Expropriation Damages: Temporal Valuation of Remaining Land Devaluation and Inapplicability of Public Safety Zone Restrictions Without Title Transfer

Decizia nr. 903/2016

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 84 din 21 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin CN B. SA, dispunându-se obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei totale de 10.498.728,92 euro, în echivalent lei la data plății efective, reprezentând despăgubiri ca urmare a exproprierii și T.V.A. aferent.

În motivarea sentinței, s-a reținut, în esență, că reclamanta, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 20 mai 2003 de B.N.P., C., a devenit proprietara terenului intravilan în suprafață de 19.999,62 mp situat în com. Ștefăneștii de Jos, județul Ilfov, cu număr cadastral, înscris în C.F. a com. Ștefăneștii de Jos.

Prin Hotărârea nr. 367 din 7 iulie 2009 emisă de către CN B. SA au fost stabilite despăgubiri în sumă de 2.268.745 lei pentru o parte din terenul proprietatea reclamantei, în suprafață de 3.134 mp, expropriată în vederea realizării construcției autostrăzii București - Brașov, tronsonul București - Ploiești, al cărei amplasament a fost aprobat prin H.G. nr. 425/2008.

Învestită fiind cu soluționarea cererii părții nemulțumite de acest cuantum, instanța a apreciat că în componența despăgubirilor ce urmează a fi acordate expropriatului trebuie să se regăsească atât valoarea reală a imobilului expropriat, cât și prejudiciul suferit.

Dat fiind faptul că despăgubirile trebuie să exprime valoarea imobilului la data exproprierii, instanța și-a însușit raportul de expertiză efectuat în cauză, în sensul că valoarea terenului expropriat este de 5.279.629.793 lei, echivalentul a 1.244.198 euro.

Din conținutul raportului de expertiză efectuat în cauză, rezultă că la data exproprierii valoarea terenului era de 326 euro/mp și nu de 172 euro/mp, cum a stabilit CN B. SA, ceea ce înseamnă că, la evaluarea terenului, pârâtul nu a ținut cont de amplasarea terenului, deschiderea acestuia la șoseaua de centură, utilitățile la care este acordat, etc. Susținerea pârâtului potrivit căreia prețul de 375 euro/mp este exagerat nu a fost primită, dat fiind faptul că și din expertizele extrajudiciare depuse în cauză de către reclamantă rezultă aproximativ aceleași valori pentru imobilul sus menționat.

În ceea ce privește prejudiciul suferit, instanța a reținut că reclamanta pretinde că se compune din: suma cu care a scăzut valoarea terenului învecinat celui expropriat, rămas în proprietatea SC A. SRL, scăderea valorii construcției ramase în proprietatea reclamantei, amplasate în imediata vecinătate a terenului expropriat, prejudiciul suferit ca urmare a pierderii beneficiului contractului de închiriere încheiat la data de 18 iulie 2007 și T.V.A. aferent sumelor sus menționate.

Instanța a avut în vedere faptul că, din raportul de expertiză efectuat în cauză că restul de teren, respectiv 15.339 mp, rămas în proprietatea reclamantei, identificat cu nr. cadastral, înscris în C.F. a com. Ștefăneștii de Jos, este afectat, în parte, de zona drumului public, respectiv a autostrăzii și restricțiile legale impuse acestei zone.

În aplicarea art. 14, 16, 17 și 18 din O.G. nr. 43/1997, 7.884 mp din teren se află în zona de siguranță, iar 3.960 mp în zona de protecție. Așadar, prin exproprierea celor 3.134 mp, sunt afectați în întregime și ceilalți 15.339 mp, rămași în proprietatea reclamantei, în sensul că 11.844 mp (7.884 mp+3.960 mp) se află în zonele de siguranță și protecție ale autostrăzii, iar diferența rămâne nesemnificativă și greu de utilizat la parametrii și scopul pentru care a fost achiziționat. Rezultă în atare situație că suprafața de teren rămasă în proprietatea reclamantei a suferit o depreciere a valorii în proporție de 100%.

Deși pârâtul ar fi putut să exproprieze întreaga suprafață sau cel puțin alături de cei 3134 mp și suprafața de teren ce se află în zonele de siguranță și protecție, acesta a preferat să dispună exproprierea doar pentru suprafața de 3.134 mp, fără însă a plăti o dreaptă și prealabilă despăgubire. Chiar dacă aparent suprafața expropriată pare mică în raport cu suprafața rămasă, valoarea acesteia pentru patrimoniul reclamantei se regăsește și în prejudiciul produs acesteia, prin aceea ca nu mai poate folosi si utiliza normal întreaga suprafața de teren rămasă. Trunchierea imobilului teren s-a făcut în așa manieră încât suprafața rămasă, chiar dacă este mare, devine aproape inutilă.

Instanța a apreciat că reclamantei i s-a impus o sarcină excesivă, aceea de a suporta de o manieră exclusivă utilitatea publică a funcționării autostrăzii, astfel încât dreptul său de proprietate a fost încălcat, ceea ce contravine atât dispozițiilor constituționale, cât și Convenției Europene a Drepturilor Omului și a considerat că în stabilirea despăgubirii cuvenite reclamantei trebuie să fie incluse și: scăderea valorii terenului învecinat celui expropriat, rămas în proprietatea reclamantei (6.089.583 euro), scăderea valorii construcției rămase în proprietatea reclamantei, amplasate în imediata vecinătate a terenului expropriat (391.700 euro).

În ceea ce privește prejudiciul suferit ca urmare a pierderii beneficiului contractului de închiriere (1.175.952 euro) încheiat la data de 18 iulie 2007, instanța a reținut că din contractul de închiriere depus la dosar rezultă că reclamanta a închiriat bunul pe o perioadă de 10 ani cu o chirie lunară de 4.644 euro+T.V.A. pentru hală producție și 3600 euro+T.V.A. pentru birouri. Ulterior, din cauza exproprierii, s-a restrâns spațiul închiriat și chiria aferentă la suma de 500 euro.În atare situație, reclamanta a dovedit că în urma exproprierii au existat consecințe negative în patrimoniul său, consecințe ce se circumscriu noțiunii de prejudiciu.

În ceea ce privește T.V.A., dat fiind că despăgubirea este purtătoare de această taxă, pârâtul va suporta și cuantumul acesteia (2.136.343,92 euro), având în vedere art. 38 din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurii de expropriere se suportă de expropriator.

Prin Decizia civilă nr. 76 din 5 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civil, au fost admise apelurile formulate de pârâtul Statul Român, prin CN B. SA și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței nr. 84 din 21 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, pe care a schimbat-o în parte.

În consecință, s-a stabilit valoarea despăgubirilor din expropriere cuvenite reclamantei la suma totală de 2.779.300 euro, în echivalent în lei, din care 576.700 euro despăgubiri pentru suprafața expropriată de 3.134 mp și 2.202.600 euro prejudiciul încercat prin deprecierea valorii restului de proprietate de 15.339 mp teren, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2.240.252 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri rămase neachitate din suma stabilită mai sus și a respins cererea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul constând în deprecierea valorii construcției, ca neîntemeiată.

Totodată, s-a anulat în parte sentința apelată, în sensul că:

S-a respins pe fond capătul de cerere privind prejudiciul cauzat prin pierderea beneficiilor din contractul de închiriere, ca urmare a renunțării reclamantei la drept, a dispus majorarea onorariului comisiei de experți formata din D., E. și F. de la 2.100 lei la 6.000 lei, cuvenit în mod egal experților, a obligat apelantul Statul Român, prin CN B. SA să plătească experților diferența de onorariu de 3.900 lei, prezenta hotărâre fiind executorie în acest sens și a respins cererea apelantului Statul Român privind cheltuielile de judecată și a obligat pe apelantul Statul Român, prin CN B. SA la 7.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a confirmat situația de fapt reținută de către prima instanță, arătând, în plus, că printr-o altă hotărâre, cu nr. 3/18 martie 2008 emisă de CN B. SA - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, s-a dispus exproprierea pentru o altă suprafață de 1.527 mp teren, parte din suprafața totală deținută de către reclamantă, ce nu face obiectul discuției în dosarul prezent (ci al unui alt dosar), care interesează exclusiv suprafața de 3.134 mp, expropriată prin Hotărârea nr. 367/2009.

Or, prin sentința apelată, tribunalul a acordat despăgubiri nu numai pentru suprafața astfel expropriată, dar și pentru suprafața de 15.339 mp rămasă neexpropriată, dar afectată în urma exproprierii, ca și pentru prejudiciul legat de construcție, reținând o altă valoare pentru terenul expropriat, anume valoarea de 397 euro/mp, calculată de experți prin expertiza efectuată în fața tribunalului la momentul exproprierii.

În privința modalității de evaluare a terenului expropriat, Curtea de Apel a constatat că se pun în discuție trei aspecte: legalitatea expertizei efectuate în fața tribunalului, în raport de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994; alegerea momentului la care să se facă evaluarea despăgubirilor (la momentul efectuării expertizei în apel, la momentul judecății în primă instanță sau la data exproprierii); alegerea între evaluarea făcută exclusiv pe baza contractelor de vânzare-cumpărare și cea făcută și pe baza hotărârilor de expropriere pentru terenuri învecinate.

În ceea ce privește legalitatea expertizei efectuate în fața tribunalului, în raport de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, Curtea a constatat că prin raportul de expertiză efectuat în fața primei instanțe, întocmit la nivelul aprilie 2010, s-a făcut evaluarea imobilului atât la momentul exproprierii (septembrie 2009), cât și la data expertizei.

Instanța de apel a considerat că este nelegală raportarea experților, pentru evaluarea făcută la cele două momente de evaluare, la oferte de vânzare extrase de experți de pe piața imobiliară, precum și la hotărâri de stabilire a despăgubirilor pentru terenuri expropriate învecinate. În contextul art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, raportul de evaluare trebuie să determine prețul cu care se vând în mod obișnuit imobile similare, ceea ce semnifică faptul că trebuie să se aibă în vedere prețuri convenite în convenții de vânzare-cumpărare încheiate efectiv, iar nu oferte de vânzare, care nu reflectă decât cererea vânzătorului de a primi un anumit preț, dar nu și realitatea acestui preț. Sintagma „în mod obișnuit” semnifică prețul în general practicat, ceea ce impune analiza mai multor contracte de vânzare-cumpărare.

Nici alte hotărâri de stabilire a despăgubirilor pentru exproprierea unor terenuri învecinate nu reprezintă comparabile dintre cele prevăzute de art. 26 din Legea nr. 33/1994, care trebuie să fie convenții de înstrăinare încheiate pe piața imobiliară. Or, hotărârile de stabilire a despăgubirilor în cazul unor exproprieri sunt acte unilaterale emise în cadrul unor proceduri legale. Faptul că aceste hotărâri de expropriere ar trebui să reflecte la rândul lor valoarea reală a imobilului expropriat și deci ar trimite implicit la valoarea de tranzacționare pe piață nu constituie un temei pentru evaluarea directă pe baza acestor hotărâri, atât timp cât criteriile legale sunt altele, anume prețurile obișnuite pe piața imobiliară și cât timp din probele administrate nu rezultă că ar exista o corespondență între aceste prețuri obișnuite pe piața imobiliară și valorile stabilite prin hotărârile de expropriere. Or, în cauză, această lipsă de corespondență dintre prețurile obișnuite ale unor terenuri similare și valorile stabilite prin hotărârile de expropriere pentru terenuri învecinate a căror luare în considerare o solicită reclamanta este evidentă, așa cum a rezultat din raportul de expertiză întocmit în apel.

Prin raportul de expertiză întocmit în fața instanței de apel, experții au evaluat terenul de 3.134 mp astfel: la momentul exproprierii (septembrie 2009), prin raportare exclusiv la contracte de vânzare cumpărare, valoarea rezultată a fost de 224 euro/mp, iar prin raportare și la hotărârile de stabilire a despăgubirilor - 375 euro/mp; la data expertizei în apel (noiembrie 2012), prin raportare exclusiv la contracte de vânzare-cumpărare, valoarea rezultată a fost de 184 euro/mp, iar prin raportare și la hotărârile de stabilire a despăgubirilor, valoarea rezultată a fost de 323 euro/mp.

Rezultă din aceste evaluări diferențe foarte mari între cele două modalități de evaluare, de aproape 70%, ceea ce relevă incorectitudinea evaluării efectuate prin luarea în considerare a hotărârilor de expropriere.

Astfel, atât timp cât evaluarea făcută exclusiv pe baza contractelor de vânzare-cumpărare, care reflectă valoarea „cu care se vând în mod obișnuit” terenuri similare este într-un anumit sens, introducerea drept comparabilă și a unor hotărâri de expropriere nu ar trebui să modifice în mod important evaluarea, dacă aceste hotărâri de expropriere ar reflecta și ele valoarea reală de piață. În momentul în care, însă, evaluarea făcută și prin considerarea acestor hotărâri de expropriere este atât de semnificativ modificată față de evaluarea făcută exclusiv pe baza de contracte de vânzare-cumpărare, rezultă în mod logic că de fapt comparabilele reprezentate de hotărâri de expropriere ies din marja convențiilor de vânzare-cumpărare și nu reflectă prețul real din aceste convenții. De aceea, respectând dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, nu poate fi avută în vedere evaluarea făcută prin raportare și la hotărâri de expropriere pentru terenuri învecinate.

S-a opinat că nu este rolul instanței să explice această modalitate de evaluare a despăgubirilor făcută chiar de expropriator în diferitele hotărâri de expropriere existente la dosar și diferențele de evaluare făcute de expropriator între terenuri absolut învecinate. Curtea a observat diferențele mari de evaluare făcute de expropriator pentru terenuri învecinate (terenuri învecinate cu cel al reclamantei și cu situație similară au fost evaluate de expropriator la sume de 446 euro mp, 329 euro/mp și 315 euro/mp, în vreme ce reclamantei expropriatorul i-a oferit numai 172 euro/mp). Într-adevăr, este greu de explicat asemenea diferențe de evaluare, în condițiile în care și raportul de expertiză întocmit în prezenta cauză relevă că utilitățile acestor alte terenuri erau similare cu cel al reclamantei SC A. SRL. Pe de altă parte, Curtea nu este în măsură decât să soluționeze prezenta cauză, fără a pune în discuție valorile primite de alte persoane expropriate, iar în raport de dispozițiile legale, s-a conchis în sensul că nu poate fi avută în vedere evaluarea făcută pe baza hotărârilor de stabilire a despăgubirilor pentru terenuri învecinate.

În consecință, instanța de apel a înlăturat expertiza efectuată în primă instanță, ca fiind nelegală în raport de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, și a fost valorificată expertiza efectuată în faza apelului, în forma întregită. S-a apreciat că acest ultim raport a fost întocmit cu respectarea dispozițiilor legale, evaluarea făcându-se prin raportare la mai multe contracte de vânzare-cumpărare pentru terenuri similare. S-au reținut de către experți și indicii de corecție adecvați în raport de timpul scurs de la data încheierii contractelor care au servit drept comparabile și evoluția pieței imobiliare pe această perioadă, cât și în funcție de amplasamentul și caracteristicile terenului. Acești indici de corecție nu au fost combătuți în mod justificat de părți.

În ceea ce privește momentul la care trebuie efectuată evaluarea despăgubirilor, Curtea a stabilit că acesta este cel al efectuării expertizei în apel, legal întocmită și care reflectă prima evaluare corectă a terenului.

Nu a fost avută în vedere nici valoarea de la data exproprierii, așa cum solicită intimata reclamantă, deoarece din aplicarea coroborată a dispozițiilor art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 și art. 26 din Legea nr. 33/1993 se relevă că evaluarea despăgubirilor se face la momentul raportului de expertiză. Aceste prevederi legale au fost verificate sub aspectul constituționalității de către Curtea Constituțională din perspectiva caracterului prealabil și just al despăgubirii - în condițiile în care, în cursul judecății, valoarea terenului se stabilește la momentul întocmirii raportului de expertiză și nu la momentul exproprierii - stabilindu-se în numeroase decizii că nu contravin art. 44 alin. (3) din Constituția României, deoarece conțin suficiente garanții menite să ocrotească și să garanteze dreptul de proprietate al titularilor supuși procedurii de expropriere, inclusiv prin prisma exigențelor Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În ce privește Decizia nr. 984/2012 pronunțată de Curtea Constituțională, invocată de intimata-reclamantă, instanța de apel a considerat că nu relevă un reviriment de practică a Curții Constituționale, care să justifice ignorarea deciziilor anterior pronunțate, prin care se insistă că textul este perfect constituțional, deoarece obiectul controlului de neconstituționalitate l-a făcut art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 într-o formă care este inaplicabilă în cauză și care a fost în vigoare o scurtă perioadă de timp, între noiembrie 2008 și ianuarie 2009, când prin O.U.G. nr. 228/2008 s-a revenit la forma anterioară a textului. Pe de altă parte, argumentele dezvoltate în cuprinsul Deciziei nr. 984/2012, deși par să contureze un punct de vedere contrar celor asumate anterior de instanța de control constituțional, nu tranșează totuși chestiunea în discuție într-o maniera care să se constituie într-o schimbare de practică.

Curtea a înlăturat apărarea intimatei-reclamante conform căreia, prin apelurile formulate, nu s-a criticat raportarea primei instanțe la momentul exproprierii, constatând că, prin ambele apeluri, se invocă încălcarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, critică ce, coroborată cu caracterul devolutiv al apelului, atrage verificarea legalității sentinței tribunalului sub toate aspectele puse în discuție de aplicarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Astfel, a fost avut în vedere raportul de expertiză întocmit în apel de experții E., D. și F., respectiv evaluarea făcută prin acesta doar pe baza contractelor de vânzare-cumpărare, la momentul întocmirii raportului - depus la termenul din data de 5 februarie 2013 - din care rezultă că valoarea terenului expropriat de 3.134 mp este de 184 euro/mp, determinând un total de 576.700 euro.

În ce privește restul de proprietate rămas neexpropiat, Curtea de Apel a constatat că sunt nefondate criticile apelanților în sensul că nu se cuvin despăgubiri intimatei reclamante pentru suprafața de 15.339 mp, față de dispozițiile art. 14, 16, 17, 47 alin 11 din O.G. nr. 43/1997.

Conform raportului de expertiză întocmit în fața tribunalului, din suprafața de 15.339 mp, 7.884 mp este situată în zona de siguranță, iar suprafața de 3.960 mp teren reprezintă zona de protecție.Pentru suprafețele de teren astfel afectate de zona de siguranță și de protecție, utilizarea terenului nu mai poate fi făcută în raport de categoria sa de teren intravilan, cu potențial construibil, ci exclusiv pentru culturi agricole sau forestiere pentru terenul afectat de zona de protecție și pentru cel afectat de restricțiile de construire instituite de art. 47 alin. (1)1 din O.G. nr. 43/1997, iar pentru terenul situat în zona de siguranță nici măcar aceste utilizări agricole nu mai pot fi date.

S-a apreciat că este evidentădeprecierea valorică majoră suferită de aceste suprafețe de teren, față de situația anterioară exproprierii, când terenul era intravilan și cu potențial construibil, potențial pe care reclamanta chiar l-a valorificat anterior exproprierii, prin construirea depozitului aflat în prezent pe teren.

Experții au evaluat prin raportul de expertiză întocmit în apel această depreciere valorică la suma de 173 euro/mp pentru terenul de 7.884 mp afectat de zona de siguranță și la suma de 150 euro/mp pentru suprafața de 3.960 mp afectată de zona de protecție. Experții au dat o valoare de 1 euro/mp pentru terenul afectat de zona de siguranță și care nu poate primi nici măcar utilizare agricolă și o valoare de 24 euro/mp pentru terenul afectat de zona de protecție, care poate fi folosit pentru culturi agricole. Plecând de aceste valori, experții au calculat deprecierea menționată mai sus prin raportare la prețul pe care terenul l-ar fi avut ca teren intravilan construibil. Se observă că pentru aceste două loturi de teren experții au plecat de la o valoare a terenului (neafectat de expropriere) de 174 euro/mp (inferioara deci celei date lotului din față, expropriat, fiind aplicați indici de corecție față de amplasamentul acestor loturi).

Curtea de Apel și-a însușit această modalitate de evaluare a prejudiciului, constatând că este raportată la criteriul obiectiv al utilizărilor pe care le mai poate avea terenul în urma exproprierii, iar prejudiciul este cert.

Aceeași este situația și cu suprafața rămasă de 3.495 mp, neafectată de zona de siguranță sau de protecție, dar afectată de restricții de construire, datorită lățimii terenului de numai 10-11 m și datorita faptului că nu mai are deschidere directă la stradă.Astfel, s-a dovedit cu înscrisurile depuse că autoritățile competente în materie au refuzat intimatei reclamante eliberarea certificatului de urbanism și a autorizației de construire, având în vedere restricțiile urbanistice și legale existente. Au fost depuse adresele emise de Primăria Ștefăneștii de Jos din 2009 și din 2010 de către Arhitectul șef al Consiliului Județean Ilfov prin care se atestă că terenul rămas neexpropriat devine neconstruibil. Este adevărat că aceste acte nu relevă ce proiect vizau cererile intimatei reclamante, anume dacă vizau un proiect care urma să aibă amplasamentul înăuntrul suprafeței de 50 mp,. de la marginea asfaltică sau pe restul suprafeței de 3.495 mp, neafectată de zona de siguranță sau de protecție.Curtea nu și-a însușit pe deplin nici cele menționate în aceste adrese, fiind evident că adresa Primăriei Ștefăneștii de Jos este inexactă, făcând referire la suprafața expropriată de 18.473 mp, în timp ce nici adresa emisă de Arhitectul șef nu este foarte exactă, nefăcând nicio mențiune referitor la suprafața de 3.495 mp, neafectată de zona de siguranță sau de protecție.

Prejudiciul suferit de intimata reclamantă este, însă, cert, constând în deprecierea valorică evidentă a acestei suprafețe de teren, care reprezintă la acest moment un teren mai puțin atractiv și care, deși construibil, se pretează unor categorii de proiecte limitate, din cauza dimensiunilor laturii de 10-11 m, dar și a localizării sale în spatele proprietății, situație care impune găsirea unei soluții de acces (acces care nu se va putea face, în mod logic, direct dinspre autostradă). Este evident că această suprafața de teren, deși rămâne construibilă, este construibilă în condiții foarte restrictive, ceea ce îi determină o scădere de valoare considerabilă.

Curtea și-a însușit valoarea deprecierii acestui teren calculată de către experți în apel, de 70 euro/mp (evaluând propriu-zis terenul la acest moment, raportat la situația lui actuală în urma exproprierii la suma de 104 euro/mp), sens în care, în raport de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, a acordat reclamantei și despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin deprecierea restului de proprietate rămasă neexpropriată, de 15.339 mp teren, depreciere evaluată în total la suma de 2.202.600 euro, conform raportului de expertiză (refăcut) efectuat în apel.

Au fost înlăturate susținerile apelanților în sensul că terenul rămas neexpropriat ar suferi, dimpotrivă, un spor de valoare, datorită apropierii de autostrada proiectată, fiind evident că acest lucru nu se întâmplă, de vreme ce terenul este afectat de restricțiile legale ca zonă de siguranță și de protecție, iar diferența rămasă are o poziție și dimensiuni foarte dezavantajoase pentru construire. Au fost apreciate ca nefondate susținerile apelantului Statul Român în sensul că aceste pretenții reprezintă o îmbogățire fără justă cauză, de vreme ce reclamanta rămâne și proprietară a terenului și beneficiară a despăgubirilor, iar pe de altă parte, reclamanta ar fi putut solicita exproprierea totală: dacă Statul ar fi dorit să evite el însuși această situație pretins imorală, avea posibilitatea să dispună exproprierea întregii suprafețe, în plus, despăgubirile calculate de experți nu reprezintă valoarea integrală a terenului, ci doar deprecierea valorică a terenului ca diferență dintre valoarea terenului dacă nu ar fi existat exproprierea și valoarea acestuia în urma exproprierii.

Instanța de apel a primit, însă, criticile apelanților referitoare la suma acordată de tribunal drept despăgubiri pentru prejudiciul suferit de intimata reclamantă printr-o pretinsă depreciere a construcției. Astfel, s-a constatat că experții au calculat această depreciere a valorii construcției printr-un raționament care consideră o anumită capacitate diminuată de închiriere și o chirie diminuată în cuantum. S-a considerat în acest sens că urmare a proiectului autostrăzii construcția nu mai poate fi (nu a mai putut fi) închiriată în egală măsură, gradul de ocupare fiind mai mic, iar chiria percepută poate fi /este mai mică.

Curtea a apreciat că nu este dovedită legătura de cauzalitate dintre expropriere/proiectul autostrăzii și eventualul prejudiciu invocat de reclamantă, raționamentul experților este speculativ și nedovedit. Astfel, nu rezultă în niciun fel dovada faptului că atât gradul de ocupare eventual diminuat al construcției, cât și nivelul mai mic al chiriei s-ar datora proiectului autostrăzii și nu oricăror altor cauze externe. Calculul în sine făcut de experți este speculativ, incluzând în principal factori absolut aleatorii și speculativi.

Faptul că în discuție este o perioadă de scădere drastică a economiei și a pieței imobiliare face la fel de credibilă ipoteza că aceste aspecte nu au nicio legătură cu proiectul autostrăzii. Altfel spus, diminuarea gradului de ocupare al construcției cu destinație de depozit și birouri, ca și reducerea chiriei percepute, s-ar putea datora în egală măsură faptului că activitatea economică este profund afectată în ultimii ani, fiind de notorietate că există în București și în zonele limitrofe hectare întregi de spații de depozitare și birouri libere, care nu pot fi închiriate, aceste spații rămânând, așadar, neproductive.S-a considerat, astfel, că raportul de expertiză este total irelevant sub aspectul legăturii de cauzalitate dintre expropriere/proiectul autostrăzii și eventualul prejudiciu invocat.

S-a considerat că sunt emise pro causa cele două adrese emise de către societățile SC G. SRL și SC H. SRL, remarcându-se similitudinea până la identitate pe alocuri între modul lor de redactare, între chiriile oferite (pentru spațiile de depozitare, de birouri și parcare) și motivele pentru care oferă aceste chirii (în esență, pentru că spațiul este afectat de lucrările la autostradă și lipsește zona de protecție).În ce privește somația emisă de Stat către intimata-reclamantă sub nr. 3727/2012, în care se face vorbire de necesitatea existenței unui contract de ocupare a zonei drumului domeniu public, în caz contrar intervenind desființarea construcției, Curtea a constatat că aceasta vizează o situație viitoare, care nu poate fi avută în vedere la acest moment. În mod evident, în cazul în care în viitor se va pune problema desființării construcției, se va putea discuta prejudiciul astfel încercat de reclamantă.

În ce privește cererea reclamantei ca instanța să oblige pe pârât și la plata T.V.A.-ului aferent acestor sume acordate drept despăgubiri, instanța de apel a reținut că reclamanta invocă faptul că sumele pe care ea le va încasa cu titlu de despăgubiri sunt purtătoare de T.V.A., și nu o pretenție distinctă de despăgubirile propriu-zise, cu titlu de prejudiciu încercat din expropriere. În acest context, a considerat că o asemenea pretenție excede cauzei, deoarece obiectul cererii îl constituie stabilirea despăgubirilor cuvenite conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, iar nu stabilirea taxelor și impozitelor datorate de reclamantă în conformitate cu legislația fiscală, acest aspect putând face obiectul analizei într-un cadru care să deschidă un contencios fiscal.

Pe de altă parte, dacă reclamanta a înțeles să deducă judecații această pretenție, în sensul că plata către stat a T.V.A.-ului ar reprezenta un prejudiciu suplimentar, Curtea de Apel a apreciat că acesta, chiar dacă ar fi datorat (aspect pe care nu îl poate tranșa instanța civilă în prezentul litigiu), nu poate fi considerat un prejudiciu în contextul art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994. Taxa pe valoarea adăugată reprezintă o taxă datorată bugetului de stat, una din impunerile fiscale, iar plata acesteia nu poate fi privită ca un „prejudiciu”, chiar dacă în mod logic plata unor asemenea sarcini fiscale produce o diminuare a patrimoniului.

În ce privește apărarea intimatei-reclamante conform căreia prin apelurile formulate nu s-a criticat acordarea de T.V.A., instanța de apel a apreciat că atât timp cât aceasta nici nu poate fi privită ca o pretenție distinctă, fiind vorba de o taxă care s-ar „atașa” despăgubirilor, nici nu era necesară formularea unei critici distincte. Având în vedere considerentele expuse, hotărârea primei instanțe a fost schimbată în sensul înlăturării obligării Statului și la plata unei sume reprezentând T.V.A.-ul. Curtea de Apel a constatat că reclamanta a încasat deja echivalentul sumei de 539.048 euro, astfel că pârâtul a fost obligat doar la plata diferenței de 2.240.252 euro, în echivalent în lei la data plății.

Totodată, având în vedere că pe parcursul judecății apelului reclamanta a renunțat la pretențiile privind prejudiciul cauzat prin pierderea beneficiilor din contractul de închiriere, în baza art. 247 alin. final C. proc. civ., a fost anulată în parte sentința și respinsă pe fond această pretenție.

Curtea de Apel a apreciat că este întemeiată cererea experților D., Dunăreana Mihail și F. de majorare a onorariului lor, față de complexitatea și acuratețea raportului de expertiză întocmit, sens în care a dispus majorarea onorariului comisiei de experți de la 2.100 lei la 6.000 lei, cuvenit în mod egal experților, și a obligat pe apelantul Statul Român, prin CN B. SA, la plata către experți a diferenței de onorariu de 3.900 lei.

Împotriva deciziei menționate mai sus au declarat recurs, în termen legal, atât reclamanta SC A. SRL, cât și pârâtul Statul Român prin CN B. SA.

Prin Decizia civilă nr. 5145 din 08 noiembrie 2013 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost respinsă excepția nulității recursului pârâtului, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 76/A din 5 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis recursul formulat de pârâtul Statul Român prin CN B. SA, a fost casată în parte decizia atacată, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel cu privire la prejudiciul constând în deprecierea valorii terenului neexpropriat de 15.339 mp. De asemenea, au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

În pronunțarea acestei soluții, Înalta Curte a reținut următoarele:

I. În ce privește recursul declarat de către reclamanta SC A. SRL s-a constatat că este nefundat.

S-a avut în vedere că deși s-a indicat drept temei juridic al motivelor de recurs dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate, rezultă că acestea se încadrează doar în cazurile de recurs descrise de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., din perspectiva cărora vor fi analizate în cauză.

Astfel, pretinzând că instanța de apel s-a pronunțat plus petita, recurenta susține, în fapt, depășirea limitelor învestirii în raport de motivele de apel, critică ce presupune verificarea respectării prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. privind limitele devoluțiunii în apel, în contextul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și nu al celui de la pct. 6 al art. 304, explicit invocat de către recurentă. Acest din urmă motiv de recurs („dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut”) se referă la modul de soluționare de către instanța de apel a pretențiilor din cererea de chemare în judecată, atunci când a fost evocat fondul cauzei, și nu la soluționarea căii ordinare de atac în limitele cererii de apel, ca atare, nu este incident în cauză, critica recurentei urmând a fi evaluată din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanța de apel a apreciat în mod corect că, susținându-se de către ambii apelanți aplicarea greșită a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 în privința modului de evaluare a despăgubirilor cuvenite persoanei expropriate, a fost învestită cu cercetarea aplicării acestei norme, de către prima instanță, sub toate aspectele, inclusiv în privința momentului la care se evaluează despăgubirile în etapa jurisdicțională.

În mod necontestat, ambii apelanți au dezvoltat critici referitoare la criteriul de calcul al despăgubirilor, anume prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială. Acest fapt este suficient pentru declanșarea controlului judiciar în apel sub toate aspectele desprinse din art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, deoarece verificarea legalității criteriului de calcul al despăgubirilor aplicat de către tribunal implica în mod necesar determinarea reperului temporal avut în vedere de către legiuitor pentru calcularea despăgubirilor.

Aceste condiții de aplicare a normei fiind interdependente (prețul obișnuit de vânzare, respectiv cel de la data întocmirii raportului de expertiză), verificarea criteriului de calcul fără cenzurarea momentului la care prima instanță s-a raportat în calcularea despăgubirilor ar fi echivalat cu o examinare formală a legalității sentinței, de vreme ce concluzia instanței de apel nu ar fi reflectat în mod real aplicarea legii de către prima instanță chiar pe aspectele dezvoltate în motivele de apel. De altfel, caracterul devolutiv al apelului ar fi condus la verificarea aspectului în discuție chiar dacă apelurile nu ar fi fost motivate, în condițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., dat fiind că prima instanță stabilise drept obiectiv al expertizei tehnice stabilirea cuantumului despăgubirii cuvenite reclamantei atât la data exproprierii, cât și la data efectuării raportului de expertiză în faza judecății, ceea ce implica cercetarea modului de calcul al despăgubirii sub toate aspectele impuse de aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Drept urmare, s-a apreciat a fi nefondată critica referitoare la încălcarea limitelor învestirii instanței de apel în ceea ce privește reperul temporal de calcul al despăgubirilor.

Aceeași concluzie s-a impus și în legătură cu susținerea cu un obiect similar (depășirea limitelor cererii de apel) vizând îndreptățirea reclamantei la plata T.V.A.-ului aferent despăgubirilor.

Astfel, se reține că instanța de apel, constatând întemeiate criticile apelanților, a schimbat sentința pe aspectul cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei atât pentru terenul expropriat, cât și pentru cel neexpropriat și respingând o parte din pretenții. În acest cadru, a apreciat că este lipsită de relevanță inexistența unui motiv de apel privind plata T.V.A., dat fiind că adăugarea T.V.A.-ului aferent despăgubirilor nu poate fi privită ca o pretenție distinctă de plata creanței principale, cu titlu de prejudiciu încercat din expropriere.

Astfel motivată, decizia adoptată pe acest aspect este legală: chiar în prezența unui motiv de apel, instanța de apel nu s-ar fi putut pronunța în sensul menținerii ori al schimbării sentinței, deoarece aceste soluții pot viza doar cereri deduse judecății. Or, cât timp a considerat că plata T.V.A. nu reprezintă o asemenea cerere și, evocând fondul cauzei, s-a pronunțat asupra pretențiilor deduse judecății, în mod corect instanța de apel a considerat că este abilitată să aprecieze ea însăși dacă poate fi adăugat T.V.A. la despăgubirile stabilite, față de cadrul procesual obiectiv fixat prin cererea de chemare în judecată. S-a statuat că această apreciere urmează a fi evaluată de către această instanță de control judiciar în contextul criticilor vizând încălcarea dispozițiilor C. fisc. și existența unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei, fiind nefondate, însă, susținerile vizând încălcarea prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., pentru considerentele expuse anterior.

În ceea ce privește momentul la care trebuie evaluate despăgubirile cuvenite persoanei expropriate în faza judiciară a exproprierii, se reține, contrar susținerilor recurentei, că în considerentele Deciziei recurate acest moment a fost identificat explicit ca fiind data efectuării expertizei în apel, legal întocmită și care reflectă prima evaluare corectă a terenului, iar această apreciere a instanței de apel este legală, relevând o interpretare corespunzătoare a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care reglementează atât criteriul de calcul, cât și mențiunea expresă a evaluării despăgubirilor „la data întocmirii raportului de expertiză”.

Raționamentul recurentei pentru interpretarea sintagmei subliniate în sensul că ar viza data întocmirii raportului de expertiză în procedura administrativă, și nu în faza judecății, se bazează pe premisa că această dată trebuie să fie cea la care operează transferul dreptului de proprietate în patrimoniul expropriatorului, deoarece doar în acest fel se respectă exigența constituțională privind caracterul just și prealabil al despăgubirii. Or, premisa enunțată de către recurentă are relevanță exclusiv pentru etapa administrativă a exproprierii reglementate prin Legea nr. 198/2004, deoarece transferul dreptului de proprietate operează imediat după momentul stabilirii despăgubirilor în acea fază, în condițiile art. 15 din lege (cel mai târziu la data consemnării sumei de bani pe numele persoanei expropriate), fără vreo legătură cu eventuala procedură judiciară declanșată în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004.

În cadrul unei asemenea judecăți, suma de bani acordată cu titlu de despăgubire nu poate fi mai mică decât cea stabilită de către expropriator, potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 (la care trimite art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004), astfel încât nu este posibil a se ajunge la acordarea unor despăgubiri mai reduse decât cele de care persoana expropriată este îndreptățită să beneficieze la data transferului dreptului de proprietate. Așadar, premisa arătată anterior nu conduce prin ea însăși la concluzia că și în etapa judiciară trebuie avut în vedere, la calcularea despăgubirilor, momentul transferului dreptului de proprietate, cât timp acest moment este consumat la data sesizării instanței de judecată, iar prin hotărârea judecătorească s-ar putea stabili, dacă este cazul, doar un cuantum mai mare al despăgubirilor decât cel din etapa administrativă.

Pe de altă parte, în cadrul procesual deschis de prevederile art. 9 din Legea nr. 198/2004, instanța de judecată nu exercită un veritabil control de legalitate al hotărârii expropriatorului pe aspectul cuantumului despăgubirilor, astfel cum pretinde recurenta. Chiar dacă cererea adresată instanței are, în parte, caracteristicile unei căi de atac împotriva hotărârii administrative (doar pentru persoana menționată în hotărâre ca fiind aparent îndreptățită la despăgubiri, în ceea ce privește data sesizării instanței, care curge de la comunicării hotărârii), iar legiuitorul însuși o denumește „cale de atac” (în cuprinsul art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, atunci când prevede că exercitarea acesteia nu împiedică transferul dreptului de proprietate), în realitate, este vorba despre o cerere în pretenții, prin care se tinde la stabilirea de către instanță a cuantumului despăgubirilor.

Controlul de legalitate ar putea fi exercitat doar dacă instanța ar aplica același criteriu de calcul al despăgubirilor cu cel din etapa administrativă, pentru a cerceta dacă expropriatorul le-a stabilit în mod corect, or, legiuitorul a prevăzut criterii de calcul diferite în cele două etape.

Astfel, potrivit art. 4 alin. (9) din Legea nr. 198/2004 (în forma de la data emiterii Hotărârii nr. 367 din 7 septembrie 2009 de stabilire a despăgubirilor), raportul de evaluare în faza exproprierii se întocmește având în vedere expertiza actualizată de Camera Notarilor Publici, potrivit art. 771 alin. (5) din C. fisc. Potrivit acestei din urmă norme, expertiza vizează, într-adevăr, valoarea de circulație, dar este stabilită de către Camera Notarilor Publici și nu concordă în mod necesar cu valoarea declarată de părți în actul de vânzare-cumpărare (fapt relevat, de exemplu, chiar în art. 771 din C. fisc., prin modul de calcul al impozitului asupra venitului din transferul proprietăților imobiliare).

Or, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, incident în faza judecății, instanța calculează despăgubirile în raport de prețul consemnat în acte autentice de vânzare-cumpărare, fără a avea în vedere expertiza actualizată de Camera Notarilor Publici la care face referire de art. 4 alin. (9) din Legea nr. 198/2004. Ca atare, instanța nefăcând o verificare a legalității hotărârii comisiei de expropriere pe aspectul cuantumului despăgubirilor, aplicând un criteriu de calcul diferit, nu există, nici din acest punct de vedere, vreo rațiune pentru ca evaluarea făcută de către instanță să aibă în vedere momentul exproprierii. Dimpotrivă, într-un asemenea caz, procedura existentă de stabilire a despăgubirilor nu și-ar găsi vreo justificare, dacă expropriatorul și instanța ar aplica metode diferite de calcul, dar s-ar raporta la același moment, cel al exproprierii. Nici în această situație nu s-ar putea vorbi, de altfel, despre un control judiciar de legalitate exercitat de către instanță, deoarece acesta presupune în mod necesar același criteriu de calcul, condiție care nu ar fi întrunită.

Nu sunt fondate nici argumentele de echitate invocate de către recurentă în susținerea interpretării sintagmei „la data întocmirii raportului de expertiză” din art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, după cum nu pot fi primite nici cele referitoare la jurisprudența Curții Constituționale.

Eventuala situație de inechitate pretins creată între reclamantă și alte persoane care au beneficiat de o corectă evaluare a despăgubirii în faza administrativă a exproprierii nu poate fi reținută din raportarea instanței, în condițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la un alt moment decât cel al exproprierii, atât timp cât în faza judecății se aplică un criteriu de calcul diferit de cel din faza administrativă. Această situație ar putea decurge doar din aplicarea aceluiași criteriu (fie valoarea de circulație stabilită de către Camera Notarilor Publici, fie prețurile din tranzacțiile efectiv perfectate), care nu ar trebui, în mod rezonabil, să conducă la rezultate diferite, ceea ce nu este cazul în speță, pentru considerentele arătate.

În ceea ce privește Decizia Curții Constituționale nr. 984/2012, a fost invocată de către recurentă ca un argument suplimentar. Or, cât timp niciunul dintre celelalte argumente ale recurentei nu a fost primit, se constată că referirea la acea hotărâre a instanței de contencios constituțional nu este în măsură, prin ea însăși, să susțină concluzia pretinsă prin motivele de recurs, fiind pe deplin viabile considerentele reținute în decizia recurată.

Astfel, instanța de apel a arătat în mod corect că decizia în discuție a avut în vedere o anumită formă a art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, care nu este incidentă în cauză, deoarece fusese deja înlăturată (prin O.U.G. nr. 228/2008) la data de 7 septembrie 2009, data emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor în prezenta cauză. Din acest motiv, raționamentul din acea decizie (în mod justificat diferit de cel din jurisprudența anterioară a Curții în legătură cu art. 9 din lege) nu ar putea fi generalizat, în absența oricărui indiciu de revenire ulterioară a Curții asupra jurisprudenței constante prin care a conchis în sensul conformității art. 9 alin. (3) din lege cu prevederile Constituției. S-a apreciat că, în mod corect, instanța de apel a considerat că momentul la care trebuie evaluate despăgubirile în contextul art. 9 din Legea nr. 198/2004 cu referire la art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 este acela al datei raportului de expertiză legal întocmit în cursul judecății, nefiind fondate criticile recurentei pe acest aspect.

Nu a fost primit nici motivul de recurs referitor la interpretarea și aplicarea greșită a legii în privința modului de evaluare a despăgubirilor pentru terenul expropriat, respectiv prin luarea în considerare exclusiv a prețurilor din contracte de vânzare - cumpărare, nu și a prețurilor oferite de către expropriator pentru terenuri învecinate și cu situație similară celui în discuție. Aceste susțineri ale recurentei au drept premisă raportarea, în evaluarea despăgubirilor de către instanța de judecată, la momentul exproprierii, de vreme ce se pretinde compararea, sub aspectul cuantumului, la despăgubiri stabilite de către expropriator prin hotărâri emise în faza administrativă (în anul 2009). Or, momentul exproprierii este lipsit de relevanță pentru evaluarea despăgubirilor în faza jurisdicțională declanșată în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004, fază în care despăgubirile se stabilesc prin aplicarea criteriului prevăzut de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, anume prețurile de vânzare relevate de contracte de vânzare - cumpărare perfectate la data efectuării expertizei în faza judecății.

Este adevărat că, în măsura în care nu au fost perfectate tranzacții în acea perioadă, se poate recurge la alte mijloace de probă concludente, ofertele de preț ale agențiilor imobiliare ori prețurile din anunțurile de mica publicitate din zonele locale și chiar despăgubiri stabilite pe cale judecătorească, însă aceste dovezi trebuie să fie relevante din perspectiva perioadei de referință prevăzute de legiuitor, fără a interesa momentul exproprierii, apreciindu-se astfel că și pe acest aspect criticile sunt nefondate.

În ceea ce privește acordarea taxei pe valoarea adăugată, se reține că instanța de apel a constatat că pretenția având ca obiect plata acestei taxe pretinse a se aplica asupra sumelor de bani pe care reclamanta le va încasa cu titlu de despăgubiri excede obiectului cauzei, care constă în stabilirea despăgubirilor cuvenite conform art. 26 din Legea nr. 33/1994, și chiar dacă s-ar califica această pretenție ca vizând o componentă a prejudiciului ce trebuie reparat pe temeiul acestei dispoziții legale, plata taxei pe valoarea adăugată nu reprezintă un „prejudiciu” în sensul normei, fiind o taxă datorată bugetului de stat.

Cererea dedusă judecății în prezenta cauză reprezintă o cerere în pretenții, prin care se tinde la stabilirea de către instanță a cuantumului despăgubirilor. Ca atare, instanța de apel a făcut o corectă calificare a cererii din perspectiva obiectului său, fiind nefondate criticile referitoare la inserarea în decizia recurată a unor motive străine de natura pricinii.

Prin motivele de recurs, reclamanta nu a formulat critici concrete asupra aprecierii instanței de apel în sensul că taxa pe valoarea adăugată nu constituie o componentă a prejudiciului ce poate fi reparat pe temeiul art. 26 din Legea nr. 33/1994, astfel încât acest aspect nu face obiect de analiză în prezenta cauză. În condițiile în care instanța de apel nu a examinat dacă despăgubirile încasate ca urmare a exproprierii sunt sau nu purtătoare de T.V.A., considerând, în mod corect, că pretențiile cu acest obiect nu sunt fondate în contextul art. 26 din Legea nr. 33/1994, urmează a fi înlăturate susținerile referitoare la încălcarea prevederilor art. 128 alin. (3) lit. c) și art. 137 alin. (1) lit. b) din C. fisc.

În ceea ce privește criticile privind contravaloarea pretinsului prejudiciu cauzat reclamantei prin deprecierea construcției aflate pe terenul neexpropriat, rămas în proprietatea reclamantei și situat în imediata vecinătate a terenului expropriat, recurenta a susținut că instanța de apel, din moment ce a reținut deprecierea terenului neexpropriat, în mod logic trebuia să constate deprecierea și a construcției de pe acest teren.

S-a apreciat că susținerile cu acest obiect sunt nefondate, deoarece pornesc de la premisa greșită că instanța de apel ar fi infirmat existența unei deprecieri valorice în privința construcției.În realitate, instanța de apel, respingând pretențiile reclamantei pentru prejudiciul suferit prin pretinsa depreciere a construcției, a apreciat că nu a fost dovedită legătura de cauzalitate dintre expropriere/proiectul autostrăzii și eventualul prejudiciu invocat, în contextul modului de calcul al deprecierii aplicat de către experți, privind diminuarea capacității de închiriere a construcției și a nivelului chiriei. Așadar, instanța de apel nu s-a pronunțat în sensul inexistenței unei deprecieri a construcției, ci doar a apreciat că deprecierea constatată de către experți nu a fost cauzată în mod necesar prin faptul exproprierii, fiind plauzibil ca elementele deprecierii relevate în raportul de expertiză să fi fost conturate prin implicarea altor factori decât proiectul autostrăzii. Prin urmare, s-a constat inexistența unei contradicții logice în considerentele deciziei recurate.

Au fost înlăturate și susținerile referitoare la modul de apreciere a probatoriului pe aspectul deprecierii construcției, deoarece tind la reevaluarea situației de fapt în ceea ce privește existența ori inexistența legăturii de cauzalitate dintre expropriere și deprecierea construcției. Această finalitate urmărită de către recurentă excede atribuțiilor acestei instanțe de control judiciar, circumscrise aprecierii exclusiv legalității deciziei în raport de cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu și a temeiniciei deciziei recurate.

În consecință, Înalta Curte a respins recursul reclamantei ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul declarat de către pârâtul Statul Român, prin CN B. SA, Înalta Curte a constat următoarele:

Recurenta-reclamantă a invocat excepția nulității recursului pârâtului, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. ultim C. proc. civ., motivat de faptul că, deși sunt încadrate formal în ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile din recurs se referă la o greșită stabilire a situației de fapt, fiind de fapt obiecțiuni la expertiză, astfel că nu pot fi avute în vedere în calea de atac a recursului.

S-a apreciat că excepția nulității recursului este nefondată. Conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs este sancționată cu nulitatea recursului, însă numai dacă dezvoltarea acestora nu face posibilă încadrarea sa într-unul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ. S-a constat că susținerile recurentului-pârât pot fi cercetate prin prisma cazului din art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva modului de aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor legale indicate chiar în cererea de recurs, respectiv cele ale O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor și cele ale art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Astfel, s-a criticat ignorarea regimului juridic al zonei de siguranță, astfel cum este reglementat de art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 43/1997, cu referire la art. 16 și la anexa 1 din aceeași ordonanță, precum și încălcarea prevederilor art. 17 și ale anexei 1 din aceeași O.G. nr. 43/1997 privind limitele zonei de protecție a autostrăzii. Totodată, s-a susținut că despăgubirile cuvenite reclamantei pentru prejudiciul cauzat terenului neexpropriat de 15.339 mp au fost greșit evaluate, în condițiile în care, pe de o parte, a fost inclusă contravaloarea terenului aflat în domeniul public al statului, iar pe de altă parte, nu s-a ținut cont de faptul că o parte din teren și-a păstrat categoria de folosință de teren „curți construcții” de la data exproprierii, fiind ocupată în continuare de construcția preexistentă, respectiv folosită pentru accesul și deservirea acesteia.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, cercetarea motivelor de recurs concepute de către pârât nu implică reevaluarea situației de fapt reținute de către instanța de apel, dimpotrivă, presupune tocmai examinarea aplicării legii la acea stare de fapt, după cum se va arăta în considerentele ce vor fi expuse. Nu este exclus ca, în raport de condițiile de aplicare a dispozițiilor legale incidente, instanța de recurs să constate că situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită, astfel încât nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate al deciziei recurate, în temeiul art. 314 C. proc. civ., astfel cum este cazul în speță. O atare ipoteză nu semnifică faptul că, prin motivele de recurs, s-ar critica greșita stabilire a situației de fapt de către instanța de apel, ci reflectă imposibilitatea verificării modului de aplicare a unor dispoziții legale cărora instanța de apel le-a dat eficiență, considerând că sunt incidente în cauză, în absența stabilirii cu certitudine a elementelor de fapt relevante din perspectiva normelor aplicabile.

Totodată, criticile referitoare la evaluarea despăgubirilor cuvenite în considerarea terenului neexpropriat, din perspectiva categoriei de folosință a terenului de la data exproprierii și de la data expertizării evocă aplicarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, în ceea ce privește condiția caracterului cert al prejudiciului, prin raportare la categoria de folosință a terenului, context în care criticile urmează a fi evaluate.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate de către recurentul-pârât s-a avut în vedere că tribunalul a constatat, pe baza raportului de expertiză întocmit în cursul judecății în primă instanță, faptul că întreaga suprafață de teren rămasă în proprietatea reclamantei, de 15.339 mp, a suferit o depreciere a valorii în proporție de 100%, dat fiind că o suprafață de 11.844 mp se află în zona de siguranță (7.884 mp) și în zona de protecție (3.960 mp) ale autostrăzii, astfel cum aceste zone sunt definite de art. 14, 16, 17 și 18 din O.G. nr. 43/1997, iar diferența rămâne nesemnificativă și greu de utilizat la parametrii și scopul pentru care a fost achiziționat.

Prin motivele de apel, pârâtul Statul Român a criticat aprecierea tribunalului privind deprecierea totală a terenului neexpropriat și acordarea de despăgubiri la aceeași valoare cu cea acordată pentru terenul expropriat, considerând că se ajunge la o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei, care rămâne proprietarul terenului de 15.339 mp și poate dispune liber de acesta, însă este despăgubită, în același timp, cu o sumă de bani reprezentând contravaloarea terenului, ca și cum acest teren ar fi fost expropriat. La rândul său, pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul București a contestat acordarea despăgubirilor cu acest titlu.În contextul acestor critici, instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize de evaluare a proprietății imobiliare, având ca obiectiv, printre altele, stabilirea eventualei deprecieri ori aprecieri, ca urmare a exproprierii, a valorii terenului neexpropriat și, în cazul constatării unei deprecieri valorice, cuantificarea acesteia, cu explicarea detaliată a temeiului de fapt și de drept al deprecierii.

Prin decizia recurată, instanța și-a însușit în totalitate concluziile raportului de expertiză întocmit în faza apelului și a constatat că, în fapt, terenul rămas în patrimoniul reclamantei a suferit o depreciere majoră prin exproprierea suprafeței învecinate de 3.134 mp, în raport cu valoarea de 174 euro/mp de care acest teren ar fi beneficiat în absența exproprierii.

În acest sens, a constatat că: suprafața de 7.884 mp aflată în zona de siguranță a suferit o depreciere valorică aproape integrală, valorând doar 1 euro/mp (despăgubirile acordate fiind de 1.363.932 euro, pentru o depreciere de 173 euro/mp); suprafața de 3.960 mp aflată în zona de protecție valora, la data raportului de expertiză, doar 24 euro/mp, dat fiind că poate fi folosit pentru culturi agricole (despăgubirile acordate fiind de 594.000 euro, pentru o depreciere de 150 euro/mp); suprafața de 3495 mp, afectată doar de restricții de construire, valora, la aceeași dată, doar 104 euro/mp (despăgubirile acordate fiind de 244.650 euro, pentru o depreciere de 70 euro/mp).

După cum rezultă din cuprinsul raportului de expertiză pe care și-a fundamentat instanța de apel soluția pronunțată, experții au identificat zonele de siguranță și de protecție ale autostrăzii în raport de prevederile art. 16 și 17 din O.G. nr. 43/1997, precum și ale anexei 1 din ordonanță, explicând și cuantificând deprecierea constatată pentru o suprafață de 11.844 mp prin amplasarea acesteia în zonele menționate, afectate de restricții și chiar de interdicții legale.

Atribuțiile specialiștilor la care s-a apelat în cauză sunt legate de clarificarea aspectelor de fapt indicate prin obiectivele expertizei, însă rezolvarea problemelor de drept ridicate în speță este de competența instanței de judecată, care are obligația de a evalua îndreptățirea reclamantei la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat terenului neexpropriat, în raport de dispozițiile legale incidente.Faptul că expertul judiciar a formulat o concluzie în privința îndreptățirii reclamantei la despăgubiri nu este suficient în sine pentru ca instanța să-și însușească această opinie, fără a proceda ea însăși la examinarea condițiilor legale și a demonstra întrunirea ori neîntrunirea lor.

Or, se constată în cauză că instanța de apel, pornind de la constatările de fapt ale experților privind amplasamentul terenului rămas neexpropriat și reperele valorice indicate, nu a făcut o aplicare corespunzătoare a dispozițiilor O.G. nr. 43/1997 (pe care le-a considerat incidente, din moment ce a valorificat în totalitate concluziile raportului de expertiză).

În ceea ce privește zona de siguranță, potrivit prevederilor art. 2 alin. (5) pct. 6 din ordonanță, „Fac parte din elementele infrastructurii autostrăzilor și drumurilor naționale aparținând domeniului public al statului suprafețele de teren situate de o parte și de cealaltă a drumului, care formează zonele de siguranță, în limitele prevăzute de prezenta ordonanță”.

În conformitate cu art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 43/1997, în forma de la data exproprierii (2009), „Fac parte integrantă din drum: podurile, viaductele, pasajele denivelate, tunelurile, construcțiile de apărare și consolidare, trotuarele, pistele pentru cicliști, locurile de parcare, oprire și staționare, indicatoarele de semnalizare rutieră și alte dotări pentru siguranța circulației, terenurile și plantațiile care fac parte din zona drumului, mai puțin zonele de protecție.”Potrivit art. 14, „Zona drumului public cuprinde: ampriza, zonele de siguranță și zonele de protecție.”

Din coroborarea textelor anterior citate, rezultă că fac parte din „drum” și zonele de siguranță ale drumului public de interes național (în categoria căruia se încadrează și autostrăzile, conform art. 5 și 6 alin. (1) lit. a din ordonanță).

Concluzia formulată pe baza interpretării sistematice a dispozițiilor O.G. nr. 43/1997 în forma din anul 2009 este confirmată prin interpretarea istorico - teleologică, în condițiile în care prin modificările aduse acestui act normativ în anul 2010, prin O.G. nr. 7/2010, s-a prevăzut expres în art. 2 alin. (3) că zonele de siguranță fac parte integrantă din „drum”.

Or, potrivit art. 6 alin. (1), „Drumurile de interes național aparțin proprietății publice a statului”, prevedere ce coincide cu art. 1 pct. 12 din anexa 1 a Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia („privind bunurile proprietate publică”, astfel cum este denumită în prezent), ceea ce înseamnă că zonele de siguranță ale autostrăzii reprezintă imobile care au natura unor bunuri asupra cărora statul exercită un drept de proprietate publică, după cum, în mod corect, s-a relevat prin motivele de recurs.

Apartenența unui bun la domeniul public al statului, prin natura sa și prin voința legiuitorului, nu echivalează, însă, cu un titlu de proprietate al statului asupra respectivului bun, atunci când bunul constituia, anterior afectării sale uzului sau interesului public, obiectul unui drept de proprietate privată aparținând unei persoane fizice sau unei alte persoane juridice decât statul, fiind necesar a se proba că bunul a intrat în mod legal în proprietatea publică a statului, în orice modalitate, inclusiv prin expropriere, în condițiile legii.

Dacă s-ar considera că este suficientă constatarea apartenenței la domeniul public, ar însemna să se înfrângă garanțiile constituționale ale proprietății private, întrucât titularul, chiar în ipoteza în care cauza de utilitate publică ar fi stabilită potrivit legii, ar fi privat atât de proprietatea sa, dar și de despăgubirea cuvenită.

În absența unui titlu de proprietate al statului, calificarea unui bun, de către instanța de judecată, ca fiind un bun domenial, nu produce consecințele preconizate de către legiuitor prin reglementarea regimului juridic al unor asemenea bunuri, ceea ce înseamnă că bunul în discuție nu ar putea fi considerat ca aparținând de drept domeniului public, cu regimul juridic specific.

Ca atare, în cauză, ar fi trebuit să se probeze existența dreptului de proprietate publică al statului asupra suprafeței de 7.880 mp, în caz contrar, această suprafață neputând fi considerată ca făcând parte din zona de siguranță a autostrăzii.

Consecința acestei constatări este aceea a inaplicabilității art. 16 din O.G. nr. 43/1997, care definește regimul juridic al respectivei zone ce aparține proprietății publice, stabilind că poate fi ocupată exclusiv cu lucrările de utilitate publică prevăzute cu titlu exemplificativ de către legiuitor (anume semnalizare rutieră, plantație rutieră, lucrări pentru întreținerea, exploatarea, consolidarea drumului etc.), fiind expres interzisă realizarea de culturi agricole sau forestiere (cu atât mai mult ridicarea de construcții sau menținerea celor existente).

Or, în acest caz, nu s-ar putea aprecia că suprafața de teren în discuție este complet inutilizabilă, din moment ce nu ar fi aplicabile interdicțiile legale referitoare la zonele de siguranță, astfel încât acordarea de despăgubiri în considerarea unei deprecieri cvasi-totale a terenului este lipsită de temei legal, fiind necesară, în evaluarea despăgubirilor, raportarea la categoria de folosință de la data exproprierii.

O asemenea concluzie nu poate fi, însă, adoptată de către această instanță, în absența stabilirii cu certitudine de către instanța de apel a tuturor elementelor de fapt relevante și avându-se în vedere limitele controlului judiciar exercitat în faza recursului.

Din considerentele expuse anterior cu referire la regimul juridic al zonelor de siguranță ale autostrăzii, rezultă și exigențele de ordin probator pentru identificarea acestor zone ale drumului public, respectiv înfățișarea titlului de proprietate al statului asupra suprafeței de teren afectate unei asemenea destinații de utilitate publică, drept dobândit în urma unei proceduri de expropriere.

Pe de altă parte, potrivit art. 19 alin. (3) din O.G. nr. 43/1997, „Zonele de siguranță și de protecție în intravilan se stabilesc prin studii de circulație și prin documentațiile de urbanism și amenajarea teritoriului.”Astfel, în măsura în care s-a inițiat procedura exproprierii în legătură cu un proiect de construire a unui drum public, identificarea zonelor de siguranță în intravilan trebuie făcută în cadrul acestei proceduri, pe baza studiilor de circulație și a documentațiilor de urbanism și amenajarea teritoriului, iar pentru suprafețele de teren afectate acestei utilități se dispune exproprierea, dată fiind apartenența zonei de siguranță la domeniul public al statului.

În prezența unui asemenea titlu al statului, dobândit în condițiile menționate, nu pot fi valorificate constatările experților privind plasarea în fapt a zonei de siguranță a autostrăzii pe o parte din terenul rămas în proprietatea reclamantei din cauză fără coroborarea lor cu titlul statului și cu documentația care a stat la baza emiterii acestuia. În caz contrar, s-ar încălca prevederile legale prin care este reglementat regimul juridic al zonelor de siguranță, nu mai puțin, s-ar absolutiza valoarea unui mijloc de probă în fundamentarea faptică a soluției adoptate, ceea ce nu poate fi acceptat.

Din această perspectivă, instanța de apel, în mod greșit, a dat eficiență exclusiv constatărilor experților pe aspectul în discuție, fără să verifice dacă, în cadrul fazei administrative a exproprierii în vederea realizării construcției autostrăzii București - Brașov, tronsonul București - Ploiești (H.G. nr. 425/2008 și H.G. nr. 381/2009), s-a procedat la identificarea zonelor de siguranță în intravilan în conformitate cu dispozițiile legale și s-a dispus exproprierea terenurilor afectate acestora.

Mai mult, dacă a valorificat în aceste condiții constatările experților, instanța de apel ar fi trebuit să ajungă la concluzia inaplicabilității art. 16 din O.G. nr. 43/1997, pentru considerentele expuse anterior pentru ipoteza inexistenței unui titlu al statului.

Cu toate acestea, s-a apreciat că nu se poate dispune modificarea deciziei recurate, întrucât incidența art. 2, 6 și 19 alin. (3) din O.G. nr. 43/1997 impune verificarea aspectelor de fapt referitoare la identificarea zonelor de siguranță în intravilan în cadrul procedurii exproprierii și eventuala expropriere a terenurilor afectate acestora și administrarea de dovezi suplimentare pe aceste aspecte. Dat fiind că nu se poate proceda la reevaluarea situației de fapt în faza recursului, însă nici nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate a deciziei recurate, în absența unei situații de fapt certe, pe baza unor probe noi, Înalta Curte a dispus casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, în temeiul art. 312 alin. (3) și art. 314 C. proc. civ., urmând ca aspectele menționate să fie stabilite de către instanța de apel cu ocazia rejudecării.

În acest sens, Înalta Curte a dispus să se solicite expropriatorului documentația ce a stat la baza exproprierii, din care să reiasă eventuala identificare a zonelor de siguranță în vecinătatea proprietății și eventuala expropriere a terenurilor afectate acestora, pentru se compara aceste înscrisuri cu concluziile experților din raportul întocmit în etapa procesuală în care s-a pronunțat decizia recurată, ținându-se cont de dezlegările și aprecierile regăsite în prezenta decizie. Se va aprecia, după dezbaterea în contradictoriu a acestui aspect, asupra necesității efectuării unei noi expertize pe baza documentației furnizate de către expropriator. Se va aprecia, în orice ipoteză de fapt constatată, asupra îndreptățirii reclamantei la despăgubiri pentru suprafața de 7.880 mp, pe temeiul art. 26 din Legea nr. 33/1994, avându-se în vedere dezlegările date prin prezenta decizie în legătură cu modul de calcul și data evaluării despăgubirilor, însă și cu raportarea acestei evaluări la categoria de folosință de la data exproprierii a terenului neexpropriat în procedura finalizată, în ceea ce o privește pe reclamantă, cu emiterea Hotărârii nr. 367 din 7 septembrie 2009 de stabilire a despăgubirilor.

În ceea ce privește suprafața de 3960 mp, s-a constat că situația de fapt reținută de către instanța de apel, în sensul situării sale în zona de protecție a autostrăzii, astfel cum este definită și reglementată prin art. 17 din O.G. nr. 43/1997, precum și în anexa 1 la ordonanță, depinde de situația de fapt ce se va stabili cu certitudine în legătură cu zona de siguranță, cu ocazia rejudecării, în condițiile în care experții ale căror constatări au fost valorificate prin decizia recurată au plasat zona de protecție a autostrăzii în continuarea zonei de siguranță, pe terenul rămas în proprietatea reclamantei. Astfel, clarificarea faptului plasării, al amplasamentului cert și al întinderii zonei de siguranță pe terenul reclamantei va permite poziționarea și stabilirea dimensiunilor terenului aflat în zona de protecție a autostrăzii, nefiind exclus a se ajunge la concluzia că suprafața de 7.880 mp, plasată inițial în zona de siguranță, se află, în realitate, în zona de protecție, cu consecința aplicării regimului juridic reglementat prin art. 17 din ordonanță.

Întrucât potrivit art. 19 alin. (3) din O.G. nr. 43/1997 și zonele de protecție în intravilan se stabilesc prin studii de circulație și prin documentațiile de urbanism și amenajarea teritoriului, întocmai ca zonele de siguranță, se va verifica și în acest caz existența unei documentații întocmite în cursul exproprierii cu referire la aceste zone ale autostrăzii în dreptul proprietății reclamantei, fiind pe deplin aplicabile îndrumările date prin prezenta decizie, pe aspect probator, în legătură cu zona de siguranță.În mod similar, diferența de teren neafectat de restricții urbanistice, calculată de către experți ca fiind de 3.495 mp, urmează a fi stabilită cu ocazia rejudecării, dacă este cazul, atât timp cât este situată în continuarea zonelor de siguranță și de protecție a autostrăzii, ce vor fi stabilite cu certitudine sub aspectul existenței, amplasării și al întinderii de către instanța de apel.

În ceea ce privește criticile referitoare la modul de calcul al despăgubirilor cuvenite pentru terenul neexpropriat, din perspectiva categoriei de folosință a acestuia, se constată că sunt fondate. Motivele de recurs vizează exclusiv dispoziția de acordare de despăgubiri pentru terenul de sub construcția existentă, precum și pentru terenul ce o deservește pe aceasta. Astfel, s-a susținut că despăgubirile au fost calculate cu încălcarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, respectiv prin raportarea la categoria de teren agricol, cu toate că terenul poate fi folosit în continuare pentru categoria „curți construcții”, conform destinației sale. Aceste susțineri vizează doar terenul pretins situat în zona de protecție a autostrăzii, întrucât s-a contestat, după cum s-a arătat deja, amplasarea în zona de siguranță a vreunei suprafețe din terenul rămas în proprietatea reclamantei. Ca atare, nu se contestă categoria de teren agricol la care s-a raportat instanța de apel în evaluarea despăgubirilor pentru prejudiciul adus prin expropriere terenului neexpropriat, care nu este ocupat de construcție și nici nu reprezintă teren aferent acesteia.

Înalta Curte a constatat că a rezultat în cauză, în mod necontestat, pe baza probatoriului administrat, că întreaga suprafață de 15.339 mp reținută a fi rămas în proprietatea reclamantei avea, la data exproprierii, categoria de folosință curți construcții. Mai mult, din schița anexă la raportul de expertiză valorificat de către instanța de apel (fila 619 vol. II) reiese că pe teren se află în continuare construcția existentă la data exproprierii (plasată atât în zona de siguranță, cât și în cea de protecție a autostrăzii, astfel cum acestea au fost identificate de către experți).

În aplicarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, evaluarea despăgubirilor în privința terenului neexpropriat trebuie să aibă în vedere existența unui prejudiciu cert, actual și care nu a fost încă reparat, pornindu-se de la categoria de folosință a terenului la momentul exproprierii și stabilindu-se dacă și în ce măsură terenul poate fi folosit în continuare cu această destinație. Cât timp nu s-a dovedit de către proprietar - căruia îi revine sarcina probei în acest caz - schimbarea categoriei de folosință a terenului după expropriere, iar terenul este utilizat în mod efectiv cu acea destinație, repararea prejudiciului cert și actual are în vedere exclusiv categoria de folosință de la data exproprierii, nemodificată până la data întocmirii raportului de expertiză.

Motivând existența unei deprecieri valorice a terenului pe care l-a considerat afectat zonelor de siguranță și de protecție ale autostrăzii, instanța de apel a evocat interdicțiile și restricțiile privind efectuarea de construcții și de plantații agricole ori forestiere prevăzute de art. 16, 17 și 47 alin. (1)1 din O.G. nr. 43/1997 (prin acesta din urmă interzicându-se amplasarea oricăror construcții care generează un trafic suplimentar, la o distanță mai mică de 50,00 m de marginea îmbrăcămintei asfaltice în cazul autostrăzilor).

Aceste limitări legale ale exercițiului dreptului de proprietate pentru titularul dreptului pot contura elementele unui prejudiciu creat prin expropriere terenului rămas în proprietatea privată, din moment ce titularul dreptului nu mai poate folosi terenul potrivit destinației pe care acesta o avea la data exproprierii, însă nici nu se poate ignora faptul că, în contextul art. 26 din Legea nr. 33/1994, dezdăunarea poate privi doar prejudiciul cert ca existență și ca întindere. Or, prejudiciul creat prin existența interdicțiilor și a restricțiilor legale arătate anterior rămâne unul eventual, așadar incert ca existență, dacă exercițiul dreptului titularului nu este afectat în concret prin aplicarea asupra proprietății sale a respectivelor limitări legale.

Ca atare, instanța de apel a constatat în mod greșit că reclamanta a suferit un prejudiciu cert prin simplul fapt al existenței limitărilor legale, fără a analiza în concret dacă a intervenit o schimbare a categoriei de folosință a terenului rămas în proprietatea sa, în urma exproprierii, respectiv dacă a fost alterată funcționalitatea terenului de sub construcția existentă și a celui care o deservește, în sensul împiedicării desfășurării normale a activității căreia îi este afectată construcția.

Faptul reținut de către instanța de apel, anume că autoritățile au refuzat reclamantei eliberarea certificatului de urbanism și a autorizației de construire, având în vedere restricțiile urbanistice și legale existente, conform proiectului existent la data exproprierii, poate reprezenta, într-adevăr, premisa unui prejudiciu cert, însă se observă că acest considerent a fost inserat în legătură doar cu diferența de teren reținută ca nefiind afectată de zonele de siguranță și de protecție ale autostrăzii, nu și cu terenul afectat de aceste zone, pentru care s-a raportat exclusiv la interdicțiile și restricțiile legale.

În condițiile în care aceste elemente de fapt necesare aprecierii de către această instanță a condițiilor de reparare a prejudiciului creat terenului neexpropriat nu au fost pe deplin clarificate, nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate a deciziei, prin prisma modului de aplicare a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 pe acest aspect, fiind incidente prevederile art. 314 C. proc. civ.

S-a dispus ca, în rejudecare, instanța de apel să cerceteze dacă, în urma exproprierii, a survenit o schimbare a categoriei de folosință a terenului rămas în proprietatea reclamantei, respectiv dacă și în ce măsură construcția existentă ori desfășurarea normală a activității în legătură cu acea construcție au fost afectate, astfel încât există o depreciere valorică a terenului de sub construcție și a celui care o deservește pe aceasta. De asemenea, se va cerceta dacă refuzul de către autorități a eliberării certificatului de urbanism și a autorizației de construire, conform proiectului existent la data exproprierii, este relevant în existența unui prejudiciu cert și care trebuie reparat în legătură cu întreaga suprafață de teren rămas în proprietatea reclamantei.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte a admis recursul formulat de pârâtul Statul Român prin CN B. SA și, în temeiul art. 312 alin. (3) și 314 C. proc. civ., a casat în parte decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeași instanță, exclusiv cu privire la prejudiciul constând în deprecierea valorii terenului neexpropriat de 15.339 mp, toate celelalte dispoziții ale Deciziei recurate fiind menținute, inclusiv dispoziția de admitere a apelurilor.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/3/2009* și s-a dispus completarea probatoriului în rejudecarea cauzei de către instanța de apel.

Față de solicitarea reclamantei formulată la termenul de judecată din data de 15 decembrie 2015 privind sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate privind art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, așa cum a fost modifica prin art. 4 pct. 3 din O.U.G. nr. 228/2008, prin raportare la sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză”, cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în raport de dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituție, instanța de apel a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitateprevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea Curții Constituționale cu privire la excepția invocată, și anume să vizeze dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care au legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia și cu privire la care Curtea Constituțională să nu se fi pronunțat în sensul constatării ca fiind neconstituționale excepțiile respective.

Instanța de apel a constat că sunt întrunite condițiile pentru sesizarea Curții Constituționale, deoarece nu s-a dispus neconstituționalitate privind art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, așa cum a fost modificat prin art. 4 pct. 3 din O.U.G. nr. 228/2008, prin raportare la sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză”, cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în ceea ce privește cea de-a doua componentă a despăgubirii, respectiv daunele aduse proprietarului, ca efect al exproprierii.

S-a avut în vedere faptul că instanța de contencios constituțional s-a pronunțat prin decizia nr. 12/2015 prin care „a constatat că prevederile art. 9 teza a II-a din Legea nr. 198/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008, raportate la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 sunt neconstituționale, numai în ceea ce privește modalitatea de calcul a primei componente a despăgubirii, respectiv valoarea terenului expropriat. Prin decizia menționată, nu s-a analizat constituționalitatea dispozițiilor în ceea ce privește modalitatea de calcul a celei de-a doua componentă a despăgubirii, respectiv daunele aduse proprietarului prin deprecierea terenului rămas neexpropriat, ca o consecință a exproprierii.

Cu privire la ultima condiție, Curtea de apel a constat că normele juridice prevăzute de art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008, raportate la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, au legătură cu soluționarea cauzei deduse judecății, având ca obiect calcularea prejudiciului cauzat prin deprecierea valorii terenului rămas neexpropriat.

Prin Decizia nr. 633/A din 17 decembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis sesizarea Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, modificat prin art. 4 pct. 3 O.U.G. nr. 228/2008 privind sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză”, ca moment al stabilirii prejudiciului în raport de dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituție.

În rejudecare, după casare cu trimitere cu privire la capătul de cerere privind valoarea prejudiciului cauzat terenului rămas neexpropriat, ca efect al exproprierii:

Aufost admise apelurile declarate de către apelantul-pârât Statul Român prin CN B. SA și apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței civile nr. 84 din 21 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2009, sentința atacată fiind schimbată în parte în sensul că:

S-a stabilit valoarea prejudiciului pentru terenul rămas neexpropriat la suma de 66.785,6 euro și a obligat pe expropriator la plata acestei sume în favoarea intimatei-contestatoare.

S-a constatat intrate în puterea lucrului judecat următoarele dispoziții ale Deciziei civile nr. 76/A din 05 martie 2003, privind cuantumul despăgubirilor de 576.700 euro despăgubiri pentru suprafața expropriată de 3.134 mp, respingerea cererii de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul constând în deprecierea valorii construcției și respingerea pe fond a capătului de cerere privind prejudiciul cauzat prin pierderea beneficiilor din contractul de închiriere.

S-a respins solicitarea experților evaluatori de majorare a onorariului de expert și a obligat pe intimata-contestatoare la plata sumei de 2.100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de expert către Statul Român prin CN B. SA.

Instanța de apel, în punctul de vedere exprimat cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 teza a II-a din Legea nr. 198/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008, raportate la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, a avut în vedere că, potrivit dispozițiile legale incidente în cauză, despăgubirea se compune din valoarea reală a terenului expropriat, la care se adaugă valoarea daunelor produse proprietarului.

Pentru prima componentă a despăgubirii (valoarea terenului) s-a avut în vedere prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză. Această modalitate de calcul a fost declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 12/2015. Ca urmare a pronunțării deciziei sus-menționate, evaluarea primei componente a despăgubiri nu se mai stabilește în raport de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, ci avându-se în vedere prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data exproprierii.

Decizia Curții Constituționale nr. 12/2015 își produce efectele numai în ceea ce privește calcularea primei componente a despăgubirii (evaluarea imobilului expropriat), neavând nici un efect cu privire la cea de-a doua componentă, respectiv stabilirea valorii prejudiciului pentru daunelor aduse proprietarului terenului rămas neexpropriat. Pe cale de consecință, stabilirea valorii prejudiciului se realizează în raport de valoarea terenul rămas neexpropriat la data efectuării raportului de expertiză, nu la data exproprierii.

Curtea de Apel a apreciat că aceste dispoziții sunt neconstituționale în raport de dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituție, deoarece stabilirea prejudiciului pentru terenul rămas neexpropriat ar trebui să se calculeze în momentul realizării exproprierii, care reprezintă momentul transferului de proprietate. Din acel moment se produce în mod efectiv deprecierea valorii terenului rămas neexpropriat, și nu ulterior. Orice depreciere ulterioară a terenului rămas neexpropriat trebuie suportată de către proprietarul terenului, și nu de către expropriator, căruia nu îi este imputabilă, apreciind că argumentele care au fundamentat Decizia nr. 12/2015 își găsesc aplicabilitatea și în situația de față.

Relativ la soluția pronunțată, instanța de apel a avut în vedere faptul că, Înalta Curte de Casație și Justiție trasat instanței de rejudecare următoarele îndrumări: stabilirea zonei de siguranță și de protecție trebuie se să realizeze nu numai în raport de situația de fapt, fiind necesar să se probeze existența dobândirii, în mod valabil, a dreptului de proprietate publică, prin realizarea transferului dreptului de proprietate de la persoana fizică la stat. În acest sens, este necesar să se verifice documentația care a stat la baza exproprierii, planul de fezabilitate și proiectul tehnic al autostrăzii. A doua îndrumare dată de către instanța superioară constă în stabilirea valorii prejudiciului terenului neexpropriat în concret, în raport de situația de fapt existentă, urmând a se avea în vedere afectarea exercițiului dreptului de proprietate titularului acestuia.

Pe cale de consecință, s-a avut în vedere că rejudecarea apelurile se referă la capătul de cerere privind valoarea prejudiciului cauzat terenului rămas neexpropriat, ca efect al exproprierii și, raportat la îndrumările instanței de control judiciar și probatoriul administrat în al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Prin Hotărârea nr. 367 din 7 iulie 2009 emisă de către CN B. SA, s-au stabilit despăgubiri în sumă de 2.268.745 lei pentru o parte din terenul proprietatea reclamantei, în suprafață de 3.134 mp, expropriată în vederea realizării construcției autostrăzii București - Brașov, tronsonul București - Ploiești, al cărei amplasament a fost aprobat prin H.G. nr. 425/2008.

Cuantumul despăgubirilor pentru suprafața de teren expropriată a fost stabilit la suma de 576.700 euro prin Decizia civilă nr. 76/A din 05 martie 2003 pronunțată de către Curtea de Apel București, rămasă irevocabilă pe acest aspect prin Decizia civilă nr. 5145 din 08 noiembrie 2013 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

În primul ciclu procesual, s-a stabilit în mod definitiv și irevocabil cuantumul despăgubirii pentru terenul expropriat, motiv pentru care în rejudecare instanța de apel este învestită cu stabilirea cuantumului daunelor aduse proprietarului pentru terenul rămas neexpropriat.

În cauza de față, ținând cont de îndrumările instanței de control judiciar, instanța de apel trebuie să stabilească dacă suprafața de teren de 7.884 mp se află în zona de siguranță, dacă suprafața de teren de 3.960 mp se află în zona de protecție și dacă suprafața de teren 3.495 mp se află în zona de restricții urbanistice, în raport documentația care a stat la baza exproprierii, planul de fezabilitate și proiectul tehnic al autostrăzii, dar și a dispozițiilor O.G. nr. 43/1997, nefiind suficient, potrivit Deciziei de casare, doar să se cerceteze situația de fapt, ci este necesar a se verifica dacă suprafețele de teren sunt evidențiate în proiectul autostrăzii și dacă s-a realizat un transfer efectiv al dreptului de proprietate din patrimoniul persoanei fizice în patrimoniul statului.

Instanța de apel a apreciat că soluționarea cauzei implică cercetarea și lămurirea a două aspecte: identificarea zonelor de siguranță, de protecție și de restricții urbanistice atât în fapt, cât și posibilitatea aplicării dispozițiilor O.G. nr. 43/1997, precum și evaluarea prejudiciului în concret.

Cu privire la primul aspect, s-a avut în vedere că, potrivit art. 16 din O.G. nr. 43/1997 „Zona drumului public cuprinde: ampriza, zonele de siguranță și zonele de protecție”. De asemenea, în art. 16 alin. (1) se stipulează că „(1) Zonele de siguranță sunt suprafețe de teren situate de o parte și de cealaltă a amprizei drumului, destinate exclusiv semnalizării rutiere, plantației rutiere sau altor scopuri legate de întreținerea și exploatarea drumului, siguranței circulației ori protecției proprietăților situate în vecinătatea drumului. Din zonele de siguranță fac parte și suprafețele de teren destinate asigurării vizibilității în curbe și intersecții, precum și suprafețele ocupate de lucrări de consolidare a terenului drumului și altele asemenea. Limitele zonelor de siguranță a drumurilor, podurilor și viaductelor, în cale curentă și aliniament, sunt prevăzute în anexa nr. 1”.

În raport de dispozițiile legale invocate în cauză, instanța de apel a reținut că, la efectuarea proiectului autostrăzii era obligatoriu să fie identificată zona de siguranță, care ar fi trebuit să facă obiectul exproprierii propriu-zise, deoarece face parte din drum.

În cauză, s-a constatat de către ambele comisii de experți (comisia care a întocmit raportul de expertiză topografică, dar și comisia care a întocmit contra-expertiza) că în proiectul autostrăzii este cuprinsă numai partea tehnică a acesteia, fără a se delimita zonele de protecție și siguranță.În acest sens, sunt și relațiile comunicate de CN B. SA prin adresa din 11 august 2014, aflată la fila 147, vol. I, în cuprinsul cărora se precizează că suprafețele de teren de 7.884 mp și 3.960 mp nu se identifică prin proiectul de expropriere.

În raport de probatoriile administrate, Curtea de Apel a constat că în documentele tehnice privind proiectul de autostradă nu este identificată suprafața de 7.884 mp, ca fiind zonă de siguranță și nici suprafața de 3.960 mp, ca fiind zonă de protecție, motiv pentru care titularul dreptului de proprietate asupra terenurilor este societatea-intimată și nu au fost făcute niciodată demersuri de către Statul Român în vederea transferării dreptului de proprietate din domeniul privat al persoanei juridice în domeniul public, având în vedere destinația acestuia și dispozițiile art. 14 din O.G. nr. 43/1997.

Chiar dacă aceste suprafețe de teren nu au fost individualizate în documentele care au stat la baza proiectului de expropriere, comisia de experți, în conformitate cu art. 14 și 16 O.G. nr. 43/1997 a identificat ca fiind zonă de siguranță suprafața de 6.789 mp, delimitată în pct. 100, 101, 102, 103, 104, 105, 106, 111, 107, 108, 109 și 110, conform anexei 1, aflată la fila 481 din vol. III din dosarul Curții de Apel București. De asemenea, a fost delimitată o zonă de protecție de 680 mp, delimitată la pct. 122, 110, 109, 108,107 și 112, o zonă de protecție suplimentară de 4.026 mp delimitată de pct. 112, 113, 114, 123, 124, 121, 122, precum și o zonă de restricții urbanistice de 3.844 mp delimitată cu pct. 125, 121, 124, 123, 114, 115, 116, 117 și 126, conform anexei 1, aflată la fila 481 din vol. III din dosarul Curții de Apel București.

Chiar dacă situația de fapt reținută, pe baza probatoriului administrat în cauză ilustrează existența unei zone de siguranță în suprafață de 6.789 mp, a unei zone de protecție de 680 mp, a unei o zone de protecție suplimentară de 4.026 mp și a unei zone de restricții urbanistice de 3.844 mp, instanța de apel a arătat că trebuie să respecte îndrumările instanței de control judiciar, care a statuat că „Apartenența unui bun la domeniul public al statului, prin natura sa și prin voința legiuitorului, nu echivalează, însă, cu un titlu de proprietate al statului asupra respectivului bun, atunci când bunul constituia, anterior afectării sale uzului sau interesului public, obiectul unui drept de proprietate privată aparținând unei persoane fizice sau unei alte persoane juridice decât statul, fiind necesar a se proba că bunul a intrat în mod legal în proprietatea publică a statului, în orice modalitate, inclusiv prin expropriere, în condițiile legii.

Dacă s-ar considera că este suficientă constatarea apartenenței la domeniul public, ar însemna să se înfrângă garanțiile constituționale ale proprietății private, întrucât titularul, chiar în ipoteza în care cauza de utilitate publică ar fi stabilită potrivit legii, ar fi privat atât de proprietatea sa, dar și de despăgubirea cuvenită. În absența unui titlu de proprietate al statului, calificarea unui bun, de către instanța de judecată, ca fiind un bun domenial, nu produce consecințele preconizate de către legiuitor prin reglementarea regimului juridic al unor asemenea bunuri, ceea ce înseamnă că bunul în discuție nu ar putea fi considerat ca aparținând de drept domeniului public, cu regimul juridic specific.

Ca atare, în cauză, ar fi trebuit să se probeze existența dreptului de proprietate publică al statului asupra suprafeței de 7.880 mp, în caz contrar, această suprafață neputând fi considerată ca făcând parte din zona de siguranță a autostrăzii. Consecința acestei constatări este aceea a inaplicabilității art. 16 din O.G. nr. 43/1997, care definește regimul juridic al respectivei zone ce aparține proprietății publice, stabilind că poate fi ocupată exclusiv cu lucrările de utilitate publică prevăzute cu titlu exemplificativ de către legiuitor (anume semnalizare rutieră, plantație rutieră, lucrări pentru întreținerea, exploatarea, consolidarea drumului etc.), fiind expres interzisă realizarea de culturi agricole sau forestiere (cu atât mai mult ridicarea de construcții sau menținerea celor existente)”.

În raport de aceste îndrumări coroborate cu inexistența unor demersuri în procedura exproprierii a transferului dreptului de proprietate către stat și cu inexistența vreunui titlu de proprietate al statului asupra suprafeței de teren de 6.789 mp, care constituie în fapt zonă de siguranță, instanța de apel constată că nu poate aplica dispozițiile art. 16 din O.G. nr. 43/1997, în lipsa unei cereri exprese din partea celui expropriat privind constatarea exproprierii în fapt a suprafeței respective, în raport de apartenența suprafeței la drumul public.

Astfel, Curtea de apel a înlăturat susținerile intimatei-reclamante SC A. SRL în sensul că instanța de apel ar trebui să constate și să dispună exproprierea în fapt a suprafeței de teren ce constituie zona de siguranță, având în vedere că nu a existat nici un capăt de cerere expres în acest sens și că instanța se află în rejudecarea, după casare, a capătului de cerere privind valoarea prejudiciului cauzat terenului rămas neexpropriat, ca efect al exproprierii. În rejudecarea acestui capăt, nu se poate dispune transferul dreptului de proprietate de la contestator la expropriator, în lipsa unei sesizări exprese și nici nu se poate acorda valoarea terenului respectiv, întrucât s-ar ajunge la situația în care partea ar beneficia de o creanță ca echivalent al bunului, dar ar rămâne în același timp și titularul dreptului de proprietate asupra bunului pentru care s-a stabilit creanța respectivă.

Singurul remediu eficient și echitabil constă în formularea unei acțiuni separate având ca obiect constatarea exproprierii în fapt a suprafeței de teren reprezentând zona de siguranță, în raport de apartenența suprafeței la drumul public, în conformitate cu art. 14 și 16 din O.G. nr. 43/1997 coroborate cu dispozițiile Legii nr. 33/1994.

Instanța de apel a avut în vedere faptul că nu se poate stabili nicio valoarea a deprecierii suprafeței de 6.789 mp, având în vedere această suprafață trebuie expropriată și stabilită valoarea terenului, nefiind ipoteza unei deprecieri în sensul Legii nr. 33/1994.

În ceea ce privește zona de protecție de 680 mp și o zonă de protecție suplimentară de 4026 mp, Curtea constată că, în conform art. 17 alin. (2) din O.G. nr. 43/1997 „Zonele de protecție rămân în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, cu obligația ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranță a traficului”.

În raport de aceste dispoziții legale incidente în cauză, Curtea de Apel a constat că aceste suprafețe de teren rămân în proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice, nefiind necesar să se realizeze un transfer al dreptului de proprietate. De asemenea, faptul că această suprafață nu a fost menționată ca atare în proiectul autostrăzii nu afectează posibilitatea instanței de a acorda despăgubiri, ca în ipoteza zonei de siguranță, deoarece se impune numai verificarea unei situații de fapt, nefiind necesar să se realizeze un transfer al dreptului de proprietate sau o modificarea în ceea ce privește natura juridică a acestui drept ( ca în cazul suprafeței de teren de siguranță, unde dreptul de proprietate privată se transformă în drept de proprietate publică).

Pentru aceste motive, instanța de apel a concluzionat că se impune a stabili valoarea prejudiciului suprafeței de teren de 680 mp, în fapt zona de protecție și a suprafeței de teren de 4026 mp - în fapt zonă de protecție suplimentară, ca efect al exproprierii. Însă, la stabilirea valorii deprecierii suprafeței totale de 4.706 mp, instanța va avea în vedere că o suprafață de 3.366 mp din suprafața de 4.706 mp reprezintă teren aferent construcției existente, care funcționează și care este folosită conform destinației și în prezent.

În ceea ce privește suprafața de 3.844 mp care constituie o zonă de restricții urbanistice delimitată cu pct. 125, 121, 124, 123, 114, 115, 116, 117 și 126, conform anexei 1, aflată la fila 481 din vol. III din dosarul instanței, instanța de apel a constat că pe această suprafață de teren se află în prezent o construcție, respectiv un corp de birou și depozit, care a fost construită înainte de expropriere și a cărei funcționalitate nu este afectată în prezent. Astfel, având în vedere existența construcției respective, Curtea de Apel a constat că nu se poate pune în discuție crearea unui prejudiciu actual în sarcina intimatei-contestatoare, deoarece în pofida aceste restricții urbanistice nu au nici un efect asupra imobilului deja existent. În ceea ce privește restricțiile urbanistice pentru eventualele construcții viitoare, instanța de apel a subliniat că un asemenea prejudiciu este eventual, nu cert, deoarece nu s-a probat nici intenția contestatoarei de a construi în prezent, fiind depus doar un proiect imobiliar, care exista înainte de realizarea exproprierii și nici valoarea prejudiciului.

În aceste condiții, Curtea de Apel a concluzionat că nu poate acorda nicio despăgubire pentru suprafața de teren de 3.844 mp, zonă cu restricții urbanistice, în condițiile în care nu s-a făcut nici dovada existenței.

În ceea ce privește al doilea aspect referitor la evaluarea prejudiciului, se învederează următoareleaspecte:

Pentru suprafața de teren de 6.789 mp, care constituie în fapt zonă de siguranță, instanța de apel a constat că trebuie expropriată, având în vedere situația de fapt. În lipsa demersurilor realizate de către expropriator, era necesar să se formuleze de către contestator o cerere expresă privind constatarea exproprierii în fapt a suprafeței respective, în raport de apartenența în fapt a suprafeței la drumul public.

Instanța de apel a subliniat faptul că nu se identifică ipoteza unei simple deprecieri a valorii suprafeței de teren menționate, ci practic imposibilitatea absolută de a exercita prerogativele dreptului de proprietate de contestator. În această situație, instanța a apreciat că nu poate acorda în cauza de față contravaloarea terenului respectiv, fără a se dispune un transfer de al dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, întrucât s-ar realiza o nedreptate (expropriatul ar rămâne și cu terenul în proprietate și ar primi în același timp și valoarea acestuia).

Astfel, Curtea de Apel a constat că singura posibilitate de a remedia situația nedreaptă pentru cel expropriat este cea care constă în declanșarea demersurilor judiciare în vederea constatării exproprierii în fapt și nu acordarea în prezenta cauză a vreunei despăgubiri.

În ceea ce privește suprafețele de teren de zona de protecție de 680 mp și o zonă de protecție suplimentară de 4.026 mp, instanța de apel a avut în vedere că o suprafață de 3.366 mp din suprafața totală de 4.706 mp reprezintă teren aferent construcției existente, care funcționează și care este folosită conform destinației și în prezent, motiv pentru care nu a acordat nicio despăgubire pentru terenul aferent construcției, apreciind că acesta și-a atins potențialul maxim de dezvoltare, așa cum rezultă din suplimentul raportului de expertiză evaluatorie - fila 556, vol. III.

Referitor la diferența dintre 4.706 mp (zona de protecție și de protecție suplimentară) și 3.366 mp (teren aferent construcției), instanța de apel a stabilit cuantumul despăgubirii în raport de dispozițiile art. 9 din Legea nr. 198/2004, modificată în anul 2008 cu aplicarea art. 21-27 din Legea nr. 33/1994.

Astfel, potrivit art. 26 din Lege nr. 33/1994 „(1) Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite. (2) La calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia”.

În raport de dispozițiile legale incidente în cauză, s-a constat că despăgubirea se compune din valoarea reală a terenului expropriat, la care se adaugă valoarea daunelor produse proprietarului.

Pentru prima componentă a despăgubirii (valoarea terenului) s-a avut în vedere prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză. Această modalitate de calcul a fost declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 12/2015, care a statuat „că prevederile art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008, raportate la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 sunt neconstituționale”.

Ca urmare a pronunțării Deciziei menționate, evaluarea primei componente a despăgubiri nu se stabilește în raport de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, ci avându-se în vedere prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data exproprierii. Decizia Curții Constituționale nr. 12/2015 își produce efectele numai în ceea ce privește calcularea primei componente a despăgubirii (evaluarea imobilului expropriat), neavând nici un efect cu privire la cea de-a doua componentă, respectiv stabilirea valorii prejudiciului pentru daunelor aduse proprietarului terenului rămas neexpropriat.

Drept consecință a acestei situații, Curtea de Apel a avut în vedere la stabilirii prejudiciului pentru suprafața de 1.340 mp (zona de protecție și de protecție suplimentară, după scăderea terenului aferent construcției) valoarea terenului rămas neexpropriat la data întocmirii raportului de expertiză, ținând cont de valoarea acestuia ca teren curții-construcții (categoria de folosință înainte de expropriere) și teren agricol (categoria de folosință din prezent, ca urmare a exproprierii).

S-a apreciat că valoarea prejudiciului este numai diferența de valoare a terenului în raport de cele două categorii de folosință, calculate ambele la data efectuării raportului de expertiză. Astfel, dacă nu s-ar fi realizat exproprierea nici unei suprafețe de teren, în prezent, valoarea terenului deținut de contestatoare în raport de categoria de folosință curți-construcții ar fi fost de 51.30 euro/mp (fila 556, vol. III din suplimentul la raportul de expertiză efectuat în rejudecarea apelului). Ca urmare a exproprierii, categoria de folosință a terenului s-a modificat din curții-contrucții în teren arabil. Valoarea aceluiași teren ca teren agricol este de 1,46 euro/mp, la data întocmirii raportului de expertiză.

În concluzie, instanța de apel a constat că prejudiciul produs terenului rămas neexpropriat este consecința schimbării categoriei de folosință de la curți-construcții la teren agricol, iar această modificare a fost determinată în mod evident de măsura exproprierii unei suprafețe de teren. În aceste condiții prejudiciul constă în diferența dintre 51,30 euro/mp și 1,46 euro/mp, respectiv 49,84 euro/mp. Prejudiciul pentru suprafața de teren de 1.340 mp, calculat în raport de valoarea de 49,84 euro/mp este de 66.785,5 euro.

Curtea de Apel a constat că suma de 66.785,6 euro reprezintă prejudiciul cauzat prin deprecierea valorii terenului neexpropriat rămas în proprietatea expropriatorului, motiv pentru care va dispune obligarea acestuia la plata sumei respective.

În ceea ce privește valoarea prejudiciului cauzat prin deprecierea suprafeței de 3.844 mp - zona cu restricții urbanistices-a reținut că nu există niciun prejudiciu, pentru considerentele deja expuse.

În consecință, instanța de apel, în rejudecare, a constat că sunt fondate criticile Statul Român, prin CN B. SA și ale Ministerul Public - Parchetului de pe lângă Tribunalul București în ceea ce privește modalitatea de stabilire a prejudiciului pentru deprecierea valorii terenului rămas neexpropriat, motiv pentru care, în conformitate cu art. 295-297 C. proc. civ., a admis apelurile declarate de Statul Român, prin CN B. SA și Ministerul Public- Parchetului de pe lângă Tribunalul București, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a stabilit valoarea prejudiciului pentru terenul rămas neexpropriat la suma de 66.785,6 euro și a obligat expropriatorul la plata acestei sume către intimata-contestatoare. De asemenea, a constat intrate în puterea lucrului judecat următoarele dispoziții ale Deciziei civile nr. 76/A din 05 martie 2003, privind cuantumul despăgubirilor de 576.700 euro despăgubiri pentru suprafața expropriată de 3.134 mp, respingerea cererii de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul constând în deprecierea valorii construcției și respingerea pe fond a capătului de cerere privind prejudiciul cauzat prin pierderea beneficiilor din contractul de închiriere.

Referitor solicitarea experților evaluatori de majorare a onorariului de expert, instanța de apel a respins cererea, apreciind că valoarea onorariului provizoriu stabilit este rezonabil, în raport de complexitatea dosarului. În temeiul art. 274 C. proc. civ., intimata-contestatoare a fost obligată la plata sumei de 2.100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de expert achitat de Statul Român, prin CN B. SA.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta SC A. SRL solicitând modificarea Deciziei civile nr. 633/A din 17 decembrie 2015 și,pe fond,obligarea Statului Roman, prin CN B. SA la plata sumei de 3.552.512.4 euro (15.339 mp x 231,6 euro/mp) la momentul exproprierii, anul 2009, reprezentând despăgubiri ca urmare a exproprierii „de facto" a terenului rest de proprietate în suprafața de 15.339 mp.

În subsidiar, recurenta a solicitat obligareapârâtului Statul Român, prin CN B. SA la platasumei de 2.729.974 euro (prejudiciu determinat de experții evaluatori conform Anexei 3 la „Suplimentul expertizei tehnice", prin raportare la data exproprierii), reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a deprecierii valorii terenuluide 15.339 mp, afectat de restricții legale și urbanistice, sau casarea Deciziei civile nr. 633/A din 17 decembrie 2015, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleași instanțe pentru ca experții evaluatori să facă precizări care să clarifice situația de fapt, reținutăeronat de instanța de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că, prin refuzul acordării de despăgubiri, ca urmare a constatării exproprierii de fapt, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea prevederilor Legii nr. 198/2004, modificată prin art. 4 pct. 3 din O.U.G. nr. 228/2008 și ale art. 1 din Protocol 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 din Convenție. De asemenea, a susținut împrejurarea că hotărârea atacată este parțial motivată și conține aspecte contradictorii și străine de natura pricinii, instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecații, aspecte care ar atrage incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ.

Sub aspectul nemotivării parțiale a hotărârii, recurenta a invocat faptul că,în cuprinsul deciziei pronunțate, instanța de apel nu a argumentat de ce a procedat la modificarea soluției instanței de fond care a constatat intervenită exproprierea de fapt și a acordat despăgubiri pentru prejudiciul intervenitpentru deprecierea de 100% a întregii suprafețe de 15.339 mp teren rămas în proprietate și nu doar pentru suprafața de teren aferentă zonei de siguranță de 6.789 mp, cu atât mai mult cu cât, după casare, au fost depuse probe noi în susținerea acestui petit, probe asupra cărora instanța de apel nu s-a pronunțat.

Consideră ca fiind legală soluția pronunțată de prima instanță prin care i s-a recunoscut un prejudiciul de 100% pentru întregul teren rămas în proprietate, în privința căruia a intervenit o „expropriere de fapt", apreciind corectedespăgubirile astfel acordate ce au avut la bază dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convențieși pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotărârea Burghelea contra României.

În privința intervenirii exproprierii de fapt, reclamanta arată că, în faza apelului după casare, a administrat probe noicare justifică acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul constând în deprecierea de 100% a întregului teren de 15.339 mp, probe asupra cărora instanța de apel nu s-a pronunțat.

Relativ la aspectul privind exproprierea de fapt a terenului situat în zona de siguranță în suprafață de 6.789 mp, recurenta susține că hotărârea atacată conține motive contradictorii și străine de natura pricinii, instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecații (motive de nelegalitate ce se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ.).

Arată că, după casare, instanța de apel reține corect situația de fapt în ceea ce privește „existența, amplasarea și întinderea" zonelor drumului ce afectează terenul rest de proprietate în suprafață de 15.339 mp, însușindu-și (astfel) concluziile experților topografi conform cărora, întreaga suprafață de teren rămasă în proprietate sa este afectată, ca urmare a exproprierii, de zonele drumului prevăzute de O.G. nr. 43/1997 și de restricții urbanistice, respectiv: 6.789 mp amplasați în zona de siguranță; 680 mp amplasați în zona de protecție; 4.026 mp amplasați în zona de protecție suplimentară și 3.844 mp amplasați în zona de restricții urbanistice.

Expune faptul că, instanța de rejudecare reține că împrejurarea că efectuarea proiectului autostrăzii impunea obligatoriu identificarea zonei de siguranță care ar fi trebuitsă facă obiectul exproprierii propriu-zise, deoarece face parte din drum, că în proiectul autostrăzii este cuprinsă numai partea tehnica a acesteia, fără a se delimita zonele de protecție și siguranță, că în lipsa vreunui titlu de proprietate al statului asupra suprafeței de teren de 6.789 mp, care constituie în fapt zona de siguranța, nu poate aplica art. 16 din O.G. nr. 43/1997 și, că, în lipsa unei cereri exprese din partea celui expropriat privind constatarea exproprierii în fapt a terenului respectiv, în raport de apartenența suprafeței la drumul public, singurul remediu eficient și echitabil ar consta în formularea unei acțiuni separate având ca obiect constatarea exproprierii în fapt a suprafeței reprezentând zona de siguranța.

Consideră că aceste considerenteale instanței de apel ce au stat la baza soluției de respingere a cererii privind acordarea de despăgubiri pentru terenul rămas în proprietate, dar afectat zonei de siguranța a drumului în suprafața de 6.789 mp sunt contradictorii și străine de natura priciniideoarece,pe de o parte, instanța recunoaște faptul ca suprafața de 6.789 mp esteafectată zonei de siguranță, însă, pe de altă parte, conchide în privința imposibilității aplicăriidispozițiilor art. 16 din O.G. nr. 43/1997. Or, zona de siguranță în suprafață de 6.789 mp a fost determinată de experții topografi în temeiul art. 16 din O.G. nr. 43/1997, iar instanța a omologat concluziile contraexpertizei topografice.Instanța recunoaște faptul că zona de siguranță, în suprafață de 6.789 mp ar fi trebuitsă facă obiectul exproprierii propriu-zise și,deci, ar fi trebuit expropriată concomitent terenul în suprafață de 3.134 mp conform Legii nr. 198/2004. În pofida acestor constatări, instanța de apel conchide în sensul că singurul remediu echitabil l-ar constitui cel al formulării unei noi cereri prin care să se constate exproprierea de fapt a respectivei suprafețe de terenîn temeiul dreptului comun în materie de expropriere, respectiv al Legii nr. 33/1994.

Concluzia este contrară legii, recurenta învocând faptul că actul juridic dedus judecațiia fost greșit interpretat, deoarece s-a reținut eronatfaptul că nu a fost formulat vreun capăt de cerere privind exproprierea în fapt a suprafeței de teren ce constituie zonă de siguranță. În realitate, prin acțiunea introductivă de instanță, a solicitat obligarea pârâtei la plata prejudiciului cauzat prin exproprierea restului de teren rămas în proprietate, în suprafață de 15.339 mp, ca urmare a afectării acestuia de zonele drumului, astfel cum sunt aceste zone definite de O.G nr. 43/1997, prejudiciu „constând în contravaloarea terenului asupra căruia dreptulde proprietate nu poate fi exercitat sub aspectul prerogativelor usus și fructus".

Sub acest aspect, arată că, prin „precizarea de acțiune" depusăla termenul din data de 14 noiembrie 2011 și-a însușit „Raportul de expertiză tehnică judiciară"conform căruia deprecierea terenului rest de proprietate în suprafață de 15.339 mp este de 100%, iar prin „notele de concluzii” depuse la instanța fond la data de 20 ianuarie 2011 a susținut că „în cazul exproprierii de față, proprietarul este îndreptățit să solicite, cu titlu de prejudiciu, contravaloarea terenului integral afectat de expropriere, dar neexpropriat". Față de aceste susțineri, consideră că instanța de apela apreciat eronat că nu pot fi acordatedespăgubiri pentru deprecierea de 100 % a terenului rămas în proprietate, ca urmare a exproprierii, în lipsa unui titlu de proprietate, formal, al statului asupra respectivului teren, indicând drept „remediu" promovarea unei noi acțiuni în justiție prin care să se solicite constatarea unei exproprieri de fapt, în temeiul Legii nr. 33/1994. Cu alte cuvinte, instanța de apel conchide în sensul că, în privința exproprierii de fapt nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 198/2004 și nu poate fi acordat prejudiciul, acțiunea fiind practic inadmisibilă.

Or, prin refuzul de a acorda prejudiciul ca urmare a constatării exproprierii de fapt, instanța de apel a pronunțat o hotărâre ce încălcă prevederile Legii nr. 198/2004, astfel cum a fost aceasta modificată prin art. 4 pct. 3 din O.U.G. nr. 228/2008, ale art. 1 din Protocol 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, respectiv, art. 6 și art. 14 din Convenția europeană.

Consideră că argumentele instanței de apel nu pot fi primite întrucât încălcarea legii și neefectaurea procedurilor de expropriere de către stat nu poate atrage consecința neremedierii pagubei create prin această conduita ci, dimpotrivă, tocmai în această situație este necesar ca persoanei lezate să i se recunoască întocmai posibilitățile legale de a reclama respectarea drepturilor sale legale, în condițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dreptul de a se adresa instanței de judecată, iar procedura să se desfășoare și drepturile sale să fie recunoscute în condițiile în care s-ar fi petrecut dacă procedura legală ar fi fost respectată. În cazul constatării unei exproprieri de fapt, rolul instanței este de a pune reclamantul în situația exactă în care ar fi fost dacă procedura legală de expropriere ar fi fost respectată.

Or, în speță, terenul afectat de exproprierea de fapt ar fi trebuit expropriat odată cu terenul în suprafața de 3.134 mp, respectiv în octombrie 2009, fapt recunoscut de instanța de apel, regimul juridic aplicabil fiind același, respectiv cel prevăzut de Legea nr. 198/2004, recurenta invocând în justificarea susținerilor sale și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, într-o Decizie de speță nr. 1908/2014 (depusa la dosar).

Recurenta susține nelegalitatea hotărârii recurate și din perspectiva modului în care a fost determinat prejudiciul datorat pentru diminuarea valorii terenului amplasat în zona de protecție și protecție extinsă, dar și al refuzului de a acorda despăgubiri pentru diminuarea valorii terenului amplasat în zona de restricții urbanistice, hotărârea fiind sub acest aspect nemotivată și pronunțatăcu încălcarea prevederilor art. 26 coroborat cu art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, ceea ce, în opinia recurentei, atrage incidența motivelor de nelegalitate înscrise în art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Cât privește lipsa motivării hotărârii, arată faptul că deși hotărârea omologhează raportul de expertiza evaluatorie întocmit în cauză, astfel cum a fost modificat și completat, cât și contraexpertiza topografică,instanța de apel reține alte concluzii decât cele prezentate în respectivele rapoarte, fără a prezenta vreo justificare în acest sens.

Astfel, instanța deși conchide în sensul că este datorat prejudiciul rezultat din deprecierea valorii suprafețelor de teren situate în zona de protecție și protecție suplimentară, apreciază însă că, din totalul de teren afectat de aceste zone, o suprafață de 3.366 mp teren și-ar fi atins potențialul maxim de dezvoltare întrucat reprezintă teren aferent construcției. Susține că aceastăconstatare este diferită de cea reținută de experții evaluatori, care au arătat în cuprinsul „suplimentului expertizei tehnice" faptul că doar suprafața de 1.683,02 mp este aferentă construcției și a atins un potențial maxim de dezvoltare, din care 621,02 mp sunt amplasați în zona de siguranță, 99,00 mp sunt amplasați în zona de protecție, 497 mp sunt amplasați în zona de protecție suplimentară, iar 466 mp fiind în zona de restricții urbanistice.

Relativ la terenul amplasat în zona de restricții urbanistice, consideră că instanțaa reținuteronat și fară nicio justificare faptul că pe terenul în cauză s-ar afla alte 2 construcții, respectiv o construcție reprezentând „corp de birou" și o altă construcție reprezentând „depozit", imobile distincte de construcția „hală industrială" amplasată pe terenul identificat în zonele de protecție și protecție suplimentară, constatare ce contravine realității. Or, din cuprinsul tuturor rapoartelor de expertiză întocmite în cauză, rezultă că pe terenul rămas în proprietate de 15.339 mp a fost identificată de către experți o singură construcție de tip hala industrială, construcție amplasată perpendicular pe toate zonele drumului ce afectează terenul,deci și în zona de restricții urbanistice.

Cât privește motivul de recurs privind încălcarea prevederilor art. 26 coroborat cu art. 27 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, în opinia recurentei, determinarea prejudiciului s-a realizat eronat reținând același grad de deprecierea terenului situat în zonele de protecție și protecție suplimentară, arătând totodată și faptul că, în mod eronat, instanța de apelnu ținut contde valoarea prejudiciului stabilită în cuprinsul anexelor la „suplimentul expertizei tehnice" întocmit de experții I., J., K., fiind încălcate, astfel, dispozițiile art. 26 alin. (2) și art. 27 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora instanța ar trebui să țină cont de părerea experților.

Totodată, hotărârea este criticată și din perspectiva reținerii greșite a faptului că nu a fost dovedit prejudiciul aferent terenului amplasat în zona de restricții urbanistice, iar în privința terenului afectat de restricțiile urbanistice au fost formulate critici sub aspectul reținerii eronate a neîndeplinirii condiției certitudinii prejudiciului. Consideră recurenta, sub acest aspect, că tocmai existența unui proiect imobiliar în derularepe terenul rest de proprietar, demarat anterior exproprierii, dovedește pe deplin faptul că prejudiciul este cert.

Au fost aduse critici și modului de calcul a despăgubirii aferentă prejudiciului acordat. Consideră că, hotărârea prin care au fost acordate despăgubiri în raportat de momentul efectuării expertizei în apelși nu în raport de data exproprierii este pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 44 alin. (3) din Constituția României, art. 1 din Protocol 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 și art. 26 alin. (2) din Legea 33/1994,precum și cu încălcarea Deciziei nr. 12 din 15 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea Constituțională.

Astfel, deși instanța de apel consideră că argumentele care au fundamentat Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015 Curții Constituționale își găsesc aplicabilitatea și în cazul celei de-a doua componente a despăgubirii, respectiv prejudiciul (pag. 27 parag. penultim din decizia recurată), în mod nelegal conchide în sensul că decizia instanței de contencios constituțional „își produce efectele numai în ceea ce privește calcularea primei componente a despăgubirii (evaluarea imobilului expropriat), neavând niciun efect cu privire la cea de-a doua componentă, respectiv stabilirea prejudiciului pentru daunele aduse".

Potrivit prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 despăgubirea este compusă din două elemente, respectiv valoarea reală și prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite și întrucât Decizia Curții Constituționale nr. 12/2015 se refera la despăgubiri, rezultă că se referă atât la valoarea reală a terenului expropriat, cât și la prejudiciul adus proprietarului prin expropriere, deoarece la momentul exproprierii se produce și prejudiciul constând în deprecierea terenului neexpropriat și nu ulterior.

Întrucât motivele de nelegalitate învocate conduc la modificarea hotărârii recurate, solicită, în principal, modificarea hotărârii în sensul admiterii pretențiilor formulate. În subsidiar, solicită casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca experții evaluatori să aducă clarificări privind întinderea suprafeței de teren aferentă construcției care își conservă valoarea; amplasamentul construcției aflate pe terenul neexpropriat în suprafață de 15.339 mp, prin raportare la zonele drumului și restricțiile care afectează terenul.

Intimatul-pârât Statul Român, prin CN B. SA nu a formulat întâmpinare, în recurs nefiind solicitate și administrate alte probe noi, în sensul celor prevăzute de art. 305 C. proc. civ., de către reclamanta-recurentă.

Cu titlu preliminar, se impune a sublinia faptul că,deșireclamanta-recurentă și-a fundamentat recursul pemotivele de nelegalitate înscrise în art. 304 alin. (1) pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., din expunerea cererii de recurs rezultă că anumite critici vizează modul de interpretare a materialului probator de către instanța care a pronunțat hotărârea recurată, cu consecința reevaluării situației de fapt. Aceste critici nu se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ. și, ca atare, nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. Astfel, în contextul legislativ actual, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt stabilită de instanțele de fond.

Așa fiind, nu pot forma obiect al analizei acestei instanțe decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, astfel încât susținerile de netemeinicie a hotărârii care se referă lamodul de aprecierea probelor și schimbarea situației de fapt reținută în etapele procesuale anterioare nu vor fi supuse controlului judiciar în recurs.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor de nelegalitate învederate și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata că recursul este fondat, în limita și pentru următoarele considerentele:

Reclamanta-recurentă a invocat nelegalitatea Deciziei civile nr. 633/A din 17 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. formulândcritici privind modalitatea de soluționare a cererii în pretențiiaferentă prejudiciului cauzat terenului în suprafață de 15.339 mprămas în proprietatea sa, aflat în vecinătatea celui expropriat,pretins afectat de restricții legale și urbanistice.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta a susținutîncalcarea dispozițiilor Legii nr. 198/2004 prin refuzul instanței de apel de a acorda despăgubiri pentru terenul în suprafeță de 6.789 mp identificat în cuprinsul raportului de expertiză ca fiind zonă de siguranță, în privința căruia a operat o expropriere în fapt, iar relativ la suprafețele de 680 mp (identificată zonă de protecție), de 4.026 mp (identificată zonă de protecție suplimentară) și de 3.844 mp (amplasată în zona de restricții urbanistice) recurenta a invocat nelegalitatea deciziei recurate în raport de modalitatea de stabilire a existenței și întinderii prejudiciului ce i-a fost cauzat.

Sub aspectul cadrului procesual și al limitelor investirii instanței de rejudecare, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin Decizia de casare nr. 5145 din 8 noiembrie 2013 pronunțată înprimul ciclu procesual a dispus respingerea ca nefondat a recursului formulat de reclamantă și, ca efect al admiterii recursului formulat de pârâtul Statul român, prin CN B. SA, a dispus casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare doar în privința prejudiciului constând în deprecierea valorii terenului neexpropriat de 15.339 mp. Prin decizia de casare, instanța supremă a statuat asupra unor chestiuni litigioase și a stabilit conținutul îndrumărilor și verificărilor necesar a fi realizate de către instanța de rejudecare a apelului.

În aceste circumstanțe, cum în primul ciclu procesual s-a statuat irevocabil asupra despăgubirilor datorate pentru terenul expropriat, instanța de apel a procedat, în limitele Deciziei de casare și în baza art. 315 alin. (1) C. proc. civ., la verificarea situației juridice a terenului în suprafață de 15.339 mp, sens în care aexaminatdacă, în cauză, statul a dobândit cu titlu valabil vreun drept de proprietate publică asupra terenului litigios, respectiv dacă suprafețele de teren afectate de realizarea autostrăzii au fost evidențiate în proiectul obiectivului respectiv și, dacă, a operat vreun transfer efectiv al dreptului de proprietate din patrimonial reclamantei, în cel al Statului român.

Relativ la determinarea regimului juridic aferent zonelor de siguranță, din coroborarea dispozițiilor art. 2 alin. (3) și (5) și art. 14 din O.G. nr. 43/1997 (în forma de la data exproprierii, respectiv anul 2009) se desprinde concluzia că zonele de siguranță fac parte din zona drumului public de interes national, în categoria căruia se încadrează și autostrăzile, conform art. 5 și 6 alin. (1) lit. a) din actul normativ sus menționat. Or, cum drumurile de interes național aparțin proprietății publice a statului, rezultă că în privința zonelor de siguranță ale autostrăzii, ce reprezintă imobile care au natura juridică a unor bunuri asupra cărora statul exercită un drept de proprietate, statul trebuie să dețină un titlu valabil de proprietate, în sensul justificării dobândirii bunului în proprietatea publică în orice modalitate de dobândire, inclusiv prin expropriere, în condițiile legii.

Plecând de la aceste considerente reținute și în cuprinsul deciziei de casare din primul ciclu procesual, instanța de apel a concluzionat, în urma evaluării probatoriilor administrate în rejudecare, că în documentația tehnică ce a stat la baza derulării procedurii exproprierii în vederea construirii autostrăzii București-Brrașov, tonsonul București-Ploiești (H.G. nr. 425/2008 și H.G. nr. 381/2009) nu au fost identificate suprafețele de teren de 7.884 mp și 3.960 mp ca fiind zone de siguranță și protecție. Urmare a aceastei situații de fapt, instanța de apel a reținut că societatea reclamantă este în continuare titularul dreptului de proprietate asupra terenurilor respective și că Statul român nu a întreprins niciun demers necesar în scopul operării transferului dreptului de proprietate din domeniul privat al persoanei juridice-reclamante, în domeniul public.

În acest context factual, necontestat de altfel de către părțile litigante, instanța de apel a statuat corect în sensul că pârâtul Statul român nu este deținătorul vreunui titlu de proprietate asupra terenului în suprafață de 7.884 mp (real 6.789 mp identificat de experți), situație în care terenul respectiv nu poate fi considerate ca făcând parte din zona de siguranță a autostrăzii și, deci, nu face parte din zona drumului public de interes național.

Or, consecința unei atare constatări,referitoare la neprezentarea de către pârâta unui titlu de proprietate în privința terenuluiîn suprafață de 6.789 mp, amplasat într-o zonă a drumului public care reclamă un anumit regim juridic, conduce la concluzia inaplicabilității art. 16 din O.G. nr. 43/1997 care definește regimul juridic al zonei de siguranță și care ar aparține proprietății publice.

Cu toate acestea, deși corecte statuărileîn privința regimului juridic al terenului în suprafață de 6.789 mp și a înlăturării de la aplicabilitate a art. 16 din O.G. nr. 43/1997, în condițiile inexistenței vreunui titlu al statului, instanța de apel a concluzionat și soluționat eronat cererea reclamantei privind acordarea de despăgubiri pentru terenul rămas în proprietatea acesteia, căruia i s-a stabilit un atare regim juridic.

În raționamentul expus, instanța de apel a reținut că,în lipsa unui capăt de cerere prin care să se constate exproprierea de fapt a terenului amplasat în zona de siguranță a drumului public, instanța nu poate dispune transferul dreptului de proprietate de la contestator la expropriatorși nu poate acorda despăgubiri pentru terenul rămas în proprietate, astfel încât singurul remediu eficient l-ar putea constitui doar formularea unei acțiuni separate cu un atare obiect.

Din această perspectivă, criticile recurentei se vădesc a fi întemeiate, decizia atacată fiind pronunțată cu încălcarea legii deoarece concluzia instanței de apel contravine atât dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., câtși art. 26 dinLegea nr. 33/1994 întemeiul căruia titularul dreptului este îndreptățit și la repararea prejudiciului creat prin imposibilitatea exercitării prerogativelor dreptului de proprietate, prejudiciu distinct de despăgubirile constân din prețul de vânzare a terenului expropriat.

Impunerea parcurgerii unei acțiuni separate apare ca fiind excesivă cu atât mai mult cu cât exercițiul acestui drept subiectiv este generat de conduita culpabilă a statului de ocupare a terenului, cu încălcarea normelor care reglementează exproprierea. Nu poate fi impusă părții deposedate obligația de a urma diverse proceduri, în scopul acoperirii prejudiciului determinat de acțiunea statului, întreprinsă prin autoritățile sale, ci acestora din urmă trebuie să le fie impusă obligația ca preluarea unui bun sau reglementarea folosinței bunului, proprietatea unei persoane private, să urmeze, anterior adoptării acestei măsuri, procedurile prescrise de lege, pentru a asigura legalitatea măsurii, care, numai într-o asemenea ipoteză, își găsește justificarea în normele interne și convenționale în materie, ce fac parte din ordinea de drept internă.

Restricționarea dreptului de proprietate al reclamantei-recurente ca urmare a actului exproprierii, în lipsa oricărei despăgubiri, ar fi lipsită de proporționalitate ce ar putea atrage încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, încălcare ce trebuie evitată de instanțele interne, primele chemate să aplice dispozițiile convenționale.

Prin urmare, dreptul la indemnizare își găsește corespondent atât în normele legale interne evocate în cererea de chemare în judecată, dar și în dispozițiile convenționale - art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.Norma evocată presupune ca o ingerință a autorității publice în exercițiul dreptului la respectarea bunurilor să fie legală și nu se acceptă autorizarea privării de proprietate sau reglementarea folosinței bunurilor decât în „condițiile prevăzute de lege”.

În același timp, principiul legalității implică existența unor norme de drept intern suficient de accesibile și previzibile, Curtea statuând constant, în jurisprudența sa, că: „necesitatea de a se analiza dacă s-a păstrat un echilibru just între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale individului nu poate avea loc decât dacă se dovedește că ingerința litigioasă a respectat principiul legalității și nu era arbitrară” (Iatridis contra Greciei, parag. 59).

Raționamentul expus sub aspectul reținerii nelegalității deciziei atacate este întărit și de considerentele ce rețin încălcălcarea dispozițiilor legale sub aspectul neconformării instanței de rejudecare exigențelor impuse prin decizia de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un prim ciclu procesual.

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Prin urmare, în ipoteza în care prin decizia instantei de casare sunt stabilite expres indicații referitoare la lămurirea anumitor împrejurări de fapt și la administrarea anumitor probe, aceste indicații devin obligatorii pentru instanța de rejudecare.

Or, cu valoare obligatorie, prin Decizia de casarenr. 5145 din 8 noiembrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, în ipoteza în care se constată imposibilitatea aplicării art. 16 din O.G. nr. 43/1997, nu se poate aprecia că respectiva suprafață de teren ar fi complet inutilizabilă, din moment ce nu ar mai fi aplicabile interdicțiile legale referitoare la zonele de siguranță și, că, acordarea de despăgubiri în considerarea unei deprecieri cvasi-totale a terenului ar fi lipsită de temei legal, fiind necesară raportarea, în evaluarea despăgubirilor la care reclamanta este îndreptățită pe temeiul art. 26 din Legea nr. 33/1994, la categoria de folosință de la data exproprierii.

Întrucât în raport de regimul juridic stabilit terenului în cauză, instanța de apel a înlăturat aplicabilitatea dispozițiilor art. 16 din O.G. nr. 43/1997, ipoteza identificată impunea obligativitatea examinării de către instanța de rejudecare, potrivit îndrumărilor deciziei de casare, a consecințelor generate de înlăturarea regimului juridic de zonă de siguranță a suprafaței de 6.789 mp în scopul determinării gradului de exploatare și, astfel, a prejudiciului reclamat în raport de deprecierea valorii terenului neexpropriat, rămas în proprietatea reclamantei.

Prin urmare, în contextul înlăturării interdicțiilor legale impuse zonei de siguranță, aceste verificări de fapt erau obligatorii pentru soluționarea de către instanța de rejudecare a condițiilor de reparare a prejudiciului creat terenului neexpropriat de 6789 mp aspecte se se impuneau a fi lămurite pe baza probatoriilor din apel. Cum acesteelemente de fapt nu au fost clarificate în conformitate cu decizia de casare, ceea ce denotă că situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită, iarexercitarea controlului de legalitatenu este posibil a fi realizat sub aspectul procedeului de determinare a prejudiciului reclamat pentru terenul de 6.789 mp în conformitate cu art. 26 din Legea nr. 33/1994, împrejurări ce atrag nelegalitatea deciziei atacate și casarea hotărârii pentru incidența prevederilorart. 312 alin. (3) și art. 314 C. proc. civ.

Printr-un alt motiv de recurs, reclamanta a formulatcritici, în baza art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., sub aspectul modului în care instanța de apel a procedat la determinarea prejudiciului datorat pentru diminuarea valorii terenului amplasat în zona de protecție și zona de protecție extinsă, aducând critici și soluției,de respingere, a cererii privind acordarea despăgubirilor aferente deprecierii valorii terenului identificat în zona de restricții urbanistice.

Cât privește lipsa motivării hotărârii, s-a susținut că instanța de apel deși omologhează raportul de expertiza evaluatorie, cât și contraexpertiza topografică, în cuprinsul hotărârii reține, eronat,alte concluzii decât cele prezentate în aceste rapoarte, fără a prezenta vreo motivare în sensul celor statuate.

Susținerea recurentei relativ la nemotivarea hotărârii din perspectiva aspectului evocat nu poate conduce la incidența motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât este contrazisă de considerentele deciziei atacate, în cuprinsul cărora se regăsesc argumentele care susțin soluția instanței în privința problemelor de drept soluționate.

Faptul că instanța de apel nu și-a însușit concluziile experților judiciari relativ lacuantumul despăgubirii pentru terenul neexpropiat amplasat în zona de protecție și zona de protecție suplimentară a autostrăzii și a apreciat asupra neîndreptățirii reclamantei la despăgubiri pentru terenul de 3.844 mp amplasat în zona de restricții urbanistice nu înseamnă că instanța de rejudecare a pronunțat o decizie nelegală sub aspectul nemotivării acesteia, atât timp cât a procedat,în cadrul silogismului judiciar, la examinarea concretă aîndeplinirii condițiilor legale ce ar putea contura - ca existență și, eventual, întindere - prejudiciul reclamat de proprietar, ca efect al exproprieii.

Cum dauna produsă proprietarului trebuie să acoperepierderea suferită de persoana afectată de măsura exproprierii, în cuprinsul considerentelor deciziei pronunțate,instanța de apel a examinat condițiile legale pentru a demonstra întrunirea ori neîntrunirea acestora. Astfel, în contextul factual analizat, instanța de apel a expus motivele pentru care statuat asupra neîndeplinirii condițiilor ce vizează, după caz, certitudinea prejudiciului reclamat ori a legăturii cauzale directe între faptului exproprieriiși prejudiciul invocat.

Susținerea recurentei relativ la împrejurarea că instanța de apel a dat probelor o altă valoare decât cea pretinsă de parte în legătură cu determinarea și cuantificarea prejudiciului nu poate avea semnificația unei nemotivări a hotărârii, ci se circumscrie unui aspect relativ la netemeinicia acesteia, devreme ce forța provantă a probei a fost analizată în contextul examinării condițiilor legale a prejudiciului reclamat, procedeul fiind expus în argumentația logico-juridică ce a stat la baza soluției pronunțate ce face trimitere la examinarea concretă a probelor administrate cu ocazia rejudecării.

În acest context, nu poate fi reținut motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, reclamanta a susținut,în legătură cu prejudiciul rezultat din deprecierea valorii terenului situat în zona de protecție și protecție suplimentară, că instanța de apel a reținut greșit împrejurarea că suprafața de 3.366 mp aferentă construcției și-ar fi atins potențialul maxim de dezvoltare, deoarece concluzia instanței estecontrazisă de constatările comisiei de experți inserate în cuprinsul suplimentului expertizei tehnice care identifică terenul cu potențialul maxim de dezvoltare, respectiv terenul în suprafață de 1.683,02 mp, aferent construcției.

Aceste critici implică verificarea, înconcret, a modalității în care instanța de apel a procedat la determinarea suprafeței de teren aflată în zona de protecție și protecție suplimentarăîn privința căreia s-a reținut un anumit grad de depreciere valorică, susțineri carenu pot face obiectul controlului de legalitate exercitat de instanța de recurs,deoarece nu sunt susceptibile de încadrare în motivele prevăzute expres de art. 304 C. proc. civ. Cercetarea criticilor astfel formulate tind la reapreciereaprobelor administrate și, implicit, a situației de fapt cu privire la cuantificarea prejudiciului înregistrat de reclamantă, aspect incompatibil cu structura recursului astfel cum își găsește consacrarea în actuala reglementare.

Or, instanța de apel a administrat noi probe și a evaluat materialul probator atunci când a stabilit situația de fapt relativ la determinarea amplasamentului și a întinderii terenului rămas în proprietatea reclamanteiclarificând, în contextul situațional expus, aspectele care țin de amplasarea și întinderea suprafeței aferentă construcției existentă la momentul exproprieriiîn privința căreia s-a stabilit că este folosită, și în prezent, conform destinației sale. Drept urmare, cum decizia instanței de apel cuprinde argumentele pe care se sprijină soluția adoptată în privința determinării existenței și cuantificării prejudiciului cert reținut în legătură cu depreciereavalorică a terenului în suprafață de 1.340 mp situat în zona de protecție și protecție suplimentară, reevaluarea probelor administrate și a situației de fapt în scopul stabilirii unei suprafețe mai mari de teren (față de cea determinată de instanța de apel) care ar fi înregistrat o deprecire valorică, excede atribuțiilor acestei instanțe de control judiciar, circumscrisă exclusiv evaluării legalității deciziei recurate doar prin prisma cazurilor de modificare ori de casareexpres și limitativ reglementate, nu și temeiniciei acesteia.

Nici susținerile recurentei formulate în legătură cu reținerea eronată a altor construcții pe terenul identificat în zona de restricții urbanistice, distincte de cea aflată pe terenul situat în zona de protecție și protecție suplimentară nu fac posibil încadrarea într-unul din motivele de nelegalitate și, deci, nu pot fi supuse analizei controlului instanței de recurs, întrucât, astfel cum s-a arătat în precedent, vizează aspecte de netemeinicieîn condițiile în care,din situația de fapt stabilită în cauză, instanța de apel a reținutconstrucția existentă, și în prezent, de la data exproprierii.

Recurenta a învocat și încălcarea prevederilor art. 26 coroborat cu art. 27 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 susținând,în dezvoltarea acestei critici, împrejurarea că, în determinarea prejudiciului rezultat ca urmare a depreciarii terenului situat în zonele de protecție și protecție suplimentară, instanța de apel nu a ținut cont de concluziile „suplimentului expertizie tehnice”, întocmit de experții I., J., K. prin care s-a stabilit că valoarea prejudiciului este mai mare.

În privința deprecierii valorice aterenului de 1.340 mp situat în zonele de protecție și protecție suplimentară, Înalta Curte are în vedere faptul că deși recurenta contestă cuantumul despăgubirii acordate invocând încălcarea dispozițiilor art. 26 și 27 din Legea nr. 33/1994, în realitaterecurenta nu dezvoltă critici de nelegalitate,necesare pentru declanșarea controlului judiciar în recurs,referitoare la încălcarea condițiilor legale de determinare a prejudiciului cauzat expropriatului, în contextul în care instanța de apel a examinat, în raport de dispozițiile legale și pe baza raportului de expertiză, îndreptățirea reclamantei la despăgubiri pentru deprecierea produsă prin actul exproprierii terenului rezultat din diferența dintre suprafața totală de 4.706 mp și cea de 3.366 mp aferentă construcției existentă.

În realitate, argumentele învederate urmărescreaprecierea situației de fapt cu consecința majorării cuantumului despăgubirii prin însușirea concluziilor din suplimentul expertizei tehnicerelativ la valorea despăgubirii, stabilită de comisia de experți, aferentă terenului amplasat în acea zonă cu restricții legale ce afectează terenul neexpropriat. Or, aspectele privind determinarea zonelor de protecție și protecție suplimentară și stabilirea regimului juridic al terenului neexpropriat afectat de aceste zone ale drumului nu au fost contestate în cauză, ceea ce denotă că finalitate urmărită de recurentă excede verificărilor ce pot fi realizate în recurs.

Decizia atacată a fost contestată sub aspectul încălcării dispozițiilor legale și din perspectiva reținerii, eronate, a neîndeplinirii condiției referitoare la certitudinea prejudiciul reclamat în legătură cu terenul amplasat în zona de restricții urbanistice. Examinând această critică, susceptibilă de încadrareîn motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că susținerile recurentei se vădesc a fi nefondate.

Într-adevăr, existența unor limitări și restricții legale ale exercițiului dreptului de proprietate pot contura elementele unui prejudiciu terenului rămas în proprietate, creat prin expropriere, dacă titularul nu mai poate folosi terenul potrivit destinației pe care acesta o avea la data exproprierii. Cu toate acestea, astfel cum s-a reținut și în cuprinsul Deciziei de casare nr. 5145/2013, prejudiciul creat prin existența interdicțiilor și restricțiilor legale rămâne unul eventual, incert ca existență, dacă exercițiul dreptului titularului nu este afectat în concret, prin aplicarea respectivelor limitări și restricții legale, în privința proprietății sale.

Or, circumstanțele factuale reținute prin decizia recurată denotă împrejurarea că reclamanta nu a înregistrat vreo pagubă concretă intervenită în urma eventualelor restricții urbanistice impuse terenului de sub construcția existentă și a celui ce o deservește. În condițiile în care s-a reținut că restricțiile legale impuse terenului conform art. 47 alin. (1)1 din O.G. nr. 43/1997 nu alterează funcționalitatea terenului de sub ori aferent construcției existentă la data exproprierii, în sensul împiedicării desfășurării normale a activității căruia îi este afectată imobilul, rezultă că examinarea condiție privind caracterul cert și actual al prejudiciului a fost corect realizată de instanța de apel în scopul statuării asupra îndreptățirii reclamantei la acordarea despăgubirilor solicitate în temeiul art. 26 din Legea nr. 33/1994. Cum în cauză s-a reținut că restricțiile legale nu au legătură directă cu exproprierea dispusă în cauză, în mod corect instanța de apel a concluzionat în sensul că prejudiciul reclamat în cauză pentru terenul în discuție nu este unul cert, direct și actual, ca existență și întindere.

În privința modului de calcul al prejudiciului acordat prin hotărârea recurată, reclamata a dezvoltat critici de nelegalitate sub aspectul modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, raportat la art. 44 alin. (3) din Constituția României și art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția europeană în sensul că, în raport de dispozițiiile legale evocate, în valoarea prejudiciului a fost stabilită greșit în funcție de momentul efectuării raportului de expertiză din apelși nu în raport de data la care a avut loc exproprierea, cum corect s-a realizat prin hotărârea instanței de fond.

Critica de nelegalitate învocată de recurentă relativ la criteriul de calcul al despăgubirilor acordate pentru prejudiciul cert înregistrat referitor la deprecierea terenului în suprafață de 1.340 mp situat în zonele de protecție și protecție suplimentară se vădește a fi întemeiată.

Fiind de principiu, că poate fi supus reparației numai prejudiciul cert, direct și actual, instanța de apel a avut în vedere,cu ocazia determinării și întinderii acestuia,situația concretă a terenului rămas neexpropriat, funcție de care a reținut că prejudiciul cert și actual întregistrat de reclamantă se circumscrie doar în privința deprecierii valorice a terenului rezultat din diferența dintre suprafața totală de 4.706 mp (zona de protecție și protecție suplimentară) și cea aferentă construcției de 3.366 mp, de vreme ce terenul de sub și cel care deservește construcțiarespectivă are același potențial de utilizare, fiind folosit și în prezent conform destinației sale.

Cum momentul calculului despăgubirilor de către instanța de judecată este subsidiar stabilirii existenței prejudiciului cauzat prin expropriere, rezultă că determinarea și evaluarea despăgubirilor aferente prejudiciului creat prin expropriere terenului rămas în proprietatea privatăa reclamantei nu poate fi realizată decât prin raportare la momentul temporal al producerii acestuia, fiind contemporancu cel al transferului dreptului de proprietate, realizat, în speță, în condițiile art. 15 din Legea nr. 198/2004.

În consecință, verificarea legalității cuantificării despăgubirilor în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994 nu poate fi realizată decât prin prisma unicității criteriului de determinare și evaluare a despăgubiriloraflate în legătură cauzală directă cu faptul generator al acestora. Drept urmare, întrucât despăgubirile solicitate sunt urmarea directă a actului exproprierii, rezultă că stabilirea cuantumului acestora nu poate fi realizat decât prin prisma criteriului indisolubil legat de momentul transferului dreptului de proprietate, de vreme ce acest moment este cel determinant în raportul juridic ce se naște între expropriat și expropriator.

Cum exercitarea controlului judiciar, sub aspectul evocat,denotă nelegalitatea Deciziei pronunțate din perspectiva incidenței motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar cuantificarea prejudiciului cert reclamat pentru deprecierea valorică a terenului de 1.340 mp aflat în zona de protecție și protecție suplimentară implică verificarea acelor elemente de fapt ce țin de momentul producerii acestuia, procedeu ce nu este compatibil cu reglementarea căii extraordinare de atac a recursului, urmează a se reține incidența art. 314 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 8 C. proc. civ. invocat în cererea de recurs, acesta vizează situație în care instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura, ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Textul are în vedere actul juridic ce constituie temeiul dreptului a cărui valorificare în justiție se urmărește și nu obiectul acțiunii, iar în sensul acestui motiv de recurs, instanța este culpabilă dacă schimbă natura actului sau denaturează înțelesul actului în sensul că interpretând actul ajunge la o altă concluzie decât cea care rezultă din sensul clar și vădit neîndoielnic al termenilor și conținutului acestuia. În cauză, recurenta nu a precizat în cererea de recurs care ar fi actul pretins denaturat și în ce ar consta denaturarea acestuia și nu formulează alte critici în sensul art. 304 pct. 8 pentru a fi susceptibil de analiză, dezvoltarea motivelor prezentate făcând posibilă exercitarea controlului de legalitate din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel cum s-a evocat în precedent.

Față de considerentele expuse, reținând nelegalitatea deciziei atacate pentru încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. și constatând necesitatea realizării verificărilor reținută încă prin Decizia civilă nr. 5145/2013 pronunțată în primul ciclu procesual și reiterată prin prezenta decizie de casare ce implică verificări de fapt, ce nu sunt compatibile cu structura recursului, relativ la întrunirea condițiilor de reparare a prejudiciului ce constă în deprecierea valorii terenului neexpropriat în suprafață de 6.789 mp în privința căruia s-a reținut inaplicabilitatea art. 16 din O.G. nr. 43/1997 și având în vedere aspectele de nelegalitate explicitate suplimentar prin prezenta decizie relativ la modalitatea de cuantificare a despăgubirilor datorate deprecierii valorii terenului în suprafață de 1.340 mp (identificat în zona de protecție și protecție suplimentară), Înalta Curte în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 și art. 314 C. proc. civ. va admite recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 633/A din 17 decembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Drept consecință, va dispune casarea deciziei recurată și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel pentru clarificarea și soluționarea a chestiunilor de fapt și de drept sus menționate, rejudecare ce va fi realizată exclusiv în limitele stabilite prin prezenta hotărâre, cât și prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, dat fiind faptul că rejudecarea pricinii s-a derulat ca efect al admiterii recursului declarat de pârâtul Statul român, prin CN B. SA, urmând a fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 633/A din 17 decembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 aprilie 2016.