Land repossession appeal inadmissible; ancillary damages claim cannot make award appealable under accessorium sequitur principale.

Acțiune evaluabilă în bani. Cerere accesorie. Cale de atac. Recurs inadmisibil.

Cuprins pe materii : Drept procesual. Căi extraordinare de atac. Recursul.

Index alfabetic : cerere principală

- petit accesoriu

- cale de atac

- inadmisibilitate

NCPC, art. 460, art. 483

Potrivit dispoziţiilor art.460 alin. (2) C.proc.civ., calea de atac formulată împotriva soluţiei pronunţate asupra cererii accesorii este aceeaşi cu cea prevăzută de lege pentru cererea principală, atunci când sunt soluţionate prin aceeaşi hotărâre.

Împrejurarea că prin cererea de chemare în judecată, având ca obiect principal revendicarea unui imobil a cărui valoare se situează sub pragul valoric prevăzut de art. XVIII din Legea nr. 2/2013, au fost solicitate şi despăgubiri, izvorâte din lipsa de folosinţă a terenului, al căror cuantum depășește criteriul valoric prevăzut de art.483 alin. (2) C.proc.civ., nu are înrâurire asupra căii de atac ce poate fi exercitată, în raport de caracterul accesoriu al acestei din urmă cereri faţă de petitul principal ce vizează revendicarea imobilului, în această situație hotărârea nefiind supusă recursului.

Secția I civilă, decizia nr. 1418 din 17 iunie 2016

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi la data de 18.04.2014, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Drobeta Turnu Severin şi Instituţia Primarului Municipiului Drobeta Turnu Severin, solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul intravilan în suprafaţă de 2.684 mp, cu destinaţie construcţii, situat în municipiul Drobeta Turnu Severin; obligarea aceloraşi pârâţi la plata despăgubirilor băneşti în sumă de 850.000 lei, reprezentând lipsa de folosinţă a terenului proprietatea reclamantei, calculată la nivelul chiriei de 2,34 euro/mp/lună, conform Hotărârii Consiliului Local al municipiului Drobeta Turnu Severin nr. 24/2005, pentru perioada aprilie 2011 - aprilie 2014.

Prin sentinţa civilă nr.16 din 17.02.2016, Tribunalul Mehedinţi, Secţia civilă a respins excepţiile invocate de pârâte prin întâmpinare; a admis acţiunea astfel cum a fost precizată, obligând pârâtele să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 2.684 mp. situat în municipiul Drobeta Turnu Severin; au fost obligate pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 1.025.008 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului, aferentă perioadei aprilie 2011 - aprilie 2014.

Prin decizia nr.5843 din 25.11.2015, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia I civilă, a fost admis apelul declarat de pârâtele Primăria Municipiului Drobeta Turnu Severin şi Instituţia Primarului Municipiului Drobeta Turnu Severin, împotriva sentinţei nr. 16/2016 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, pe care a schimbat-o în parte în sensul că le-a obligat pe pârâte la plata sumei de 48.312 lei către reclamantă, menţinând celelalte dispoziţii.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta şi pârâtele.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, susţinând că, potrivit dispoziţiilor art.488 alin. (1) pct.6 şi 8 C.proc.civ., în cauză, se impune casarea hotărârii atacate, întrucât, aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar în ceea ce priveşte reducerea cuantumului despăgubirilor, reprezentând lipsa de folosinţă a terenului în suprafaţă de 2.684 mp, decizia atacată cuprinde motive contradictorii. De asemenea, a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material privind repararea integrală a pagubei suferite, a normelor de drept material ce vizează evaluarea şi stabilirea cuantumului prejudiciului care i se cuvine ca urmare a deposedării de bun în mod abuziv şi a dispoziţiilor legale interne şi comunitare, care reglementează cazurile privind

îngrădirea dreptului de proprietate.

Astfel, a arătat că instanţa de apel a ignorat situaţia de fapt dedusă judecăţii, reducând, în mod nelegal, cuantumul despăgubirilor de la suma de 1.025.008 lei la suma derizorie de 48.312 lei, fără a arăta care au fost temeiurile de drept pentru care s-a ajuns la această concluzie.

În acest context a menţionat că instanţa de apel trebuia să ţină cont de faptul că recurenta-reclamantă în perioada cuprinsă între anii 2011 - 2014, a fost lipsită de posesia şi folosinţa terenului în litigiu, întrucât pârâtele l-au preluat fără acordul său, atribuindu-i destinaţia publică de stradă, fără ca, în prealabil, să efectueze procedura de expropriere, cu plata unei juste despăgubiri.

Din punctul său de vedere, instanţa de apel trebuia să omologheze varianta de calcul a despăgubirilor calculate de expertul tehnic judiciar la valoarea chiriei minime stipulate prin HCL nr.24/2005, care a stat la baza soluţiei pronunţate de instanţa de fond, din care rezultă că valoarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 2.684 mp este de 1.025.008 lei, pentru perioada 2011 - 2014, întrucât intimatele-pârâte fără acordul său, au preluat terenul în litigiu, folosindu-l cu destinaţia publică de stradă, respectiv prelungirea Bd. A., emiţând mai multe autorizaţii de construire în favoarea unor persoane fizice care au edificat locuinţe cu acces direct pe teren, autorizând racordarea acestora la reţeaua de termoficare.

Ca atare, recurenta-reclamantă a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a omologat raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic judiciar, care a avut în vedere, la calculul despăgubirilor, contracte de concesiune în care imobilele care fac obiectul acestora nu au acces direct la stradă sau la utilităţi, astfel încât nu pot fi comparate cu terenul în discuţie, care are o valoare mare de piaţă, fiind situat în imediata vecinătate a unor complexe comerciale, având acces direct la utilităţile din zonă.

Recurenta-reclamantă a susţinut că, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art.555 şi art. 1349 alin. (1) şi (2) C.civ. şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană, întrucât a redus cuantumul despăgubirilor de la 1.025.008 lei la 48.312 lei, fără o justificare legală, omologând varianta privind valoarea de concesiune a unor terenuri pe o durată de 25 ani, în condiţiile în care acestea nu echivalau valoric cu imobilul în litigiu, astfel că prejudiciul pe care l-a suferit nu a fost reparat integral.

Faţă de această situaţie, a opinat că soluţia instanţei de apel este contrară dispoziţiilor art.44 alin. (2) din Constituţia României, decizia fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a Standardelor de evaluare internaţională şi a recomandărilor Corpului Experţilor Tehnici din România, în funcţie de care se face evaluarea de piaţă a terenurilor, atunci când se aplică metoda comparaţiei directe, potrivit căreia evaluatorul pleacă de la premisa că valoarea de piaţă a unei proprietăţi este în relaţie directă cu preţurile de tranzacţie a unor proprietăţi competitive şi compatibile, fiind necesară o analiză comparativă a proprietăţilor similare cu cea supusă evaluării.

Or, în cauză, o astfel de comparaţie nu era posibilă întrucât proprietăţile vizate nu erau competitive şi compatibile, astfel că expertul în suplimentul la raportul de expertiză depus la termenul de judecată de la data de 11.11.2015, a făcut referire la terenurile concesionate, precizate în adresa din 13.10.2035, emisă de pârâta Primăria Municipiului Drobeta Turnu Severin, fără a le compara cu imobilul în litigiu.

Recurenta-reclamantă a susţinut nelegalitatea deciziei atacate şi din perspectiva faptului că instanţa de apel a procedat la calcularea despăgubirilor în cuantum de 48.312 lei, aferente perioadei aprilie 2013 - aprilie 2014, ignorând că, potrivit dispoziţiilor art.478 alin.(5) C.proc.civ., a solicitat ca acestea să fie acordate până la data pronunţării soluţiei în apel.

De asemenea, a arătat că are posibilitatea să solicite acordarea veniturilor ajunse la termen şi a altor despăgubiri ivite după pronunţarea primei hotărâri, conform art.494 C.proc.civ. Ca atare, se consideră îndreptăţită să solicite acordarea acestora începând cu luna aprilie 2014 până la data de 25.11.2015, când instanţa de apel a pronunţat hotărârea şi în continuare dacă instanţa de recurs va dispune casarea deciziei atacate.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art.48S pct.6 şi 8 C.proc.civ.

Recurentele-pârâte Primăria Municipiului Drobeta Turnu Severin şi Instituţia Primarului Municipiului Drobeta Turnu Severin au solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii excepţiilor invocate şi respingerii acţiunii.

Motivele de recurs au vizat aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor de drept material incidente în cauză, respectiv art.563 C.civ. şi art.46 din Legea nr.350/2001.

Astfel, au arătat că, în mod nelegal, instanţa a admis doar în parte apelul formulat de pârâte,

respingând excepţiile invocate, menţinând soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia lipsei de interes şi capătul de cerere privind revendicarea terenului în cauză, obligându-le la plata despăgubirilor în cuantum de 48.312 lei.

Recurentele-pârâte au menţionat că, deşi instanţa de apel a stabilit corect cuantumul despăgubirilor la suma de 48.312 lei, urmare a răspunsului la obiecţiuni formulat de către expert, în mod nelegal le-a obligat la plata acestora, întrucât nu au ocupat terenul în litigiu.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, recurentele-pârâte au apreciat că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art.563 C.civ.

În acest context, au arătat că emiterea unor adrese prin care reclamanta a fost înştiinţată cu privire la faptul că, potrivit planului urbanistic general, aprobat prin HCL nr.239/2010, terenul în litigiu este situat în UTR nr. x şi, conform documentaţiilor de urbanism în fază PUZ, aprobate prin HCL nr. 113/2003 şi HCL nr.37/2004, s-a stabilit realizarea obiectivului Prelungirea Bulevardului Aluniş, nu are semnificaţia unei stări de fapt care să confirme posesia asupra imobilului.

Chiar dacă, prin certificatul de urbanism nr.x9/2013 s-a menţionat că terenul în litigiu are destinaţia de drum, conform prevederilor PUG, aprobat prin HCL nr.219/2010 şi PUZ aprobat prin HCL nr.37/2004, respectiv prelungirea Bd. A., iar potrivit Legii nr.50/1991 şi Legii nr.350/2011, este interzisă schimbarea destinaţiei, acest aspect reprezintă doar o exprimare a prevederilor PUG şi PUZ, aprobate prin hotărâri ale Consiliului Local, care nu au fost atacate în contencios administrativ, sunt în vigoare şi produc efecte. De asemenea, au arătat că această împrejurare nu semnifică intrarea în posesie asupra terenului a recurentelor-pârâte şi o deposedare de bun a recurentei-reclamante, ci doar o îngrădire legală a exercitării atributelor dreptului de proprietate.

Referitor la capătul de cerere privind revendicarea, recurentele-pârâte au opinat că, aplicând eronat prevederile art.563 alin. (1) C.civ. şi pe cele ale art.46 şi urm. din Legea nr.350/2001, instanţa de apel a menţinut soluţia instanţei de fond, considerând neîntemeiate criticile formulate cu privire la acest aspect.

Astfel, prin planul urbanistic general, adoptat prin HCL nr.69/1999, reactualizat prin HCL nr.219/2010, terenul reclamantei, situat în UTR 31, a fost prevăzut pentru realizarea Bd. A., acest document constituind baza legală pentru edificarea obiectivului. Prin urmare, includerea prelungirii Bd. A. în PUG nu echivalează cu o expropriere a reclamantei, cu deposedarea acesteia de teren şi cu intrarea bunului în posesia recurentelor-pârâte.

Recurenta-reclamantă, deşi a avut cunoştinţă de faptul că terenul său este prevăzut pentru prelungirea Bd. A., nu a contestat la instanţa de contencios administrativ măsura care interzice amplasarea construcţiilor pe traseul străzilor propuse, fapt ce denotă, în opinia recurentelor-pârâte, acceptarea tacită a acestei măsuri.

Prevederea în PUG a terenului reclamantei ca prelungire a Bd. A. nu echivalează cu schimbarea situaţiei juridice a terenului recurentei-reclamante din proprietate privată în drum public şi, nici cu deposedarea acesteia de bun. Astfel, pentru ca acesta să intre în proprietatea publică, este necesară demararea procedurii exproprierii şi întabularea dreptului de proprietate al Municipiului Drobeta Turnu Severin în cartea funciară.

Cu privire la petitul ce vizează acordarea despăgubirilor pentru foloasele nerealizate, recurentele-pârâte au apreciat că hotărârea instanţei de apel este legală, însă prin raportare la susţinerile privind nelegalitatea admiterii capătului de cerere privind revendicarea au susţinut că, în mod greşit, au fost obligate la plata acestora, din moment ce nu au ocupat terenul, nu s-au comportat ca proprietare, iar limitările posesiei au fost conforme cu dispoziţiile legale, izvorând din acte administrative valabile, necontestate de către aceasta.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art.488 alin. (1) pct.8 C.proc.civ.

Prin rezoluţia din 22.02.2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă a dispus comunicarea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă, recurentelor-pârâte Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Drobeta Turnu Severin şi Instituţia Primarului Municipiului Drobeta Turnu Severin, cu menţiunea că au obligaţia de a formula întâmpinare în termen de 30 de zile, potrivit prevederilor art. XVII alin. (3) coroborate eu cele ale art. XV alin. (3) din Legea nr.2/2013. Recurentele-pârâte au fost citate cu obligaţia de a achita o taxă judiciară de timbru pentru recurs în

cuantum de 3.679,68 lei, sub sancţiunea anulării căii de atac exercitate.

De asemenea, s-a dispus comunicarea cererilor de recurs, formulate de reclamanta recurentă şi de recurentele-pârâte Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Drobeta Turnu Severin şi Instituţia Primarului Municipiului Drobeta Turnu Severin, cu aceeaşi menţiune de plată a taxei judiciare de timbru aferentă căii de atac exercitate, în ceea ce le priveşte pe recurentele-pârâte.

La data de 14.03.2016, recurenta-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea, ca nefondat a recursului declarat de recurentele-pârâte.

În esenţă, recurenta-reclamantă a arătat că, în cauză, contrar susţinerilor recurentelor-pârâte, instanţa de apel a respectat normele de drept material incidente, reglementate de art.563 C.civ., art.46 şi urm. din Legea nr. 350/2001.

Astfel, a apreciat că soluţia instanţei de apel cu privire la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a recurentelor-pârâte este corectă, întrucât, din probatoriul administrat, instanţele de fond şi apel au constatat şi reţinut că acestea au avut efectiv posesia terenului revendicat.

În ceea ce priveşte critica recurentelor-pârâte cu privire la soluţia instanţei de apel referitoare la capătul de cerere privind revendicarea imobilului, recurenta-reclamantă a susţinut caracterul nefondat al acesteia, întrucât, potrivit probelor administrate în cauză, încă din anul 1999, când a fost aprobat planul urbanistic general al municipiului Drobeta Turnu Severin, s-a prevăzut că terenul proprietatea sa urmează a fi afectat de realizarea obiectivului „Prelungirea Bd. A.", dar cu toate că imobilul a fost preluat efectiv în anul 2003, nu s-a respectat obligaţia de expropriere cu plata unei juste şi prealabile despăgubiri, conform dispoziţiilor legale. Din acest motiv, s-a aflat în imposibilitatea exercitării prerogativelor dreptului de proprietate.

Critica recurentelor-pârâte ce vizează soluţia instanţei de apel privind obligarea la plata despăgubirilor aferente lipsei de folosinţă a terenului, a fost apreciată de către recurenta-reclamantă ca nefondată, arătând că este îndreptăţită să primească suma solicitată prin cererea de chemare în judecată, calculată conform HCL nr.24/2005 a Municipiului Drobeta Turnu Severin, care prevede un preţ de 2,34 euro/lună, deoarece terenul a fost folosit cu destinaţia de stradă fără ca, în prealabil să fie declarată utilitatea publică a acestuia şi efectuată procedura de expropriere, cu plata unei juste şi prealabile despăgubiri, cu atât mai mult cu cât acesta este situat în cea mai importantă zonă comercială a localităţii, având acces la toate utilităţile necesare.

Prin întâmpinarea formulată, recurentele-pârâte au solicitat, în principal, anularea recursului declarat de recurenta-reclamantă pentru nemotivarea acestuia în termenul legal şi pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art.488 alin. (1) C.proc.civ., iar în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat.

Recurentele-pârâte au arătat că recurenta-reclamantă a enunţat în mod generic motivele de casare prevăzute de art.488 alin. (1) pct.6 şi 8 C.proc.civ., iar criticile formulate în cererea de recurs vizează netemeinicia deciziei atacate şi, nu nelegalitatea acesteia.

Recurentele-pârâte au susţinut că motivul de recurs referitor la reducerea cuantumului despăgubirilor este nefondat, întrucât pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a avut în vedere concluziile expertului, care a stabilit despăgubirile la valoarea de 0,50 lei/mp/lună, faţă de care recurenta-reclamantă nu a formulat obiecţiuni. Ca atare, au considerat că soluţia pronunţată de instanţa de apel prin care despăgubirile au fost determinate la valoarea menţionată, pentru o perioadă de trei ani, este justă, deoarece în zona unde este situat imobilul nu există o piaţă de închiriere a terenurilor, aspect de rezultă din răspunsul formulat de expert la data de 11.11.2015.

Apărările recurentei-reclamante cu privire la faptul că expertul nu a avut la dispoziţie contractele de concesiune la care s-a făcut referire în adresa din 23.10.2012, emisă de Primăria Municipiului Drobeta Turnu Severin au fost apreciate ca nefondate faţă de împrejurarea că părţile şi instanţa de apel nu a considerat oportună examinarea contractelor de concesiune. De altfel, această susţinere este formulată tardiv, în condiţiile în care recurenta-reclamantă nu a formulat obiecţiuni la punctul de vedere exprimat de expert.

Criticile recurentei-reclamante cu privire la faptul că despăgubirile trebuiau formulate în raport de HCL nr.24/2005 au fost apreciate ca nefondate întrucât această hotărâre stabileşte chiriile care se percep pentru terenurile care aparţin domeniului privat al localităţii pe care se desfăşoară activităţi comerciale. Or, în cauză, imobilul reclamantei nu face parte din domeniul privat al municipiului Drobeta Turnu Severin şi nu este folosit în scopuri comerciale, fiind situat într-o zonă în care nu există oferte de închiriere ale unor imobile similare.

De asemenea, recurentele-pârâte au arătat că textele legale invocate de recurenta-reclamantă pentru a susţine soluţia instanţei de fond privind acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenului sunt nefondate, având în vedere că acestea nu îşi găsesc aplicabilitatea cu privire la modul în care sunt determinate, ci reglementează dreptul de proprietate, atributele acestuia şi acţiunea în revendicare.

Criticile care vizează aplicarea greşită în cauză a standardelor de evaluare internaţională IVSC şi a metodologiilor de lucru recomandate de ANEVAR pentru aplicarea metodei comparaţiei directe au fost apreciate, ca nefondate, întrucât acestea nu au fost invocate în condiţiile art.337 C.proc.civ. pentru a fi soluţionate de expert.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei-reclamante legată de perioada pentru care au fost acordate despăgubirile, respectiv aprilie 2011 - aprilie 2014, recurentele-reclamante au arătat că este nefondată, deoarece aceasta nu a solicitat acoperirea prejudiciului şi pentru perioada cuprinsă în intervalul aprilie 2014 şi data soluţionării cauzei, cadrul procesual fiind stabilit prin cererea de chemare în judecata, instanţa pronunţându-se în limitele învestirii sale.

Prin rezoluţia din 5.04.2016 Completul de filtru, a dispus comunicarea întâmpinării formulate de recurenta-reclamantă către recurentele-pârâte, cu menţiunea că au obligaţia de a depune răspuns la întâmpinare în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării, conform dispoziţiilor art. XVII alin.(3) coroborate cu cele ale art. XV alin. (4) din Legea nr.2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Totodată, a dispus comunicarea întâmpinării formulate de recurentele-pârâte, recurentei-reclamante, cu aceeaşi menţiune.

La data de 20.04.2016, recurentele-pârâte au depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurenta-reclamantă, în condiţiile prevăzute de art. XVII alin. (3), coroborate cu cele ale art. XV alin. (4) din Legea nr. 2/2013, prin care au arătat, în esenţă, că nu au avut posesia imobilului revendicat. De asemenea, au menţionat că lucrările de termoficare menţionate în adresa din 10.10.2003 au fost efectuate ulterior, pe un traseu care ocolea terenul proprietatea recurentei-reclamante, astfel că nu a fost prejudiciată prin executarea acesteia.

Recurentele-pârâte au precizat ea recurenta-reclamantă nu a contestat planurile urbanistice general şi zonal, ci, dimpotrivă, s-a folosit de prevederile acestora pentru a înstrăina o parte din terenurile parcelate în baza acestor documente.

Cu privire la susţinerile recurentei-reclamante ce vizează preluarea terenului fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire, recurentele-pârâte au arătat că acestea sunt nefondate, întrucât, deşi aceasta a avut cunoştinţă de faptul că terenul este prevăzut pentru prelungirea Bd. A., nu a contestat la instanţa de contencios administrativ măsura interzicerii amplasării construcţiilor pe traseul străzilor propuse, aspect ce denotă acceptarea tacită a acesteia. Recurentele-pârâte au adus în discuţie şi refuzul constant al recurentei-reclamante în vederea realizării unui schimb de terenuri.

Referitor la despăgubirile la plata cărora au fost obligate prin decizia curţii de apel, recurentele-pârâte au susţinut că faptul că terenul a fost prevăzut ca prelungire a Bd. A. în PUZ şi PUG nu echivalează cu deposedarea de acesta şi, nici cu faptul că ar fi devenit drum public, aflat în folosinţa Municipiului Drobeta Turnu Severin.

La data de 20.04.2016, recurenta-reclamanta a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurentele-pârâte, prin care a arătat că excepţia nulităţii recursului, invocată de acestea este neîntemeiată, întrucât criticile privesc nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva reducerii cuantumului despăgubirilor, ca urmare a aplicării greşite a dispoziţiilor art. 555, art. 563, art. 1349 alin. (1) C.civ., art.44 alin.(2) din Constituţia României, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană, precum şi a Standardelor de evaluare interne şi internaţionale, motiv pentru care a solicitat casarea deciziei în baza prevederilor art.488 alin. (1) pct.6 şi 8 C.proc.civ.

Pe fond, a reiterat motivele expuse în cererea de recurs, arătând, în esenţă, că refuzul efectuării unui schimb de terenuri este justificat de disproporţia valorică dintre imobilul în litigiu şi cei din zona ANL, propus de recurentele-pârâte.

De asemenea, a susţinut că a fost deposedată abuziv de teren, în lipsa declarării utilităţii publice şi a stabilirii unei drepte şi prealabile despăgubiri, care nu pot fi calculate decât la valoarea minimă de 2.34 euro/mp/lună, întrucât imobilul a fost folosit cu destinaţia de drum public. Aceste despăgubiri trebuiau, în opinia sa, să fie acordate până la data pronunţării hotărârii de către instanţa de apel şi, nu pentru perioada aprilie 2011 - aprilie 2014, după cum, în mod greşit, a dispus aceasta.

Recurenta-reclamanta a arătat că despăgubirile pe care le-a solicitat puteau fi stabilite în baza HCL nr.24/2005 a Consiliului Local al Municipiului Drobeta Turnu Severin, întrucât terenul a fost preluat abuziv şi folosit fără declararea utilităţii publice şi plata unei drepte şi prealabile despăgubiri.

În condiţiile reglementate de art.493 alin. (2) C.proc.civ. prin rezoluţia din 26.04.2016, s-a procedat la întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului, prin raport constatându-se că acesta nu este admisibil faţă dispoziţiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr.2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Prin rezoluţia din 27.04.2016 Completul de filtru a analizat condiţiile raportului şi, constatând că acesta întruneşte condiţiile prevăzute de dispoziţiile art.493 alin. (3) C.proc.civ., a dispus comunicarea acestora părţilor litigante, pentru formularea în scris a unui punct de vedere conform art.493 alin. (4) din acelaşi act normativ.

Prioritar, examinării recursurilor declarate împotriva deciziei civile nr.5843/2015 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în raport de dispoziţiile art.33 alin. (1) din OUG nr. 80/2013 şi, respectiv de dispoziţiile art.197 din noul Cod procedură civilă, Înalta Curte urmează a verifica îndeplinirea obligaţiilor de timbrare a căii de atac a recursului.

Astfel, potrivit art.31 alin. (1) şi art.32 din OUG nr.80/2013, determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru pentru acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti se face de către instanţa de judecată. Taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanţă, cât şi pentru exercitarea căilor de atac, în condiţiile prevăzute de lege.

În conformitate cu art.33 alin. (1) din OUG nr.80/2013 taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepţiile prevăzute de lege.

În acest sens art. 197 din noul Cod procedură civilă, prevede că "în cazul în care cererea este supusă timbrajului, dovada achitării taxelor datorate se ataşează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage sancţiunea anulării cererii".

Din perspectiva dispoziţiilor legale sus evocate, Înalta Curte constată că cererea de recurs formulată de recurentele pârâte a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art.488 pct. 8 C.proc.civ.

În raport de dispoziţiile art.24 alin. (1) teza I şi art.34 alin. (1) din OUG nr.80/2013, recurentele pârâte aveau obligaţia de plată a taxei de timbru aferentă căii de atac a recursului, în cuantum de 3.679,68 lei.

Prin adresele din 26.02.2016, s-a pus în vedere recurentelor pârâte, obligaţia achitării taxei judiciare de timbru, în cuantum de 3,679,68 lei, sub sancţiunea anulării căii de atac exercitate.

Cum recurentele pârâte nu au făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru, Înalta Curte a constatat ca, în cauză operează sancţiunea prevăzută de dispoziţiile art.197 teza a II-a C.proc.civ., sens în care a dispus anularea ca netimbrat a recursului declarat recurentele pârâte.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta reclamantă, întemeiat pe dispoziţiile art.488 alin. (1) pct.6 şi 8 C.proc.civ., Înalta Curte reţine că aceasta s-a conformat obligaţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 197 C.proc.civ., ataşând cererii de recurs, dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 6.930 lei.

Prin urmare, recursul reclamantei-recurente întemeiat pe dispoziţiile art.488 alin.(1) pct.6 şi 8 C.proc.civ., urmează a fi examinat din perspectiva admisibilităţii lui în raport de dispoziţiile art.248 alin. (1) C.proc.civ., coroborate cu cele ale art.493 alin. (5) din acelaşi act normativ.

Astfel, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18.04.2014 pe rolul Tribunalului Mehedinţi, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Drobeta Turnu Severin şi Instituţia Primarului Municipiului Drobeta Turnu Severin. obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul intravilan în suprafaţă de 2.684 mp, situat în municipiul Drobeta Turnu Severin; obligarea la plata despăgubirilor în cuantum de 850.000 lei, reprezentând lipsa de folosinţă a terenului proprietatea sa, calculat la nivelul chiriei de 2.34 euro/mp/lună, conform HCL a Municipiului Drobeta Turnu Severin nr.24/2005, pentru perioada cuprinsă în intervalul aprilie 2011 - aprilie 2014.

În cauză, litigiul dedus judecăţii are ca obiect o acţiune în revendicare imobiliară, evaluabilă în bani, iar bunul are o valoare de 210.000 lei, conform precizării făcute de recurenta-reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată, deci sub pragul valoric de 1.000.000 lei, prevăzut de art. XVIII din Legea nr.2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi

pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. XVIII din Legea nr.2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,"în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare o acestui act normativ, respectiv 15.02.2013, şi până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct.1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv."

Prin urmare, hotărârile pronunţate în cererile mai sus menţionate, identificate fie după obiect, fie după valoarea acestuia, nu sunt susceptibile de recurs.

Chiar dacă, prin cererea de chemare în judecată recurenta-reclamantă a solicitat şi obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor în cuantum de 850.000 lei, precizate ulterior la suma de 1.025.000 lei, izvorâte din lipsa de folosinţă a terenului, aceasta reprezintă un petit accesoriu capătului principal al acţiunii în revendicare, întrucât soluţia prin care va fi dezlegat depinde şi se raportează la petitul principal.

Ca atare, deşi valoarea despăgubirilor depăşeşte criteriul valoric prevăzut de art.483 alin. (2) C.proc.civ., această împrejurare nu are înrâurire asupra căii de atac ce poate fi exercitată în cauză, în raport de caracterul accesoriu al cererii faţă de petitul principal ce vizează revendicarea imobilului.

Acest aspect rezultă din interpretarea dispoziţiilor art.460 alin. (2) C.proc.civ., conform cărora „dacă prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate şi cereri accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală".

Prevederile legale mai sus enunţate dau expresie principiului "accesorium sequitur principale", astfel încât calea de atac formulată împotriva soluţiei pronunţată asupra cererii accesorii este aceeaşi cu cea prevăzută de lege pentru cererea principală, atunci când sunt soluţionate prin aceeaşi hotărâre.

Faptul că în cuprinsul dispozitivului deciziei atacate instanţa a arătat ca aceasta este supusă recursului în termen de 30 de zile de la comunicare nu are relevanţă, întrucât dispoziţiile art.457 C.proc.civ., care consacră principiul legalităţii căii de atac, prevăd la alin. (1) şi (2) că „hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de alac prevăzute de lege, in condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei şi, că menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de alac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.''''

Din perspectiva celor expuse, având în vedere dispoziţiile art. 493 alin. (5) C.proc.civ., în ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantă, Înalta Curte l-a respins ca inadmisibil.