Liability of the State and delegated administrators for loss of use of property following resolution of a sale with life annuity

Admiterea acțiunii în revendicare formulată împotriva Statului Român. Constatarea anterioară a rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare cu rentă viageră în temeiul căruia imobilul fusese dobândit de stat. Drept de administrare transmis unor persoane juridice. Despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință.

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic : lipsă de folosință

-acțiune în revendicare

-drept de administrare

-contract de vânzare-cumpărare de rentă viageră

C.civ. 1864, art. 480, art. 998 - 999

1. Câtă vreme acțiunea în revendicare a fost admisă împotriva Statului Român, în mod nelegal instanța de apel a recunoscut dreptul reclamantului la despăgubiri pentru lipsa de folosință doar împotriva detentorilor precari, sub argumentul că acești, ca titulari ai dreptului de administrare, au exercitat efectiv folosința bunului.

Astfel, nu poate fi conceput ca cel împotriva căruia se exercită cu succes acţiunea în revendicare să fie văzut ca un neposesor şi, implicit, absolvit de orice responsabilitate a împiedicării exerciţiului folosinţei normale a bunului de către titularul legitim al dreptului de proprietate. Or, Statul Român este şi posesor, împrejurare demonstrată cu prisosinţă chiar de soluţia admiterii împotriva acestuia a acţiunii în revendicare şi neînlăturată de faptul cedării în favoarea unor persoane juridice a unui drept de administrare asupra imobilului. Existenţa acestui drept, derivat din cel de proprietate aparţinând statului, nu neagă posesia statului şi nu poate justifica absolvirea sa de orice responsabilitate legată de un exerciţiu nelegal al folosinţei asupra imobilului litigios.

Prin urmare, ţinuţi să răspundă pentru lipsa de folosinţă a imobilului sunt, nu doar cei care au exercitat un drept de administrare asupra imobilului, ci şi Statul Român.

2. Posibilitatea reclamantului de obţinere a unui titlu executoriu pentru punerea în posesia de fapt a bunului care-i aparţine şi recâştigarea, pe această cale, a prerogativei folosinţei nu-i ştirbeşte acestuia dreptul de a fi despăgubit pecuniar în caz de încălcare a atributului folosinţei, atribut ce îi aparține în virtutea calității sale de proprietar.

Pentru respectarea deplină a dreptului său de proprietate, ulterior denunţării unilaterale a contractului de vânzare-cumpărare cu rentă viageră încheiat între autoarea sa și stat precum şi pronunţării hotărârii judecătorești prin care se constatase rezoluțiunea actului, reclamantul nu ar mai fi trebuit să aibă nevoie nici de formularea pe cale judiciară a unei cereri de repunere în situaţia anterioară şi, cu atât mai puţin a uneia de constatare a dreptului său de proprietate asupra imobilului.

Astfel că, recunoscând dreptul reclamantului la obţinerea contravalorii lipsei de folosinţă doar de la data iniţierii procedurii judiciare apte să-i confere un titlu executoriu în privinţa prerogativei folosinţei, prin introducerea acţiunii în revendicare, instanța de apel a pronunțat o soluție greșită.

Secția I civilă, decizia nr. 1522 din 21 septembrie 2016

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 13.02.2012, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român Prin Ministerul Finanţelor Publice, Academia Română, Institutul de Etnografie şi Folclor, Municipiul Bucureşti şi Regia Autonomă de Distribuţie a Energiei Termice Bucureşti solicitând obligarea pârâţilor să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din teren şi construcţii şi obligarea la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a acestuia începând cu 1.01.2007 şi până la data pronunţării hotărârii, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, în esenţă, reclamantul a susţinut că este moştenitorul fostei proprietare a imobilului revendicat, B., vânzătoare către stat a imobilului în litigiu, conform contractului de vânzare cu clauză de rentă viageră autentificat sub nr. x1/1940, contract care a fost rezolvit de drept, astfel cum s-a constatat prin sentinţa civilă nr. 1061 din 13.02.2008 a Judecătoriei Sector 5, Bucureşti (definitivă şi irevocabilă), în prezent, pârâţii ocupând imobilul (teren şi construcţii) fără a avea vreun titlu.

Referitor la lipsa de folosinţă pretinsă, reclamantul susţine că i-a notificat pe pârâţi în vederea rezoluţiunii, moment de la care începând aceştia îl ocupă abuziv şi fără drept, provocându-i un prejudiciu.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480, 998-999 C.civ. şi, subsidiar, pe principiul îmbogăţirii pentru justă cauză.

La 8.11.2012, reclamantul a formulat o modificare a cererii de chemare în judecată sub aspectul cadrului procesual, arătând (faţă de apărările acestei părţi formulate pe cale de întâmpinare, prin care indica SC C. S.A. drept deţinător al celor două posturi trafo amplasate pe terenul reclamantului) că renunţă la judecată faţă de pârâta RADET Bucureşti, şi că înţelege să cheme în judecată pe pârâtul SC C. SA. pentru a fi obligat să ridice construcţiile neautorizate - constând în două posturi trafo - de pe proprietatea sa, subsidiar, să fie obligată să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie construcţiile ocupate fără drept şi să plătească despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului ocupat de către posturile trafo, începând cu data de 01.01.2007 şi până la pronunţarea hotărârii.

Prin aceeaşi cerere, reclamantul a precizat că atât cererea în revendicare, cât şi cea în despăgubiri pentru lipsa de folosinţă sunt îndreptate în contra Statului Român, Academiei Române şi Institutului de Etnografie şi Folclor deoarece aceşti pârâţi ocupă terenul şi construcţiile, cu excepţia celor două posturi trafo, au refuzat să restituie bunul adevăratului proprietar şi să achieseze la pretenţiile sale, ceea ce a condus la încălcarea dreptului său de proprietate în tot răstimpul ce a urmat declaraţiei de rezoluţiune.

Faţă de apărarea formulată pe parcursul judecăţii de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin invocarea lipsei calităţii sale de reprezentant al Statului Român, reclamantul a solicitat citarea în cauză şi a Ministerului Justiţiei ca reprezentant subsidiar al Statului Român.

La termenul de judecată din 21.03.2013, reclamantul a declarat că renunţă la judecată faţă de pârâtul Municipiul Bucureşti.

După administrarea probelor, reclamantul a mai depus la dosar o precizare a pretenţiilor solicitate cu titlu de lipsă de folosinţă şi a părţilor de la care le solicită, defalcat pentru partea din imobil ocupată de fiecare dintre aceştia.

Prin sentinţa civilă nr.1698 din 17.12.2014, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a admis în parte acţiunea, în sensul că a admis cererea în revendicare faţă de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pe care l-a obligat să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie imobil compus din teren în suprafaţă totală de 1.223 mp (identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert D.) şi construcţii cu o suprafaţă desfăşurată de 2.323,5 mp, a respins cererea în revendicare faţă de pârâţii Academia Română, Institutul de Etnografie şi Folclor, Ministerul Justiţiei şi C. SA; a respins în tot capătul de cerere privind lipsa de folosinţă şi cererea în obligaţie de a face formulată faţă de SC C. SA şi a suplimentat onorariul pentru expertiza topo cu 500 lei, în privinţa căruia a stabilit că urmează a fi achitat de reclamant în termen de 15 zile de la pronunţarea hotărârii; de asemenea, a dispus restituirea către reclamant a sumei de 507 lei taxa judiciară de timbru, ca fiind achitată în plus.

În adoptarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că singurul pârât din cauză, faţă de care reclamantul poate emite pretenţii în ceea ce priveşte revendicarea, este Statul Român prin reprezentantul MFP iar nu prin Ministerul Justiţiei, împrejurarea că acesta din urma a fost partea faţă de care s-a pronunţat desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autoarea reclamantului, în anul 1940, neavând relevanţă în cauza de faţă pe aspectul revendicării imobiliare. Prin sentinţa civilă nr. 1061/2008 a Judecătoriei Sector 5, rămasă definitivă şi irevocabilă s-a constatat rezoluţiunea de drept a contractului de vânzare-cumpărare nr. x1/1940. Prin această hotărâre judecătorească, s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că pârâţii - chemaţi în judecată şi în acel dosar – Academia Română şi Institutul de Etnografie şi Folclor, deţin doar un drept de administrare asupra imobilului litigios, aspect confirmat şi de probatoriul administrat în cauza de faţă.

De altfel, pârâtul Institutul de Etnografie şi Folclor, care a ocupat efectiv o parte din imobil, a eliberat spaţiul deţinut încă din anul 2013, conform deciziei nr. 234 din 8.10.2013 prin care i s-a stabilit un alt sediu.

Cât priveşte pârâtul C., s-a reţinut că probatoriile administrate nu au stabilit că acesta ar deţine şi folosi teren ori construcţii aflate pe terenul litigios, aspect ce a fost negat de această parte .

În opinia tribunalului, faţă de toate aceste împrejurări, acţiunea de revendicare apare întemeiată doar faţă de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reclamantul făcând dovada calităţii sale de proprietar al bunului revendicat, intrat în patrimoniul său prin moştenire, în baza certificatului de moştenitor de pe urma B., fosta proprietară (aspect stabilit pe baza probelor cauzei), inclusiv din cele statuate cu putere de lucru judecat în dosarul în care s-a pronunţat rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare în baza căruia imobilul fusese preluat in proprietate de către stat.

În ceea ce priveşte lipsa de folosinţă, s-a avut în vedere pe de o parte faptul ca hotărârea privind desfiinţarea contractului a rămas irevocabilă în anul 2011, prin decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 743/2011, în vreme ce acţiunea de faţă a fost introdusă în februarie 2012, astfel că nu se poate retine o folosinţă abuzivă din partea pârâţilor de natură a justifica pretenţia reclamantului privind lipsa de folosinţă, pe care, oricum ar fi fost îndreptăţit a o pretinde cel mult pentru o perioada de 3 ani anterior promovării acţiunii.

De altfel, singurul deţinător dintre pârâţi al spatiilor de la adresa din litigiu - Institutul - a şi eliberat imobilul încă din octombrie 2013 în baza demersurilor si aprobării Biroului Prezidiului Academiei Romane din 5.03.2012, la mai puţin de o luna de la momentul introducerii cererii de faţă, apreciindu-se asupra inexistenţei împrejurărilor ori dovezilor de natură a determina o concluzie în sensul dorit de către reclamant, privind o eventuală folosinţă abuzivă a bunului după rămânerea irevocabilă a sentinţei prin care a fost desfiinţat titlul statului asupra imobilului în care a funcţionat Institutul de Etnografie şi Folclor, aflat in subordinea Academiei Romane.

Obligaţia de a face formulată faţă de C., având în vedere faptul că acesta nu deţine postul trafo de pe teren, a fost respinsă.

La data de 30.04.2015 Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a pronunţat sentinţa civilă nr.562 prin care a completat dispozitivul sentinţei civile nr.1698/2014 în sensul admiterii în parte a cererii de cheltuieli de judecată şi obligării pârâtului Statul Român să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 12.221 lei, constând în taxa judiciară de timbru aferentă cererii în revendicare admisă şi onorariul de expert, nu însă şi taxa de timbru aferentă cererii privind acordarea lipsei de folosinţă, care nu a fost încuviinţată.

Împotriva hotărârii de primă instanţă au formulat apel atât reclamantul, cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, acesta din urmă declarând apel şi împotriva sentinţei de completare a dispozitivului hotărârii iniţiale.

În faţa instanţei de apel au fost administrate probele cu înscrisuri şi expertiză pentru determinarea valorii lipsei de folosinţă a imobilului teren şi construcţii în litigiu, pentru perioada 2009 la zi, raport de expertiză efectuat prin mijlocirea aceluiaşi expert desemnat de instanţa de fond.

Prin decizia civilă nr.121/A din 22.02.2016, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a admis apelul reclamantului exercitat împotriva sentinţei civile nr.1698/2014, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că i-a obligat pe pârâţii Academia Română şi Institutul de Etnografie şi Folclor să plătească reclamantului suma de 133, 16 lei cu titlu de lipsă de folosinţă şi suma de 250 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. Celelalte dispoziţii ale sentinţei au fost menţinute.

Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a reţinut, în privinţa criticilor formulate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, că excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare este nefondată în condiţiile în care autoarea reclamantului a încheiat în mod liber şi neconstrânsă de nimeni contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x1/1940, cu Ministerul Justiţiei. Legea nr.10/2001 se aplică numai imobilelor preluate abuziv de stat într-o anumită perioadă de referinţă, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, în timp ce preluarea imobilului în litigiu, prin efectul contractului de vânzare – cumpărare încheiat de autoarea reclamantului, a avut loc anterior acestei perioade, respectiv în anul 1940. Nici modalitatea de preluare a imobilului în cauză nu se încadrează în prevederile art.2 alin.(1) lit. i) din Legea nr.10/2001, dreptul de proprietate asupra imobilului fiind dobândit de Ministerul Justiţiei printr-un act juridic bilateral încheiat prin realizarea acordului de voinţă dintre două părţi, respectiv printr-un contract sinalagmatic care îndeplinea la data la care a fost încheiat toate condiţiile prevăzute de lege pentru a-şi produce efectele în mod valabil. Situaţia de fapt a litigiului nu poate fi asimilată nici ipotezei prevăzută de art.2 alin.(1) lit. g) din Legea nr.10/2001, care se referă la imobilele rechiziţionate şi nerestituite proprietarilor şi la imobilele rechiziţionate în condiţiile neacordării unei compensaţii echitabile.

De altfel, aceste aspecte au fost reţinute cu putere de lucru judecat prin decizia civilă

nr.1182/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a stabilit că nu sunt aplicabile bunului litigios dispoziţiile Legii nr.10/2001, ca lege specială de reparaţie în materie imobiliară, care reglementează situaţia privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Instanţa de apel a arătat că reclamantul are deschisă calea dreptului comun, respectiv a acţiunii în revendicare, dispoziţiile Deciziilor nr. 33/2008 şi nr. 27/2011 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii nefiind aplicabile cauzei de faţă.

Nici apărarea relativă la lipsa calităţii Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Român nu a fost găsită ca fondată, instanţa de apel făcând trimitere la dispoziţiile art.2 alin.(2) lit. c) şi cele ale art.3 din HG nr.34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, care enumeră, printre atribuţiile conferite acestei structuri, şi pe cea de reprezentare în plan intern şi extern a Statului Român. Împrejurarea că imobilul în litigiu se află în administrarea Academiei Române este fără relevanţă juridică în aprecierea calităţii de reprezentant pentru Statul Român a Ministerului Finanţelor Publice, după cum nu prezintă relevanţă nici aspectul culpei Ministerului Finanţelor Publice chestiune ce ţine de fondul cauzei, în timp ce calitatea de reprezentant este dată de dispoziţiile legale menţionate.

Cât priveşte obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, s-a arătat că pârâtul Statul Român este partea căzută în pretenţii în ceea ce priveşte petitul vizând revendicarea, sens în care acesta a fost obligat, în temeiul art. 274 alin.(1) C.proc.civ., numai la cheltuieli de judecată dovedite şi efectuate de reclamant pentru soluţionarea acţiunii în revendicare, iar nu şi a acelora vizând pretenţiile pentru lipsa de folosinţă.

Aprecierea complexităţii cauzei şi muncii depuse de avocat, în aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin.(3) din C.proc.civ. constituie o chestiune subiectivă ce nu poate fi cenzurată în căile de atac, aceste dispoziţii legale constituind un drept şi nu o obligaţie a judecătorului.

Apelul formulat de reclamant a fost considerat întemeiat numai în ceea ce priveşte lipsa de folosinţă datorată de pârâţii Academia Română şi Institutul de Etnologie şi Folclor pentru perioada februarie 2012 – octombrie 2013, perioadă ce corespunde intervalului dintre data introducerii acţiunii (9.02.2012) şi data eliberării imobilului în litigiu, menţionându-se că suma de 133,12 lei corespunde folosinţei la valoarea de piaţă a imobilului.

Nu au fost încuviinţate pretenţiile reclamantului de la data notificării ori de la data de 13.02.2009 (conform datei indicate în urma restrângerii pretenţiilor în apel) întrucât s-a arătat că notificarea nu operează punerea în întârziere decât în materia litigiilor între profesionişti. În materie civilă, punerea în întârziere operează de la data introducerii cererii de chemare în judecată, aceasta fiind considerat momentul de la care pârâţii datorează despăgubiri pentru folosinţa abuzivă a imobilului.

În legătură cu demersurile reclamantului din litigiul de constatare a rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare cu rentă viageră, s-a arătat că acesta nu a solicitat repunerea în situaţia anterioară sau constatarea dreptului său de proprietate ca urmare a rezoluţiunii, pe de o parte, iar pe de altă parte, că hotărârea judecătorească ce constituie titlul de proprietate al reclamantului nu este susceptibilă de punere în executare.

S-a apreciat, în acest context, că o eventuală obligare a pârâtului Statului Român la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă ar conduce la o îmbogăţire fără justă cauză în patrimoniul reclamantului care, numai ca urmare a exercitării acţiunii în revendicare, a redobândit posesia asupra imobilului, posesia, folosinţa nefiind exercitată de către pârâtul Statul Român, ci de către pârâţii Academia Română şi Institutul de Etnologie şi Folclor, instituţii cu activitate publică şi cu personalitate juridică.

A explicat instanţa de apel că admiterea acţiunii în revendicare faţă de pârâtul Statul Român este justificată de calitatea de fost proprietar al imobilului în litigiu, în vreme ce admiterea în parte a petitului privind despăgubirile pentru lipsa de folosinţă este justificată de calitatea pârâţilor Academia Română şi Institutul de Etnografie şi Folclor de posesori neproprietari.

În ceea ce priveşte terenul ocupat de către pârâtul C., s-a reafirmat considerentul din hotărârea tribunalului, arătându-se că reclamantul nu a făcut dovezi (suplimentare celor de la prima instanţă), în condiţiile în care pârâtul a negat deţinerea vreunei construcţii pe terenul în litigiu.

Critica din apelul reclamantului, legată de respingerea obiecţiunilor formulate la instanţa de fond în privinţa expertizei evaluatorii, a fost considerată ca rezolvată prin încuviinţarea unei noi probe cu expertiza efectuată în faţa instanţei de apel, considerându-se că obiecţiunile au fost astfel valorificate, iar o eventuală vătămare a drepturilor procesuale nu subzistă.

S-a apreciat, de asemenea, că în mod legal prima instanţă a respins acţiunea în revendicare formulată împotriva pârâţilor Academia Română, Institutul de Etnografie şi Folclor şi C. SA având în vedere împrejurarea că la data pronunţării hotărârii judecătoreşti aceşti pârâţi nu ocupau imobilul în litigiu.

Prin încheierea pronunţată la 25.04.2016 de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a fost respinsă ca neîntemeiată cererea apelantului-reclamant de îndreptare a erorii materiale strecurate în decizia civilă nr.121/A/2016 cu referire la suma acordată cu titlu de despăgubire pentru lipsa de folosinţă, reţinându-se de instanţa de apel că suma în cauză nu este rezultatul unei erori materiale, ci provine din raportul de expertiză efectuat la instanţa de fond.

Împotriva deciziei şi încheierii de şedinţă din data de 25.04.2016 a declarat recurs reclamantul, în timp ce pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Academia Română au declarat recurs exclusiv împotriva deciziei de apel.

1. Recursul declarat de reclamant împotriva deciziei de apel a criticat soluţia adoptată în privinţa pretenţiei vizând acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a imobilului litigios şi a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct.9 C.proc.civ., susţinându-se că dezlegarea dată în apel capătului de cerere privind lipsa de folosinţă este rezultatul încălcării legii întrucât fiecare paragraf consacrat acestei chestiuni conţine erori de interpretare sau de aplicare a legii.

În motivarea acestui recurs s-au susţinut următoarele critici de nelegalitate:

Încălcarea dispoziţiilor art. 1523 alin. (2) lit. e) NCC şi a art. 1078 C.civ. 1864 (art. 304 pct. 9 C.proc.civ.).

Subsumat acestei critici, recurentul-reclamant a reamintit că temeiul pretenţiei sale vizând lipsa de folosinţă a fost răspunderea civilă delictuală, iar în subsidiar îmbogăţirea fără justă cauză, pretenţia având ca ipoteză cazul unui neproprietar (Statul Român) care stă în casa sa, având posesia (stare de fapt) acesteia, fără titlu.

Argumentele pentru care instanţa de apel a respins această pretenţie, legate de necesitatea unei notificări a pârâţilor, care ar fi asimilată actualei cereri de chemare în judecată ori de absenţa – până în prezent – a intenţiei reclamantului de a cere intrarea în posesie, nu sunt însoţite de niciun text de lege care să le dea vreo legitimitate. Sub acest aspect hotărârea apare şi ca nemotivată în drept.

Punerea în întârziere nu este o condiţie pentru angajarea răspunderii delictuale, dispoziţiile art. 1523 alin. (2) lit. e) NCC şi cele ale art. 1078 din C.civ. 1864 fiind clare.

Opinia instanţei de apel, în sensul necesităţii unei notificări calificate, care să îmbrace forma unei cereri de chemare în judecată este rodul unei confuzii între despăgubirile pentru întârzierea la plata unei sume de bani în materie civilă, adică dobânzi, (în sistemul anterior NCC) şi despăgubirile constând în plata unei sume de bani acordate pentru neexecutarea altor obligaţii.

Reclamantul a precizat că, fiind proprietar, are calitatea de subiect activ al unui raport juridic real privitor la imobil, chestiune deja tranşată atât prin constatarea rezoluţiunii titlului statului, cât mai ales prin admiterea revendicării (acţiune declarativă de drepturi).Un terţ determinat - pârâţii - încalcă acest drept, împiedicând folosinţa bunului - atribut exclusiv al proprietarului, fără a mai putea exhiba vreun titlu. Reclamantul nu poate intra în posesia imobilului prin propria voinţă deoarece nimănui nu-i este permis să îşi facă singur dreptate. Prin ocuparea imobilului de către un neproprietar se naşte un raport juridic nou, distinct de cel real (raport premisă), anume un raport de creanţă în temeiul căruia cel al cărui drept de proprietate este încălcat are dreptul la repararea prejudiciului prin plata de despăgubiri. Obligaţia subiectului pasiv, corelativă dreptului real de proprietate, nu priveşte plata unei sume de bani, ci obligaţia de a nu face - a nu aduce atingere, fără drept, proprietăţii altuia. Or, pentru neexecutarea obligaţiilor de a nu face debitorul este de drept în întârziere.

Abia pentru neexecutarea obligaţiei din cel de-al doilea raport juridic, derivat din atingerea adusă proprietăţii, se naşte un drept la despăgubiri a cărui nerealizare poate duce la dobânzi şi doar în acest caz punerea în întârziere era, eventual, o condiţie a daunelor moratorii, aspect care însă nu are legătură cu obiectul pretenţiilor deduse judecăţii;

Încălcarea art. 480 C.civ. 1864, nesocotirea caracterului retroactiv al rezoluţiunii, confuzia dintre obligaţie şi titlul executoriu (art. 304 pct. 9 C.proc.civ.).

Această critică este legată de ideea afirmată de instanţa de apel, în sensul că încălcarea

dreptului de proprietate (prin folosirea proprietăţii altuia, împiedicând proprietarul său îşi exercite dreptul) se poate reţine numai dacă s-a obţinut repunerea părţilor în situaţia anterioară sau constatarea dreptului de proprietate.

Recurentul reclamant afirmă că este proprietar şi cineva, care nu justifică un drept opozabil îl împiedică să exercit prerogativele proprietăţii. Nu i se poate pretinde să promoveze repunerea părţilor în situaţia anterioară, întrucât are opţiunea, legitimă, a protejării directe a dreptului real de proprietate prin acţiunea în revendicare.

Pretinsa acţiune în constatarea dreptului de proprietate nu poate fi nici ea opusă ca o condiţie întrucât este procedural inadmisibilă, reclamantul având la dispoziţie acţiunea în realizare (revendicarea), deci obiecţia ridicată este fără un fundament legal.

Argumentul instanţei de apel în sensul că hotărârea care constată rezoluţiunea nu este una executorie este străin cauzei. Pârâţii nu devin obligaţi ca urmare a existenţei unui titlu executoriu, ci prin simplul fapt că au îndatorirea legală şi nu o respectă. Instanţa de apel confundă existenţa obligaţiei cu caracterul de titlu executoriu. Obligaţia de nu ne încălca proprietatea derivă direct din lege, subiectul pasiv având de drept obligaţia de a nu-i aduce atingere, iar nu din titlul executoriu - hotărârea de condamnare.

Încălcarea regulilor îmbogăţirii fără justă cauză, confuzia dintre posesia - stare de drept şi posesia - stare de fapt.

Această critică porneşte de la afirmaţia instanţei de apel în sensul că prin admiterea cererii de despăgubiri s-ar ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză.

Deşi reţine corect că reclamantul a fost şi este proprietar ca efect retroactiv al rezoluţiunii, deci că are în patrimoniu prerogativa posesiei, ca atribut al dreptului de proprietate, instanţa de apel concluzionează totuşi că nu poate pretinde folosinţa imobilului câtă vreme nu a redobândit posesia ca stare de fapt, despre care reţine că a survenit doar ca urmare a admiterii revendicării. Aceasta în condiţiile în care posesia, ca stare de drept nu este redobândită prin acţiunea în revendicare, ci ea este o premisă a revendicării, căci reclamantul are dreptul, fiind proprietar, dar starea de fapt este contrară dreptului. A condiţiona acordarea lipsei de folosinţă de posesia în fapt a proprietarului asupra imobilului este o contradicţie în termeni. Nu ar mai exista niciodată lipsă de folosinţă întrucât lipsa de folosinţă implică drept premisă tocmai privarea de posesie, sau măcar de detenţia lucrului.

În optica instanţei de apel, reclamantul nu ar suporta o sărăcire pentru că acesta nu avea oricum posesia în fapt. Or, reclamantul nu a avut posesia bunului tocmai ca urmare a faptei pârâţilor, iar aşa zisa îmbogăţire nu este fără justă cauză pentru că avantajele economice ale posesiei, traduse în echivalentul despăgubirilor pentru lipsa folosinţei, îi aparţin şi i se cuvin în calitate de proprietar de drept.

Nelegalitatea respingerii acţiunii în despăgubiri în raport de Statul Român şi C. Hotărârea se sprijină pe motive contradictorii, dar este şi dată cu aplicarea greşită a legii.

Recurentul critică hotărârea de apel ca fiind profund contradictorie deoarece, pe de o parte reţine că Statul Român nu avea posesia, ci Academia Română, iar pe de altă parte admite acţiunea în revendicare împotriva Statului Român (ceea ce este corect), reţinând calitatea acestuia de posesor.

În mod categoric Statul Român este şi posesor, iar împrejurarea că Academia Română a avut un drept de folosinţă nu neagă posesia statului care a avut un drept aparent de proprietate şi căruia îi corespunde o posesie specifică, chiar dacă este eventual dezmembrat.

Academia Română şi Institutul de Etnografie şi Folclor vor replica mereu faptul că nu puteau

proceda la predare întrucât ele deţineau imobilul pentru Statul Român, posesor a cărui calitate au

indicat-o. Or, dacă obligat la predarea imobilului era Statul Român nu se poate reţine absenţa faptei lui ilicite, sub forma exercitării unei posesii asupra imobilului.

Cât priveşte pârâtul C., recurentul afirmă că acesta nu a negat folosirea terenului proprietatea sa, motiv pentru care trebuie ţinut la suportarea de despăgubiri.

Cuantumul despăgubirilor impuse Academiei Române şi Institutului de Etnografie şi Folclor (hotărârea prevede doar suma de 133,16 lei, deşi pentru perioada reţinută 09 februarie 2012 - oct. 2013 suma este, conform raportului de expertiză administrat în apel, de 622.873 lei) fac din nou criticabilă hotărârea recurată ca fiind dată cu aplicarea greşită a legii.

Câtă vreme raportul de expertiză administrat în apel nu a fost contestat de către nicio parte, instanţa nu a obiectat nimic la adresa lui, iar considerentele nu permit vreo concluzie în sensul înlăturării rezultatelor lui, instanţa nu putea să îl nesocotească adoptând o valoare derizorie, pe care nu

o poate justifica prin nimic.

Instanţa a omis obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată - taxă de timbru aferentă capătului de cerere de lipsă de folosinţă - achitată la fond.

Partea care cade în pretenţii se impune a fi obligată la taxa de timbru corespunzătoare pretenţiilor admise. Or, dacă a admis în parte acţiunea, proporţional taxa de timbru aferentă trebuia să cadă în sarcina celui care are culpa procesuală.

2. Prin recursul declarat împotriva încheierii din 25.04.2016, recurentul reclamant a invocat nelegalitatea actului procedural atacat pornind de la premisele regăsite în decizia instanţei de apel.

Astfel, acesta a reamintit că, prin apelul declarat împotriva hotărârii de primă instanţă a criticat respingerea obiecţiunilor formulate la fond şi, implicit, determinarea despăgubirilor solicitate prin raportare la chiriile de protecţie prevăzute de OUG nr. 40/1999.

Prin decizia instanţei de apel s-a apreciat că această critică a fost rezolvată prin încuviinţarea şi administrarea în apel, la solicitarea reclamantului, a unei expertize ce a determinat lipsa de folosinţă a imobilului în raport de chiriile practicate pe piaţa liberă. Astfel valorificate criticile reclamantului, s-a reţinut că o eventuală vătămare a drepturilor procesuale nu subzistă.

Deşi a lăsat de înţeles că judecata sa în drept este aceeaşi cu cea pretinsă de apelant, instanţa de apel a acordat o valoare inexplicabilă pe care apoi a explicat-o, prin încheierea din 25.04.2016, dovedind că a gândit opusul celor pe care le-a acreditat printr-o motivare care face dificil controlul judiciar.

În considerentele care motivează admiterea apelului reclamantului, instanţa de apel afirmă că a avut în vedere obligarea pârâtelor la "valoarea de piaţă". Or, doar expertiza din apel a folosit criteriul comparaţiei cu valorile de piaţă, în timp ce expertiza de fond, cea pe care instanţa de apel afirmă - pe calea încheierii ce a soluţionat cererea de îndreptare eroare materială formulată de reclamant - că a avut-o în vedere la pronunţarea soluţiei sale, utilizează valori normative de protecţie socială.

Recurentul susţine că este nelegal a se lămuri hotărârea pronunţată în sensul obligării la valoarea de piaţă, ca fiind pronunţată în sensul omologării unei expertize ce stabileşte valoarea normată şi nu a expertizei care stabileşte valoarea de piaţă. Lămurirea instanţei nu poate fi arbitrară. Chiar dacă, intim, judecătorul a dorit aşa, el este ţinut de elementele obiective pe care le-a reflectat în hotărârea pronunţată.

În plus, este de domeniul evidenţei, că valoarea de 133,16 lei este mai mică de cel puţin 1000 de ori chiar decât valoarea stabilită prin expertiza fondului.

Or, în cererea de îndreptare a erorii materiale instanţa trebuia să justifice cum a procedat la calculul care a produs un rezultat straniu, care, în realitate, nu se regăseşte nici în calculele expertizei din apel, dar nici măcar în cele ale expertizei de la fond.

3. Prin recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice s-a susţinut că decizia instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art.304 pct. 9 C.proc.civ.) şi a fost criticată sub următoarele aspecte:

În mod greşit a fost menţinută în sarcina Ministerului Finanţelor Publice obligaţia de a lasă reclamantului în deplina proprietate şi liniştite posesie imobilul, în condiţiile în care, în speţă, nu această instituţie este reprezentant al Statului Român.

Recurentul susţine că, plecând de la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, hotărârea instanţei trebuia să instituie răspunderea în persoana celui care a avut în administrare bunul imobil în litigiu, raportat la prevederile art. 25 alin. (2) şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la

data introducerii acţiunii.

Făcând trimitere la conţinutul art. 25 alin. (2), art.35 şi art. 37 alin.(1) din Decretul nr. 31/1954, ca şi la cel al art. 224 NCC, s-a susţinut că angajarea răspunderii pentru fapt proprie nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparţineau instituţiilor acestuia şi nu lui însuşi.

Cum imobilul în litigiu a fost preluat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x1/1940 de către Ministerul Justiţiei, ca reprezentant al Statului Roman, şi ulterior s-a aflat în administrarea Academiei Române şi a Institutului de Etnologie şi Folclor, în temeiul art. 25 alin. (2) raportat la art. 37 din Decretul nr. 31/1954, Statul Român nu putea fi obligat pentru faptele instituţiilor sale şi deci, în raportul juridic dedus judecăţii, nu exista identitate între cel chemat să răspundă şi cel care deţine calitatea de pârât în cauză.

Faptele deduse prezentei judecăţi nu puteau fi imputate Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, Ministerul susţinând că este un terţ al acestui raport juridic şi că nu are

calitate de reprezentant al statului în acest litigiu.

Instanţa a dispus în mod nejustificat obligarea acestui pârât la plata cheltuielilor de judecată având în vedere că astfel de sume urmează a fi acordate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, efectuate în limita unui cuantum rezonabil. Litigiul în cauză fiind unul în revendicare, fără o complexitate majoră, nu a necesitat administrarea altor probe decât înscrisuri, iar Ministerul nu a dat dovadă de rea-credinţă, neglijenţă şi nu se face vinovat de declanşarea litigiului astfel că nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Neexistând culpa procesuala a Ministerului Finanţelor Publice, nu se justifică, potrivit art. 274 C.proc.civ., obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

4. Prin recursul declarat de pârâta Academia Română, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., a fost criticată pentru nelegalitate exclusiv soluţia instanţei de apel de obligare la plata despăgubirilor pentru lipsă de folosinţă.

Criticile formulate au vizat faptul neîntrunirii condiţiilor art.998-999 C.civ. şi nici pe cele ale îmbogăţirii fără justă cauză, dat fiind că Academia Română a deţinut imobilul ca urmare a unui transfer a Institutului de Etnografie şi Folclor din subordinea Ministerului Culturii în subordinea Academiei Române, prin H.G. nr. 210/1990.

În imobilul situat în Bucureşti a funcţionat, încă din anul 1957, Institutul de Etnografie şi Folclor, unitate de cercetare de interes naţional, cu personalitate juridică, aflată în subordinea Academiei Române. Imobilul constituie proprietatea publică a statului, Academia Română având doar un drept de administrare deţinut în temeiul unui act normativ în vigoare, respectiv H.G. nr. 210/1990, neputând fi vorba de existenta unei fapte ilicite din partea Academiei Române sau de vreo culpă a acestei instituţii, care nu a făcut decât să folosească imobilul în scopul pentru care i-a fost dat în administrare, anume acela de cercetare.

Întrucât Academia Română a avut doar un drept de administrare asupra imobilului şi nu a existat nicio mărire a patrimoniului său, nu s-a obţinut niciun venit de pe urma imobilului care a fost folosit ca sediu al unei instituţii în care se desfăşurau activităţi de cercetare, de interes naţional, s-a cerut să se reţină că nu sunt întrunite nici condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză, fiind greşită obligarea acestei pârâte la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă.

La data de 16.09.2016, recurenta-pârâtă Academia Română a formulat întâmpinare la recursurile celorlalte părţi, solicitând respingerea recursului declarat de reclamant întrucât după rămânerea irevocabilă a hotărârii de rezoluţiune a contractului de vânzare-cumpărare a depus diligenţe pentru eliberarea spaţiului ocupat de institut în imobilul litigios, procesul de eliberare fiind finalizat în luna octombrie 2013, când sediul Institutului de Etnografie şi Folclor a fost mutat la o altă adresă.

Pentru cazul în care se va decide că recurentul-reclamant este îndreptăţit să primească despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, cere să se aibă în vedere că momentul de la care se datorează astfel de sume de către pârâţi nu poate fi altul decât cel al introducerii actualei cereri de chemare în judecată, respectiv februarie 2012. Însă, nici Academia Română şi nici Institutul de Etnografie şi Folclor nu pot fi obligate la suportarea unor astfel de sume, nefiind întrunite condiţiile răspunderii delictuale şi nici cele ale îmbogăţirii fără justă cauză în ceea ce le priveşte. Aceasta întrucât deţinerea dreptului de administrare asupra unei părţi a imobilului în litigiu a avut la bază un act normativ în vigoare, neputându-se reţine existenţa unei fapte ilicite din parte Academiei Române, în timp ce statul a avut un titlu valabil de proprietate (contractul de vânzare-cumpărare nr. x1/1940).

Cu referire la recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice s-a solicitat respingerea ca

nefondat.

În analiza recursurilor formulate, Înalta Curte are în vedere că, întrucât recursul reclamantului şi cel al pârâtei Academia Română au fost îndreptate împotriva aceleiaşi soluţii date de instanţa de apel, respectiv cea vizând pretenţia reclamantului de acordare a lipsei de folosinţă pentru imobilul litigios, acestora li se va răspunde prin considerente comune, urmând să fie analizat separat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Faţă de soluţia adoptată de instanţa de apel, primele două recursuri menţionate au ridicat în comun problema subiectelor chemate să răspundă în raportul obligaţional dedus judecăţii, prin recursul reclamantului susţinându-se că şi Statul Român ar trebui să răspundă, pe când în cel al Academiei Române afirmându-se lipsa oricărei culpe a acestei instituţii, care a exercitat un drept de administrare asupra imobilului în temeiul unui act normativ.

Înalta Curte reţine că reclamantul s-a adresat instanţelor judecătoreşti în prezenta cauză cu o

acţiune în revendicare şi în acordare de daune pentru lipsa de folosinţă a imobilului situat în Bucureşti, în calitatea sa de proprietar legitim al acestuia, calitate justificată de titlul succesoral în raport cu autoarea B., pe faptul denunţării unilaterale a contractului de vânzare-cumpărare cu rentă viageră autentificat sub nr. x1/1940, încheiat între aceasta şi Statul Român, şi pe constatarea judecătorească a rezoluţiunii contractului, intervenită pe această cale, conform sentinţei civile nr. 1061/2008 a Judecătoriei Sector 5, rămasă definitivă şi irevocabilă.

Acţiunea sa, astfel cum a fost precizată final, a fost îndreptată împotriva Statului Român – în calitate de proprietar aparent al bunului, dar al cărui titlu a fost desfiinţat, şi a pârâţilor Academia Română şi Institutul de Etnografie şi Folclor, aceştia din urmă ca titulari ai unui drept de administrare acordat de stat.

Prima instanţă a admis acţiunea în revendicare împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, dar a negat dreptul reclamantului la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, afirmând că intervalul de timp scurs între rămânerea irevocabilă a sentinţei nr.1061/2008 (anul 2011) şi data introducerii acţiunii de faţă (februarie 2012), nu permite reţinerea unei folosinţe abuzive, mai ales că în octombrie 2013 Institutul de Etnografie şi Folclor a eliberat imobilul.

Spre deosebire de aceasta, instanţa de apel a recunoscut reclamantului dreptul de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, însă doar de la data promovării acţiunii şi doar împotriva detentorilor precari Academia Română şi Institutul de Etnografie şi Folclor, sub argumentul că aceştia, ca titulari ai dreptului de administrare, au exercitat efectiv folosinţa bunului.

Soluţia denotă un vădit raţionament contradictoriu, nefiind de conceput ca cel împotriva căruia se exercită cu succes acţiunea în revendicare să fie văzut ca un neposesor şi, implicit, absolvit de orice responsabilitate a împiedicării exerciţiului folosinţei normale a bunului de către titularul legitim al dreptului de proprietate.

Acţiunea în revendicare este acţiunea proprietarului neposesor îndreptată împotriva posesorului neproprietar, ipoteză ce corespunde şi pârâtului Statul Român, care a continuat actele folosinţă a imobilului prin altul - Academia Română şi Institutul de Etnografie şi Folclor – ulterior denunţării unilaterale de către reclamant a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x1/1940 şi chiar ulterior rămânerii definitive şi irevocabile a sentinţei civile nr.1061/2008 a Judecătoriei Sector 5, ce a constatat intervenirea rezoluţiunii de drept a contractului.

Fără îndoială, Statul Român este şi posesor, împrejurare demonstrată cu prisosinţă chiar de soluţia admiterii împotriva acestuia a acţiunii în revendicare şi neînlăturată de faptul cedării în favoarea Academiei Române şi Institutului de Etnografie şi Folclor a unui drept de administrare asupra imobilului. Existenţa acestui drept, derivat din cel de proprietate aparţinând statului (dar pe care acesta, la un moment dat, l-a pierdut), nu neagă posesia statului şi nu poate justifica absolvirea sa de orice responsabilitate legată de un exerciţiu nelegal al folosinţei asupra imobilului litigios.

Ca parte a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x1/1940, denunţat unilateral pentru neplata ratelor de rentă viageră, dar mai ales ca parte a litigiului soluţionat prin sentinţa civilă nr. 1061/2008 a Judecătoriei Sector 5, rămasă irevocabilă, Statul Român era cel dintâi obligat să adopte o conduită conformă situaţiei juridice recunoscută ori constatată judiciar, în sensul desfiinţării actului juridic ce-i conferise un drept de proprietate asupra imobilului.

Astfel fiind, era şi cel dintâi ţinut să se conformeze dreptului reclamantului, prin retragerea dreptului de administrare atribuit Academiei Române şi Institutului de Etnografie şi Folclor şi predarea bunului imobil către reclamant. Or, bunul nu a fost predat reclamantului nici până în prezent, cum rezultă din circumstanţele cauzei şi din afirmaţiile recurentului-reclamant, necontrazise prin nicio dovadă contrară.

Prin urmare, rezultă cu evidenţă că „cel mai obligat” dintre pârâţi ori cel dintâi ţinut să răspundă pentru lipsa de folosinţă a imobilului este Statul Român, fiind nelegal raţionamentul instanţelor de fond care au înlăturat răspunderea sa sub acest aspect.

Cât priveşte situaţia recurentei Academia Română, aceasta s-a apărat în raport cu impunerea de către instanţa de apel a obligaţiei de plată a despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă, invocând faptul că a deţinut imobilul în litigiu în temeiul unui act normativ, respectiv H.G. nr. 210/1990, prin conferirea de către Statul Român a unui drept de administrare asupra acestuia, că a folosit imobilul în scopul pentru care i s-a acordat dreptul (activităţi de cercetare), neobţinând niciun venit de pe urma bunului în cauză. De asemenea, a afirmat că, în cazul său, nu sunt întrunite nici condiţiile răspunderii civile delictuale şi nici cele ale îmbogăţirii fără justă cauză, neavând loc nicio mărire a patrimoniului

său.

Apărările recurentei-pârâte nu pot fi primite de vreme ce, prin intermediul său şi a Institutului de Etnografie şi Folclor, s-a exercitat în mod concret şi efectiv posesia nelegitimă a statului ulterior denunţării contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x1/1940 şi pronunţării sentinţei civile nr. 1061/2008. Exercitarea unui drept de administrare asupra unui imobil care încetase de a mai constitui proprietate a statului, chiar având la bază un act normativ de conferire a unui atare drept, nu asanează fapta ilicită a celui ce a avut şi a pus în practică exerciţiul acestui drept care se opunea, în mod evident, dreptului de proprietate al reclamantului.

Cel mult, o atare împrejurare poate fi relevantă în raporturile Statului Român cu Academia Română şi Institutul de Etnografie şi Folclor, însă nicidecum în cele cu reclamantul.

Nici afirmaţia inexistenţei unei măriri a patrimoniului Academiei – ca cerinţă a îmbogăţii fără justă cauză - nu poate fi reţinută, de vreme ce condiţia poate fi realizată nu doar în mod activ, spre exemplu prin închirierea imobilului, ci şi în mod pasiv, prin evitarea unor costuri, cum ar fi cele ale utilizării spaţiului, căci în realitate, continuarea exercitării dreptului de administrare conferit Academiei Române şi Institutul de Etnografie şi Folclor, chiar după pronunţarea sentinţei civile nr.1061/2008 a Judecătoriei Sector 5, a procurat acestora folosinţa gratuită a spaţiului amenajat ca muzeu, dar care constituia proprietatea reclamantului.

Pentru aceste motive, criticile recurentei-pârâte Academia Română nu pot fi primite.

Cât priveşte situaţia pârâtei C., de asemenea criticată prin recursul reclamantului, se apreciază că a fost corect rezolvată de instanţele de fond în sensul neobligării sale la suportarea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă atâta timp cât, prin întâmpinarea formulată, această parte a negat apartenenţa celor două posturi trafo, iar dovezi suplimentare care să probeze o situaţie contrară (şi care să şi justifice obligarea acestei pârâte la plata unor astfel de daune) nu au fost făcute de reclamant.

Relativ la momentul de la care începând reclamantul este îndreptăţit să solicite despăgubirea sa pentru lipsa de folosinţă, Înalta Curte constată că şi acest element al cauzei a fost dezlegat greşit de către instanţa de apel, criticile recurentului-reclamant fiind îndreptăţite.

Acţiunea proprietarului în dezdăunarea sa pentru lipsa de folosinţă a imobilului care-i aparţine este o acţiune cu caracter patrimonial ce a fost întemeiată – în cazul dedus judecăţii – în principal pe răspunderea civilă delictuală şi, în mod subsidiar, pe îmbogăţirea fără justă cauză. Reclamantul a acţionat în acest proces din postura proprietarului al cărui drept suferă o încălcare a atributului folosinţei (usus şi fructus), încălcare pe care a reclamat-o, prin cererea de chemare în judecată, de la data notificării celor trei pârâţi a intenţiei sale de rezolvire de drept a contractului de vânzare-cumpărare în baza pactului comisoriu de grad IV, respectiv anul 2007 - potrivit celor reţinute prin sentinţa civilă nr.1061/2008 a Judecătoriei Sector 5, când dreptul de proprietate asupra bunului s-a reîntors în patrimoniul său – şi, începând cu anul 2009 (respectiv cu trei ani anterior introducerii acţiunii), potrivit precizărilor din apel făcute de reclamant.

Instanţa de apel a afirmat că nu se poate reţine că lipsa de folosinţă datorată de părţi se întinde de la data notificării formulată de reclamant sau de la data de 9.02.2009 (potrivit precizărilor din apel) întrucât notificarea nu operează punerea în întârziere decât între profesionişti, în timp ce în materie civilă, punerea în întârziere operează de la data introducerii cererii de chemare în judecată. În consecinţă, acesta a fost momentul de la care începând s-a considerat că cei doi pârâţi datorează despăgubiri pentru folosinţa abuzivă a imobilului.

Dezlegarea instanţei este nelegală în primul rând întrucât nesocoteşte temeiul juridic al cererii

de chemare în judecată, art.998-999 C.civ., şi specificul răspunderii civile delictuale (spre deosebire de răspunderea contractuală), pentru angajarea căreia, punerea prealabilă în întârziere nu este necesară. În cazul răspunderii civile delictuale debitorul este de drept în întârziere, fără a fi necesară efectuarea vreunei formalităţi speciale în acest scop (dies interpellat pro homine). Este, într-adevăr, necesară punerea în întârziere, în forma cerută de lege, în scopul angajării răspunderii civile contractuale (ceea ce nu este cazul în speţă).

Tot astfel, impunerea necesităţii unei notificări calificate, care să îmbrace forma cererii de chemare în judecată - aşa cum a apreciat instanţa de apel, când a recunoscut dreptul reclamantului la despăgubiri de la acest moment - este rezultatul confuziei pe care curtea de apel o face între obligaţia de despăgubire pentru întârzierea la plată a unei sume de bani în materie civilă (dobânzi) şi obligaţia de despăgubiri acordată sub forma unei sume de bani pentru neexecutarea altor obligaţii.

De asemenea, în argumentarea soluţiei sale, de recunoaştere a dreptului reclamantului la

despăgubiri pentru lipsa de folosinţă începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată, instanţa de apel a mai reproşat reclamantului fie lipsa intenţiei sale de intrare în posesia imobilului - prin neformularea unei cereri de repunere în situaţia anterioară sau de constatare a dreptului de proprietate, subsecvent celei de constatare a rezoluţiunii de drept a contractului – fie nedeţinerea unui titlu executoriu care să-i dea acest drept – afirmându-se că hotărârea pronunţată în litigiul precedent, fiind una în constatare, nu era susceptibilă de punerea în executare, reclamantul redobândind posesia numai ca urmare a exercitării acţiunii în revendicare în cadrul prezentului litigiu.

Raţionamentul instanţei de apel este greşit sub toate aspectele şi, precum critică recurentul, profund contradictoriu.

Aceasta întrucât pentru respectarea deplină a dreptului său de proprietate de către pârâţi, ulterior denunţării unilaterale a contractului şi pronunţării sentinţei civile nr.161/2008 a Judecătoriei Sector 5, reclamantul nu ar mai fi trebuit să aibă nevoie nici de formularea pe cale judiciară a unei cereri de repunere în situaţia anterioară şi, cu atât mai puţin a uneia de constatare a dreptului său de proprietate asupra imobilului (hotărâre, de asemenea, inutilă chiar potrivit raţionamentului instanţei de apel, dată fiind absenţa atributului executorialităţii acesteia).

În materie de executare a obligaţiilor, principiul este cel al executării lor benevole şi cu bună credinţă, statul fiind cel dintâi chemat să respecte şi să se conformeze unei obligaţii legale (aceea de a nu aduce atingere dreptului altuia), mai ales când existenţa acesteia a făcut obiectul unei proceduri judiciare în care a fost implicat în calitate de parte.

Luând cunoştinţă, cel mai târziu, în cursul procedurii judiciare despre denunţarea unilaterală a contractului de vânzare-cumpărare ce constituia titlul său de proprietate asupra imobilului şi, în acelaşi timp, despre reîntoarcerea, cu efect retroactiv, a dreptului în patrimoniul succesorului fostei vânzătoare, ar fi trebuit ca statul să înceteze benevol orice acte sau fapte de natură să contrazică dreptul reclamantului ori să constituie încălcări ale acestuia.

Posibilitatea reclamantului de obţinere a unui titlu executoriu pentru punerea în posesia de fapt a bunului care-i aparţine şi recâştigarea, pe această cale, a prerogativei folosinţei nu-i ştirbeşte acestuia dreptul de a fi despăgubit pecuniar în caz de încălcare a atributului folosinţei.

Obţinerea unui astfel de titlu executoriu – pe calea acţiunii în revendicare de faţă – nu legitimează folosinţa exercitată de pârâţi (Statul Român iar, până în octombrie 2013, şi de Academia Română şi Institutul de Etnografie şi Folclor), pentru a putea justifica refuzul recunoaşterii acestui drept reclamantului anterior datei introducerii acţiunii pendinte.

Nu există nici un temei legal de a afirma că, în circumstanţele date, statul era îndreptăţit să continue folosinţa bunului (deşi, implicit, se stabilise judiciar că dreptul său asupra acestuia încetase), cât timp reclamantul nu deţinea un titlu executoriu pentru intrarea în posesia de fapt a imobilului, aşa cum a considerat instanţa de apel.

Atributul folosinţei bunului aparţine reclamantului în virtutea calităţii sale de proprietar, independent de demararea oricărei proceduri judiciare necesare, eventual, pentru protejarea acestei prerogative.

Dreptul în sine (ius utendi) şi mijloacele de protecţie a acestuia nu trebuie confundate încât să se condiţioneze recunoaşterea dreptului de faptul iniţierii unui anume demers pentru protecţia acestuia, aşa cum a făcut curtea de apel, recunoscând dreptul reclamantului la obţinerea contravalorii lipsei de folosinţă doar de la data iniţierii procedurii judiciare apte să-i şi confere un titlu executoriu în privinţa prerogativei folosinţei, prin introducerea acţiunii în revendicare.

Proprietarul unui bun, lipsit în mod nelegitim de folosinţa acestuia are, neîndoielnic, posibilitatea de a-şi proteja dreptul şi pe calea acţiunii în despăgubiri pentru lipsa de folosinţă. Fiind vorba despre o acţiune patrimonială, recunoaşterea acestui drept nu se poate întinde decât, cel mult, pentru o perioadă de 3 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată (care a avut loc la 9.02.2012), statuare care este în acord cu precizările făcute în apel de către reclamant în privinţa perioadei pentru care solicită acordarea sumelor.

Această constatare este suficientă pentru a argumenta inclusiv temeinicia criticii recurentului relativă la greşita stabilire a cuantumului despăgubirii acordate de către instanţa de apel, care, admiţând că reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru perioada 9 februarie 2012 (data introducerii acţiunii) – octombrie 2013 (data eliberării imobilului de către Academia Română şi Institutul de Etnografie şi Folclor ), a obligat pe cei doi pârâţi, care au deţinut dreptul de administrare asupra imobilului, la plata unei sume de 133,16 lei.

Interesul cercetării criticii este dat însă de nevoia determinării criteriilor ce vor trebui avute în vedere la refacerea calculelor.

Înalta Curte constată că nici raportat la perioada avută în vedere de instanţa de apel (9.02.2012-octombrie 2013) suma acordată nu se regăseşte în calculele expertului ce a efectuat expertiza din apel şi pe care, se înţelege tot din considerentele deciziei atacate, că instanţa a validat-o, de vreme ce a considerat că, administrând-o, a răspuns implicit criticilor din apel ale reclamantului (care acuza o evaluare defectuoasă realizată de tribunal, printr-o expertiză ce nu se raporta la preţul pieţei, ci la chiriile de protecţie socială utilizate de OUG nr.44/1999), valorificându-i obiecţiunile, şi a apreciat că, astfel fiind, o eventuală vătămare a drepturilor sale procesuale nu subzistă. În plus, considerentele deciziei menţionează explicit că suma de 133,16 lei reprezintă despăgubiri la valoarea de piaţă.

Verificarea completă a legalităţii acestei părţi a deciziei atacate presupune examinarea deopotrivă şi a recursului reclamantului îndreptat împotriva încheierii din 25.04.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, încheiere prin care, răspunzând unei cereri a acestuia de îndreptare eroare de calcul în privinţa sumei de 133,16 lei, instanţa de apel afirmă – în mod cu totul contrar menţiunilor regăsite în cuprinsul deciziei atacate – că suma în cauză este rezultată din raportul de expertiză efectuat la instanţa de fond, neputându-se vorbi de o eroare de calcul.

Instanţa de recurs nu poate decât să constate că acest act procedural final, încheierea din 25.04.2016, contrazice întrutotul partea finală a deciziei de apel examinate, afirmându-se, pe de o parte, că suma de 133,16 lei este rezultată nu din expertiza din apel – pe care considerentele deciziei arată că o validează, dând satisfacţie unei anumite critici de apel a reclamantului -, ci din aceea de fond (criticată cu succes în apel de reclamant), iar pe de o altă parte, că suma nu reprezintă, după cum afirma decizia, despăgubiri la valoarea de piaţă, ci despăgubiri în raport de chiria de protecţie socială (potrivit criteriului utilizat în expertiza din primă instanţă).

Explicând una şi aceeaşi rezoluţie decizională a instanţei de apel, însă într-un mod diametral opus, decizia şi încheierea din 25.04.2016 apar ca două acte procedurale profund contradictorii, care fac imposibil de exercitat controlul judiciar, neputându-se şti care dintre acestea dă expresie voinţei reale interne a instanţei de judecată, aceasta cu atât mai mult cu cât suma acordată nu se regăseşte în calculul niciunuia din cele două rapoarte, iar explicaţii amănunţite asupra calculului lipsesc atât deciziei, cât şi încheierii.

Acest aspect, pentru motivele arătate, justifică soluţia instanţei de recurs, de admitere a recursului declarat de reclamant, de casare în parte a deciziei şi în tot a încheierii, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel (soluţie nesolicitată de recurentul-reclamant care a urmărit doar modificarea deciziei de apel), în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct.5,7,9 şi art.312 alin.(3) C.proc.civ.

Soluţia de casare se justifică şi prin aceea că, în raport cu celelalte dezlegări ale prezentului recurs, ţinuţi să răspundă pentru lipsa de folosinţă a imobilului sunt, nu doar cei doi pârâţi care au exercitat un drept de administrare asupra imobilului, ci şi Statul Român, pârât faţă de care, până în prezent, nu a existat o devoluare a fondului din partea celor două instanţe, astfel că doar prin modificarea deciziei de apel s-ar ajunge la consecinţa stabilirii unor obligaţii în sarcina acestei părţi direct în recurs, soluţie ce nu asigură garanţiile unui proces echitabil în raport cu aceasta.

Se impune astfel, ca instanţa de apel să reia judecata cauzei în raport de dezlegările obligatorii ale prezentei hotărâri, prin determinarea drepturilor cuvenite reclamantului începând cu data de 9.02.2009, în raport cu cei trei pârâţi, Statul Român, Academia Română şi Institutul de Etnografie şi Folclor, cu reţinerea datei eliberării imobilului de către cei din urmă (octombrie 2013) .

Instanţa de trimitere va solicita lămuri suplimentare şi în legătură cu eventuala intervenire a predării imobilului (chiar pe cale silită) de către Statul Român, la data judecării recursului acesta declarând că nu deţine încă un act formal de punere în posesie, şi va avea în vedere momentul final până la care reclamantului i se cuvin despăgubiri.

Cât priveşte criteriul de determinare a despăgubirilor, acesta va fi cel al valorii de piaţă, neexistând nici un argument legal de a opta în favoarea unui criteriu de protecţie socială. În plus, se va avea în vedere că acea parte a deciziei instanţei de apel care reţine că a valorificat criticile din apelul reclamantului relative la modul nelegal de evaluare a despăgubirilor în primă instanţă (prin expertiza ce utiliza criteriul chiriei de protecţie socială), prin încuviinţarea efectuării unei noi expertize în apel, nu a făcut obiectul criticilor în recursul niciunei părţi, proba în sine şi dezlegarea dată de instanţa de apel pe acest aspect rămânând câştigate cauzei (iar soluţia instanţei de recurs este una de casare parţială, în limita celor precizate).

Cu ocazia rejudecării şi în raport de soluţia ce se va adopta, instanţa de trimitere urmează să aibă în vedere şi criticile din recursul reclamantului relative la acordarea cheltuielilor de judecată (taxe de timbru şi onorariu de avocat) aferente cererii în despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, cărora, dată fiind soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare, instanţa de recurs nu le-a putut răspunde la acest moment. Vor fi, deopotrivă avute în vedere şi cheltuielile efectuate cu prezentul recurs care au fost determinate de judecata relativă la aceeaşi solicitare a reclamantului.

Cât priveşte recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, se înţelege că acesta a criticat pentru nelegalitate decizia atacată, sub două aspecte: lipsa calităţii de reprezentant al statului, a Ministerului Finanţelor Publice, în acţiunea în revendicare şi greşita obligare a acestei părţi la suportarea cheltuielilor de judecată.

Criticile formulate sunt nefondate, reţinându-se că în mod corect instanţa de apel a stabilit că reprezentantul Statului Român este Ministerul Finanţelor Publice, iar nu Academia Română, în virtutea dispoziţiilor art. 2 alin.(2) lit. c) şi ale art.3 din H.G. nr.34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, ca şi a dispoziţiilor art. 25 alin.(2) din Decretul-lege nr.31/1954, dreptul de administrare conferit Academiei Române fiind fără relevanţă juridică în determinarea reprezentatului legal al Statului Român în prezentul litigiu. De asemenea, nu poate fi reţinută calitatea de reprezentant al Statului Român în persoana juridică a Ministerului Justiţiei, dreptul de reprezentare conferit altui organism decât Ministerul Finanţelor având, în raport cu dispoziţiile art. 25 alin.(2) din Decretul-lege nr.31/1954, un caracter excepţional şi limitat şi care, în cazul dedus judecăţii a fost legat doar de încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi ulterior, de constatarea judiciară a intervenirii rezoluţiunii acestuia.

Critica privitoare la o pretinsă obligare a Statului Român la plata cheltuielilor de judecată este străină judecăţii efectuată în apel, ce a fost finalizată prin pronunţarea unei hotărâri care nu cuprinde nicio astfel de dispoziţie. Prezenţa acestei critici în recursul pârâtului poate fi explicată şi ca o reiterare (prin copiere) a criticii identice formulate prin completarea la motivele de apel ale acestei părţi, îndreptate împotriva hotărârii de primă instanţă, însă astfel fiind, aceasta nu poate fi avută în vedere drept critică valabilă de recurs întrucât pe această cale s-ar putea, cel mult, supune cenzurii, nu direct soluţia primei instanţe, ci, eventual, dezlegarea dată de instanţa de apel criticii îndreptată împotriva hotărârii de primă instanţă, ceea ce însă nu s-a întâmplat.

În considerarea motivelor arătate în cele de mai sus, au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de pârâţii Academia Română şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei.