Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1374/2014 AI generated

Bribery conviction recharacterized under new Penal Code; extended confiscation upheld despite failed proof of illicit income source

Case Number Decizia nr. 1374/2014
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Allowed / Granted
Court Costs No costs imposed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice (ICCJ) admitted the appellant’s appeal, partially quashed the appellate decision and the first-instance sentence, and reordered the proceedings by maintaining the 2-year prison sentence but re-characterizing the legal basis and adjusting the complementary penalty. The dispute concerned a customs inspector convicted of bribery in a continued form for demanding and receiving bribes totaling 500 euros to expedite import formalities, alongside a challenge to an extended confiscation measure of 19,545 euros. Although the ICCJ deemed the appellant’s specific casation grounds inadmissible due to procedural violations in filing the appeal memorandum, it examined the case for the application of the more favorable criminal law under Article 5 of the new Penal Code. The court determined that the new Penal Code (Law no. 187/2012) was more favorable, reducing the maximum imprisonment limit for bribery from 15 to 10 years, and accordingly applied Article 289(1) of the new Penal Code instead of the old Article 254(2). The ICCJ retained the suspended execution of the principal penalty but replaced the old complementary penalty of right deprivation with the new one under Article 66 of the new Penal Code, while preserving the extended confiscation and other ancillary dispositions not contrary to the new legal regime.

Legislator headnote

AI generated

art. 254 alin. (2) C. pen, art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, art. 41 alin. (2) C. pen, art. 3201 C. proc. pen, art. 65 alin. (2) C. pen, art. 71 C. pen; Bribery conviction recharacterized under new Penal Code; extended confiscation upheld despite failed proof of illicit income source: The dispute concerned a customs inspector convicted of bribery in a continued form for demanding and receiving bribes totaling 500 euros to expedite import formalities, alongside a challenge to an extended confiscation measure of 19,545 euros. Although the ICCJ deemed the appellant’s specific casation grounds inadmissible due to procedural violations in filing the appeal memorandum, it examined the case for the application of the more favorable criminal law under Article 5 of the new Penal Code. The court determined that the new Penal Code (Law no. 187/2012) was more favorable, reducing the maximum imprisonment limit for bribery from 15 to 10 years, and accordingly applied Article 289(1) of the new Penal Code instead of the old Article 254(2). The ICCJ retained the suspended execution of the principal penalty but replaced the old complementary penalty of right deprivation with the new one under Article 66 of the new Penal Code, while preserving the extended confiscation and other ancillary dispositions not contrary to the new legal regime.

Keywords

AI generated
bribery criminal confiscation criminal sentence customs Code procedural violations grounds for cassation

Cited Legislation

AI generated
art. 254 alin. (2) C. pen
x/30/2012, în temeiul art. 254 alin. (2) C. pen.
art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000
Legal basis defining the status of the defendant as a public official for the purpose of the bribery offense.
art. 41 alin. (2) C. pen
78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
art. 3201 C. proc. pen
și art. 3201 C. proc. pen.
art. 65 alin. (2) C. pen
În baza art. 65 alin. (2) C. pen.
art. 71 C. pen
În temeiul art. 71 C. pen.
art. 88 C. pen
În temeiul art. 88 C. pen.
art. 861 C. pen
În temeiul art. 861 C. pen.
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen.

Procedural basis for admitting the appeal, quashing the appellate decision, and re-judging the case.

art. 289 alin. (1) C. pen.

Substantive legal basis for maintaining the prison sentence under the more favorable new Penal Code.

art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000

Legal basis defining the status of the defendant as a public official for the purpose of the bribery offense.

art. 36 alin. (1) C. pen.

Legal basis for the aggravation of the penalty due to the continued form of the offense.

art. 5 C. pen.

Legal basis for applying the more favorable criminal law in force at the time of the final judgment.

art. 396 alin. (1) - art. 374 alin. (4) C. proc. pen.

Procedural provisions governing the simplified procedure for recognizing guilt and reducing the penalty.

art. 12 din Legea nr. 187/2012

Transition provision used to apply the new complementary penalty of deprivation of rights.

art. 66 lit. a), lit. b) și lit. g) C. pen.

Substantive provisions defining the specific complementary penalties of right deprivation applied to the defendant.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Decizia nr. 1374/2014

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 106/PI din 21 martie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. x/30/2012, în temeiul art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 3201 C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A., la 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen. s-a aplicat aceluiași inculpat pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. precum și lit. c) respectiv dreptul de a ocupa o funcție ce implică calitatea de funcționar public pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 71 C. pen. a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

În temeiul art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicata perioada reținerii si arestării preventive începând cu data de 20 iulie 2012 și până în data de 01 august 2012.

În temeiul art. 861 C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului pe un termen de încercare de 4 ani.

În temeiul art. 863 C. pen. s-a dispus ca pe durata termenului de încercare inculpatul să se supună următoarelor masuri: se va prezenta la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Timiș la datele fixate de aceasta instituție; va anunța Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Timiș cu privire la orice schimbare de domiciliu, reședința sau locuința sau orice deplasare care depășește 8 zile precum si întoarcerea; va comunica si va justifica Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul Timiș orice schimbare a locului de muncă; va comunica orice informații de natura a putea fi controlate mijloace de existenta.

În temeiul art. 863 alin. (3) lit. a) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul să desfășoare o activitate neremunerată în folosul comunității pe o durată de 100 ore în cadrul Atelierului de Muncă in Folosul Comunității de pe lângă Serviciul de Probațiune Timiș.

În temeiul art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenția condamnatului asupra dispozițiilor art. 864 C. pen. privind revocarea suspendării sub supraveghere în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni in interiorul termenului de încercare sau daca nu îndeplinește cu rea-credința masurile de supraveghere stabilite.

În baza art. 71 alin (5) C. pen. pe perioada suspendării executării pedepsei principale s-a dispus și suspendarea pedepsei accesorii.

S-a constatat că prin ordonanța procurorului din data de 24 iulie 2013 suma de 400 euro a fost restituită denunțătorului B.

În temeiul art. 1182 alin. (1) lit. p) și alin. (2) C. proc. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpatul A. a sumei de 19 545 euro care depășește valoarea veniturilor realizate de inculpat în mod licit.

În temeiul art. 190 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul să achite in favoarea Biroului de Expertize Timiș pe numele expertului C. suma de 5.650 lei cu titlu de diferență onorariu expertiză.

În temeiul art. 191 C. proc. pen. a fot obligat inculpatul să achite in favoarea statului suma de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Timiș a reținut că prin rechizitoriul nr. x/P/2012 al Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara a fost trimis în judecată: A., pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită în formă continuată, prev. de art. 254 alin. (2) C. pen., rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., avându-se în vedere următoarea stare de fapt:

La data de 03 iulie 2012, la sediul Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara, s-a prezentat numitul B. care a reclamat faptul că inculpatul A. în calitatea sa de inspector vamal în cadrul Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale Timișoara - Biroul Vamal Aeroport Timișoara, i-a pretins la data de 20 iunie 2012 suma de 400 euro pentru a-și îndeplini cu celeritate atribuțiunile de serviciu privind controlul vamal al unor mărfuri (telefoane mobile) importate de societatea reprezentată de denunțător, respectiv SC D. SRL Orșova, și astfel pentru a asigura reprezentantului societății posibilitatea de valorificare rapidă pe piața internă a acestora.

Astfel, în urma denunțului formulat de B. au fost efectuate demersurile în vederea obținerii de la instanța competentă, respectiv Tribunalul Timiș, a unor autorizații în conformitate cu prev. art. 91/1 și următoarele din C. proc. pen.

În urma punerii în aplicare a acestor autorizații și din coroborarea rezultatului acestora cu declarațiile denunțătorului a rezultat faptul că la data de 16 iunie 2012 martorul B., în calitate de asociat și administrator împuternicit al SC D. SRL Orșova, a inițiat demersurile pentru efectuarea unui import de telefoane mobile din Dubai, în valoare de 13.540 dolari SUA, cu T.V.A. Întrucât în data de 19 iunie 2012 telefoanele mobile sosiseră la Biroul Vamal Aeroport Timișoara, denunțătorul a apelat la firma de comisionariat vamal SC E. SRL, intrând în legătură cu un comisionar vamal, identificat ulterior în persoana martorului F. La data de 20 iunie 2012, după ce i-a înmânat în format electronic și pe suport de hârtie comisionarului vamal toate documentele necesare importului, denunțătorul a aflat de la acesta că până la intrarea efectivă în posesia telefoanelor ar putea trece o perioadă lungă de timp din cauza unor verificări amănunțite ce urmează a fi efectuate de organele vamale. Întrucât denunțătorul B. și-a exprimat îngrijorarea, având deja clienți doritori să cumpere marfa, martorul F. l-a pus în legătură pe acesta cu inspectorul vamal A., despre care cunoștea că se va ocupa de formalitățile vamale de import ale bunurilor.

Astfel, în aceeași zi, în incinta localului din Aeroportul Timișoara, în prezența unei persoane identificate ulterior ca fiind martorul G., denunțătorul B. și inculpatul A. au purtat o discuție referitoare la respectivul import și după ce denunțătorul i-a precizat inculpatului profitul pe care estima că îl va obține din vânzarea telefoanelor mobile (între 1.300-1.500 euro), inculpatul i-a pretins, în schimbul ajutorului pe care i-l va acorda cu ocazia îndeplinirii atribuțiunilor de serviciu referitoare la import, pentru sine, cu titlu de mită, suma de 400 euro.

Deși, denunțătorul i-a precizat inculpatului că i se pare că suma pretinsă este prea mare, acesta i-a lăsat să se înțeleagă că „dacă vrea să se conformeze cerinței sale, îi va fi bine, iar dacă nu, formalitățile vor dura o perioadă mai lungă de timp”.

Comportamentul inacceptabil al inculpatului A. l-a determinat pe B. să formuleze la data de 03 iulie 2012 la Direcția Națională Anticorupție Timișoara un denunț în care a arătat cele întâmplate.

În urma administrării de probe ca urmare a denunțului numitului B., a rezultat că faptele reclamate de denunțător s-au dovedit a fi conforme cu realitatea.

Astfel, s-a reținut că la data de 06 iulie 2012, cu ocazia unei întâlniri între denunțător și inculpat in incinta aeroportului din Timișoara, B. i-a adus la cunoștință inculpatului A. faptul că inițiase deja un al doilea import de telefoane mobile, de data acesta din SUA, în valoare mai mică, respectiv 2.250 dolari SUA plus T.V.A. Cu privire la acest aspect, inculpatul l-a întrebat pe denunțător, din proprie inițiativă, dacă dorește să vândă respectivele telefoane „la negru”, referindu-se prin aceasta că se oferă să își încalce atribuțiunile de serviciu în sensul de a insera în documentele oficiale o cantitate mai mică de telefoane, iar pentru restul denunțătorul să procedeze la vânzarea lor fără a emite documente legale. În urma refuzului categoric al denunțătorului de a accepta modalitatea nelegală propusă de inculpat, acesta i-a dat întâlnire pentru a mai discuta aceste probleme în ziua de luni 09 iulie 2012 la o cafenea din centrul orașului.

În data de 09 iulie 2012 denunțătorul s-a întâlnit cu inculpatul A. în locul stabilit, și cu acest prilej inculpatul i-a reamintit denunțătorului de înțelegerea referitoare la suma de 400 euro pe care acesta o pretinsese cu privire la primul import, afirmând că rămâne cum stabiliseră anterior și chiar atrăgând atenția denunțătorului să nu mai discute astfel de lucruri în preajma aparatelor sau telefoanelor mobile pe care le au asupra lor. În continuare inculpatul A. a adus în discuție și cel de al doilea import pe care urma să îl efectueze denunțătorul și cu privire la care știa că tot el va face formalitățile vamale necesare, pretinzându-i în mod expres, în schimbul îndeplinirii atribuțiunilor de serviciu cu celeritate, suma de 100 euro.

Din cuprinsul materialului rezultat ca urmare a înregistrării discuției în mediul ambiental în baza punerii în aplicare a autorizației din 04 iulie 2012 emisă de Tribunalul Timiș, s-a reținut că inculpatul A. nu numai că pretinde suma de 100 euro, dar și negociază cu privire la cuantumul acesteia întrebându-l pe denunțător dacă i se pare prea mult și făcând afirmații relative la împărțirea acestei sume cu un director, căreia nu îi dă numele, folosind expresia „trebuie să mănânce și acesta o ciorbă”. Mai mult decât atât, inculpatul A. i-a propus denunțătorului încheierea unei afaceri cu un cetățean italian căruia acesta să îi vândă telefoanele mobile, afacere din care să aibă de câștigat amândoi. La finalul acestei discuții, inculpatul A. l-a chemat pe denunțător a doua zi, 10 iulie 2012 la locul său de muncă din incinta aeroportului pentru a-i elibera telefoanele mobile aferente primului import.

Ca atare, în ziua de 10 iulie 2012 în jurul prânzului, după efectuarea tuturor formalităților relative la operațiunile vamale aferente importului telefoanelor mobile, inculpatul A. a ținut din nou să-i reamintească denunțătorului de faptul că trebuie să îi remită suma de 400 euro, și, dând dovadă de o precauție extremă, i-a șoptit acestuia să-i remită această sumă pentru el numitului G. (aceiași persoană ca cea prezentă în cafenea în data de 20 iunie 2012). Surprins, denunțătorul i-a replicat inculpatului că nu îl cunoaște pe G. și nu are numărul de telefon al acestuia, ocazie cu care inculpatul i-a dictat denunțătorului, direct din memorie, numărul de telefon mobil la care îl poate contacta pe G.

La scurt timp după ce a intrat în posesia mărfii și a părăsit aeroportul, denunțătorul B. a fost apelat pe telefonul mobil chiar de către G. Urmând instrucțiunile inculpatului A., la data de 10 iulie 2012, în jurul orei 17.00, la domiciliul numitului G. (identificat astfel cum am precizat mai sus în persoana martorului G.) denunțătorul i-a predat acestuia suma de 400 euro pentru ca acesta să o remită mai departe inculpatului A.

La scurt timp după ce a intrat în posesia sumei de 400 euro, G. a luat hotărârea de a încunoștința organele de urmărire penală despre ceea ce urmează să întreprindă, fiind cuprins de teamă, conform propriilor declarații existente la dosarul cauzei că, fiind folosit ca intermediar de către inculpatul A., ar putea avea probleme cu legea.

Din declarațiile martorului G. rezultă că, fiind prezent în incinta aeroportului pentru rezolvarea unor probleme personale în ziua de 10 iulie 2012, a fost abordat personal de către inculpatul A. - între cei doi existând o relație apropiată de încredere - care i-a adus la cunoștință faptul că urmează să i se remită pentru el de către o persoană, suma de 400 euro și i-a comunicat numărul de telefon al denunțătorului B. pentru a intra în legătură cu acesta.

În continuare, s-a reținut că în baza unei înțelegeri telefonice între martorul G. și inculpatul A., cei doi s-au întâlnit în seara zilei de 10 iulie 2012 din Timișoara, în apropierea domiciliului inculpatului, ocazie cu care G. i-a înmânat inculpatului A. suma de 400 euro reprezentând banii pretinși cu titlu de mită denunțătorului B. Suma de 400 euro a fost compusă din 8 bancnote în cupiură de câte 50 euro fiecare, fiind fixată ca atare în prealabil de către organul de urmărire penală prin consemnarea seriilor de identificare a bancnotelor.

S-a reținut că lecturarea conținutului materialului rezultat în urma înregistrării audio video în mediul ambiental a acestei întâlniri denotă fără nici o putință de tăgadă că inculpatul A. a pretins și a primit această sumă de bani cu titlu de mită.

În data de 18 iulie 2012, denunțătorul B. s-a deplasat din nou în incinta Aeroportului Timișoara în baza unei înțelegeri anterioare cu inculpatul A. pentru a discuta cu acesta problema rezolvării celui de al doilea import de telefoane mobile cu privire la care inculpatul deja îi pretinsese încă din data de 09 iulie 2012 suma de 100 euro cu titlu de mită. Inculpatul A. s-a prezentat la întâlnirea fixată pe terasa localului din incinta Aeroportului Timișoara însoțit de un bărbat îmbrăcat în uniformă de polițist care l-a asistat pe inculpat pe tot parcursul discuției cu denunțătorul. Același polițist apare înregistrat și cu prilejul întâlnirii ce a avut loc în data de 09 iulie 2012 între inculpat și denunțător în zona centrală a mun. Timișoara, însă îmbrăcat în haine civile. Este vorba despre martorul H. - agent de poliție, care în declarația sa a confirmat prezența sa la întâlnirile inculpatului cu denunțătorul B., specificând că a fost prezent la solicitarea inculpatului A. Sub acest aspect urmărirea penală a stabilit că agentul de poliție nu a avut decât rolul de a-l intimida pe denunțător, rol atribuit de inculpat fără ca polițistul să cunoască adevăratele îndeletniciri ale inculpatului.

Cu ocazia acestei întâlniri, denunțătorul B. a readus în discuție intenția sa de a efectua în viitorul apropiat un nou import de telefoane mobile, în valoare de aprox. 50.000 euro. În prezența polițistului, inculpatul A. a făcut afirmații de ordin general cu privire la problema expusă de către denunțător, însă după despărțirea de acesta, când cei doi au avut posibilitatea de a rămâne singuri, inculpatul A. s-a arătat interesat de problema expusă de denunțător, solicitându-i timp de gândire și fixând o întâlnire cu acesta în dimineața zilei de 20 iulie 2012.

De asemenea, s-a reținut că în cursul discuției dintre cei doi, inculpatul A. a confirmat primirea sumei de 400 euro prin intermediul martorului G. și l-a asigurat pe denunțător că de această dată îl consideră de încredere și că alte sume pe care i le-ar pretinde și pe care ar urma să le primească de la acesta cu titlu de mită, le va încasa fără ajutorul vreunui intermediar.

În data de 20 iulie 2012 inculpatul A. s-a întâlnit din nou cu denunțătorul B., prilej cu care i-a reafirmat sprijinul său pentru simplificarea formalităților vamale la următoarele importuri de telefoane mobile, pretinzându-i din nou sume de bani al căror cuantum nu l-a precizat, lăsând la latitudinea denunțătorului să le stabilească. Potrivit declarației denunțătorului B., inculpatul i-a cerut ca aceste sume de bani ce le va remite în viitor ca mită, dacă nu le are, să nu le împrumute că el îl va aștepta.

Cu privire la suma de 100 euro pretinsă denunțătorului anterior, s-a reținut că inculpatul A. a precizat ca și în cazul sumei de 400 euro pe care a primit-o cu ocazia primului import că nu o dorește astăzi ci atunci când formalitățile vamale sunt finalizate. Conform propriei declarații a inculpatului, un alt motiv pentru care a refuzat primirea sumei de 100 euro a fost acela că începuse să bănuiască posibilitatea ca B. să-l denunțe, astfel încât a procedat ca atare din precauție.

Imediat după încheierea discuției mai sus menționate dintre inculpat și denunțător a avut loc intervenția organelor de urmărire penală.

S-a mai reținut că asupra inculpatului A., printre alte bunuri personale, a fost identificată suma de 800 euro compusă din 16 bancnote din cupiura de 50 euro, însă nici una dintre acestea nu prezenta seria de identificare ale vreunuia din cele 8 bancnote primite cu titlu de mită în seara de 10 iulie 2012 de către inculpat de la B. prin intermediul lui G. Suma de 800 euro găsită asupra inculpatului a fost indisponibilizată iar la data de 24 iulie 2012, prin ordonanță, din această sumă 400 euro a fost restituită denunțătorului B. în temeiul art. 255 alin. (5) C. pen., întrucât banii reprezentând mita remisă inculpatului proveneau din fondurile proprii ale acestuia, iar suma de 400 euro rămasă a fost restituită, în temeiul art. 109 alin. (4) C. proc. pen. inculpatului A.

După intervenția organelor de urmărire penală din data de 20 iulie 2012, în baza autorizațiilor legale emise de Tribunalul Timiș au fost efectuate percheziții atât la domiciliul inculpatului cât și la biroul situat la locul de muncă al acestuia, în urma acestor activități procedurale nefiind identificate sume de bani, bunuri sau alte valori care să intereseze cauza.

Prin rezoluția din data de 11 iulie 2012 s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva inculpatului A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 rep. cu aplicare art. 41 alin. (2) C. pen.

În data de 20 iulie 2012 a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva inculpatului fiind formulată propunere de arestare preventivă, propunere ce a fost admisă de către instanța de judecată, măsura privativă de libertate fiind înlocuită pe parcursul derulării procedurii.

Tribunalul Timiș a fost sesizat cu judecarea cauzei la data de 27 iulie 2012, iar la primul termen de judecată, înainte de etapa citirii actului de sesizare și inițierea cercetării judecătorești, inculpatul a declarat instanței că înțelege să solicite aplicarea față de el a procedurii simplificate privind recunoașterea vinovăției. Concomitent a declarat in fața instanței că recunoaște în totalitate faptele reținute în rechizitoriu, cunoaște și își însușește probele administrate în cursul urmăririi penale, nu solicită administrarea de probe, cu excepția unor înscrisuri în circumstanțiere și că dorește ca judecata să se facă în baza probelor administrate la urmărirea penală, instanța de fond dispunând admiterea cererii ca urmare a constatării îndeplinirii acestor condiții și stabilind că, în ceea ce privește pe acest inculpat, există vocația de a beneficia de procedura specială reglementată de textul de mai sus, apreciind că nu se mai impune efectuarea unei cercetări judecătorești.

Prin aceeași încheiere instanța de fond a admis cererea acuzării privind declanșarea procedurii privind aplicarea măsurii de siguranță a confiscării extinse, întemeiată pe dispozițiile art. 1182 C. pen., motiv pentru care a constatat că procedura de judecată nu poate fi încheiată, întrucât soluționarea cauzei sub aspectul aplicabilității unei măsuri de siguranță ca sancțiune de drept penal face parte din modul de soluționare a acțiunii penale și nu poate fi disjunsă și în consecință, instanța de fond a luat act opțiunea formulată de acest inculpat, valorificând-o la momentul soluționării fondului.

Prima instanță a reținut, ca situație de fapt, că inculpatul A., în calitate de inspector vamal în cadrul Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale Timișoara - Biroul Vamal Aeroport Timișoara, în data de 20 iunie 2012 a pretins de la denunțătorul B., administrator al SC D. SRL Orșova, suma de 400 euro pentru a își îndeplini cu celeritate atribuțiile de serviciu privind controlul vamal al mărfurilor de tip telefoane mobile ce erau importate de societatea de mai sus.

Întrucât telefoanele comandate de denunțător din Dubai au sosit la data de 19 iunie 2012 la Biroul Vamal Aeroport Timișoara, denunțătorul a apelat la serviciile societății de comisionariat vamal SC E. SRL, având ca reprezentant pe numitul F. în privința căruia s-a reținut că a declarat faptul că a început formalitățile de import, respectiv introducerea firmei în sistemul informatic al vămii, prezentarea facturii externe, traducerea acesteia, certificate de conformitate cu normele Uniunii Europene, acceptul de revânzare a telefoanelor de la firma exportatoare, dovada plății externe, mandat de reprezentare în vamă.

În urma obținerii acestor documente a întocmit declarația vamală pe care a depus-o la Biroul Vamal Timișoara Aeroport pentru efectuarea controlului documentar și fizic, iar după un timp, funcționarul vamal A., a respins documentația pe motiv că trebuie verificate sub aspectul contrafacerii.

Prima instanță a mai reținut că martorul i-a relatat denunțătorului că procedura de verificare este anevoioasă pentru că, fiind primul import, se impune o verificare amănunțită a fiecărui telefon de către anume instituții și ar putea trece mult timp până va intra în posesia telefoanelor, sugerându-i că îl poate pune în legătură cu inculpatul A., martorul susținând că personal l-a pus în legătură pe denunțător cu inculpatul A. pe care l-au căutat în incinta localului din Aeroportul Timișoara. La discuția dintre cei doi a fost de față și martorul G. Cu acest prilej cei doi au discutat despre posibilitatea urgentării acestor formalități, dar și plata unei sume de 400 euro. S-a constatat că existența discuției este confirmată de declarația denunțătorului, a martorului G., dar și a martorului F. care confirmă întâlnirea, deși nu a participat la ea.

Totodată, s-a reținut că existența acestei discuții rezultă din susținerile inculpatului care, uzitând de instituția reglementată de art. 3201 C. proc. pen., a recunoscut starea de fapt așa cum a fost descrisă de acuzare.

De asemenea, prima instanță a reținut că în mod indirect, discuția este confirmată și de notele de redare a convorbirilor telefonice efectuate la o dată ulterioară, care surprind discuțiile în mediul ambiental din data de 09 iulie 2012, fila 21-22 dup, și din cuprinsul cărora rezultă că, cei doi, în cadrul unei întâlniri ulterioare, înainte de finalizarea documentației, discută despre suma de bani ce va fi achitată inculpatului A. pentru serviciul făcut, din aceeași convorbire, rezultând și pretinderea de către inculpat a unei sume de 100 euro, pentru efectuarea formalităților legate de un transport mai mic de telefoane provenind de la alt producător care fusese deja inițiat de firma administrată de B.

Instanța de fond a mai observat din declarația aceluiași martor F., că, pentru punerea în aplicare a facilităților oferite denunțătorului, inculpatul a solicitat acestuia din urmă să efectueze activități care intrau în competența sa în calitate de inspector vamal, respectiv de a efectua verificări pentru obținerea acceptului de import de la firmele producătoare, activități pe care acesta din urmă nu le efectua în alte situații.

La data de 10 iulie 2012 au fost finalizate documentele, inculpatul A. a luat legătura cu martorul F. pentru a îl anunța pe denunțător, după care, procedându-se la verificarea noilor documente, aceștia s-au deplasat în depozit pentru a preda marfa, cu acel prilej inculpatul relatându-i lui B. că din punctul lui de vedere totul este gata, sugerându-i că pentru plată trebuie să se întâlnească cu numitul G., care se afla în același depozit și care este o persoană de încredere pentru inculpat. Cu acest scop inculpatul i-a dictat denunțătorului numărul de telefon al lui G.. Între denunțător și numitul G. au existat două discuții telefonice, prilej cu care au stabilit să se întâlnească în după amiaza aceleiași zile pentru a achita suma de 400 eurO pentru inculpatul A.

S-a constatat că întâlnirea dintre cei doi este redată prin înregistrările în mediul ambiental, fila 43 dup, întâlnire care s-a petrecut în data de 10 iulie 2012 la ora 18.00.

De asemenea, s-a constatat că plata acestei sume este confirmată de declarația denunțătorului, de martorul G., dar și de declarația martorului F., care relatează, pe de o parte, că l-a auzit pe inculpat dictându-i denunțătorului numărul de telefon al lui G., dar și faptul că, după predarea mărfii, inculpatul A. l-a sunat și l-a rugat să îl sune pe B., să îl întrebe dacă s-a întâlnit cu G. și dacă totul e ok, lucru pe care acesta din urmă l-a făcut.

De asemenea, s-a reținut că notele de redare a convorbirilor telefonice, fila 54-56 dup, confirmă existența acestor dialoguri între inculpatul A. și martorul F., în jurul orelor 18.00.

Prima instanță a reținut, faptul că martorul G. a plătit suma inculpatului A. rezultă din declarația acestui martor care se coroborează cu notele de redare a convorbirilor telefonice, ce evidențiază că numitul G. urma să se întâlnească în aceeași zi cu inculpatul A., dar și notele de redare a convorbirilor efectuate în mediul ambiental, fila 44 dup, care confirmă întâlnirea dintre cei doi la data de 10 iulie 2012, respectiv în aceeași zi, în jurul orei 20 00 și predarea către inculpatul A. a sumei de 400 euro, cu acest prilej inculpatul A. relatând care este motivul pentru care a apelat la mijlocirea acestuia martor, respectiv faptul că încă „nu îl cunoaște așa bine și nu poate să se îmbârlige cu el”, dar și faptul că numitul G. era o persoană de încredere cu care avea o colaborare mai veche și pe care îl consilia cu privire la modalitatea de întocmire a documentelor vamale de import pentru a fi „ mai acoperit”.

Tribunalul Timiș a constatat că pretinderea sumei de 100 euro de către inculpat de la același denunțător pentru efectuarea aceluiași serviciu cu privire la un alt transport de telefoane în data de 09 iulie 2012 rezultă din declarația denunțătorului care se coroborează cu notele de redare a discuțiilor purtate în mediul ambiental, fila 39 dup, din conținutul cărora se poate remarca atât faptul că inculpatul a pretins această sumă, dar și disponibilitatea sa de a iniția o colaborare permanentă cu denunțătorul legat de importurile de telefoane.

De asemenea, s-a constatat că activitatea ilicită a fost recunoscută de inculpat care, uzitând de procedura reglementată de art. 3201 C. proc. pen. și-a însușit probatoriul administrat în cursul urmăririi penale.

Pe baza probatoriului administrat în cursul urmăririi penale și evaluat de instanță, tribunalul și-a formulat părerea că este demonstrată activitatea ilicită de pretindere în data de 20 iunie 2012 și primire prin intermediar a sumei de 400 euro cu scopul îndeplinirii cu celeritate a atribuțiilor privind efectuarea formalităților de import marfă.

De asemenea, s-a considerat că este demonstrată activitatea ilicită a inculpatului de pretindere a sumei de 100 euro la data de 09 iulie 2012, sumă care urma să fie achitată după efectuarea formalitățile de vămuire relativ la cel de-al doilea transport.

Totodată, s-a apreciat că notele de redare a discuțiilor telefonice și celor desfășurate in mediul ambiental, precum și depozițiile martorilor și denunțătorului, evidențiază faptul că inculpatul și-a arătat disponibilitatea de a-l ajuta pe denunțător în continuare să efectueze cu celeritate formalitățile vamale in schimbul unor sume stabilite de denunțător așa cum va dori el, dar și să introducă în țară bunuri „la negru” atunci când va dori acest lucru.

Cu privire la analiza prealabilă a declarației denunțătorului, tribunalul a analizat denunțul formulat de martor prin coroborare cu declarația de martor dată de acesta și declarațiile celorlalți martori, respectiv F., G. și H. (persoană care l-a însoțit pe inculpat la două întâlniri cu denunțătorul și care confirmă existența unor discuții fără a le putea preciza in detaliu) și înscrisurile de la dosar, constatând că nu există contradicții între aceste declarații iar inculpatul a recunoscut în fața instanței săvârșirea faptelor. De asemenea, s-a considerat că introducerea denunțătorului pentru a demasca activitatea ilicită a inculpatului, având calitatea de funcționar public cu atribuții de control, nu poate fi interpretată ca o provocare, neexistând motive de a reține că fapta nu ar fi fost săvârșită fără intervenția denunțătorului.

S-a considerat că probele arătate mai sus, demonstrează că pretinderea sumei de bani a fost anterioară momentului formulării denunțului iar repetarea acestui tip de conduită rezultă cu prisosință din materialul probator expus mai sus. Mai mult, s-a arătat că modalitatea de operare, faptul că inculpatul a apelat la intermediari în care avea încredere lăsând să se înțeleagă că aceștia, la rândul lor, au beneficiat de același sprijin din partea inculpatului, îndrăzneala cu care acesta, având o funcție publică propune persoanelor care apelează la serviciul public pe care îl reprezintă modalități de eludare a legii, au întărit convingerea instanței de fond că cele două acte materiale nu reprezintă un act izolat, inculpatul dezvoltându-și un mod de operare specific de natură a conduce la obținerea de foloase materiale prin exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor de serviciu.

Relevantă în acest sens a fost considerată convorbirea din data de 06 iulie 2012, fila 35 dup, în care inculpatul, în cadrul unei discuții pe care o poartă cu denunțătorul, în prezența martorului F., arată că el este prieten cu intermediarul din acest dosar, martorul G. pe care îl ajută de 12 ani,” dar tot așa „ în limita legii” făcând trimitere la un caz de corupție de notorietate în rândul vameșilor, respectiv cazul Moravița și încercând să inducă ideea că trebuie mai multă prudență la săvârșirea acestor fapte. Totodată inculpatul relatează că, astfel de practici erau folosite în urmă cu 7-8 ani.

Tribunalul a reținut că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită în modalitatea pretinderii și primirii sumei de 400 euro, dar și pretinderii sumei de 100 euro care urma să fie remisă după finalizarea documentelor de vămuire, acțiune care a fost săvârșită de inculpat cu intenție directă și în realizarea aceluiași scop și anume îndeplinirea atribuțiilor de serviciu în alte condiții decât cele uzuale și obținerea de foloase materiale.

S-a reținut că inculpatul are calitatea de inspector vamal principal 3 iar potrivit fișei postului, fila 133 dup, are atribuții de constatare și sancționare a abaterilor de la reglementărilor vamale, precum și de sesizare a organelor de urmărire penală în cazul săvârșirii unor infracțiuni, fiind astfel întrunite condițiile de aplicabilitate ale art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

Pentru săvârșirea acestei infracțiuni a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 2 ani închisoare, la individualizarea pedepsei, prima instanță având în vedere criteriile generale prevăzute în art. 72 C. pen., respectiv dispozițiile părții generale a C. pen., limitele de pedeapsă fixate în partea specială, gradul de pericol social al faptei săvârșite, persoana inculpatului și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Limitele de pedeapsă stabilite în partea specială au fost reduse cu o treime, ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 3201 C. proc. pen.

Instanța de fond a considerat că acest cuantum exprimă o pedeapsă justă, corectă, atât sub aspectul restabilirii ordinii de drept încălcate prin săvârșirea infracțiunii, cât și din punctul de vedere al nevoii de reeducare a inculpatului, apărând firesc faptul că, dată fiind calitatea inculpatului, conduita sa procesuală, o reeducare apare realizabilă într-un interval scurt de timp.

S-a reținut că gradul de pericol social al faptei săvârșite rezultă din pericolul social generic al infracțiunilor de corupție raportat la dimensiunile fenomenului de corupție în raport cu sistemul de valori acceptat de societate privitor la acest tip de infracțiuni. Tribunalul a reținut că, în conștiința publică s-a acreditat ideea că acest tip de infracțiuni nu pot fi prevenite și au afectat multe din structurile publice, element care poate constitui, în fapt, o încurajare pentru persoanele având calitatea de funcționari publici, iar faptul că au fost depistate și trimise in judecată mai multe persoane având calitatea de funcționari vamali pentru același tip de infracțiune demonstrează acest aspect, precum și faptul că, în rândul unor persoane care ar trebui să aplice legea nu a fost conștientizată însemnătatea respectării valorilor sociale protejate de textul art. 254 C. pen. S-a mai reținut că, deși în aceeași perioadă era în derulare un caz cunoscut privitor la fapte de corupție în zona de vest și nu numai, cazul Moravița, deși a făcut referire în discuțiile sale cu denunțătorul la acest caz, inculpatul nu numai că nu a renunțat la acest comportament, dar da dat de înțeles că activitatea ilicită de corupție poate continua dar diversificând metodele.

Prima instanță a constatat că gradul de pericol social rezultă de asemenea din împrejurările săvârșirii infracțiunii, respectiv inculpatul, deși cunoștea care sunt consecințele penale, disciplinare dar și prejudiciul adus prin astfel de fapte atât instituției la care lucrează cât și statului, prin acțiunea sa nu numai că a repetat o conduită ilicită dar a contribuit astfel la crearea în rândul persoanelor care intră în contact cu autoritatea vamală a unui sentiment de impunitate pe motiv că orice problemă cu privire la importuri sau exporturi de marfă poate fi rezolvată prin mituirea funcționarului vamal, element care, pe termen lung, poate afecta toate domeniile de activitate.

S-a mai reținut că inculpatul a avut capacitatea de a reprezenta consecințele faptei sale, iar acest lucru a rezultat din modalitatea de a consilia pe denunțător, din faptul că, inițial a ales să pretindă mită printr-un intermediar cu care colabora de foarte mult timp și în care avea încredere, pentru ca ulterior, după primirea primei sumei, să stabilească un mod de cooperarea directă cu denunțătorul, din faptul că inculpatul nu numai că a pretins sume de bani pentru serviciul oferit dar a încercat să îi sugereze denunțătorului să aducă marfă fără a o evidenția complet in documentele fiscale, oferindu-și concursul, pe viitor, să-l ajute prin săvârșirea de falsuri, respectiv prin contrafacerea actelor oficiale în sensul indicării unui număr mai mic de produse, conduită apreciată de instanță ca fiind de o gravitate sporită raportat la calitatea și atribuțiile acestuia.

La stabilirea acestei pedepse instanța de fond a mai avut în vedere persoana inculpatului, nivelul de instrucție a acestuia, având atât calitatea de funcționar vamal cât și cadru universitar, vârsta acestuia, faptul că are un copil în întreținere și o familie organizată, considerându-se că pedeapsa aplicată este pe măsura tulburării pe care fapta a produs-o în mediul social și poate asigura scopul prevăzut în art. 52 C. pen.

Față de prevederile art. 254 alin. (2) C. pen., care prevăd aplicarea alături de pedeapsa principală aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, prima instanță a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. - dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice și, lit. b) - dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat precum și lit. c), respectiv dreptul de a ocupa funcția de funcționar public pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale. Întrucât s-a constatat că inculpatul s-a folosit de calitatea sa de inspector vamal la săvârșirea infracțiunilor de mai sus, dar totodată a arătat o reală disponibilitate pentru a consilia pe denunțător și alte persoane, precum martorul G. în vederea identificării de metode mai puțin licite pentru a eluda legislația fiscală, tribunalul l-a considerat nedemn de a mai exercita orice funcție publică o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.

Pentru interzicerea drepturilor civile, instanța de fond a reținut că natura faptei săvârșite, gradul de pericol social al acesteia, circumstanțele personale ale inculpatului, precum și pedeapsa principală aplicată duc la concluzia unei nedemnități în exercitarea drepturilor civile indicate mai sus. Luând în considerare și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prima instanță a apreciat că interzicerea exercițiului acestor drepturi este necesară pentru asigurarea unui scop legitim, respectiv desfășurarea instrucției penale, măsură care este necesară într-o societate democratică. De asemenea, luând în considerare natura și durata pedepsei principale aplicate, s-a apreciat că interzicerea acestor drepturi este proporțională cu situația care a determinat-o.

Ca urmare a condamnării la pedeapsa închisorii, a fost aplicată și pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor civile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pe durata prevăzută în art. 71 alin. (2) C. pen.

Întrucât s-a constatat că inculpatul a fost trimis in judecată in starea de arest preventiv, fiind pus in libertate la data de 01 august 2012, prima instanță a dedus din pedeapsă durata reținerii și arestului preventiv, din data de 20 iulie 2012 și până în data de 01 august 2012.

În ce privește modalitatea de executare a pedepsei, prima instanță a considerat că în cazul acestui inculpat este justificată alegerea modalității suspendării sub supraveghere, observându-se că sunt îndeplinite condițiile impuse de textul normativ al art. 861 C. pen., raportat la cuantumul pedepsei, la lipsa antecedentelor penale. Totodată, instanța de fond, din motivele arătate la individualizarea pedepsei, precum și analizând conduita inculpatului pe parcursul procesului, vârsta acestuia și-a format părerea că simpla condamnare va constitui un avertisment suficient pentru îndreptare, nejustificându-se privarea de libertate.

Deși, s-a reținut că suma de bani care a constituit obiectul mitei nu este o sumă mare, s-a considerat că acest aspect nu este de natură să denote un pericol social scăzut al faptei sau inculpatului, tribunalul opinând că, în cazul acestui tip de infracțiuni întinderea prejudiciului nu poate fi privită ca unic element de individualizare și nici într-un caz ca o circumstanță atenuantă. În speță, coroborând cu elemente de fapt care au zugrăvit atitudinea inculpatului față de faptă și urmările acesteia, tribunalul a opinat că este necesară, totuși, o supraveghere a inculpatului în vederea schimbării unei mentalități eronate și reintegrării în societate în sensul însușirii regulilor de conviețuire socială întemeiate pe criterii corecte și pe principiul respectării unor reguli.

Pentru a face o evaluare corectă a persoanei inculpatului, prima instanță a avut o bază mai largă de informații cu privire la persoana acestuia pentru a-și formula o opinie. Astfel, s-a reținut că declarațiile de martori, declarația denunțătorului, fotografiile judiciare care reliefează că acesta s-a prezentat la întâlnirea cu denunțătorul însoțit de o persoană având calitatea de agent de poliție, notele de redare a convorbirilor telefonice, dar și conduita acestuia pe parcursul soluționării procesului mai exact faptul că, inițial, în cursul urmăririi penale, nu a recunoscut săvârșirea faptei, că ulterior în fața instanței a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 3201 C. proc. pen., însă la concluziile pe fond, deși a susținut această poziție, a încercat să arate că, de fapt, nu au fost identificați și nu este demonstrată fapta, au relevat elemente de natură a caracteriza persoana inculpatului ca fiind inconsecventă și au format opinia instanței de fond că este necesară o supraveghere, întrucât acesta nu conștientizează pe deplin consecințele negative produse prin săvârșirea faptei sa diminuează însemnătatea lor și în consecință, s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului pe un termen de încercare de 4 ani, dispunându-se, totodată, ca pe durata termenului de încercare inculpatul să se supună măsurilor dispuse de instanță.

Tocmai pornind de la disponibilitatea inculpatului pentru încălcarea valorilor sociale de o însemnătate deosebită, precum relații de serviciu în calitatea sa de funcționar public, profitând de cunoștințele sale și folosind aceste realități pentru a obține foloase materiale injuste, instanța de fond a considerat că se impune stabilirea unei obligații în plus și anume efectuarea unei activități lucrative în folosul comunității, alegerea acestei obligații fiind de natură a constitui un avertisment și totodată o modalitatea de orientare spre asimilarea respectului pentru valori esențiale în societate precum prestarea unei munci licite și interes pentru respectarea unor reguli de muncă impuse de terțe persoane, în cadrul unor ateliere de lucru și fără obținerea unui beneficiu personal.

Tribunalul Timiș a constatat că, prin ordonanța procurorului din data de 24 iulie 2013, suma de 400 euro a fost restituită denunțătorului B., la termenul din 17 septembrie 2012, fiind acceptată cererea acuzării de inițiere a acestei proceduri, instanța considerând admisibilă procedura de verificare a averii inculpatului față de împrejurarea că era trimis în judecată la data de 27 iulie 2012 pentru săvârșirea unor infracțiuni de corupție săvârșite în luna iulie 2012, dată la care erau în vigoare dispozițiile art. 118 indice 2 introduse prin Legea nr. 63/2012, infracțiunea pentru care acesta este judecat face parte din cele susceptibile a fi supuse acestui tip de sancțiunea penală, iar pedeapsa prevăzută de lege se încadrează in limitele cerute de text.

În ce privește evaluarea temeiniciei acestei cererii, în procesul de administrate a probelor cu privire la bunurile dobândite și veniturile realizate, instanța de fond a dispus efectuarea de verificări, pe bază de adrese, la unitățile bancare, la administrațiile financiare, la locul de muncă a inculpatului și a soției acesteia. Totodată s-a reținut că inculpatul a depus la dosar înscrisuri de natură a proba cheltuielile efectuate pentru construcția casei, înstrăinări și cumpărări de bunuri imobile și mobile, a propus audierea unui martor pentru a demonstra data finalizării construcției cu destinația casă de locuit.

Din declarația inculpatul A., aflată la fila 148, s-a reținut că acesta a menționat că în anul 2007 a dobândit o casă la periferia Reșiței, iar tot în același an a vândut un teren situat în loc. Sînandrei cu suma de 50.000 de euro, sumă folosită pentru finisajele casei situată în Timișoara a cărei construcție a început în Inculpatul mai arată că, în anul 2007 a dobândit o suprafață de 1,9 ha teren agricol la 8 km de Reșița de la părinții săi. În anul 2008 a mai cumpărat 1 ha de teren de la Sînandrei și a înstrăinat un autoturism la data de 19 octombrie 2008. Acesta mai susține că autoturismul l-a cumpărat în anul 2010 cu suma de 11.000 euro, însă l-a achitat abia în anul 2011, după ce a vândut apartamentul din Timișoara. Inculpatul susține că din suma obținută pe apartament, a plătit contravaloarea mașinii, iar restul sumei a rămas în casă, fiind vorba despre suma de bani identificată la percheziție. Acesta a mai susținut că a trecut în declarația de avere aferentă anului 2011 suma datorată de 13.000 de euro, în loc de aproximativ 11.000 de euro, reprezentând contravaloarea autoturismului ca fiind credit luat de la o persoană fizică. Totodată a arătat că valoarea autoturismului a fost achitată abia în anul 2011, după vânzarea apartamentului întrucât vânzătorul autoturismului a fost de acord să îl aștepte de bani, din acest motiv a trecut suma la capitolul datorii în declarați sa de avere.

Din declarația martorei I., soția inculpatului, s-a reținut că aceasta a dobândit de la părinții soțului său, casa de la Reșița și un teren. Tot în acea perioadă a înstrăinat un teren, banii rezultați din vânzarea terenului de la Sânandrei au fost utilizați, în parte, pentru finisările casei, tot din acești bani a cumpărat un alt teren în 2008, respectiv cu 3000 euro. Susține că in 2007 ea avea venituri de aproximativ 6,7 mii lei. În anul 2008 a cumpărat un teren și a dobândit unul. Aceasta a susținut că în 2008 veniturile sale au fost asemănătoare cu cele din 2007, iar din 2009 s-a întreținut din salariul soțului și dintr-o sumă anuală primită de la soacra sa, respectiv 10.000 lei pe an și nu a făcut cheltuieli pe bunuri alimentare, întrucât le primea de la părinți. Susține că in 2010 a înstrăinat un autoturism cu suma de 2 800 - 3.000 euro, care a fost plătit, atât în 2010, cât și în 2011 și că în 2010 a cumpărat un autoturism cu prețul de 11.000 euro, sumă pe care a achitat-o în 2011, după vânzarea apartamentului, deși factura a încheiat-o în 18 decembrie 2010 pentru că vânzătorul era o societate comercială. Aceasta a mai adăugat că toate investițiile care au fost făcute la casă, reies din vânzarea terenului, aceste investiții ajungând la suma de 30.000 de euro, arătând că manopera pentru finisaje nu a fost achitată, întrucât toate lucrările au fost făcute de rude.

Din declarația martorul Iștoc Ioan, prima instanță a reținut că acesta s-a întors din Spania în 2005, pentru că a acceptat propunerea de a executa lucrări la locuința inculpatului, deoarece soția inculpatului este nepoata lui. În primăvara anului 2006 au început lucrările la instalația electrică și sanitară, iar în vara anului 2007 a început execuția la instalația de încălzire. Acesta susține că nu a luat bani pentru manoperă, ci doar pentru combustibil, iar materialele au fost achiziționate de inculpat.

Cu privire la bunurile dobândite de inculpat și familia, s-a constatat că există la dosarul cauzei înscrisurile redate mai sus, care evidențiază faptul că în perioada iulie 2007 - iulie 2012 aceștia au deținut următoarele bunuri: casa plus teren situat Timișoara din care, terenul în suprafață 720 mp a fost dobândit în 2000, iar casa, în suprafață de 212 mp este construită în regie proprie în perioada - 2004 - 2007 potrivit susținerilor inculpatului.

De asemenea, s-a reținut că valoarea reală a construcției nu a fost determinată, părțile acceptând valoare estimată, care rezultă din autorizația de construcție - 280 000 lei.

Prima instanță a mai constatat că inculpatul a dobândit în anul 2006 o casă în Reșița în suprafață de 112 mp prin cumpărarea de la mama sa și, în februarie 2007, 1,2 ha, tot în Reșița. Aceste bunuri au fost deci achiziționate anterior perioadei supusă analizei. Cei doi au deținut în localitatea Sânandrei 3 ha teren. Au dobândit în anul 2004 un ha teren în Sânandrei, cu prețul de 21.000.000 lei vechi pe care l-au vândut în ianuarie 2007 cu suma de 50.000 euro. Ulterior au achiziționat 1 ha teren tot în loc Sânandrei, evidențiat prin contractul de vânzare cumpărare din 01 februarie 2008 cu prețul de 13.020 lei. In decembrie 2010 inculpatul a achiziționat un autoturism de la SC J. SRL Timișoara. Prețul cumpărării, respectiv suma de 47.875,28 lei este evidențiat în factura din 18 decembrie 2010 a acestei societăți și achitat cu chitanța din 18 decembrie 2010, existente la dosarul cauzei.

S-a reținut, de asemenea, că inculpatul a susținut că valoarea reală a autoturismului este de 11.000 euro și că această sumă nu a fost achitată în 2010 ci în 2011, întrucât a solicitat administratorului firmei vânzătoare să accepte achitarea ulterioară a prețului. Cu privire la această plată inculpatul a mai arătat că patronul societății a fost de acord să il aștepte de bani și că acesta a emis factura pentru anul 2010 fără să încaseze prețul datorită înțelegerii dintre ei. Privitor la acest bun a arătat că a consemnat în declarația de avere aferentă anului 2011, la capitolul datorii, un credit față de o persoană fizică în cuantum de 13.000 euro, reprezentând o sumă mai mare de plată, potrivit înțelegerii cu vânzătorul.

Totodată, s-a reținut că martora I., soția inculpatului, a confirmat aceste susținerii, arătând că, din câte își amintește ar fi existat un act de mână care să demonstreze o astfel de înțelegere.

De asemenea, s-a reținut că în luna noiembrie 2011 familia A. a vândut un apartament situat în Timișoara, la dosar existând contractul de vânzare-cumpărare din 09 septembrie 2011. Prețul vânzării a fost de de 55.000 euro, iar potrivit susținerilor inculpatului, suma de aproximativ 35.000 euro (36.800 euro) identificată la locuința sa cu prilejul percheziției domiciliare efectuată de organele de urmărire penală, ar proveni din această sumă. In data de 02 noiembrie 2011, I. a vândut un autoturism cu suma de 3.000 euro.

Cu privire la celelalte venituri obținute în această perioadă de inculpat și soția sa, prima instanță a reținut că acestea rezultă din fișele fiscale existente la dosar, declarațiile inculpaților și înscrisurile depuse de aceștia la dosar.

S-a mai reținut că martora I. a relatat că a avut calitatea de angajat până în anul 2009 și în această perioadă s-a întreținut din salariul soțului și dintr-o donație de 10.000 lei pe an primită de la soacra sa, în perioada 2009-2012. În dovedirea acestor aspecte a depus la dosar sentința civilă nr. 3359 din 02 decembrie 2005 a Tribunalului Caraș Severin și acte de executare silită din care rezultă că K., bunica inculpatului, a fost somată să ridice suma de 92.382,11 lei în luna iunie 2008, sumă reprezentând despăgubiri pentru expropriere.

Din cuprinsul raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, prima instanță a reținut că s-a efectuat un calcul al veniturilor realizate, bunurilor dobândite și cheltuielilor efectuate de inculpat și familia acestuia în perioada iulie 2007 - iulie 2012, în ce privește cheltuielile totale de consum ale gospodăriilor, expertul având în vedere datele statistice editate de Institutul Național de Statistică, iar cheltuielile privind consumul de energie, gaz și cablu T.V. au fost stabilite pe baza informațiilor obținute de la unitățile furnizoare a acestor servicii.

Din raportul de expertiză întocmit în cauză de expert C., prima instanță a reținut că la capitolul concluzii s-au arătat următoarele: „În perioada anilor 2007 (din luna iulie) - 2009 veniturile realizate de inculpat si familia sa sunt mai mari decât valoarea bunurilor cumpărate, a cheltuielilor efectuate cu 8.462 lei. În perioada anului 2010 valoarea bunurilor cumpărate, a cheltuielilor de inculpat și familia sa sunt mai mari decât veniturile realizate cu 44.433 lei, iar din iulie 2007 pana la sfârșitul anului 2010, plățile mai mari decât veniturile cu 35.971 lei. În perioada anilor și 2011-2012 (pana in luna iulie) veniturile realizate de inculpat si familia sa sunt mai mari decât valoarea bunurilor cumpărate, a cheltuielilor efectuate. În perioada iulie 2007 - iulie 2012 veniturile realizate de inculpat și familia sa sunt mai mari decât valoarea bunurilor cumpărate, a cheltuielilor efectuate cu 233.117 lei. Aceasta sumă se poate compune din 35.000 euro (suma găsita în imobil în iulie 2012) și 73.188 lei.”

S-a constatat că împotriva acestui raport de expertiză s-au formulat obiecțiuni, inculpatul, criticând faptul că expertul a încadrat la capitolul cheltuieli de finisare a casei în anul 2007 suma de 50.000 euro obținută din vânzarea terenului din loc Sânnadrei în totalitate în condițiile în care din depoziția martorei I. și din facturile și chitanțele depuse rezultă că ar fi achitat doar 30.000 euro, rămânând un rest de 20.000 euro. Totodată a fost criticat raportul de expertiză prin aceea că a fost inclus prețul autoturismului achiziționat în 2010 ca fiind plătit în 2010, deși din declarația inculpatului, a martorei I. și în declarația de avere a inculpatului rezultă că prețul a fost achitat în 2011.

Tribunalul a calificat cererea ca fiind o cerere care vizează completarea raportului de expertiză în condițiile în care prin așa numitele obiecțiuni partea contestă de fapt raționamentul expertului sau lipsa unor argumente cu privire la modalitatea de calcul și a solicitat expertului să lămurească următoarele aspecte indicate în încheierea din data de 20 februarie 2013, respectiv “ În ce mod și pe baza căror argumente contabile a stabilit faptul că, suma de 50.000 de euro rezultată din vânzarea terenului din loc. Sânandrei a fost cheltuită în totalitate în procesul de finisare a imobilului, construit de inculpat și situat în Timișoara; Dacă la efectuarea acestui calcul a avut în vedere facturile și chitanțele depuse de inculpat la dosar și declarațiile date în instanță;În ce mod și pe baza căror argumente contabile a stabilit faptul că suma de 47.875,28 lei (aprox. 11.000 de euro) reprezentând contravaloarea autoturismului achiziționat în 2010 a fost achitată în 2010 și nu 2011 cum susține inculpatul; Dacă s-ar considera plata efectuată în 2011, în ce mod ar fi afectat calculul, respectiv să se efectueze un astfel de calcul; Instanța de fond suplimentar, a considerat că se impune a preciza expertul în ce mod și pe baza căror argumente contabile și înscrisuri doveditoare a stabilit faptul că inculpatul a beneficiat de un cadou anul de 10.000 de lei în anii 2008-2011”.

Din suplimentul la raportul de expertiză, prima instanță a reținut că expertul a explicitat modalitatea de calcul și a prezentat instanței mai multe variante de calcul pornind de la criticile formulate de inculpat și precizările solicitate de instanță, cu privire la aceste critici legate de modalitatea de calcul și modul de interpretare a înscrisurilor de la dosar de către expert instanța de fond făcând următoarele precizări:

Astfel, s-a reținut că potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen. probele nu au valoare dinainte stabilită, aprecierea acestora urmând a fi făcută de instanța de judecată în urma procesului de evaluare a acestora. Expertul contabil a efectuat calculele solicitate de instanță pe baza înscrisurilor existente în dosarul de urmărire penală, însă aprecierea acestora se face de instanță prin coroborarea întregului material existent la dosar. In ce privește aspectele combătute de inculpat legat de modalitatea de calcul, instanța de fond a observat că, deși autorizația de construcție cu privire la imobilul construit de inculpat în Timișoara este emisă pentru anul 2008, inculpatul susține că, în fapt, construcția a fost finalizată la roșu în 2007, iar suma de bani de 50.000 euro rezultată din vânzarea unui ha de teren situat în Sânandrei în ianuarie 2007 a fost folosită în parte pentru finisaje. Inculpatul nu a depus chitanțe cu privire la sumele de bani utilizate pentru finisaje, ci doar chitanțe și facturi reprezentând costuri parțiale, dintre care una singură, respectiv factura din 19 iulie 2007, este emisă în perioada supusă analizei instanței, restul fiind anterioare. S-a reținut că, așa cum a relatat și apărătorul inculpatului, prin depunerea acestor chitanțe inculpatul nu a încercat să probeze că suma de bani a fost cheltuită pentru finisajele necesare în imobilul nou construit, ci să demonstreze instanței împrejurarea că familia A. s-a mutat în imobil în iarna anului 2007.

Instanța de fond a mai reținut că în patrimoniul inculpatului a intrat suma de 50.000 euro anterior perioadei analizate, respectiv în ianuarie 2007, inculpatul susținând că această sumă a fost cheltuită la finisajele casei, însă nedepunând chitanțe emise după perioada analizată pentru a stabili care au fost efectiv cheltuielile efectuate cu aceste finisaje. În aceste condiții, concluzia pe care și-a format-o prima instanță este aceea că nu a fost probată efectuarea cheltuielilor de finisaj în perioada iulie 2007 - decembrie 2007 când inculpatul susține că s-au mutat în acel imobil și în consecință, nu se pot accepta susținerile inculpatului și soției acestuia, constând în faptul că, la sfârșitul anul 2007, ar fi rămas un stoc de 20 000 euro din suma obținută din vânzarea terenului. S-a apreciat că în mod corect expertul a luat in considerare factura cu numărul factura în valoarea de 2. 966 lei emisă în data de 19 iulie 2007, singurul înscris de natură a dovedi o cheltuială efectuată în această perioadă.

În ce privește cealaltă critică cu privire achitarea sumei de 47.875,28 lei contravaloarea autoturismului cumpărata în 2010 și includerea acesteia la capitolul cheltuieli a acelui an prima instanță a reținut că plata prețului pentru autoturismului este evidențiată în factura din 18 decembrie 2010 a SC J. SRL Timișoara și chitanța din 18 decembrie 2010 emisă de aceeași societate, cele două înscrisuri fiscale făcând dovada plății cu atât mai mult cu cât vânzătoarea, fiind o societate comercială, avea obligația legală de a emite documente justificative cu privire la operațiunea de vânzare efectuată. Instanța de fond a considerat că acele consemnări ale inculpatului din cuprinsul declarației de avere cu privire la existența unei datorii de 13.000 euro în anul 2011 nu pot combate aceste înscrisuri, întrucât, pe de o parte, suma indicată fiind mai mare decât valoarea bunului, pe de altă parte, nu pot avea altă valoare probantă decât propria declarație a inculpatului apreciată de instanță ca fiind neconcludentă în acest caz în condițiile în care inițial relatează că s-a înțeles cu vânzătorul să îl aștepte cu banii, iar ulterior încearcă să acrediteze ideea că, reprezentantul societății vânzătoare a achitat personal banii pe care i-a recuperat ulterior de la inculpat. Mai mult, s-a reținut că inculpatul nu a depus alte înscrisuri pentru a dovedi o plată ulterioară, iar în ipoteza în care administratorul vânzătoarei, propus ca martor de inculpat la ultimul termen de judecată, ar susține varianta inculpatului, instanța nu ar putea lua în considerare afirmațiile sale în contra forței probante a unui înscris.

În ce privește suma de 10.000 lei primită anual, în perioada 2009-2011, de soția inculpatului de la soacra sa, respectiv L. prima instanță a considerat că nu se poate reține ca fiind demonstrat acest venit, cu titlu de dar manual.

S-a reținut că, potrivit susținerilor apărării bunica inculpatului, K. a primit în 2008 o sumă de bani, respectiv 92.382,11 lei din care a remis suma de 40.000 lei mamei inculpatului, iar acesta din urmă i-a oferit anual suma de 10.000 lei nurorii sale I., însă s-a reținut că primirea eșalonată a unei sume de bani, de către soția inculpatului de la mama inculpatului nu este probat cu înscrisuri apte să conducă la concluzia efectuării unor plăți. Chiar în ipoteza în care s-ar proba existența acestui cadou, față de prevederile textului de lege, s-a considerat că suma indicată ar intra sub incidența alin. (3) și (4) din art. 1182 C. proc. pen., respectiv la categoria „ bunuri sub forma unor sume de bani remise de un terț soției inculpatului” și nici intr-un caz la capitolul venituri, așa cum a indicat apărarea și a fost reținut inițial în raportul de expertiză. De altfel, instanța de fond a observat că apare ilogică apărarea inculpatului, în sensul că mama sa i-a oferit un cadou soției inculpatului, respectiv nurorii sale și nu fiului față de care există o relație de rudenie.

Prin urmare, având în vederea aceste argumente, instanța de fond nu a luat în considerare existența acestei sume de bani, nici la capitolul active din patrimoniul inculpatului, dar nici la capitolul pasiv al patrimoniului inculpatului.

Pornind de la specificațiile și precizările de mai sus, tribunalul a ales ca variantă de calcul corespunzătoare mijloacele de probă administrate, varianta redată in suplimentul la raportului de expertiză, (fila 283 dosar instanță, fila 5 raport supliment) având la bază suma inițiala a perioadei 2007 de 2.966 lei, cumpărarea autoturismului în anul 2010 și fara cadoul în bani al soției inculpatului, raportat la care expertul a constatat următoarea balanță a veniturilor și cheltuielilor: la sfârșitul anului 2007 veniturile sunt mai mari decât bunurile si cheltuielile cu 2.935 lei (820 euro); la sfârșitul anului 2008 bunurile si cheltuielile sunt mai mari decât veniturile cu 5.757 lei (1.445 euro); la sfârșitul anului 2009 bunurile si cheltuielile sunt mai mari decât veniturile cu 11.538 lei (2.720 euro); la sfârșitul anului 2010 bunurile si cheltuielile sunt mai mari decât veniturile cu 65.971 lei (15.380 euro); la sfârșitul anului 2011 veniturile sunt mai mari decât bunurile si cheltuielile cu 189.971 lei (43.980 euro); la iulie 2012 veniturile sunt mai mari decât bunurile si cheltuielile cu 193.117 lei (42.300 euro);

Deși, s-a constatat că expertul a reținut că la sfârșitul anului 2011 și la sfârșitul perioadei analizate, respectiv iulie 2012 veniturile inculpatului și familiei sale au fost mai mari decât cheltuielile, instanța de fond nu a reținut aceste sume la calculul total.

S-a observat, de către tribunal că la momentul efectuării percheziției domiciliare, la locuința inculpatului a fost identificată suma de 36.800 euro despre care inculpatul a arătat că provine din vânzarea apartamentului (fila 145 dup), această sumă regăsindu-se încă în patrimoniul inculpatului potrivit declarației dată de acesta in instanță. Din contractul de vânzare-cumpărare depus la dosar s-a reținut că inculpatul a vândut apartamentul situat în Timișoara, cu suma de 55.000 euro în data de 09 septembrie 2011, deci la sfârșitul anului 2011, iar această sumă s-a reportat în 2012, parte din ea regăsindu-se în casă la data de 20 iulie 2012.

Pornind de la aceste constatări, prima instanță a remarcat faptul că această sumă nu poate sta la baza întregirii minusurilor din anii anteriori, cu atât mai mult cu cât inculpatul nu a depus vreun înscris care să probeze că ar fi achitate datorii vechii, singura situație în care ar fi fost admisibilă această cumulare, desprinzând concluzia că în perioada analizată bunurile și cheltuielile efectuate de inculpat și familia sa sunt mai mari decât veniturile cu 1.445 euro (2008), 2.720 euro (2009), 15.380 euro (2010), rezultând un total de 19.545 euro.

Instanța de fond a apreciat că sumele arătate mai sus au fost stabilite în condițiile în care inculpatul, deși inițial a făcut referire la cheltuieli anuale efectuate in concediul de odihnă, nu a mai susținut aceste afirmații cu înscrisuri doveditoare, în condițiile în care valoarea imobilului finalizat la finele anului 2007 a fost stabilită potrivit prețului estimat în autorizația de construcție fără o detaliere a cheltuielilor de finisaj, în condițiile în care cheltuielile zilnice au fost stabilite potrivit datelor statistice, care sunt evident mult mai mici decât cele reale, elemente care pot confirma corectitudinea concluziei că bunurile și cheltuielile inculpatului și familiei sale nu au o acoperire în veniturile ilicite realizate de acesta în calitatea de funcționar vamal cu atât mai mult cu cât soția sa nu a mai obținut venituri din 2008.

Tribunalul a considerat că sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 1182 alin. (1) lit. p) și alin. (2) C. proc. pen. pentru a se dispune confiscarea acestei sume.

Instanța de fond a constatat că inculpatul este condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni de corupție în formă continuată susceptibilă a fi supusă măsurii de siguranță a confiscării și, totodată și-a format opinia că este demonstrată provenienței acestor sume din activități cu caracter infracțional de aceeași natură, desfășurate de inculpat, în mod constant, anterior infracțiunii pentru care este condamnat, această concluzie fiind argumentată în conținutul motivelor privitoare la individualizarea pedepsei, dar rezultând și din modalitatea de săvârșire a infracțiunii, din depozițiile denunțătorului și martorului G. coroborate cu notele de redare a convorbirilor in mediul ambiental care evidențiază că săvârșirea acestei infracțiuni nu este un incident izolat, inculpatul dezvoltându-și o practică din traficarea funcției publice pe care o deținea cu scopul obținerii de venituri ilicite, lăsând să se înțeleagă faptul că are un mod de operare specific, bazat pe relații cu persoane de încredere pe care le consiliază în ce privește întocmirea documentației vamale și fiscale în sensul eludării normelor fiscale și obținerii unui avantaj reciproc. Astfel, prima instanță a reținut că inculpatul personal a relatat denunțătorului că „îl ajută pe intermediarul din acest dosar, martorul G. (persoană care are o societatea comerciale și efectuează, la rândul său, operațiuni de import export) de 12 ani. De asemenea, s-a reținut că martorul F., comisionar vamal, la momentul în care denunțătorul s-a arătat nemulțumit de întârzierea operațiunii de control vamal asupra bunurilor, s-a oferit să îi intermedieze legătura cu inculpatul A., într-un spațiu privat, respectiv la un local din aeroport, împrejurare care s-a considerat că demonstrează că a mai efectuat astfel de intermedieri și că era stabilită o relație de încredere între martor și inculpatul A.. Totodată prima instanță a remarcat că inculpatul era interesat chiar de implicarea în activități comerciale incompatibile cu funcția sa publică și pe care le propunea denunțătorului.

Prin urmare, s-a considerat că este justificată aplicarea sancțiunii penale a confiscării extinse instanța observând că aceasta, deși reglementată recent in România, este regăsită în majoritatea sistemelor de drept occidentale, fiind impusă și de normele comunitare la care am aderat și rezultând din necesitatea practică de recuperare în favoarea statului a bunurilor dobândite pe cale ilicită, aplicarea acestei sancțiuni în cazul de față corespunzând exigentelor textului art. 1182 alin. (1) lit. p) și alin. (2) C. proc. pen. care este în concordanță cu actul normativ european pe care îl implementează, respectiv art. 3 din Decizia - Cadru nr. 2005/212/JAI privind confiscarea produselor, instrumentelor și altor bunuri aflate în legătură cu criminalitatea și cu art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, privitor la „Protecția proprietății”, precum și cu exigențele art. 44 alin. (8) din legea fundamentală a României.

Împotriva sentinței penale nr. 106/PI din 21 martie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș a declarat apel, în termen legal, inculpatul A., apel înregistrat la Curtea de Apel Timișoara la data de 15 mai 2013.

În motivarea apelului declarat de inculpat se solicită admiterea apelului și în rejudecare, să se dispună achitarea sa în temeiul art. 11 alin. (2) lit. a), rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 254 alin. (2) C. pen., rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și să fie respinsă cererea de confiscare extinsă formulată în temeiul art. 1182 alin. (2) C. pen., ca nefondată. În subsidiar, se solicită admiterea apelului, desființarea în tot a sentinței atacate și pe fond, în cazul în care se va pronunța o hotărâre de condamnare a sa să se aibă în vedere criteriile generale de individualizare a pedepselor și să se dispună aplicarea unei pedepse orientată spre minimul special cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, precum și să fie respinsă cererea de confiscare extinsă. Se arată că pedeapsa aplicată a fost greșit individualizată în raport cu prevederile art. 72 C. pen. și netemeinică sub aspectul modului de executare a pedepsei,întrucât în raport cu gradul de pericol social concret al faptei penale și de persoana acestuia, scopul pedepsei, așa cum este reglementat de art. 52 C. pen. poate fi atins și prin aplicarea unei pedepse mult prea mici. Prin urmare, se solicită a se avea în vedere atitudinea și comportamentul corect al sau în familie și societate, atitudinea avută în timpul procesului penal, rezultând din prezența continuă în fața organelor de urmărire penală și a instanței de judecată, atitudinea sinceră în timpul procesului, arătând că pedeapsa aplicată nu este adecvată situației de fapt și scopului urmărit de legea penală.

De asemenea, se mai arată că nu este necesară o supraveghere a sa, întrucât nu prezintă pericol social, așa cum a reținut chiar instanța de fond, putând fi aplicată măsura suspendării condiționate a executării pedepsei.

Se solicită, totodată, să se constate că în speță nu sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de disp. art. 118 alin. (2) C. pen. pentru a putea fi admisă cererea de confiscare extinsă, din probatoriul administrat în cauză neputându-se stabili că bunurile provin din activități infracționale și, pe de altă parte, deși instanța de judecată nu a fost sesizată cu judecarea unor activități infracționale, aceasta poate să constate că persoana condamnată a săvârșit astfel de activități și să dispună confiscarea bunurilor care provin din aceasta. Inculpatul mai critică sentința apelată și prin prisma faptului că instanța de fond nu a analizat o altă condiție necesară pentru a putea fi dispusă măsura confiscării extinse, respectiv prin dispunerea măsurii de siguranță să fie înlăturată o stare de pericol și să se preîntâmpine săvârșirea de noi fapte prevăzute de legea penală, în caz contrar acțiunea nemaiputând fi considerată măsură de siguranță.

Prin Decizia penală nr. 182/A din 26 septembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 106/PI din 21 martie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat în apel.

Analizând legalitatea și temeinicia sentinței penale apelate din prisma motivelor de apel precum și din oficiu conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., instanța de apel a apreciat că sentința penală apelată este legală și temeinică, în deplină concordanță cu starea de fapt, ansamblul probator administrat în cauză și dispozițiile legale aplicabile.

Primul motiv de apel al inculpatului se referă la solicitarea inculpatului de revenire asupra declarației de recunoaștere formulată în cursul procesului penal, deoarece inculpatul nu a avut reprezentarea declarației date și în subsidiar de reindividualizare judiciară a pedepsei aplicată acestuia.

La termenul de judecată din 17 septembrie 2012, instanța de fond, luând act de prezența inculpatului apelant A. asistat de apărătorii aleși M. și N. a făcut o prezentare succintă a actului de sesizare, a adus inculpatului la cunoștință învinuirea și încadrarea juridică, precum și dreptul de a da declarații sau a-și rezerva dreptul la tăcere. Așa cum rezultă din încheierea de ședință la care s-a făcut referire - fila 81 dosar fond - după ce inculpatului i s-au adus la cunoștință drepturile și obligațiile procesuale, acesta a arătat că dorește să beneficieze de procedura simplificată a recunoașterii vinovăției reglementată de art. 3201 C. proc. pen. Declarația inculpatului, în sensul recunoașterii acuzațiilor aduse și solicitarea judecării cauzei pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, aflându-se la fila 65 dosar fond.

Este de observat că, dacă după ascultarea inculpatului, instanța admite cererea de judecare potrivit procedurii prevăzute de art. 3201 C. proc. pen., după acest moment inculpatul nu mai poate renunța pe parcursul procesului penal asupra opțiunii sale de a fi judecat potrivit procedurii simplificate (în cazurile în care legiuitorul a dorit sa prevadă o asemenea posibilitatea de revenire a prevăzut-o în mod expres). Printr-o Decizie pronunțată în 19 iunie 2012, cu nr. 2138, Înalta Curte de Casație a reținut că: „în calea de atac, dispozițiile art. 3201 C. proc. pen. nu prevăd posibilitatea revenirii inculpatului asupra manifestării de voință privind judecata potrivit procedurii simplificate, după momentul când el a fost întrebat asupra acestui aspect, și că, revenirea lui asupra manifestării de voință în fața instanței de apel nu mai este posibilă”. Este adevărat că decizia citată se referă la situația recunoașterii vinovăției în calea de atac, însă pentru aceleași rațiuni, inculpatul nu poate reveni nici asupra declarației date în acest sens în fața primei instanțe.

Instanța de apel a apreciat că un atare consimțământ poate fi înlăturat numai dacă se dovedește că a fost luat prin constrângere, fie ea chiar morală, însă în cazul de față nu se poate susține că inculpatul, fost inspector vamal, exercitând o funcție publică, ar fi putut să accepte această recunoaștere datorită promisiunilor avocaților și procurorului că va primi o pedeapsă cu suspendare din moment ce acesta are, sau ar fi trebuit să aibă suficiente cunoștințe juridice în temeiul cărora cunoștea că pedeapsa și modul de individualizare a executării sunt fixate de instanța de judecată urmare a aplicării criteriilor generale de individualizare a pedepsei prevăzut de art. 72 C. pen. Mai mult, consimțământul inculpatul a fost exprimat în prezența celor doi apărători aleși care se presupune că i-au explicat clientului semnificația juridică a unei asemenea recunoașteri, precum și consecințele juridice relativ inclusiv la caracterul irevocabil al acesteia, aceasta fiind și poziția procesuală exprimată de inculpat în cursul urmăririi penale. Astfel, o dată cu prezentarea materialului de urmărire penală la data de 25 iulie 2012-fila 185 dosar urmărire penală, procurorul a procedat la audierea inculpatului, care a înțeles să recunoască acuzațiile aduse, făcând precizarea că nu își amintește ce a făcut cu suma de 400 euro pe care a primit-o de la denunțător - fila 184 dosar urmărire penală. Instanța de apel apreciază că, după ce inculpatul a luat cunoștință de actele de urmărire penală îndeplinite în cauză, consultându-se cu apărătorii aleși, a înțeles să uzeze de dispozițiile art. 3201 C. proc. pen., fiind o conduită procesuală aleasă în deplină cunoștință de cauză, liber consimțită și care reflectă acceptarea acuzațiilor formulate prin actul de sesizare al instanței.

În ceea ce privește cuantumul pedepsei aplicată inculpatului apelant și modalitatea de individualizare judiciară a acesteia, instanța de apel apreciază că acestea sunt corect stabilite. În conformitate cu dispozițiile art. 72 C. pen., la stabilirea și aplicarea pedepsei se ține seama de dispozițiile părții generale a C. pen., de limitele speciale de pedeapsă, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana inculpatului și de împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală. Atingerea dublului scop preventiv și educativ al pedepsei este condiționată de caracterul adecvat al acesteia, de asigurarea unei reale evaluări între gravitatea faptei, periculozitatea socială a autorului pe de o parte și durata sancțiunii și natura sa pe de altă parte. Criteriile generale de individualizare a pedepselor sunt expres prevăzute de legiuitor în dispozițiile art. 72 C. pen. și orice abatere de la judicioasa lor utilizare în procesul de stabilire și aplicare a pedepsei presupune analizarea obiectivă a probelor de la dosar care duc la aplicarea acestora.

Potrivit dispozițiilor art. 52 C. pen. pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului; scopul acesteia fiind prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, formarea unei atitudini corecte față de muncă, față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială. Atingerea dublului scop preventiv și educativ al pedepsei este condiționată de caracterul adecvat al acesteia, de asigurarea unei reale evaluări între gravitatea faptei, periculozitatea socială a autorului pe de o parte și durata sancțiunii și natura sa pe de altă parte. Instanța de apel reține și că pentru a conduce la atingerea scopului prevăzut de legiuitor, pedeapsa trebuie să fie adecvată particularităților fiecărui individ și rațională, să fie adecvată și proporțională cu gravitatea faptelor comise. Infracțiunea de luare de mită aduce atingere unei importante valori ocrotite de legea penală, respectiv relațiilor de serviciu care presupune îndeplinirea cu probitate de către funcționarii publici a îndatoririlor de serviciu, cu impact social deosebit, iar asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societății, ar întreține climatul infracțional și ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii, ar echivala cu încurajarea tacită a acestora și a altora la săvârșirea unor fapte similare și cu scăderea încrederii populației în capacitatea de ripostă a justiției și protecție a statului.

Individualizarea judiciară a pedepsei nu se face în mod arbitrar, de către instanța de judecată, ci ținând cont de normele prevăzute în C. pen. care stabilește anumite criterii de individualizare expres reglementate de art. 72 C. pen., printre acestea enumerându-se și personalitatea inculpatului și împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală. În literatura juridică s-a precizat că acest criteriu de individualizare a pedepsei privește un complex de date referitoare la situația sau calitatea infractorului (capacitatea psihofizică, vârsta, ocupația, nivel cultural, antecedente penale, conduita după săvârșirea faptei), criteriu care reflectă cerința ca sancțiunea penală, ca reacție împotriva răului pricinuit prin săvârșirea unei infracțiuni să fie proporțională cu particularitățile făptuitorului împotriva căruia se aplică fundamentându-se prin urmare ideea de personalizare a pedepsei, adică a fixării pedepsei concrete, în raport, cu particularitățile persoanei infractorului amplu cunoscute. Suspendarea condiționată a executării pedepsei, ca mijloc de individualizare judiciară a pedepsei poate fi acordată de către instanță dacă se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea acesteia în regim privativ de libertate, iar din datele care caracterizează persoana inculpatului nu se poate desprinde o asemenea concluzia luând în considerare că acesta, în exercitarea funcției publice a nesocotit respectarea și îndeplinirea întocmai a îndatoririlor de serviciu folosindu-se de funcția de inspector vamal și locul de muncă - Aeroportul Internațional Timișoara pentru a comite activități ilicite incompatibile cu statutul de funcționar public, impunându-se instituirea unor măsuri suplimentare de supraveghere a comportamentului inculpatului apelant pentru a preîntâmpina comiterea pe viitor a altor infracțiuni.

S-a mai solicitat, în motivele de apel formulate de inculpatul apelant, reținerea circumstanțelor atenuante, dar instanța de apel apreciază că nu se impune acest lucru. Recunoașterea circumstanțelor atenuante este atributul exclusiv al instanței de judecată, aprecierea unor împrejurări de natura celor de mai sus fiind în mod necesar raportată la gradul de pericol social concret al faptei comise, la urmările produse și la împrejurările comiterii faptei, iar constatarea uneia sau mai multor împrejurări dintre cele enumerate de art. 74 C. pen. nu justifică, prin ea însăși considerarea lor ca circumstanțe atenuante care să ducă la reducerea sau schimbarea genului pedepsei. În speța de față, instanța de fond nu a conferit valențe de circumstanțe atenuante împrejurărilor legate de vârsta inculpatului, de cuantumul relativ mic al prejudiciului, de funcția inculpatului, demisia sa din cadrul Autorității Naționale a Vămilor - Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Timișoara după începerea procesului penal, gradul de instruire profesională cât și de disponibilitatea acestuia în recuperarea prejudiciului, care ar putea fi regăsite printre cauzele la care se referă art. 74 alin. (2) C. pen.

Trecând la o analiză punctuală a elementelor enumerate mai sus, cât și a celor care se desprind din dosarul cauzei, se constată că niciunul din acestea nu pot justifica acordarea de circumstanțe atenuante, fiind lipsită de semnificație - în procesul individualizării pedepsei - în raport de condițiile și modul în care fapta a fost comisă și implicit de pericolul social al acesteia. Astfel, este lipsită de semnificație susținerea apărării potrivit cu care inculpatul nu a avut nici abatere și nu are antecedente penale, deoarece lisa antecedentelor penale era o condiție pentru ocuparea funcției publice de inspector vamal, existența acestora fiind un temei pentru încetarea raporturilor de muncă. În procesul de individualizare judiciară a pedepsei s-a avut în vedere natura infracțiunii comise - fiind în prezența unei infracțiuni în legătură cu atribuțiile de serviciu ale inculpatului care au fost încălcate, acesta fiind preocupat în a derula activități ilicite, promițând chiar denunțătorului că, în momentul în care persoana care ocupa funcția de șef al Biroului vamal Aeroport va fi schimbată din funcție, la presiunea inculpatului, acesta nu va mai avea nici problemă cu introducerea în țară a unor bunuri pentru care trebuia plătite taxe vamale și de care poate fi scutit, prin plata unor comisioane cu titlu de mită către inculpat, aspect ce rezultă din transcrierea convorbirii telefonice purtate între inculpat și denunțător - fila 12 din actul de sesizare al instanței de judecată. Mai mult, din cuprinsul notelor de redare a convorbirilor telefonice purtate între cei doi, însuți inculpatul vorbea despre” corectitudinea” lui în derularea afacerilor ce țineau de ajutorul dat persoanelor care aveau probleme vamale, fiind vorba evident despre disponibilitatea sa declarată de a-și încălca în mod consecvent îndatoririle de serviciu pentru obținerea în mod ilicit de sume de bani.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel al inculpatului, referitor la confiscarea extinsă a averii inițiată de Direcția Națională Anticorupție și în temeiul căreia instanța a dispus, raportat la prevederile art. 1182 lit. p) și alin. (2) C. pen., confiscarea sumei de 19.545 euro, instanța de apel apreciază că în mod corect au fost aplicate dispozițiile legale introduse prin Legea nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea C. pen., fiind în prezența unei măsuri de siguranță ce constă în trecerea în patrimoniul statului a unor bunuri în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, art. 1182 C. pen., reprezentând transpunerea în dreptul intern a Deciziei Cadru nr. 205/2012/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, instrumentelor și bunurilor având legătură cu infracțiunea. Pentru a se dispune confiscarea extinsă, se cer a fi îndeplinite anumite condiții: să intervină o condamnare a făptuitorului pentru comiterea unei infracțiuni de o anumită gravitate, gravitate examinată prin prisma a două criterii: respectiv pedeapsa prevăzută de lege să fie închisoarea de 4 ani sau mai mare, iar infracțiunea ce face obiectul condamnării să se regăsească pe lista limitativă a infracțiunilor reglementată de art. 1182 C. pen., fapta să fie susceptibilă de a procura un folos material, condiție ce rezultă din cerința prevăzută de art. 3 parag. 1 al deciziei J.A.I., iar făptuitorul să nu poată face dovada legitimității dobândirii bunului.

Dacă în ceea ce privește prima condiție a condamnării inculpatului apelant nu se cer lămuriri suplimentare, întrucât nu există nicio dispoziție legală care să interzică instanței de judecată ca, odată cu condamnarea inculpatului pentru săvârșirea unora din infracțiunile enumerate de art. 1182 C. pen., să aplice și măsura de siguranță a confiscării extinse a averii, instanța de apel apreciază că, raportat la motivele de apel formulate de către inculpat prin care s-a încercat dovedirea caracterului licit al bunurilor inculpatului, se impun anumite precizări. Condiția procurării unui folos material presupune un element obiectiv, respectiv acela că valoarea bunurilor dobândite de inculpat într-un anumit interval de timp, să depășească în mod vădit veniturile obținute de acesta în mod licit, precum și un element subiectiv, respectiv convingerea instanței că bunurile respectiv provin din activități de natura celora care au determinat pronunțarea hotărârii de condamnare.

În vederea stabilirii caracterului licit sau ilicit a bunurilor dobândite de către inculpat în intervalul de timp de 5 ani anterior momentului sesizării instanței, au fost depuse la dosar o serie de documente scrise, respectiv adrese emițând de la Administrația Finanțelor Timișoara, contracte de vânzare cumpărare, extrase de cont, fișe fiscale, din analiza cărora instanța de apel însușește punctul de vedere al instanței de fond în ceea ce privește imposibilitatea dovedirii de către inculpat a faptului că suma de 19.545 euro provine din derularea unor activități licite și nu ca urmare a comiterii unor fapte de natura celor pentru care a intervenit hotărârea de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, faptă recunoscută de către inculpat. În același timp expertiza contabilă întocmită în cauză elucidează natura juridică a sumelor de bani pe care inculpatul le-a rulat în perioada de referință, oferind răspunsuri cu privire la cheltuielile efectuate pentru fiecare lucrare reclamată.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1806 din 29 martie 2000 încheiat la B.N.P., O., inculpatul a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului arabil intravilan în suprafață de 720 mp înscris în C.F. Urseni, situat administrativ în Timișoara, jud. Timiș, pe acesta edificându-și casa familială în regim P + E. Raportul de expertiză întocmit în cauză împreună cu restul probelor scrise administrate, respectiv autorizația de construcție, chitanțe, a stabilit că inculpatul a finalizat imobilul în discuție în cursul anului 2008, astfel încât suma de 50.000 euro rezultată din vânzarea unui ha de teren situat în Sânandrei în cursul lunii ianuarie 2007 nu putea fi destinată finalizării locuinței, așa cum s-a încercat a se dovedi. În declarația luată inculpatului la data de 14 noiembrie 2012, acesta a arătat că suma de 50.000 euro a folosit-o pentru finisaje, respectiv gresie, faianță, mobilier, iar contractul încheiat între familia inculpatului și U.P.C. în cursul lunii decembrie 2007 tinde la dovedirea mutării în imobil începând cu acea lună. Prin urmare, dacă în decembrie 2007 casa din Timișoara a fost finalizată și locuibilă, având sistem propriu de alimentare cu apă, sistem propriu de încălzire, se deduce că această sumă a fost integral cheltuită în decembrie 2012, mare parte din bani fiind cheltuiți. Această din urmă concluzie se desprinde din luarea în calcul a declarației soției inculpatului care arată că din suma de 50.000 euro, doar suma de 3.000 euro a fost destinată achiziționată unui teren în localitatea Sânandrei, restul fiind investiți în casa la care s-a făcut referire mai sus. Instanța de apel își însușește punctul de vedere al instanței de fond în ceea ce privește nedepunerea de către inculpatul A. a documentelor justificative referitoare la plata lucrărilor de finalizare a imobilului construit.

Cu privire la autoturismul achiziționat cu suma de 47.875,28 lei, evidențiat în factura din 18 decembrie 2010 și cu chitanța din 18 decembrie 2010, instanța de apel va înlătura susținerile inculpatului în sensul că acest autoturism nu a fost achiziționat în cursul anului 2010 ci în cursul anului 2011, având în vedere poziția oscilantă a inculpatului referitor la acest bun despre care inițial a afirmat că a fost achitat de către administratorul societății vânzătoare pe care îl cunoștea și care s-a oferit să îl plătească în locul inculpatului la momentul încheierii formalităților scrise, pentru ca ulterior, despre același bun, respectiv autoturism, să afirme inculpatul că a fost achitat de el societății vânzătoare în cursul anului 2011. Instanța de apel apreciază că data achiziționării autoturismului în discuție este data ce emană de pe facturile și chitanțele aflate la dosarul cauzei în condițiile în care societatea vânzătoare a înregistrat operațiunea financiară în contabilitatea firmei, evident că a primit și prețul stipulat în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în cauză.

În ceea ce privește suma de 10.000 lei despre care s-a susținut că a fost primită anul în perioada 2009-2011 de soția inculpatului de la mama inculpatului, instanța de apel apreciază corect raționamentul instanței de fond care a condus la neincluderea acestei sume de bani nici la capitolul active și nici la capitolul pasiv al patrimoniului inculpatului, în lipsa dovezilor scrise referitoare la presupusa donație. Mai mult, este greu de crezut că soția inculpatului a primit o sumă de bani de la mama inculpatului care era îndreptățită să își gratuleze propriul fiu mai degrabă decât nora, nefăcându-se dovada unei stări de nevoie în care să se fi aflat aceasta, sau unor relații extrem de apropiate care să justifice susținerile inculpatului.

Instanța de apel a luat în calcul la analizarea cheltuielilor efectuate de către familia inculpatului, raportat la veniturile de care aceasta dispunea, a variantei redate în suplimentul raportului de expertiză și care a stabilit că la sfârșitul anului 2007 veniturile sunt mai mari decât bunurile cheltuite cu 2.935 lei (820 euro); la sfârșitul anului 2008 bunurile și cheltuielile sunt mai mari decât veniturile cu 5.757 lei (1.445 euro); la sfârșitul anului 2009 bunurile și cheltuielile sunt mai mari decât veniturile cu 11.538 lei (2.720 euro); la sfârșitul anului 2010 bunurile și cheltuielile sunt mai mari decât veniturile cu 65.971 lei (15.380 euro); la sfârșitul anului 2011 veniturile sunt mai mari decât bunurile și cheltuielile cu 189.971 lei (43.980 euro); la iulie 2012 veniturile sunt mai mari decât bunurile și cheltuielile cu 193.117 lei (42.300 euro).

În mod corect a apreciat instanța de fond că la sfârșitul anului 2011 și la sfârșitul perioadei analizate, respectiv iulie 2012, veniturile inculpatului și familiei nu au fost mai mari decât cheltuielile, întrucât suma de 36.800 euro găsită la domiciliul inculpatului la efectuarea percheziției domiciliare, nu poate sta la întregirea minusurilor din anii anteriori, în lipsa unor documente care să confirme existența unor datorii ale inculpatului. Așa cum rezultă din actele dosarului, inculpatul a vândut un apartament situat în Timișoara la data de 09 septembrie 2011 cu suma de 55.000 euro, sumă reportată în anul 2012, astfel că o parte din aceasta s-a regăsit cu ocazia percheziției domiciliare.

Referitor la convingerea instanței că suma de bani suspusă confiscării provine din activități de natura celor care au determinat pronunțarea hotărârii de condamnare, se impune precizarea că nu este vorba despre activități din care să provină bunurile supuse confiscării extinse și care să stea la baza hotărârii de condamnare, ci sunt de natura acestora. Spre deosebire de măsura de siguranță a confiscării speciale care ar fi intervenit în situația echivalenții activităților, nu se poate solicita existența unei legături de cauzalitate între bunurile supuse confiscării extinse și infracțiunea pentru care s-a dispus condamnarea (acestea nefiind obiectul, produsul sau instrumentul infracțiunii), iar proveniența licită a bunurilor se prezumă relativ (în baza disproporției dintre venituri și bunuri deținute precum și alte indici temeinice ce rezultă din cauză). Instanța de apel are în vedere preocuparea constantă a inculpatului spre mărirea patrimoniului prin încălcarea îndatoririlor de serviciu, asigurând protecție persoanelor care intrau în raporturi de serviciu cu unitatea la care acesta lucra, respectiv Aeroportul Internațional Timișoara și care, era dispus să-și negocieze funcția deținută, respectiv inspector vamal, pentru a aduce la îndeplinire a promisiunilor făcute agenților economici. Edificatoare în acest sens sunt notele de redare a convorbirilor telefonice dintre denunțător și inculpat, referitoare la dorința inculpatului de a deveni șef al Biroului vamal, calitate din care, în schimbul unor avantaje materiale, putea interveni în înlesnirea efectuării operațiunilor vamale agenților economici sau persoanelor fizice.

Împotriva acestei decizii, a declarat, în termen legal, recurs inculpatul A., fără a arăta în scris motivele, la data de 2 octombrie 2013, ce a fost înregistrat prin Registratura Generală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub nr. x din 25 octombrie 2013, fiind stabilit termen în mod aleatoriu la 6 martie 2014, Completul 9.

La termenul de judecată de la 6 martie 2014, Înalta Curte, conform dispozițiilor art. 357 alin. (1) raportat la art. 356 alin. (3) C. proc. pen., constatând întemeiată cererea de amânare formulată de către recurentul inculpat A., pentru a-i da posibilitatea să-și angajeze apărător și să-și pregătească apărarea, cauza fiind la primul termen de judecată a amânat cauza la termenul de judecată de la 17 aprilie 2014, așa cum rezultă din încheierea de la termenul menționat, aflat la fila 23 dosarul Înaltei Curți.

La Dosarul cauzei au fost primite și depuse motivele de recurs ale inculpatului A. la data de 11 aprilie 2014, primite prin fax, fiind primite și în original și înregistrate prin Registratura Generală a Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. x din 14 aprilie 2014, aflate în trei exemplare la filele 25-54 dosarul Înaltei Curți.

În motivele de recurs depuse recurentul inculpat A. prin apărător ales a solicitat admiterea recursului, casarea Deciziei penale nr. 182 din 26 septembrie 2013 și rejudecând să se dispună achitarea sa în temeiul art. 11 alin. (2) lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, să se respingă cererea de confiscare extinsă formulată în temeiul art. 1182 C. pen. (1969), ca nefondată.

Decizia pronunțată este criticată pentru cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 12 teza I și pct. 172 C. proc. pen. (1968).

În ceea ce privește primul motiv de recurs s-a apreciat că în mod greșit a reținut instanța de apel că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită, reținând în acest sens că activitatea ilicită de pretindere în data de 20 iunie 2012 și primirea prin intermediar a sumei de 400 euro, cu scopul îndeplinirii cu celeritate a atribuțiilor privind efectuarea formalităților de import, marfa este dovedită prin probatoriul administrat în cauză.

De asemenea, instanța de apel a reținut că este demonstrată și activitatea ilicită de pretindere a sumei de 100 euro la data de 9 iulie 2012, suma care urma să fie achitată după efectuarea formalităților de vămuire privind al doilea transport.

Așa cum s-a arătat și în fața instanței de apel, s-a apreciat că în speța de față nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de luarea de mită.

Potrivit dispozițiilor art. 254 C. pen. (1969) constituie infracțiunea de luare de mită „fapta funcționarului care, direct sau indirect, primește bani sau alte foloase care nu se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri”.

Din punct de vedere al laturii obiective, elementul material al infracțiunii de luare de mită poate consta într-o acțiune - pretinderea sau primirea unor astfel de foloase ce nu se cuvin făptuitorului, ori în acceptarea promisiunii unor astfel de foloase, sau inacțiune - nerespingerea de către acesta a unei promisiuni.

A pretinde ceva înseamnă a cere ceva, a formula o pretenție, în această modalitate, inițiativa aparținând făptuitorului. A primi ceva înseamnă a prelua ceva, a lua ceva în posesie. În această ipoteză, inițiativa aparține mituitorului, iar primirea nu este de conceput fără un act de remitere efectuat de acesta.

Raportat la speța de față, în mod greșit au apreciat instanțele de fond că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită în modalitatea pretinderii și primirii. Astfel, prima instanță a pronunțat această soluție pornind de la declarațiile denunțătorului B. și G. Așa cum a învederat și instanței de apel, la analiza imparțialității și credibilității declarațiilor martorilor B. și G., trebuie avută în vedere, atât calitatea de care aceștia au avut-o în prezenta cauză, cât și raporturile existente între aceștia și inculpat.

Astfel, martorul B. a fost cercetat în legătură cu săvârșirea infracțiunii de dare de mită, iar martorul G. a fost cercetat pentru complicitate la infracțiunea de luare de mită.

În aprecierea declarațiilor peroanelor audiate în calitate de martori se ține cont de mai multe elemente, printre care: împrejurări referitoare la persoana acestora, starea morală, raporturile acestora și cu părțile din proces, sursa din care provine mărturia, modul în care a avut loc perceperea faptelor și a împrejurărilor de fapt. Or, raportat la calitatea acestor doi martori, aceștia aveau tot interesul să dovedească faptul că recurentul inculpat a pretins și a primit suma de 400 euro, având în vedere că aceștia erau cercetați penal în legătură cu săvârșirea infracțiunii de dare de mită și respectiv complicitate la luare de mită, pentru a beneficia de cauzele de nepedepsire.

Pe lângă cele două persoane au mai fost audiați tot în calitate de martori și numiții H. și F., făcând referire concrete la unele aspecte din conținutul declarațiilor acestora.

După cum se poate observa, declarațiile acestor doi martori nu au confirmat faptul că recurentul inculpat ar fi pretins și primit vreo sumă de bani pentru a-și îndeplini „cu celeritate atribuțiile de serviciu privind controlul vamal al unor mărfuri importate de societatea reprezentată de denunțător și pentru a asigura reprezentantului societății posibilitatea de valorificare rapidă pe piața internă a acestora.”

S-a arătat că martorul F. doar presupunea că recurentul inculpat ar fi primit vreo sumă de bani. Or, simplele presupuneri, bănuieli, care nu sunt susținute de probe, nu pot constitui temei al condamnării unei persoane, raportat la principiul prezumției de nevinovăție.

O soluție de condamnare se poate pronunța doar în cazul în care exista probe certe de vinovăție împotriva unei peroane. S-a făcu trimitere în acest context la prevederile art. 6 § 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia „orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.”

Față de aceste aspecte, s-a apreciat că în mod greșit a apreciat instanța d apel că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită.

Al doilea motiv de recurs se referă la nelegalitatea deciziei penale recurate sub aspectul motivului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. - hotărârea este contrară legii sau prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii, prin prisma următoarelor aspecte:

Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de apel invocate, fiind invocat art. 378 alin. (3) C. proc. pen., recurentul arătând că a solicitat, în principal achitarea pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, or, analizând, atât considerentele, cât și dispozitivul deciziei atacate, se observă ca instanța de apel nu a analizat, respectiv nu s-a pronunțat asupra acestui motiv de apel.

Instanța de apel nu a realizat o examinare proprie a cauzei, menționând art. 383 alin. (1) C. proc. pen.

Prin decizia pronunțată, instanța de apel nu a efectuat o examinare proprie a cauzei, decizia pronunțată fiind în esență o reiterare a sentinței primei instanțe.

Instanța de apel nu a adus o argumentare proprie a soluției adoptate, aspect care echivalează cu nemotivarea hotărârii. (invocă Decizia penală nr. 4222 din 25 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Chiar dacă acest motiv de casare a fost abrogat prin Legea nr. 2/2013, s-a apreciat că decizia instanței de apel este susceptibilă de casare prin prisma motivului prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., prin nemotivarea deciziei încălcându-se, atât prevederile art. 383 alin. (1) C. proc. pen., cât și prevederile art. 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil, (cauza Boldea c. România).

Cu privire la cererea de judecare a cauzei conform procedurii simplificate prevăzută de dispozițiile art. 3201 C. proc. pen.

În fața primei instanțe de judecată, deși inițial recurentul inculpat a dat o declarație de recunoaștere a faptelor, astfel cum au fost reținute în actul de sesizare, cu ocazia ultimului cuvânt, a relatat instanței de judecată că nu sunt probe din care să rezulte cu certitudine vinovăția recurentului și că a solicitat să fie analizate declarațiile martorilor.

Cu ocazia deliberării, prima instanță nu a ținut cont de schimbarea atitudinii procesuale a recurentului și la soluționarea cauzei, a făcut aplicarea dispozițiilor art. 3201 C. proc. pen.

În fața instanței de apel a învederat faptul că nu mai dorește aplicarea procedurii simplificate prevăzută de dispozițiile art. 3201 C. proc. pen., întrucât în prima instanță nu a beneficiat de o apărare efectivă și a uzat de dispozițiile art. 3201 C. proc. pen. fără să înțeleagă consecințele aplicării acestei proceduri.

S-a apreciat că atât sentința primei instanțe, cât și decizia instanței de apel ca fiind nelegale sub acest aspect. Raportat la atitudinea procesuală de nerecunoaștere a faptelor manifestată cu ocazia ultimului cuvânt în fața primei instanțe de judecată, aceasta trebuind să respingă cererea privind judecarea cererii în procedura simplificată. (a invocat Decizia nr. 2138 din 19 iunie 2012).

Nelegalitatea sentinței și a deciziei sub aspectul soluției de admitere a cererii de confiscare extinsă.

Recurentul inculpat prin apărător a invocat dispozițiile Legii nr. 63/2012, Decizia-Cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătura cu infracțiunea, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 15 martie 2005”.

Prin urmare, în speță pentru a se da eficiență dispozițiilor art. 1181 C. pen. era necesar ca Parchetul, pe baza unor probe certe „fapte specifice” (care să convingă instanța de judecată) să facă dovada faptului că valoarea bunurilor dobândite de către inculpat este disproporționată în raport cu veniturile legale și că bunurile confiscate sunt rezultatul unor activități infracționale specifice.

Se solicită instanței de recurs să constate faptul că în mod greșit, atât Tribunalul Timiș, cât și Curtea de Apel Timișoara, au considerat că suma de 19.545 euro ar reprezenta un „venit ilicit” al inculpatului înlăturând concluziile raportului de expertiză pe următorul considerent „deși expertul reține că la sfârșitul anului 2011 și la sfârșitul perioadei analizate, respectiv iulie 2012 veniturile inculpatului și familiei sale au fost mai mari decât cheltuielile, instanța nu va reține aceste sume la calculul total (…). Din contractul d vânzare-cumpărare depus la dosar rezultă că inculpatul a vândut apartamentul situat în Timișoara, cu suma de 55.000 euro în data de 09 septembrie 2011, deci la sfârșitul anului 2011, iar această sumă s-a reportat în 2012, parte din ea regăsindu-se în casa la data de 20 iulie 2012 (…). Pornind de la aceste constatări instanța remarca faptul că această sumă nu poate sta la baza întregii minusurilor din anii anteriori cu, atât mai mult cu cât inculpatul nu a depus vreun înscris care să probeze că ar fi achitate datorii vechi, singura situație în care ar fi admisibilă cumularea.”

Analizând dispozițiile legale care reglementează confiscarea extinsă se poate observa faptul că textul de lege nu a menționat să se ia în considerare disproporția - valoare bunuri venituri cheltuieli pe fiecare an în parte - ci legiuitorul vorbește despre valoarea totală a bunurilor dobândite de persoana condamnată care depășesc în mod vădit veniturile obținute de acesta în mod licit.

Prin urmare, astfel cum rezulta din raportul de expertiză contabilă efectuat în cauza se poate observa faptul că veniturile obținute în mod licit (suma de bani de 55.000 euro este dovedită cu contractul de vânzare-cumpărare, deci obținută în mod licit) de către inculpat depășesc valoarea bunurilor dobândite.

În al doilea rând, sub aspect probator, instanța de recurs este rugată să observe că în fața instanțelor de fond recurentul inculpat a formulat o cerere în probatorii prin care a solicitat încuviințarea probei testimoniale cu martorii P. pentru a dovedi că în anul 2010 a beneficiat de un împrumut de la acesta cu care a plătit autoturismul, suma fiind restituită abia în anul 2011, respectiv cu martorul L., pentru a dovedi aspectele legate de darul manual primit de către recurent în perioada 2008-2011.

Instanța de judecată a respins cererea în probațiune cu motivarea că această cerere „nu a fost solicitată anterior momentului efectuării raportului de expertiză, când au fost administrate de instanța în scopul de a se pune la dispoziția expertului datele necesare pentru efectuarea calculelor”.

S-a apreciat că respingerea probelor solicitate cu această motivare contravine dispozițiilor art. 67 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora „cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsă, dacă proba este concludentă și utilă.”

Potrivit dispozițiilor art. 67 alin. (2) C. proc. pen., instanța de judecată nu poate respinge proba solicitată decât dacă nu este concludentă și utilă cauzei, în niciun caz pe motiv ca aceasta nu a fost solicitată anterior momentului efectuării raportului de expertiză.

Așa cum s-a arătat și prin motivele de apel, din motivarea soluției de respingere a probelor solicitate, a reieșit că prima instanță a recunoscut indirect că aceste cheltuieli ar fi trebuit să fie menționate în raportul de expertiză efectuat în cauză, doar că datele nu au fost puse la dispoziția expertului anterior „efectuării calculelor”.

S-a apreciat că proba cu martori era concludentă și utilă soluționării cauzei. Administrarea era necesară tocmai pentru a lămuri instanța de judecată cu privire la valoarea bunurilor dobândite, respectiv veniturile și cheltuielile realizate de către recurent în perioada 2010-2011.

Procedând în acest mod, instanța de apel nu a verificat apărările recurentului, prin respingerea probelor solicitate, încălcându-se astfel implicit dreptul la apărare al recurentului.

Față de toate aspectele mai sus invocate, recurentul inculpat A. prin apărător a solicitat ca prin decizia penală ce se va pronunța să se admită recursul, casarea Deciziei penale nr. 182/A din 26 septembrie 2013 și rejudecând să se dispună achitarea recurentului în temeiul art. 11 alin. (2) lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, respingerea cererii de confiscare extinsă formulată în temeiul art. 1182 C. pen. (1969), ca nefondată.

În concluziile orale, în dezbateri, apărătorul recurentului inculpat a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei pronunțată de instanța de apel și achitarea inc. pentru inf. de luare de mită și respingerea cererii de confiscare ca nefondată.

A invocat cazurile de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 12 teza I și pct. 172 C. proc. pen.

A susținut că nu s-a făcut dovada laturii obiective a inf. de luare de mită, respectiv în ceea ce privește pretinderea.

Înalta Curte a adus la cunoștința apărătorului inc. că acestuia i-au fost reținute disp. art. 3201 C. proc. pen., acesta recunoscând în integralitate fapta, astfel încât motivele de recurs trebuie să se raporteze la poziția procesuală a inculpatului.

Apărătorul inc. a arătat că în fața instanței de apel acesta și-a retractat cererea respectivă.

Înalta Curte aduce la cunoștința apărătorului inculpatului că normele procedural penale nu prevăd o modalitate prin care inculpatului are posibilitatea să revină la situația anterioară respectiv să-și retracteze declarația de recunoaștere a faptelor prin prisma disp. art. 3201 C. proc. pen.

Apărătorul inc. a arătat că în fața instanței de fond cu ocazia ultimului cuvânt acesta a arătat că nu dorește aplicarea art. 3201 C. proc. pen. și că solicită administrarea de probe, motiv pentru care, în opinia sa trebuia să repună pe rol cauza și să se pronunțe cu privire la acest aspect.

În baza cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. a susținut că hotărârea instanței de apel este contrară legii prin aceea că nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de apel invocate de inculpat criticând hotărârea pentru greșita aplicare a legii.

A arătat că prin motivele de apel a solicitat achitarea inculpatului, motiv de apel asupra căruia instanța de apel nu s-a pronunțat, contrar art. 383 alin. (1) C. proc. pen., împrejurare care echivalează cu o nemotivare a hotărârii, făcând referire la practica Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Boldea contra României.

Referitor la cererea de confiscare extinsă a arătat că probele administrate la inst. de fond, respectiv rap de expertiză, ambele instanțe au considerat că suma de 19.545 de euro ar reprezenta un venit ilicit al inculpatului înlăturându-se concluziile rap. de expertiză, apreciind că s-a făcut o aplicare greșită a legii.

A mai criticat hotărârea instanței de apel ca nelegală în ceea ce privește faptul că inc. a solicitat încuviințarea probei testimoniale a martorilor P. și L.

Referitor la legea penală mai favorabilă a apreciat că este mai favorabilă legea penală veche și rap. la faptul că inc. i-au fost aplicate disp. art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., pedeapsa aplicată acestuia se încadrează pe limitele de pedeapsă care sunt corect stabilite pe legea veche.

Referitor la aplicarea legi penale mai favorabile privind pedeapsa complementară a solicitat ca în baza art. 12 alin. (1) din legea privind punerea în aplicare a noului C. pen., instanța să aplice și pedeapsa complementară în raport cu pedeapsa principală.

Privind modalitatea de executare a pedepsei respectiv executarea pedepsei sub supraveghere a arătat că este mai favorabilă legea penală anterioară.

Poziția reprezentantului Ministerului Public asupra recursului inculpatului și a recurentului inculpat din ultimul cuvânt au fost în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursul declarat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei instanței de apel, prin prisma motivelor de recurs invocate, ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 12 teza I și pct. 172 C. proc. pen., dar și aplicării legii penale mai favorabile, respectiv art. 5 C. pen. actual, Înalta Curte constată recursul declarat de recurentul inculpat ca fiind fondat numai pentru aplicarea legii penale mai favorabile în cauză, pentru considerentele ce se vor arăta.

Prin Legea nr. 2 din 1 februarie 2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. publicată în M. Of., Partea I nr. 89 din 12 februarie 2013 au fost aduse mai multe modificări a unor acte normative printre care și unor dispoziții ale C. proc. civ., printre acestea regăsindu-se și dispozițiile art. 3859, 38510 și 38510a, 38515 pct. 2 lit. c) și d.

În conținutul art. 3859 alin. (1) C. proc. pen., așa cum a fost modificat prin actul normativ invocat au fost reduse cazurile în care se poate face recurs, respectiv la pct. 1, 3, 4, 5, 6, 12, 13, 14, 15, 16, 172 C. proc. pen., fiind abrogate pct. 2, 7-11, 17, 171, 18-21 C. proc. pen.

În alin. (31) și (4) se statuează:”Cazurile prevăzute în alin. (1) pct. 1, 3-6, 13 și 14 se iau în considerare întotdeauna din oficiu, iar cel de la pct. 15 se ia în considerare din oficiu numai când a influențat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului. Când instanța ia în considerare motivele de casare din oficiu, este obligată să le pună în discuția părților.

În conținutul art. 38510 C. proc. pen., așa cum a fost modificat se prevede că:

„(1) Recursul trebuie să fie motivat.

(2) Motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanța de recurs cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată.

(21) În cazul în care nu sunt respectate condițiile prevăzute în alin. (1) și (2), instanța ia în considerare numai cazurile de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3), se iau în considerare din oficiu.

(3) Dispozițiile alineatelor precedente nu se aplică în cazul prevăzut în art. 3856 alin. (3), când recursul poate fi motivat și oral în ziua judecății.”

Din analiza cauzei, rezultă că recursul declarat de inculpatul A. a fost declarat în termenul legal la data de 2 octombrie, așa cum rezultă din ștampila de primire a acestuia la Curtea de Apel Timișoara (fila 3 dosarul Înaltei Curți), primul termen de judecată fiind stabilit aleatoriu la 6 martie 2014, însă motivele de recurs au fost trimise, de recurentul inculpat prin apărător, atât prin fax, la 11 aprilie 2014, cât și prin Registratura Generală a Înaltei Curți la 14 aprilie 2014, ulterior primului termen de judecată, fiind încălcate dispozițiile art. 38510 alin. (2) C. proc. pen., normă ce are caracter imperativ.

Față de conținutul dispozițiilor art. 38510 alin. (2)1 C. proc. pen., cazurile de casare invocate de către apărătorul recurentului inculpat, respectiv 3859 pct. 12 teza I și pct. 172 C. proc. pen. nu se regăsesc printre cele care pot fi luate în considerare din oficiu din art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. și anume pct. 1, 3-6, 13 și 14 întotdeauna din oficiu, iar cel de la pct. 15 se ia în considerare din oficiu numai când a influențat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului, așa că motivele de recurs formulate în scris și susținute oral nu vor fi analizate.

Împrejurarea că recurentul inculpat A. la primul termen de judecată de la 6 martie 2014 a solicitat termen pentru angajare apărător ales nu îl exonera pe recurentul inculpat de obligația legală cu caracter imperativ de a depune motivele de recurs formulate în scris personal până la termenul din 6 martie 2014, așa cum stipulează norma mai sus menționată.

Instanța de control judiciar va analiza recursul declarat de recurentul inculpat A. prin prisma dispozițiilor legii penale mai favorabile, în condițiile art. 5 C. pen. actual.

Înalta Curte constată că la momentul în care se judecă prezentul recurs a intrat în vigoare la 1 februarie 2014 N.C.P. ale cărui dispoziții se impune a fi analizate, în raport cu infracțiunea reținută în sarcina inculpatului A., față de dispozițiile art. 5 C. pen., referitoare la legea penală mai favorabilă până la judecarea definitivă a cauzei.

Legiuitorul a stipulat în conținutul art. 5 privind aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei „(1) În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile.”

Incidența efectivă a dispozițiilor art. 5 din N.C.P. impune ca succesiunea de legi penale să îndeplinească mai multe condiții și anume: succesiunea de legi penale să intervină între momentul comiterii faptei și momentul judecării definitive a infractorului; toate legile succesive să incrimineze fapta comisă; legile succesive incriminează sau sancționează diferit fapte comisă.

În condițiile concrete din prezenta cauză suntem în prezența unui caz de aplicare a legii penale mai favorabile, deoarece legea nouă modifică modul de sancționare a faptei, domeniul de aplicare al normei de incriminare, condițiile de tragere la răspundere penală.

Utilizând criteriul aprecierii in concreto pentru determinarea legii penale mai favorabile se vor examina următoarele aspecte:

- modificarea condițiilor de incriminare;

- modificarea condițiilor de tragere la răspundere penală;

- modificarea regimului sancționator.

Atunci când legile succesive prevăd pedepse diferite, determinarea legii penale mai favorabile se va face având în vedere mai întâi pedeapsa principală.

Dacă cele două legi prevăd pedepse din specii diferite, se va avea în vedere ierarhizarea legală a acestora, conform căreia amenda este mai favorabilă decât pedeapsa închisorii care este, la rândul ei, mai favorabilă decât detențiunea pe viață.

Totuși, și de această dată trebuie făcută o apreciere in concreto, ierarhizarea legală fiind doar orientativă.

Aceasta deoarece ar fi posibil ca o normă de incriminare dintr-o lege care prevede pedeapsa închisorii să fie mai favorabilă decât o lege care sancționează fapta doar cu amendă.

Atunci când legile succesive prevăd pedepse din aceeași specie se va avea în vedere durata sau cuantumul acestora.

Astfel, dacă pedepsele prevăzute de legile succesive au același minim special va fi mai favorabilă cea care prevede un maxim special mai redus, iar dacă au același maxim va fi mai favorabilă legea care prevede un minim mai redus, iar cealaltă un maxim mai redus, alegerea legii mai favorabile se va face tot in concreto, având în vedere pedeapsa spre care se orientează.

În situația în care instanța consideră că se impune a fi aplicată o pedeapsă orientată spre maxim, va fi mai favorabilă legea care are un maxim mai redus dacă, dimpotrivă, instanța apreciază că se poate aplica o pedeapsă orientată spre minimul special, va fi mai favorabilă legea care are minimul mai redus.

Dacă una dintre legile succesive prevede alternativ închisoarea și amenda, va fi mai favorabilă legea care prevede și amenda dacă instanța decide să aplice această pedeapsă.

În caz contrar, va fi mai favorabilă legea care prevede pedeapsa închisorii în limite mai reduse, indiferent dacă este cea prevăzută alternativ cu amenda sau este pedeapsa unică. În acest caz instanța se va orienta asupra pedepsei aplicabile potrivit fiecărei legi în parte, iar apoi, comparând pedepsele pe care le-a ales va determina legea mai favorabilă.

În ipoteza în care legile succesive prevăd aceleași limite pentru pedeapsa principală vor fi avute în vedere alte elemente.

Astfel, va fi mai favorabilă legea care nu prevede pedepse complementare sau cea potrivit căreia aceste pedepse sunt mai reduse ca durată. Chiar dacă limitele pedepsei au rămas aceleași în legile succesive, este mai favorabilă legea care prevede cauze de reducerea pedepsei sau cauze de nepedepsire în măsura în care acestea sunt aplicabile în situația concretă dedusă judecății.

De asemenea, se va avea în vedere posibilitatea acordării suspendării condiționate și durata termenului de încercare al acesteia, posibilitatea liberării condiționate, condițiile în care intervine reabilitarea etc.

În orice caz, determinarea legii penale se face prin raportare la cazul concret și presupune adesea utilizarea combinată a mai multor criterii (din cele menționate).

Înalta Curte examinând in concreto conținutul dispozițiilor art. 5 din N.C.P., în raport cu faptele comise și reținute în sarcina inculpatului A. dă eficiență acestor dispoziții.

Astfel, fapta inculpatului A., în calitate de inspector vamal, cu atribuții de constatare și sancționare a abaterilor de la reglementările vamale, precum și de sesizare a organelor de urmărire penală în cazul săvârșirii unor infracțiuni, de luare de mită la data de 20 iunie 2012 în modalitatea pretinderii și primirii sumei de 400 euro, dar și pretinderii sumei de 100 euro care urma să fie remisă după finalizarea documentelor de vămuire, acțiune care a fost săvârșită de inculpat cu intenție directă și în realizarea aceluiași scop și anume îndeplinirea atribuțiilor de serviciu în alte condiții decât cele uzuale și obținerea de foloase materiale întrunește conținutul constitutiv al infracțiunii prev. și ped. de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 187/2012 cu aplic. art. 36 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 5 C. pen. și cu aplicarea art. 396 alin. (1) - art. 374 alin. (4) C. proc. pen., legea penală mai favorabilă fiind atât dispozițiile C. pen. în vigoare, cât și dispozițiile C. proc. civ. în vigoare, în ceea ce privește incidența procedurii simplificate.

Legiuitorul a prevăzut ca limita maximă a pedepsei închisorii pentru infracțiunea de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., mai blândă, respectiv de 10 ani (3 la 10 ani), în raport cu vechea reglementare de la art. 254 alin. (2) C. pen., a cărei limita maximă era de 15 ani (3 la 15 ani).

Înalta Curte, față de conținutul dispozițiilor legii penale mai favorabile consideră că se impune a examina necesitatea proporționalizării pedepsei, în raport cu dispozițiile art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 187/2012 cu aplicarea art. 36 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 5 C. pen., și cu aplicarea art. 396 alin. (1) - art. 374 alin. (4) C. proc. pen., care atrag reducerea pedepsei în condițiile procedurii simplificate de recunoaștere a faptei și constată că față de gravitatea faptei comise, modalitatea, calitatea inculpatului, nu se impune proporționalizarea pedepsei, fiind apreciat corect cuantumul pedepsei, așa că va menține pedeapsa de 2 ani închisoare. Totodată, va menține modalitatea de executare a pedepsei principale stabilită prin sentința penală nr. 106/PI din 21 martie 213 a Tribunalului Timiș, respectiv suspendarea executării pedepsei sub supraveghere în condițiile stabilite, apreciindu-se că această modalitate neprivativă de libertate își va putea atinge mai bine, scopul de avertisment de a nu mai comite asemenea faptă, precum și scopul preventiv și cel coercitiv.

Înalta Curte, în baza art. 12 din Legea nr. 187/2012 cu referire la art. 5 C. pen., va aplica inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a),lit. b) și lit. g) C. pen.

Față de aceste considerente, Înalta Curte în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. va admite recursul declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 182/A din 26 septembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Va casa decizia penală atacată și în parte sentința penală nr. 106/PI din 21 martie 2013 a Tribunalului Timiș și rejudecând:

Se va menține pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prev. și ped. de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 187/2012 cu aplic. art. 36 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 5 C. pen., și cu aplic. art. 396 alin. (1) - art. 374 alin. (4) C. proc. pen.

În baza art. 12 din Legea nr. 187/2012 se va aplica inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a), lit. b) și lit. g) C. pen.

Se va dispune aplicarea art. 65 - art. 66 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pen.

Se va menține modalitatea de executare a pedepsei principale stabilită prin sentința penală nr. 106/PI din 21 martie 2013 a Tribunalului Timiș.

Se va menține celelalte dispoziții ale sentinței penale care nu sunt contrare prezentei decizii.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 200 lei, se va suporta din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 182/A din 26 septembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Casează decizia penală atacată și în parte sentința penală nr. 106/PI din 21 martie 2013 a Tribunalului Timiș și rejudecând:

Menține pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prev. și ped. de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 187/2012 cu aplic.art. 36 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 5 C. pen., și cu aplic. art. 396 alin. (1) - art. 374 alin. (4) C. proc. pen.

În baza art. 12 din Legea nr. 187/2012 aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a), lit. b) și lit. g) C. pen.

Dispune aplicarea art. 65 - art. 66 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pen.

Menține modalitatea de executare a pedepsei principale stabilită prin sentința penală nr. 106/PI din 21 martie 2013 a Tribunalului Timiș.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței penale care nu sunt contrare prezentei decizii.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 200 lei, se va suporta din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 17 aprilie 2014.