elementele de fapt constând în împrejurarea că pasagerii autovehiculului au consumat băuturi alcoolice cu şoferul timp de mai multe ore (toţi, chiar dacă dintr-un anumit punct de vedere interesează doar şoferul, având o alcoolemie cu mult peste limita prevăzută de lege, conducerea autovehiculului în aceste condiţii fiind infracţiune), în împrejurarea că s-a urcat în maşină un număr total de 6 persoane, deşi capacitatea maximă a acesteia era de 5 persoane (persoana care nu încăpea pe locurile existente stătea la picioarele unui pasager de pe scaun) şi în împrejurarea că nu au purtat centuri de siguranţă, curtea a reţinut că toţi pasagerii şi-au asumat riscul producerii unui eveniment rutier. Cunoscând cantitatea de alcool consumată de către şofer trebuiau şi puteau realiza urmările care s-ar fi putut produce în cazul conducerii unui vehicul de către o persoană aflată puternic sub influenţa alcoolului.

De asemenea, s-a făcut referire la o decizie de speţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, similară cu situaţia de fapt şi de drept, conform căreia „acceptarea deplasării într-un vehicul, cunoscându-se starea de ebrietatea a celui care va conduce, precum şi îndemnarea reciprocă la un asemenea act, conduc la o culpă exclusivă, pentru consecinţele produse, asupra persoanelor care au contribuit la aducerea la îndeplinire a actelor materiale în urma cărora s-a produs rezultatul”, astfel că „niciunul dintre reclamanţi nu se poate pretinde victimă prejudiciată moral, având în vedere asumarea în integralitate a riscului producerii unui accident cu consecinţe deosebit de grave” (decizia nr. 1222 din 10.04.2014).

Având în vedere cele arătate cu privire la culpa în producerea accidentului şi culpa pentru producerea urmărilor acestuia, curtea a considerat că aspectele redate din hotărârea instanţei supreme sunt relevante şi demonstrează că, în speţă, exista o cauză care înlătura răspunderea civilă a persoanei vinovate de producerea accidentului.

Reţinerea unei cauze exoneratoare de răspundere în raporturile dintre persoana vinovată şi reclamanţi (printre aceştia figurând şi rude ale pasagerului D., decedat) este producătoare de efecte juridice în raporturile juridice deduse judecăţii în sensul că Biroul Naţional de Carte Verde din Bulgaria (care ar răspunde doar în locul persoanei vinovate) nu răspunde faţă de reclamanţi.

Pentru toate cele arătate, completând sau detaliind motivarea, acolo unde a fost cazul, curtea de apel a reţinut că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, astfel că a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, reclamanţii.

Motivele de recurs ale reclamanţilor au fost întemeiate pe pct. 9 al art. 304 C.proc.civ., solicitându-se “casarea deciziei pronunţate în apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă”.

S-a criticat hotărârea atacată ca fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor cuprinse la art. 27 şi 28 din Ordinul nr. 21/2009 emis de CSA, în sensul că, în mod eronat, s-a considerat că prezumatul consimţământ tacit al victimelor este cauza exoneratoare de la răspundere civilă, precum şi a celor ale Directivei Europene 103/CE/2009 (art. 12, 13 şi pct.23 din preambulul directivei).

Au arătat că nimeni nu va putea fi absolvit de culpă sau culpa privind consecinţele faptelor persoanei nu va putea fi diminuată atunci când acele fapte aduc atingere sănătăţii sau integrităţii fiinţei umane. Nici măcar un acord sau o recunoaştere, fie chiar şi scrise, din partea victimei, privind asumarea riscurilor nu produc efecte şi nu duce la o diminuare a culpei făptuitorului cu privire la consecinţele şi urmările faptei sale.

Au menţionat că exprimarea consimţământului victimei în situaţia dată nu se află printre cauzele de exonerare prevăzute de Ordinul nr. 21/2009, invocate de instanţă, mai precis în dispoziţiile art. 27 şi 28 din acesta.

Au solicitat a se observa că textele de lege menţionate, invocate de instanţă, fac trimitere clară la culpă în producerea accidentului, iar aceasta aparţine în proporţie de 100% şoferului M., după cum a constatat şi curtea de apel. Cu toate acestea, instanţa a reţinut, înlăturând susţinerile sale anterioare, că vina în producerea consecinţelor aparţine în exclusivitate pasagerilor, statuând că aceştia şi-au asumat şi au acceptat în mod conştient riscul producerii unor consecinţe vătămătoare asupra stării lor de sănătate în momentul în care au acceptat deplasarea, cunoscând starea de ebrietate în care se afla conducătorul auto.

În opinia recurenţilor, această teză, care constă în faptul că victima şi-a asumat în mod conştient riscul, este total falsă şi neconformă cu reglementările legale din dreptul comunitar sau din dreptul naţional.

Ca atare, cele două texte invocate de instanţă din Ordinul nr. 21/2009, care fac trimitere la culpă în producerea accidentului, nu îşi găsesc, potrivit recurenţilor, aplicabilitatea în cauză, ci doar în anumite situaţii, şi anume în cazul pietonului care a traversat prin loc nepermis, încălcând norme legale în vigoare, cazul biciclistului care circulă noaptea fără vestă reflectorizantă, fiind evident că în astfel de cazuri victimele pot contribui din culpă la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului acestuia. Nu este cazul defunctului D. şi nici al reclamanţilor, victime directe, care nu au încălcat nicio normă legală şi nu au săvârşit niciun fapt ilicit care să ducă la reţinerea culpei lor.

Pentru a se putea reţine culpa victimei, în primul rând, trebuia să se demonstreze fapta ilicită a acesteia, respectiv încălcarea normelor juridice. Culpabilitatea conduitei victimei este condiţia esenţială, deoarece nu există răspundere acolo unde nu există vinovăţie.

Reţinerea unei culpe exclusive în sarcina victimelor raportat la aşa zisul consimţământ este una nelegală şi încalcă flagrant normele de drept material dar şi principiile statuate constituţional, şi anume cele ale inviolabilităţii şi indisponibilităţii corpului uman.

În dreptul intern, doctrină şi practică nu se admite faptul că victima este prezumată a fi acceptat riscul de a muri, recurenţii înţelegând a se prevala în susţinere de dispoziţiile noului Cod civil, respectiv de cele cuprinse la art. 1355 alin. (3) din cod.

În continuare, recurenţii au criticat decizia pronunţată în apel sub aspectul reţinerii culpei concurente a victimelor raportat la faptul de a se urca într-o maşină cu un şofer care consumase băuturi alcoolice, de a nu purta centuri de siguranţă şi la faptul că a fost depăşit numărul admis de pasageri, concluzionând ca acestea nu pot conduce la exonerarea răspunderii intimatului – pârât, neexistând nicio normă de drept care să consfinţească argumentele instanţei.

În ceea ce priveşte criticile sub aspectul înlăturării apărărilor reclamanţilor cu privire la aplicabilitatea Directivei Europene nr. 103/CE/2009, obligatorie pentru statele membre, recurenţii au arătat că aceasta prevede foarte clar că excluderea pasagerilor de la acordarea daunelor pe motiv că s-ar fi urcat într-o maşină cu un şofer sub influenţa băuturilor alcoolice este nelegală.

Potrivit unei jurisprudenţe constante, instanţa naţională este obligată să interpreteze dreptul național în lumina textului şi a finalităţii directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta şi, prin urmare, să se conformeze articolului 288 ultimul paragraf TFUE.

Au mai precizat că scopul asigurării RCA este acela de a proteja interesele persoanelor prejudiciate în accidente, iar directivele europene, completate de legislaţia internă, vin şi arată extrem de clar că scopul unei astfel de asigurări nu ar mai fi atins dacă s-ar exclude sau s-ar diminua despăgubirile pentru situaţii similare celei prezente.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Prin motivele de recurs, decizia pronunţată în apel a fost criticată, prin prisma pct. 9 al art. 304 Cod procedură civilă, pentru aplicarea greşită a dispoziţiilor cuprinse la art. 27 şi 28 din Ordinul nr. 21/2009 emis de CSA, precum şi a celor ale Directivei Europene 103/CE/2009 (art. 12, 13 şi pct. 23 din preambulul acesteia).

În ceea ce priveşte Ordinul nr. 21/2009, în esenţă, s-a arătat că, în mod eronat, s-a considerat că prezumatul consimţământ tacit al victimelor este cauza exoneratoare de la răspundere civilă, în condiţiile în care textele de lege invocate de instanţă nu îşi găsesc aplicabilitatea în speţă.

Critica nu poate fi primită.

Se constată astfel că instanţa de apel a făcut distincţie între culpa în producerea accidentului şi culpa în producerea urmărilor grave ale accidentului (deces şi vătămare corporală), iar din probele administrate, inclusiv raportul de expertiză tehnică şi suplimentul la acesta, ţinând seama şi de dispoziţiile art. 28 alin. (1) şi (2) din Normele RCA, aprobate prin Ordinul CSA nr. 21/2009, a reţinut că pasagerii au o culpă concurentă de 50% la producerea urmărilor accidentului cu privire la viaţa, respectiv integritatea corporală a pasagerilor. Aceasta, deoarece în maşină s-au urcat mai mulţi pasageri decât numărul maxim admis de lege pentru funcţionarea autovehiculului în condiţii de siguranţă şi pentru protejarea pasagerilor, deoarece niciunul dintre aceştia nu purta centurile de siguranţă şi, mai ales, deoarece cunoşteau starea de intoxicare cu alcool în care se afla şoferul.

Se observă însă că reţinerea de către curtea de apel a unei culpe concurente a pasagerilor nu contrazice soluţia pronunţată, în condiţiile în care aceasta a reţinut în acelaşi timp existenţa unei cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei. Astfel, s-a constatat că există consimţământul victimei ceea ce înlătură caracterul ilicit al faptei, în cauză nesubzistând elementele răspunderii civile delictuale. Doar în situaţia în care s-ar fi putut reţine existenţa unei fapte ilicite (aşadar, în absenţa unei cauze care să înlăture caracterul ilicit al acesteia), ar fi devenit relevantă determinarea culpei în producerea acesteia, pentru stabilirea despăgubirilor, în raport de prevederile art. 27 din Ordinul CSA nr. 21/2009.

Se reţine însă, că există anumite situaţii, cum este cea din speţă, când în ciuda faptului că se cauzează un prejudiciu unei persoane, autorul nu răspunde pentru fapta sa proprie şi ca atare nu poate fi ţinut să repare prejudiciul, întrucât se constată existenţa unei împrejurări care înlătură caracterul ilicit al faptei.

Acest consimţământ are valoarea unei clauze de nerăspundere în sensul că anterior săvârşirii faptei, victima este de acord cu un anumit mod de a acţiona al autorului, chiar dacă există posibilitatea de a suferi un prejudiciu.

Contrar susţinerilor recurenţilor nu este vorba despre consimţământul la producerea vătămărilor corporale sau la pierderea vieţii, ci de consimţământ la desfăşurarea unei anumite activităţi în condiţii improprii, apte să creeze consecinţe vătămătoare, victimele asumându-şi şi riscul producerii acestora, declarându-se de acord cu acţiunea păgubitoare preconizată de autor.

Or, în speţă, după cum au constatat instanţele fondului, persoanele vătămate s-au urcat într-o maşină condusă de un şofer împreună cu care consumaseră alcool, s-au urcat mai mulţi pasageri decât numărul maxim admis de lege pentru funcţionarea autovehiculului în condiţii de siguranţă şi pentru protejarea pasagerilor şi niciunul dintre aceştia nu purta centurile de siguranţă.

Ca atare, nu pot fi primite susţinerile recurenţilor – reclamanţi potrivit cărora n-ar fi putut să-şi dea acordul cu privire la producerea propriilor vătămări, acestea fiind nerelevante atâta timp cât, după cum s-a arătat mai sus, consimţământul victimei nu priveşte producerea prejudiciului ci participarea la o faptă care poate produce anumite consecinţe negative, pe care şi le asumă în cunoştinţă de cauză.

Se constată astfel că în speţă nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, astfel cum este reglementată prin art. 998 – 999 Cod civil din 1864, în vigoare la data producerii accidentului, atâta timp cât caracterul ilicit al faptei a fost înlăturat, aşa cum s-a arătat mai sus, prin consimţământul victimelor.

Or, neexistând o faptă ilicită, care constituie o condiţie sine qua non a angajării răspunderii civile delictuale, rezultă că în cauză nu sunt întrunite elementele respectivei răspunderi.

Referitor la susţinerile recurenţilor potrivit cărora nu sunt permise clauzele sau convenţiile în legătură cu dreptul la viaţă sau la integritate, se observă că în speţă este vorba de nerăspundere civilă delictuală sub aspect patrimonial.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la existenţa raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, se constată că acesta nu a fost negat de către instanţa de apel, câtă vreme, prioritar de analizat a fost un alt aspect, referitor la subzistenţa caracterului ilicit al faptei.

Nu poate fi primită nici trimiterea făcută de recurenţi la prevederile art. 1355 alin. (3) din noul Cod civil, neaplicabile speţei, în raport cu data producerii accidentului, respectiv 24.04.2010.

În ceea ce priveşte Directiva Europeană 103/CE/2009, s-a susţinut, în esenţă, că prin aceasta se prevede că este nelegală excluderea pasagerilor de la acordarea daunelor pe motiv că s-ar fi urcat într-o maşină cu un şofer aflat sub influenţa băuturilor alcoolice.

Nici această critică nu poate fi primită.

Se observă astfel că dispoziţiile respectivei directive au fost menţionate în mod trunchiat de către recurenţi.

Într-adevăr, prin acestea nu este reglementată o excludere de plano de la beneficiul asigurării, însă potrivit paragrafului 23 din Directivă, prin aceste prevederi se instituie o prezumţie relativă conform căreia pasagerul nu este în mod obişnuit în măsură să evalueze gradul de intoxicare a şoferului.

Prin urmare, în situaţia în care pasagerii ar fi putut să evalueze gradul de intoxicare al şoferului, cum a fost cazul în speţă, în condiţiile în care au consumat împreună cu acesta băuturile alcoolice, din interpretarea a contrario a textului cuprins în paragraful 23 din Directiva 103/CE/2009 reiese că respectivii pasageri nu pot beneficia de despăgubiri.

Nu poate fi primită nici susţinerea recurenţilor potrivit căreia instanţa de apel nu ar fi ţinut seama de directiva europeană menţionată, având în vedere că pornind inclusiv de la prevederile acesteia, în virtutea principiului supremaţiei dreptului comunitar, a constatat că dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 136/1995 trebuie interpretate în lumina respectivului act. A reţinut totodată că Biroul Naţional Carte Verde din Bulgaria răspunde la fel ca o societate de asigurări care ar fi avut încheiat contract de asigurare de răspundere civilă auto, obligatorie, pasagerii autovehiculului implicat în accident nefiind excluşi de la asigurare, astfel că, în măsura în care se reţine că persoana vinovată de producerea accidentului răspunde faţă de aceştia, Biroul Naţional Carde Verde din Bulgaria răspunde în locul persoanei vinovate decedate.

În consecinţă, existând o cauză exoneratoare de răspundere civilă, prin înlăturarea caracterului ilicit al faptei, respectiv consimţământul persoanelor vătămate, aceasta produce efecte şi faţă de intimatul - pârât, întrucât a fost chemat să răspundă în locul autorului faptei.

Pentru toate aceste considerente, recursul declarat de reclamanţi a fost respins, ca nefondat.