Jurisdiction of military courts for crimes committed by military officers in reserve versus active service

Recurs în casaţie. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. Competenţă după calitatea persoanei. General în rezervă

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casaţie

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- recurs în casaţie

- competenţă după calitatea persoanei

C. proc. pen., art. 39 alin. (1) lit. d), art. 438 alin. (1) pct. 1

1. Respectarea dispoziţiilor privind competenţa instanţelor militare şi a instanţelor civile în cursul judecăţii poate fi examinată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cadrul cazului de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., incident şi în ipoteza în care în cursul judecăţii nu ar fi respectate dispoziţiile privind competenţa după calitatea persoanei a instanţei militare, iar judecata ar fi efectuată de o instanţă civilă inferioară instanţei militare legal competente.

2. Dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., care atribuie curţii militare de apel competenţa de judecată în primă instanţă a infracţiunilor săvârşite de generali, privesc exclusiv persoanele care au calitatea de general în activitate, iar nu şi persoanele care au calitatea de general în rezervă, întrucât competenţa după calitatea persoanei a instanţelor militare este determinată de săvârşirea infracţiunii de către o persoană care exercită o funcţie militară în mod efectiv.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 384/RC din 5 octombrie 2016

I. Prin sentinţa nr. 663 din 24 aprilie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, în baza art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. şi a art. 52 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie la abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat pe o perioadă de 2 ani de la rămânerea definitivă a sentinţei.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat de la rămânerea definitivă a sentinţei şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 4 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen., s-a impus condamnatului să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanţei.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului Sector 6 sau al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului Sector 5 pe o perioadă de 100 de zile lucrătoare.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen.

II. Prin decizia nr. 120/A din 27 ianuarie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins ca nefondate apelurile declarate de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 663 din 24 aprilie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

Împotriva deciziei nr. 120/A din 27 ianuarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, la data de 12 aprilie 2016, prin avocat B., a declarat recurs în casaţie inculpatul A.

III. Prin încheierea nr. 271/RC pronunţată în şedinţa din camera de consiliu de la 29 iunie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 120/A din 27 ianuarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală şi a dispus trimiterea cauzei la complet în vederea soluţionării.

Pentru a se pronunţa în acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere următoarele:

Admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

În conformitate cu dispoziţiile art. 440 alin. (4) C. proc. pen., în cazul în care instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 434 - art. 438 C. proc. pen., dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi trimite cauza în vederea judecării căii extraordinare de atac.

În acest sens, s-a reţinut că cererea de recurs este formulată în termenul prevăzut în dispoziţiile art. 435 C. proc. pen., de către inculpatul A., prin avocat, în ceea ce priveşte latura penală a cauzei, potrivit dispoziţiilor art. 436 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., împotriva unei hotărâri care poate fi atacată cu recurs în casaţie, conform art. 434 C. proc. pen.

S-a apreciat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute în art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen. De asemenea, îndeplineşte condiţia prevăzută în art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind indicat cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. (în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legale competente) şi motivarea acestuia.

În dezvoltarea motivelor de recurs, inculpatul susţine că soluţionarea cauzei s-a făcut de către o instanţă inferioară celei legal competente, arătând că, potrivit dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., competenţa de judecată în primă instanţă, în raport cu calitatea sa de general în rezervă, revenea Curţii Militare de Apel Bucureşti şi nu Tribunalului Bucureşti, Secţia I penală, instanţă care a fost sesizată la data de 26 februarie 2014.

Totodată, arată că anterior sesizării instanţei, începând cu anul 2000 până la data de 7 iunie 2001, a avut calitatea de general activ şi susţine că norma procedurală privind competenţa după calitatea persoanei nu este înlăturată de faptul că, începând cu data de 7 iunie 2001, a devenit general în rezervă.

S-a solicitat admiterea recursului în casaţie, desfiinţarea sentinţei pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi a deciziei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, apreciindu-se incidente dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. şi, în consecinţă, să se dispună rejudecarea cauzei de către instanţa competentă, conform legii, după calitatea persoanei.

În consecinţă, având în vedere că cererea de recurs în casaţie îndeplineşte condiţiile prevăzute în art. 434 - art. 438 C. proc. pen., motivele dezvoltate în susţinerea acesteia circumscriindu-se cazului prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată inculpatul A. împotriva deciziei nr. 120/A din 27 ianuarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală.

Examinând pe fond recursul în casaţie formulat de către inculpatul A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că recursul în casaţie este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părţile îşi pot apăra drepturile, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunţate în condiţiile celor cinci cazuri de nelegalitate enumerate de art. 438 C. proc. pen. şi nu presupune examinarea cauzei exhaustiv, ci exclusiv sub aspectul legalităţii, respectiv al concordanţei cu dispoziţiile legii materiale şi procesuale.

În susţinerea recursului în casaţie inculpatul a arătat că prezenta cauză s-a judecat cu nerespectarea normele de competenţă după calitatea persoanei, deoarece atât la data săvârşirii faptei cât şi în prezent are calitatea de general în rezervă, motiv pentru care apreciază că, în raport cu dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., competenţa de a judeca infracţiunile săvârşite de generali în primă instanţă aparţine curţii militare de apel, legiuitorul nefăcând nicio distincţie între generali activi şi cei în rezervă. Totodată, mai arată inculpatul că generalii în rezervă îşi păstrează calitatea de militar, motiv pentru care trebuia să i se aplice legislaţia specială în materie, în raport cu adagiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că inculpatul A. a fost condamnat în mod definitiv de către Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie la abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit.

Se reţine că la data săvârşirii faptei inculpatul nu avea calitatea de cadru militar activ, fiind cadru militar în rezervă din data de 7 iunie 2001.

Potrivit art. 37 alin. (1) C. proc. pen., tribunalul militar judecă în primă instanţă toate infracţiunile comise de militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe.

Potrivit art. 39 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., competenţa de judecată în cazul infracţiunilor săvârşite de generali, mareşali sau amirali aparţine curţii militare de apel.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că legea procesual penală foloseşte termenul de militar, fără a face distincţie între militarii activi sau în rezervă, competenţa instanţelor militare fiind atrasă de calitatea de militar.

În ceea ce priveşte sintagma „infracţiunile comise de militari” se reţine că în art. 174 C. pen. se prevede că prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice.

Raportând norma de drept procesual penal la dispoziţiile art. 174 C. pen., reiese că militarul a săvârşit o infracţiune când, în sens material, acţiunile sau inacţiunile sale sunt incriminate de o normă de drept penal material, în formă consumată sau tentată şi când, în sens personal, militarul a avut o contribuţie care se poate încadra în definiţiile legale ale noţiunilor de „autor”, „coautor”, „instigator” sau „complice”, atât timp cât fapta este pedepsită de legea penală.

Astfel, competenţa de judecată aparţine instanţelor militare ori de câte ori o persoană aparţinând categoriei „cadrelor militare” a efectuat acţiuni sau inacţiuni ce sunt incriminate de legea penală, în orice formă de participaţie şi indiferent de contribuţia concretă pe care aceasta a avut-o la comiterea faptei sau de calitatea celorlalte persoane care au participat la săvârşirea infracţiunii.

Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare stabileşte situaţiile în care se pot afla cadrele militare:

a) în activitate, când ocupă o funcţie militară. Calitatea de cadru militar în activitate se menţine şi pe timpul cât acestea sunt eliberate din funcţii pentru a urma diferite forme de pregătire în interesul serviciului, precum şi atunci când sunt puse la dispoziţie: în vederea încadrării sau trecerii în rezervă ori în retragere; pentru cazurile de boala stabilite prin hotărâre a Guvernului; pe timpul cât sunt în captivitate;

b) în rezervă, când nu ocupă o funcţie militară, dar întrunesc condiţiile prevăzute de lege pentru a fi chemate să îndeplinească serviciul militar ca rezervişti concentraţi sau mobilizaţi, iar la nevoie, în calitate de cadre militare în activitate;

c) în retragere, când, potrivit legii, nu mai pot fi chemate pentru îndeplinirea serviciului militar.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că, deşi legea nu face deosebire între un militar aflat în activitate, în rezervă ori în retragere, acest text de lege trebuie interpretat în sensul că numai calitatea de general în activitate atrage competenţa curţii militare de apel.

Dispoziţiile art. 13 alin. (6) din O. U. G. nr. 43/2002 prevăd în mod explicit că urmărirea penală în cauzele privind infracţiunile prevăzute la alin. (1) - (3), săvârşite de militarii în activitate, se efectuează de procurori militari din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, indiferent de gradul militar pe care îl au persoanele cercetate.

De asemenea, potrivit art. 32 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, poate fi numită judecător sau procuror militar persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru intrarea în magistratură, cu avizul conform al Ministerului Apărării Naţionale privind îndeplinirea condiţiilor legale pentru dobândirea calităţii de ofiţer activ în cadrul acestui minister.

Plecând de la dispoziţiile legale anterior evocate se constată că în cazul militarilor legiuitorul a înţeles ca această competenţă după calitatea persoanei să fie atrasă de funcţiile militare exercitate efectiv. Faptul că militarii aflaţi în rezervă beneficiază de o parte din drepturile conferite cadrelor militare (nu de plenitudinea acestora) nu constituie un argument suficient pentru a contrazice concluzia anterioară în materia competenţei personale.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere şi practica instanţei supreme în acest domeniu, respectiv decizia nr. 709 pronunţată în 27 februarie 2013 şi decizia nr. 742 din 19 octombrie 2009 pronunţată de Completul de 9 judecători.

De asemenea, se are în vedere faptul că jurisprudenţa invocată de inculpatul A., respectiv dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din care s-a desprins prezentul dosar, nu este incidentă în prezenta cauză câtă vreme în speţa invocată competenţa personală era atrasă atât de calitatea de parlamentar a unui inculpat, cât şi de calitatea inculpaţilor de cadre militare active la data săvârşirii faptelor, calitate pe care inculpatul A. nu a avut-o în prezenta cauză.

În ce priveşte incidenţa cauzei Curţii Europene a Drepturilor Omului Maszni contra României (21 septembrie 2006), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa europeană a reţinut că, pentru a stabili dacă un tribunal poate fi considerat „independent” în sensul art. 6 paragraf 1, trebuie luate în calcul, în special, modul de desemnare şi durata mandatului membrilor săi, existenţa unei protecţii împotriva presiunilor din afară şi faptul de a şti dacă există sau nu aparenţa de independenţă. Curtea a apreciat că îndoielile nutrite de reclamantul civil în privinţa independenţei şi imparţialităţii instanţelor militare pot fi considerate justificate din punct de vedere obiectiv, atâta timp cât există caracteristici ale statutului judecătorilor militari care pot arunca o urmă de îndoială asupra independenţei şi imparţialităţii lor, judecătorii militari fiind ofiţeri de carieră, plătiţi de Ministerul Apărării, supuşi disciplinei militare şi promovarea lor fiind reglementată de dispoziţiile interne ale armatei. A constatat că puterea justiţiei penale militare nu ar trebui să se extindă la civili decât dacă există motive imperioase care justifică o asemenea situaţie şi dacă se sprijină pe o bază legală clară şi previzibilă. Existenţa acestor motive trebuie să fie demonstrată pentru fiecare caz, in concreto. Aceste aspecte nu au nicio greutate în prezenta cauză şi nu îşi găsesc aplicarea în prezenta speţă.

Faţă de cele anterior evocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că noţiunea de militar prevăzută de dispoziţiile procedural penale are în vedere cadrul militar activ, fiind excluse din această categorie cadrele militare în rezervă, persoane care nu mai beneficiază de aceleaşi drepturi şi obligaţii ca militarii aflaţi în activitate.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 120/A din 27 ianuarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală.