Moral damages claim for media defamation: distinction between facts and value judgments under ECHR freedom of expression limits for public figures

Decizia nr. 820/2016

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 01 noiembrie 2011 sub nr. x/299/2011 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța aceasta să fie obligată la plata sumei de 13.6000 euro cu titlu de daune morale; publicarea integrală a hotărârii definitive de obligare a pârâtei la plata daunelor morale, pe cheltuiala acesteia, în trei cotidiene centrale (C., D. și E.), cu cheltuieli de judecată.

În motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că, între reclamant și pârâtă există raporturi de rudenie, aceștia fiind veri primari. Deși legăturile de familie dintre ei nu au fost continue, de-a lungul timpului, aceștia au fost în bune relații, totul culminând cu declarația pe proprie răspundere dată de pârâtă la data de 29 ianuarie 2007 autentificată din 29 ianuarie 2007 de Biroul Notarial F., în contextul cercetării reclamantului de către G., pentru stabilirea calității acestuia de colaborator al poliției politice comuniste prin care aceasta și-a exprimat indignarea și uimirea în legătură cu cercetarea vărului său primar. Totodată prin această declarație pârâta a explicat contextul în care reclamantul a fost nevoit să dea o declarație cu privire la circumstanțele în care a avut loc fuga pârâtei din țară în anul 1973, precum și faptul că nici ea și nici alt membru al familiei sale nu a suferit nicio repercusiune de pe urma declarațiilor făcute de reclamant.

Ulterior, cu ocazia prezentării de către G., pe parcursul cercetărilor reclamantului, a unor declarații date de acesta în fața conducerii întreprinderii la care acesta lucra în perioada 1977-1980 cu privire la fuga rudelor sale din țară, pârâta și-a schimbat radical atitudinea față de reclamant transformând totul într-o vendetă personală, în cadrul căreia a făcut numeroase declarații defăimătoare la adresa reclamantului cu ocazia declarațiilor făcute în fața ziariștilor, declarații care au fost materializate prin publicarea următoarelor articole: H. și-a îngrozit verișoara cu turnătoriile - D. din data de 09 mai 2009; Acasă la verișoara turnată de H. - D. din data de 13 mai 2009; A. a mai turnat o verișoară - D. din data de 20 iunie 2009; Verișoara turnată de A. „Tata mi-a zis că-i o lichea" - C. din data de 24 iunie 2011.

Aceste declarații la adresa reclamantului au culminat cu cea dată de pârâtă pentru postul de televiziune I. la data de 10 martie 2011 când aceasta a afirmat: "îl compar, dacă vreți să mă înțelegeți foarte bine, cu personajele din vremea lui J. În societate arătau că sunt umani, dar el nu a fost uman. Și părinții mi i-a băgat în pușcărie, știe foarte bine, și foarte multe lucruri murdare le-a făcut. Așa că eu nu înțeleg cum aveți atât curaj să țineți în politica dvs. care vă duce spre democrație asemenea oameni. Cei care au avut bun simț s-au retras, el nu are bun simț".

Ulterior acestor declarații, în cadrul emisiunii L. din data de 08 iunie 2011, de pe postul de televiziune K., pârâta a făcut o serie de declarații defăimătoare la adresa reclamantului, redate conform transcriptului.

Față de cele prezentate mai sus, s-a arătat că prin declarațiile neadevărate făcute în fața unor televiziuni publice, în cadrul unor emisiuni cu o audiență foarte mare și cu impact semnificativ asupra opiniei publice, sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei, pentru săvârșirea unei fapte ilicite care a adus prejudicii de imagine grave prestigiului și reputației politice a reclamantului.

Demersul reclamantului este justificat de principiul reparării prejudiciilor suferite, prin acordarea unor sume de bani de natură a oferi părții vătămate o satisfacție cu caracter compensatoriu în raport cu prejudiciul suferit și, în plus, prin repararea în natură, sub forma publicării hotărârii judecătorești de sancționare a autorului defăimării. Acordarea de daune morale pentru prejudicii cauzate drepturilor personal-nepatrimoniale ocrotite de lege, prin declarații televizate, este recunoscută atât de practica instanțelor române, cât și de cea a majorității statelor europene, în virtutea funcției educativ-preventive și reparatorii a răspunderii civile delictuale.

S-a arătat că sunt întrunite, cumulativ, toate condițiile acestui tip de răspundere prevăzute de art. 998-999 C. civ.: fapta ilicită; prejudiciul moral; legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul moral; vinovăția.

În ceea ce privește fapta ilicită s-a arătat că aceasta este reprezentată de afirmațiile speculative, neadevărate și denigratoare despre acțiunile reclamantului făcute cu ocazia diverselor interviuri acordate de pârâtă televiziunilor I. și K., precum și diverselor publicații cum ar fi ziarul D., C.

Concluzia care se desprinde din lectura interviurilor acordate de pârâtă este ca pârâta încearcă din răsputeri să discrediteze public, în fața cetățenilor români, pe reclamant, răspândind ideea ca acesta este crud, inuman, asemenea naziștilor care erau oamenii lui J. și care au omorât oameni nevinovați doar pe criterii de discriminare, fiind în stare să determine arestarea unor rude apropiate, părinții pârâtei, precum și să desfășoare și alte treburi murdare de genul ultimei precizate, doar în scopul de a avea o viață mai bună și de a urca pe scara socială.

Dreptul la imagine al reclamantului este un drept subiectiv civil, protejat, a cărui încălcare necesită o reparație.

Cu depășirea dreptului de exprimare a unei opinii care să aibă la bază informații reale și susținute de probe, pârâta a accentuat și a dorit să inducă în mintea celor care urmau să ia cunoștință de cele afirmate, o latură obscură, inumană, imorală a reclamantului, reprezentată de faptul că acesta a fost capabil să facă rău unor rude apropiate, ceea ce ar denota calitatea umană îndoielnică a acestuia. Reclamantului îi sunt imputate fapte murdare, capacitatea de a simula și de a se preface, de a părea altfel decât este în realitate, de a face rău propriilor rude doar în scopul satisfacerii intereselor proprii: „în societate arătau că sunt umani, dar el nu a fost uman" (declarația dată la I.); „A făcut-o premeditat. Eu nu înțeleg că loialitatea față de țară înseamnă să-ți pârăști rudele. Eu gândesc că dânsul a făcut ce a făcut pentru interesul propriu. Treaba cu interesul propriu se vădește a fi progresul său continuu din momentul în care a început să facă aceste, să spun, aventuri" (declarația dată la data de 13 mai 2009 cu ocazia interviului acordat ziarului D.). De asemenea a fost calificat ca un personaj care împiedică democrația, fiind totodată acuzat de lipsă de bun simț pentru că nu se retrage din politică, deși reclamantul își continuă activitatea politică având în vedere susținerea din partea cetățenilor români care l-au votat, precum și a membrilor partidului politic din care face parte. Pe de altă parte s-a încercat a se inocula în mintea publicului ideea potrivit cărei reclamantul, alături de terțe persoane care făceau parte din structurile fostei Securități, se face vinovat de toate consecințele negative ale regimului comunist (lipsa apei calde, a căldurii, a curentului electric etc.) suportate de populația României în perioada de dinainte de 1989. S-a afirmat că toate aceste lipsuri erau suportate de populația țării, în timp ce reclamantul, pentru acțiuni prin care blama cetățeni români în fața securității, a încasat sume importante de bani, respectiv 2.000.000 dolari (a se vedea în acest sens interviul acordat la emisiunea L. de la K.).

În plus față de toate aprecierile făcute la adresa reclamantului care însă nu se legau de capacitățile fizice și psihice, pârâta cu ocazia interviului acordat C. la data de 24 iunie 2011, a făcut declarații și aprecieri calomniatoare, respectiv afirmă despre reclamant că era „grăsuț și puțin bătut în cap", „lichea" (El era grăsuț și puțin bătut în cap. Părinții îi aduceau meditatori și chiar erau îngrijorați pentru felul în care se va descurca fiul lor în viață"; Femeia spune că tatăl său i-a spus în câteva rânduri „Ai grijă că e o lichea!" - C. din data de 24 iunie 2011).

Toate aceste afirmații creează imaginea unui personaj dubios, inuman, cu o înclinație către "lucruri murdare", disimulare și trădarea propriilor rude. Astfel de afirmații nu urmăresc exprimarea unei simple opinii sau informarea publicului, ci urmăresc influențarea percepției asupra imaginii reclamantului. În prezenta cauză, pârâta nu s-a rezumat la prezentarea unor informații sau situații reale, ci și-a asumat răspunderea interpretării afirmațiilor făcute. Sintagmele și asocierile făcute pentru a face o caracterizare reclamantului nu au urmărit să informeze, ci să inducă în cunoștința publicului elementele necesare compromiterii imaginii reclamantului. Negativizarea imaginii reclamantului rezultă din asocierea sa cu teme considerate de public drept "vulnerabile", de mare risc imagologic (Hilter, naziști, închisoare, Securitate, premeditare). Într-adevăr pârâta beneficiază de dreptul la liberă exprimare, drept fundamental garantat constituțional în societățile democratice, însă protecția de care se bucură acest drept nu este una absolută. Atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Constituția României, recunosc și garantează acest drept la liberă exprimare, subliniind că exercitarea acestui drept nu trebuie să prejudicieze demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei, precum și dreptul la imagine a acesteia. Or, prin declarațiile făcute pârâta a depășit tocmai aceste limite impuse de Convenție, afectând grav dreptul la imagine al reclamantului, prejudiciindu-i demnitatea, onoarea și prestigiul. Pârâta nu a urmărit niciun interes legitim, ci doar a intenționat șicanarea reclamantului. Prin afirmațiile făcute, pârâta a emis judecăți de valoare, de natura sa aducă atingere demnității, reputației și prestigiului reclamantului.

Concluzia care se trage în această privință nu poate fi decât intenția de defăimare și denigrare a reclamantului prin exprimarea de către pârâtă a unei poziții publice, prin prezentarea reclamantului într-o manieră negativă și nereală, prin imputări, acuze grave și aprecieri vădit tendențioase.

Declarațiile publice ale pârâtei au afectat, în egală măsură, prestigiul profesional, reputația, imaginea în fața rudelor, prietenilor, colaboratorilor, partenerilor de afaceri etc.

Fapta de a defăima și denigra pe reclamant, prin afirmațiile făcute în fața ziariștilor și a televiziunilor, afirmații ce au fost preluate pe toate canalele media, prin prezentarea imaginii acestuia într-o manieră negativă și nereală, prin imputări și acuze grave și aprecieri vădit tendențioase reprezintă, din punct de vedere juridic, o faptă ilicită. În ceea ce privește fapta ilicită, acesta este reprezentată de toate declarațiile făcute de pârâtă în cursul anilor 2008-2011.

Prin afirmații false, denigratoare și neargumentate prin informații reale, pârâta a încălcat toate normele care apară drepturile și interesele legitime ale persoanelor împotriva abuzurilor săvârșite prin depășirea limitelor libertății de exprimare: norme constituționale (art. 30 alin. (6) din Constituția României); norme civile (art. 998-999 C. civ.; art. 54 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice și juridice); norme europene (art. 10 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), ajungându-se astfel în situația de a oferi un exemplu clar de abuz al dreptului la liberă exprimare, prin depășirea limitelor sale, trasate de normele sus-menționate.

În privința prejudiciului moral, de imagine suferit de către reclamant este reprezentat de deteriorarea reputației, a imaginii sale, ca urmare a declarațiilor făcute de pârâtă atât în cadrul unor emisiuni sau interviuri acordate unor posturi de televiziune, cât și cu ocazia interviurilor acordate unor cotidiane.

Regula generală este aceea că reclamantul trebuie să facă dovada îndeplinirii condițiilor angajării răspunderii civile delictuale, deci implicit și dovada prejudiciului suferit. În acest sens, instanța supremă a decis că "sancționarea prin lege a unor fapte antisociale de natura celor săvârșite în speță instituie implicit o prezumție conform căreia cel a cărui onoare sau demnitate a fost supusă, pe nedrept, oprobriului public, a suferit un prejudiciu de ordin moral (Decizia Curții Supreme de Justiție nr. 62 din 10 ianuarie 2001).

În același sens, doctrina apreciază că "dat fiind caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă este practic imposibilă. (...). Prejudiciul moral nu se obiectivează ca atare în elemente materiale, aparținând lumii fizice, susceptibile de a fi probate. În schimb, pe baza legilor științelor sociale, psihologia și sociologia mai ales, nu va fi dificil să se demonstreze că, în cele mai multe dintre cazuri, actele de defăimare determină o lezare a demnității umane și o deteriorare a percepției celorlalți asupra persoanei defăimate, cu consecințe privind statutul său social. Aceste efecte sunt statistic normale. Or, dreptul prezumă normalul. Celui ce invocă o situație de excepție, de abatere de la normal/ii revine sarcina să o demonstreze." (Răzvan Dincă, Pandectele Române, nr. 4/2001).

În consecință, prejudiciul de imagine suportat de către reclamant este prezumat implicit de caracterul ilicit al defăimării și de aplicarea principiului reparării acestui prejudiciu, proba sa directă fiind imposibilă. Rezultă astfel caracterul actual, direct și cert, al prejudiciului cauzat reclamantului.

Potrivit art. 18 teza finală din H.G. nr. 32/1994 prin care a fost adoptată rezoluția nr. 1003 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei „impactul informației asupra opiniei publice ține de domeniul evidenței", se naște prezumția că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, de imagine, ca urmare a difuzării pe anumite posturi de televiziune și ca urmare a publicării unor articole în ziare de largă circulație (D., C.) a afirmațiilor făcute de pârâtă.

Prejudiciul moral cauzat reclamantului rezultă implicit și a luat naștere odată cu acordarea interviurilor de către pârâtă unor posturi de televiziune cu o audiență foarte mare și unor ziare de largă circulație, cu depășirea limitelor impuse de art. 30 alin. (6) din Constituția României. Instanța trebuie să aibă în vedere faptul că oricărei persoane îi este garantat dreptul la protejarea propriei imagini și, cum reclamantul deține o poziție importantă în cadrul instituțiilor publice, fiind senator al României, precum și în rândul oamenilor politici din țară, fiind membru marcant al acestora, orice considerații în legătură cu persoana sa, care dacă ar fi adevărate ar atrage oprobriul public, sunt de natură a-i crea un prejudiciu de imagine ce trebuie reparat.

Dimensiunea prejudiciului moral este stabilită luându-se în considerare calitatea de senator, de reprezentant al cetățenilor, calitatea de rudă a pârâtei, care prin exprimarea unei poziții publice exercită o influență considerabilă asupra unui număr mare de potențiali receptori, gravitatea afirmațiilor.

În ceea ce privește legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul moral rezultă implicit din mecanismul prezumției dezvoltat anterior, în sensul că existența prejudiciului moral rezultă din chiar săvârșirea faptei ilicite de defăimare și denigrare prin afirmațiile făcute în public și prin difuzarea acestor afirmații în cadrul unor posturi publice de televiziune și în cuprinsul unor ziare de largă circulație.

Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu este dovedită, prejudiciul moral cauzat fiind efectul imediat al aducerii la cunoștința publică a afirmațiilor făcute de pârâtă, afirmații conținând susțineri nedovedite cu privire la activitățile reclamantului.

Cu privire la vinovăția pârâtei aceasta este determinată prin raportarea comportamentului acesteia - în speță afirmațiile neadevărate și vădit tendențioase făcute în public - la comportamentul model al unei persoane abstracte, luate ca termen de comparație - în speță modelul cetățeanului, astfel cum este el trasat de normele constituționale și civile interne și internaționale, care impun limite clare ale libertății sale de opinie și exprimare.

Încălcarea normelor menționate anterior demonstrează vinovăția pârâtei, întrucât nemo censentur ignorare legem, iar pe de altă parte autorul faptei ilicite răspunde pentru culpa cea mai ușoară. Or, prin declarațiile făcute este evident că pârâta a urmărit prejudicierea imaginii reclamantului, și nu doar exercitarea dreptului la liberă exprimare în limitele prevăzute de dispozițiile legale interne și internaționale.

În consecință, vinovăția pârâtei rezultă din elementele materiale ale faptei ilicite, din încălcarea cu rea-credință a normelor care trasează drepturile și obligațiile recunoscute oricărei persoane.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 998, art. 999 C. civ. de la 1864, în vigoare la data săvârșirii faptelor ilicite, art. 112 C. proc. civ., art. 54 din Decretul nr. 34/1954, precum și celelalte dispoziții legale menționate prin cerere de chemare în judecată.

Pârâta B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței generale a instanțelor române.

În motivare a arătat că este cetățean german iar aspectele invocate de reclamant nu s-au petrecut pe teritoriul României, astfel că sunt competente instanțele germane.

Totodată a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București având în vedere cuantumul sumelor pretinse de reclamant.

Pe fond a solicitat respingerea cererii reclamantului, arătând că din anii 1973 acesta a dat informații false despre familia sa către securitate. Se arată că timp de mai mulți ani a fost în procese alături de reclamant care, a încercat în mod viclean să o determine în depunerea unor declarații neadevărate, însă cum actele doveditoare au fost puse la dispoziția sa de G. și T., a reușit să dovedească că reclamantul a colaborat cu securitatea. Este lipsit de orice logică că reclamantul să pretindă daune morale de la victime.

Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției necompetenței generale a instanțelor române și admiterea excepției necompetenței materiale.

În motivare se arătat că în raport cu data săvârșirii faptelor sunt aplicabile disp. din Legea nr. 105/1993, fiind vorba de raporturi de drept privat cu elemente de extraneitate având în vedere calitatea de cetățean german a pârâtei.

Prin sentința civilă nr. 11505 din 19 iunie 2012 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în Dosarul civil nr. x/299/2011 a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 1 București și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Cauza a fost înregistrată la data de 11 iulie 2012 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x7/3/2012.

La data de 15 martie 2013, pârâta a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, invocând incidența în cauză a dispozițiilor N.C.C. intrat în vigoare în luna octombrie a anului 2011 respectiv art. 1349 și următoarele, iar nu vechile dispoziții ale art. 998-999 și următoarele din vechiul C. civ.

Pe fondul cauzei, s-a arătat că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege.

În noua reglementare, în analiza răspunderii civile pentru presupusul prejudiciu de imagine adus reclamantului, trebuie analizată în primul rând conduita acestuia, care avea obligația respectării normelor generale de comportament în societate - respectiv aceea de a se comporta cu demnitate și de a refuza să își toarne familia la Securitate, întrucât potrivit disp. art. 1352 C. civ. dacă prejudiciul se datorează faptei victimei sau terțului, acestea "înlătura răspunderea chiar dacă nu are caracteristicile forței majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit", iar aceste prevederi se coroborează cu cele ale art. 1371 C. civ., privind vinovăția comună și pluralitatea de cauze ce prevăd că „în cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o."

Prevederile art. 10 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, au dat, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene, o serie de elemente concrete, cum ar fi: calitatea autorului discursului incriminat (ziarist, politician, funcționar public, etc.), tipul discursului (vizând domeniul politic, comercial, artistic, religios), persoana lezată (politician, funcționar public, persoană privată), mijlocul prin care a fost difuzat mesajul și impactul acestuia (presa scrisă, televiziune, expoziții publice, proiectări de filme), locul unde a fost ținut discursul și publicul căruia îi este adresat și s-a pus accentul pe dreptul opiniei publice de a fi informată cu privire la chestiunile ce prezintă un interes public.

În acest context, Curtea a afirmat că libertatea presei îi pune la dispoziția opiniei publice unul dintre cele mai bune mijloace pentru a cunoaște și judeca ideile și atitudinile personalităților publice (politicieni, etc.) și tocmai de aceea limitele criticii admisibile sunt mai largi în privința unor astfel de persoane publice, decât a unui individ obișnuit. Spre deosebire de acesta din urmă, persoana care a dobândit statutul de persoană publică se expune în mod inevitabil și conștient unui control strict al faptelor și afirmațiilor sale, atât din partea ziariștilor, cât și a masei cetățenilor. Ei trebuie, prin urmare, să dea dovadă de o mai mare toleranță (cauza Lingers vs. Austria).

Evident, în situația în care reclamantul își menține poziția privind presupusa atingere adusă imaginii ale publice prin intermediul presei, potrivit disp. art. 1373 C. civ., acesta are obligația de a demonstra în plus existența și identitatea prepușilor, existența raportului de prepușenie, scopul și funcțiile încredințate de comitent, temeiul în care a fost exercitat direcția, supravegherea și controlul prepușilor precum și scopul, respectiv interesul în favoarea persoanei căreia s-au îndeplinit activitățile prejudicioase.

Chiar și din perspectiva vechii reglementări în materia răspunderii civile delictuale, nu sunt îndeplinite în cauză condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale și anume: existența faptei ilicite, prejudiciul, vinovăția, precum și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul produs.

În ceea ce privește fapta ilicită, instanța trebuie să aibă în vedere că prin această noțiune se înțelege orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând altei persoane. În speță, nu s-a dovedit prin nici un mijloc de probă afirmația reclamantului privind existența unui prejudiciu de imagine adusa acestuia. Mai mult, instanța trebuie să verifice dacă, printr-o acțiune, respectiv inacțiune a reclamantei, a fost cauzat un prejudiciu real, concret și cuantificabil, reclamantului, care să schimbe fundamental percepția opiniei publice asupra acestuia - raportat la momentul anterior pretinsului act prejudicios. În condițiile în care în acțiune se face referire despre acțiunea prejudicioasă prin intermediul altor persoane (fizice sau juridice, organe de presă, autori de articole media, etc.), temeiul de drept al cererii de chemare în judecată este greșit întrucât ar fi trebuit identificate și chemate în judecată persoanele interpuse, prin intermediul cărora a fost săvârșit presupusul act prejudicios, fiind necesară demonstrarea legăturii de cauzalitate între reclamantă și respectivele persoane.

Dacă reclamantul s-a simțit lezat de răspândirea prin intermediul mass-media a unor informații cu privire la persoana sa, acesta avea posibilitatea, potrivit legii, să solicite un drept la replică organelor de presă ce au difuzat fie emisiunile respective, fie ziarelor ce au publicat articolele pretins calomnioase la adresa sa, urmărind astfel repararea reală și imediată a presupuse atingeri adusă imaginii sale publice.

În realitate, reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu de imagine, întrucât aspectele relatate privind turnătoriile reclamantului erau binecunoscute și anterior aparițiilor în presă - publicului din România, acesta fiind binecunoscut încă din 1990 pentru activitatea sa de turnător și lucrător în solda Securității, percepția publică asupra persoanei dumnealui fiind cea a unei persoane dubioase, despre care presa a relatat în nenumărate rânduri că a făcut avere din devalizarea conturilor din străinătate ale dictatorului Nicolae Ceaușescu, ca lucrător de Securitate în străinătate. De fapt, scopul real al acțiunii reclamantului îl constituie - nu repararea unui prejudiciu de imagine inexistent - ci pedepsirea pârâtei pentru intervențiile formulate în procesele pe care reclamantul le are cu G., procese în care petentul A. încearcă să răstoarne concluziile G. și să obțină dovada că nu a fost colaborator sau lucrător al Securității.

Potrivit Rezoluției Curții Europene a Drepturilor Omului nr. 1003/1993 cu privire la etica ziaristică, art. 3 „Știrile sunt informații, adică fapte și date, în timp ce opiniile exprimă gânduri, idei, convingeri sau judecăți de valoare ale mijloacelor de informare în masa, editorilor sau ziariștilor."

Reclamantul cunoștea foarte bine faptul că potrivit art. 2 pct. 1 lit. a) din Decizia nr. 114/2002 a Consiliului Național al Audiovizualului, „dreptul la replică nu poate fi solicitat pentru judecăți de valoare." Nu este în spiritul și litera legii obligarea la publicarea unei sentințe judecătorești doar pe motivul expunerii publice a unor fapte reale ale reclamantului atâta vreme cât: aceste activități ale reclamantului - situate la limita infracționalității (și uneori chiar dincolo de ea) - sunt de notorietate publică, fapt dovedit și cu articole din presă, ale altor publicații, publicate anterior momentului aparițiilor publice ce fac obiectul prezentei cauze. Articolele publicate au un caracter mixt, informativ și totodată de opinie în raport cu informațiile conținute.

In acest sens, instanța de fond ar trebui să aibă în vedere dispozițiile art. 14 din Legea nr. 3/1974, care prevede în mod expres că „presa are datoria de a interveni în spirit critic, militant, pentru înlăturarea neajunsurilor și stărilor de lucruri negative din orice domeniu de activitate, de a combate manifestările cu caracter antisocial, abaterile de la normele eticii și echității de a dezvălui fenomenele dăunătoare societății. și de a acționa pentru înlăturarea lor".

Potrivit art. 72 alin (3), „Nu se consideră a aduce lezare critica obiectivă, principială și constructivă, exercitată prin presă, în realizarea funcțiilor sale social-politice."

Ori, în cauză nici această condiție nu a fost îndeplinită. Potrivit legii, condiția vinovăției pentru producerea daunei trebuie demonstrată sub una dintre formele ei.

Din nici un document aflat la dosar nu rezultă existența unui raport de cauzalitate și rezultatul prejudicios în temeiul căruia se solicită atragerea răspunderii mele delictuale.

Pe cale de consecință, sunt nedovedite și lipsite de interesul de a fi analizate în cauză și celelalte condiții cumulative prev. de art. 998-999 C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Prin cererea reconvențională a solicitat obligarea reclamantului A. la plata către pârâta reclamantă a sumei de 1 (un leu) cu titlu de daune morale (simbolice) pentru prejudiciul moral provocat atât prin introducerea acțiunii cât și prin aparițiile în presă și declarațiile publice făcute cu privire la persoana sa.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 115-117 C. proc. civ., art. 1357 și următoarele C. civ.

Reclamantul a formulat întâmpinare la cererea reconvenționala, prin care a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiata.

În ceea ce privește legislația aplicabilă s-a arătat că faptele ilicite ale pârâtei au fost săvârșite anterior datei de 01 noiembrie 2011, astfel că sunt aplicabile disp. din vechiul C. civ.

În ședința publică din data de 10 mai 2013, pârâta prin apărător a renunțat la susținerea excepției necompetenței generale a instanțelor naționale.

Prin cererea înregistrată la data de 29 august 2013, pârâta a renunțat la cererea reconvențională formulată.

În ședința publică din data de 29 noiembrie 2013, instanța a încuviințat pentru reclamant proba cu înscrisuri și înregistrarea audio-video și a prorogat discutarea probei cu interogatoriul pârâtei.

La cererea reclamantului, având în vedere demersurile efectuate de acesta a dispus emiterea unor adrese către M., N. și L., SC O. SA pentru a pune la dispoziția instanței emisiunea L. din 08 iunie 2011.

Au fost depuse relații de la N. prin care au învederat că nu sunt în posesia înregistrării emisiunii solicitate, iar instanța a respins emiterea unei adrese către K.

Reclamantul nu a mai solicitat administrarea probei cu interogatoriul pârâtei, proba ce fusese prorogată.

Prin sentința civilă nr. 473 din 04 aprilie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea și a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 9.210,1 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, referitor la aplicarea legii civile în timp, că de la data de 01 octombrie 2011, sunt aplicabile dispozițiile N.C.C., normele tranzitorii fiind inserate în art. 6 din acest cod.

Potrivit disp. art. 6 (2) N.C.C. - Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.

(5) Dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.

(6) Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ. nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.

Prin urmare, față de aceste dispoziții, tribunalul a reținut că pretinsele fapte au fost săvârșite anterior intrării în vigoare a N.C.C., astfel că sunt aplicabile disp. din C. vechi.

În ceea ce privește îndeplinirea condițiilor răspunderii delictuale, tribunalul a reținut că pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală în sarcina unei persoane, este necesar a fi îndeplinite mai multe cerințe: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, a unui raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu și a vinovăției celui care a determinat prejudiciul.

Având în vedere că potrivit art. 20 din Constituția României legile interne vor fi interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului la care România face parte, trebuie avută în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului atunci când se analizează condițiile de antrenare a răspunderii civile delictuale amintite mai sus.

Procedând la analiza primei condiții, instanța a reținut că fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, este definită ca fiind orice faptă a omului prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane.

Caracterul ilicit al faptei trebuie analizat având în vedere obligațiile statornicite în Codul deontologic al jurnalistului potrivit căruia jurnaliștii au datoria să exercite dreptul inviolabil la libera exprimare în virtutea dreptului publicului de a fi informat (art. 1.1.), să caute, să respecte și să comunice faptele - așa cum acestea pot fi cunoscute prin verificări rezonabile - în virtutea dreptului publicului de a fi informat (art. 1.2.), să exprime opinii pe o bază factuală (art. 1.3.), să semnaleze neglijența, injustiția și abuzul de orice fel (art. 1.4.). În demersul său de a informa publicul, jurnalistul este dator să reflecte societatea în ansamblul și diversitatea ei, acordând acces în presă și opiniilor minoritare și individuale, publicul având dreptul să cunoască nu numai informațiile și ideile primite favorabil sau cu indiferență ori considerate inofensive, dar și pe acelea care ofensează, șochează sau deranjează (art. 1.5) - art. 1.

De asemenea, trebuie luat în considerare și dreptul personal nepatrimonial, respectiv libertatea de exprimare garantată de art. 30 din Constituție, precum și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Art. 10 din Convenție prevede că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.

Importanța dreptului ocrotit de art. 10 din Convenție a fost subliniată pentru prima oară în cauza Handyside împotriva Regatului Unit, arătându-se că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice și sub rezerva parag. 2 acoperă nu numai informațiile și ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației.

Însă în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului dreptul garantat de art. 10 nu este unul absolut, parag. 2 al aceluiași articol permițând restrângerea exercitării acestuia în măsura în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori printre care și protecția reputației sau a drepturilor altora, fiind necesar să se realizeze un just echilibru între protecția dreptului la libera exprimare și dreptul la reputație al persoanei vizate, drept protejat de art. 8 din Convenție ca fiind un element al vieții private. Orice restricție adusă libertății de exprimare trebuie să fie prevăzută de legea internă, să urmărească unul din scopurile legitime enumerate de paragraful 2 din acest articol și să fie necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea acelor scopuri.

Conform jurisprudenței Curții europene, pentru a rezolva o cauză concretă, trebuie luate în considerare și alte elemente, legate de exemplu de calitatea specifică pe care o are autorul discursului, tipul discursului (domeniul vizat de acesta), persoana lezată (om politic, funcționar public, magistrat, persoană privată), posibilitatea de a folosi alte exprimări, mijlocul prin care a fost difuzat mesajul și impactul acestuia, locul unde a fost ținut discursul, precum și publicul țintă căruia îi era adresat acesta (Castells c. Spaniei, Murphy c. Irlandei, Constantinescu c. României). Aceasta pentru că libertatea de exprimare are o întindere variabilă, în funcție de conținutul mesajului transmis de titularul dreptului, precum și de valoarea legitimă pe care statul o invocă pentru a justifica necesitatea unei ingerințe.

De asemenea, Curtea a afirmat că libertatea de exprimare apără toate categoriile de informații obiective, pluraliste și toate creațiile și ideile originale, oricare ar fi forma, suportul sau finalitatea acestora, astfel că, se include în sfera protecției art. 10 cuvinte, imagini, sunete transmise prin intermediul suportului tipărit, al radioului, televiziunii, cinematografiei etc. (cauza Groppera Radio AG c. Elveției).

Tribunalul a reținut că potrivit art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această convenție, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994: „1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei, fără amestecul autorităților publice și fără a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedica statele sa supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. 2. Exercitarea acestor libertăți ce comporta îndatoriri și responsabilități poate fi supusa unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie masuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”

Conform art. 30 din Constituția României :”libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine, răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștința publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii.”

Sub un prim aspect, tribunalul a reținut că pretinsele fapte ilicite săvârșite de către pârâtă nu au fost probate de reclamant în condițiile prev. de art. 1169 C. civ., având în vedere că sarcina probei îi incumba, decât parțial prin înscrisurile depuse la dosar (filele 91-143) reprezentând extrase de pe sit-ul P. și transcriptul emisiunii L. din 8 iunie.

Pe de altă parte, chiar dacă ar fi considerate dovedite aceste afirmații, pe care reclamantul pretinde că pârâta le-a făcut în cadrul unor emisiuni televizate și ziare, tribunalul apreciază că acestea nu îmbrăca caracterul unor fapte ilicite.

Astfel, reclamantul a învederat că următoarele declarații i-au produs o lezare a imaginii publice, respectiv declarația dată de pârâtă pentru postul de televiziune I. la data de 10 martie 2011 când aceasta a afirmat: "Îl compar, dacă vreți să mă înțelegeți foarte bine, cu personajele din vremea lui J. În societate arătau că sunt umani, dar el nu a fost uman. Și părinții mi i-a băgat în pușcărie, știe foarte bine, și foarte multe lucruri murdare le-a făcut. Așa că eu nu înțeleg cum aveți atât curaj să țineți în politica dvs. care vă duce spre democrație asemenea oameni. Cei care au avut bun simț s-au retras, el nu are bun simț".

Ulterior acestor declarații, în cadrul emisiunii L. din data de 08 iunie 2011, de pe postul de televiziune K., pârâta a făcut o serie de declarații, respectiv:

„Am spus dacă cineva se poartă în stilul acesta și minimalizează familia, familia e nucleu unei națiuni, dacă stăm să ne gândim, deci minimalizează și națiunea, în fața acestor domni (n.n. Reclamantul și dl. avocat R.) eu gândesc nu mai există niciun fel de respect față de popor, față de relațiile de familie, niciun fel de respect față de justiție. Ei încearcă cu orice tertip să iasă ca uleiul la suprafață printr-o portiță, știți?"

„B.: Și el și amenință că merge la Curtea Europeană a Drepturilor Omului să-și obțină drepturile. Eu întreb care drepturi le vrea el la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de fapt? De ce se duce? Drepturile lui de om. Care sunt drepturile lui de om? Poate noi nu avem drepturi, noi, toți aici. Noi numai avem drepturi în fața lor (n.n. reclamantului). Ei au cele mai mari drepturi, nu? Să nu spun, de moguliadă, drepturi de;

Realizatorul emisiunii L.: Nu. Știți ce se întâmplă? Omul este supărat că el a trăit greu și pe vremea lui Ceaușescu și după.

B.: Foarte greu, da.

S.: Deci, pe vremea lui Ceaușescu, dacă este să afle românii, cei care sunt de față și bineînțeles.

B.: Din proces, da.

S.: Atunci, când alții nu aveau nici măcar ce mânca și se spălau, că noi știm, noi am fost în Germania, din fericire, am reușit să trăim acolo, domnul A. avea apă caldă curentă și avea gaze la toate sobele. Deci, nu a suferit nici de foame, nici de frig și nici de spațiu.

Realizatorul emisiunii L.: Bun, întrebare ?

B.: '80 - '81 în proces, sunt documentele respective. Dânsul avea venitul personal de două milioane de dolari. Dumneavoastră aveți salariu de 500-600 lei.

S.: A reușit să facă o economie sau să pună un capital de o parte de două milioane, Vreau să vă întreb.

B.: Asta nu e o recompensă pentru ce a făcut?";

„Părinții mei au fost arestați pentru 100 de coroane pe care sora mea le-a lăsat. De domnul A. au fost arestați";„Ne interesează numai conduita față de familie, care e foarte, foarte importantă, știți, dacă începem așa să ne fugărim și să ne canibalăm numai pentru faptul că trebuie să ajungem neapărat într-un partid sau că trebuie să ajungem să obținem un post, atunci înseamnă că numai există o civilizație, scuzați-mă";

„Cred că bogăția este demnitatea. Să știți, se poate trăi cu foarte puțin, se poate trăi și cu foarte mult, dar devine om în lăcomie. Asta este toată povestea."

„Tata mi-a zis că-i o lichea" - C. din data de 24 iunie 2011.

Tribunalul a reținut ca art. 30 din Constituția României interpretat în lumina art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 20 alin. (1) din Constituție) apără nu numai afirmațiile incluse în cadrul unei dezbateri politice propriu-zise, ci și discutarea oricăror subiecte care interesează opinia publică în general sau un segment al acesteia (Curtea Europeană a Drepturișor Omului, cauza Thor Thorgeirson c. Islandei, hotărârea din 25 iunie 1992). Analizând cuprinsul acestor afirmații, tribunalul a apreciat că în esență acestea au vizat chestiuni de interes general relative la aspecte ale vieții politice românești referitoare la calitatea reclamantului de senator și membru fondator al Partidului Conservator, din moment ce aceasta a învederat că: “nu înțeleg cum aveți atât curaj să țineți în politica dvs. care vă duce spre democrație asemenea oameni. Cei care au avut bun simț s-au retras, el nu are bun simț”. Mai mult decât atât, chiar reclamantul în justificarea prejudiciului produs invoca calitatea sa de senator, reprezentant al oamenilor în structurile de putere ale statului.

Art. 10 alin. (2) al Convenției lasă foarte puțin loc restricțiilor care vizează discursul politic sau dezbaterile asupra unor chestiuni de interes general (Lingens c. Austriei, Castells c. Spaniei, Thorgeir Thorgeirson c. Islandei). Dacă există un drept al publicului să fie informat, drept esențial într-o societate democratică, care, în circumstanțe particulare, poate chiar să privească aspecte ale vieții private a unor persoane publice, mai ales când este vorba despre personalități politice, publicații care au ca singur obiect să satisfacă curiozitatea unui anumit public asupra detaliilor vieții private unei persoane, indiferent care i-ar fi notorietatea, nu ar putea fi considerate că ar contribui la o oarecare dezbatere de interes general pentru societate (Leempoel & S.A. ED. Cine Revue c. Belgiei). Este fundamental, într-o societate democratică, să fie protejată desfășurarea liberă a dezbaterilor politice. Curtea acordă cea mai mare importanță libertății de exprimare în contextul dezbaterii politice și consideră că nu s-ar putea aduce restricții unui discurs politic fără motive imperioase. A permite restrângerea libertății de exprimare în domeniul discursului politic într-un caz sau altul ar afecta, fără îndoială, respectarea libertății de exprimare în general în statul vizat (Brasilier c. Frantei; Feldek c. Slovaciei).

În evaluarea proporționalității unei ingerințe în exercitarea libertății de exprimare trebuie să se distingă cu grijă între fapte și judecăți de valoare, în funcție de această evaluare depinzând și întinderea marjei criticii asupra discursului atunci când acesta vine în conflict cu dreptul la onoare sau reputație al altuia, precum în cazul de față.

Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, ultimele nu se pretează la o demonstrație a exactității lor (De Haes et Gijsels c. Belgiei). Pentru judecățile de valoare, obligația de a le dovedi este deci imposibil de îndeplinit și aduce atingere libertății de opinie, element fundamental garantat de articolul 10 (Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Frantei). Curtea a acceptat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare și faptele ce stau la baza sa poate să varieze de la caz la caz în funcție de circumstanțele specifice (Feldek c. Slovaciei). Necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecații de valoare este mai puțin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (Feldek c. Slovaciei; Standard Verlags GMBH și Krawagna-Pfeifer c. Austriei). Desigur, atunci când este vorba despre alegații cu privire la comportamentul unui terț, poate fi uneori dificil să se distingă între imputarea unor fapte și judecăți de valoare. Nu este mai puțin adevărat că chiar și o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este totalmente lipsită de bază factuală (Jerusalem c. Austriei; Cumpăna și Mazare c. României). (În cauza Brasilier c. Frantei, Curtea a considerat că există o bază factuală care să justifice o judecată de valoare în situația în care existau cercetări penale împotriva unei persoane, chiar dacă acestea nu s-au concretizat într-o condamnare penală: „Chiar dacă, ținând seama de prezumția de nevinovăție garantată de art. 6 § 2 al Convenției, o persoană cercetată penal nu ar putea fi considerată culpabilă, baza factuală nu era inexistentă în cauză (…)”. Atunci când o declarație echivalează cu o judecata de valoare, proporționalitatea ingerinței depinde de existenta sau inexistenta unei baze factuale pentru declarația incriminată deoarece chiar și o judecată de valoare se poate dovedi excesivă atunci când este total lipsită de orice bază factuală (Brasilier c. Frantei, Paturel c. Frantei). Curtea a recunoscut că o distorsionare a realității, operată cu rea-credința, poate uneori să depășească limitele criticii acceptabile: o afirmație veridica poate fi dublata de remarci suplimentare, de judecăți de valoare, de supoziții, ori de insinuări susceptibile sa creeze o imagine eronata în ochii publicului (Vides Aizsardzbas Klubs c. Letoniei).

În primul rând tribunalul a reținut că afirmațiile pârâtei nu reprezintă situații factuale, ci veritabile “judecăți de valoare”.

Mai mult decât atât, tribunalul a reținut că în funcție de circumstanțele în care au fost făcute aceste afirmații, acestea au la bază și o bază factuală, chiar una foarte solidă.

Astfel, afirmația că reclamantul este crud, inuman, asemenea naziștilor care erau oamenii lui J. și care au omorât oameni nevinovați doar pe criterii de discriminare, fiind în stare să determine arestarea unor rude apropiate, părinții pârâtei, precum și să desfășoare și alte treburi murdare de genul ultimei precizate, doar în scopul de a avea o viață mai bună și de a urca pe scara socială, are la bază notele conspirative pe care reclamantul le-a dat fostei securități înainte de anul 1989 cu privire la pârâtă și la familia acesteia.

Instanța a reținut că prin hotărâre judecătorească, rămasă definitivă și irevocabilă, respectiv Decizia nr. 1465 din 10 martie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost stabilită calitatea reclamantului de colaborator al fostei securități, fiind menținută sentința civilă nr. 671 din 05 februarie 2010 a Curții de Apel București prin care s-a reținut ca acesta a făcut poliție politică.

De asemenea aceste aspecte au fost relevate în toată mass-media de la acea vreme, atât scris cât și audio-video, astfel că aceste aspecte nu mai reprezintă un element de noutate, fiind chiar de notorietate activitatea de poliție politică a reclamantului înainte de anul 1990.

Totodată instanța a reținut că limbajul folosit de către pârâtă, așa cum a învederat reclamantul în acțiune, nu este unul licențios, vexatoriu și nu prezintă exagerări în raport cu situația de fapt pe care aceasta a constatat-o după ce a studiat arhivele G. și T., cu privire la delațiunile formulate de către reclamant, pentru a leza dreptul acestuia la imagine și reputație.

În ceea ce privește limitele criticii admisibile, ele sunt mai largi cu privire la un om politic, care acționează în calitatea sa de persoană publică, decât cu privire la un simplu cetățean. Un om politic se expune inevitabil și conștient unui control atent al faptelor și gesturilor sale din partea ziariștilor, a organizațiilor neguvernamentale, ca și a masei de cetățeni, și trebuie să arate o mai mare toleranță în această privință. El are, desigur, dreptul la protejarea reputației sale, chiar în afara cadrului vieții sale private, dar imperativele acestei protecții trebuie să fie puse în balanță cu interesele liberei discutări a chestiunilor politice, excepțiile la libertatea de exprimare impunând o interpretare restrictivă (Oberschlick c. Austriei (nr. 1); Vereinigung demokratischer Soldaten Österreichs și Gubi c. Austriei).

Astfel, omul politic se expune în mod inevitabil și conștient unui control strict al faptelor și afirmațiilor sale, atât din partea ziariștilor, cât și a masei cetățenilor, el trebuie, prin urmare, să dea dovadă de o mai mare toleranță (cauza Lingens contra Austriei).

Este, de asemenea, de subliniat faptul că protecția conferită de art. 10, Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu este acordată doar ziariștilor, ci și altor persoane care își exprimă opiniile prin intermediul presei, cum sunt politicienii (cauza Castells contra Spaniei). În plus, libertatea de exprimare este foarte importantă pentru un parlamentar al opoziției, care, ca ales al poporului, reprezintă electoratul, semnalează preocupările acestuia și îi protejează interesele (cauza Jerusalem contra Austriei), iar oamenii politici se expun în mod inevitabil și conștient unui control strict al faptelor și afirmațiilor, de aceea trebuie să demonstreze o mai mare toleranță la afirmațiile critice făcute publice (cauzele Bento contra Portugaliei, Oberschlik contra Austriei). O protecție și mai întinsă este oferită, de art. 10, din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, discursului critic îndreptat împotriva Guvernului decât celui îndreptat împotriva unei persoane private sau chiar a unui om politic (cauza Castells contra Spaniei).

Conform jurisprudenței Curții europene, pentru a rezolva o cauză concretă, trebuie luate în considerare și alte elemente, legate de exemplu de calitatea specifică pe care o are autorul discursului, tipul discursului (domeniul vizat de acesta), persoana lezată (om politic, funcționar public, magistrat, persoană privată), posibilitatea de a folosi alte exprimări, mijlocul prin care a fost difuzat mesajul și impactul acestuia, locul unde a fost ținut discursul, precum și publicul țintă căruia îi era adresat acesta ( Castells c. Spaniei, Murphy c. Irlandei, Constantinescu c. României). Aceasta pentru că libertatea de exprimare are o întindere variabilă, în funcție de conținutul mesajului transmis de titularul dreptului, precum și de valoarea legitimă pe care statul o invocă pentru a justifica necesitatea unei ingerințe.

De asemenea, Curtea a afirmat că libertatea de exprimare apără toate categoriile de informații obiective, pluraliste și toate creațiile și ideile originale, oricare ar fi forma, suportul sau finalitatea acestora, astfel că, se include în sfera protecției art. 10 cuvinte, imagini, sunete transmise prin intermediul suportului tipărit, al radioului, televiziunii, cinematografiei etc. (cauza Groppera Radio AG c. Elveției).

Curtea a fundamentat necesitatea protejării libertății de exprimare în primul rând pe valoarea pe care aceasta o reprezintă ca mijloc pentru a asigura buna funcționare a unei societăți democratice. De aici decurge poziția privilegiată acordată liberei discutări a chestiunilor de interes general, și în particular a libertății presei, atunci când aceasta intră în conflict cu alte valori apărate de stat.

Este adevărat că trebuie să existe un just echilibru între, pe de o parte, protecția dreptului consacrat de art. 10 și, pe de altă parte, aceea a dreptului la reputație a persoanei vizate, care, ca element al vieții private, este protejat de art. 8 al Convenției, iar în cauza de față există un conflict între dreptul la imagine, la reputație și viața privată al unui om politic, reclamantul deținând funcția de senator la data săvârșirii faptelor pretins ilicite și dreptul la libera exprimare al pârâtei.

Prin urmare, cele supuse dezbaterii, vizând comportamentul, faptele unei persoane aflate într-o funcție publică importantă (senator), interesează opinia publică în general, astfel că limitele criticii admisibile sunt mai largi.

Așa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Lingens și Johnson împotriva Norvegiei, o anumită doză de exagerare trebuie tolerată în cazul în care există o dezbatere publică privitoare la chestiuni de interes general.

Prin urmare, având în vedere că nu există o faptă ilicită, tribunalul nu a mai analizat îndeplinirea celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale și a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Având în vedere disp. art. 274 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 9.210,1 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reținând că pentru a fi acordate acestea trebuie să aibă un caracter real, adică să fi fost efectuate, un caracter necesar și un caracter rezonabil.

Din aceasta perspectivă, tribunalul a reținut că nu toate cheltuielile efectuate de pârâtă îndeplinesc aceste cerințe.

La dosarul cauzei au fost depuse mai multe dovezi privind cheltuielile efectuate, însă instanța a acordat doar cheltuielile de transport, contravaloarea taxei de curierat și onorariu avocat, celelalte având un caracter voluntar și voluptuariu.

Astfel, pentru termenul din data de 02 februarie 2012, instanța a apreciat că sunt întemeiate doar cheltuielile de transport în cuantum de 1.117,6 lei, celelalte privind hotelul și restaurantul, nu au un caracter necesar, după cum nici cele privind convorbirile cu avocații.

Pentru termenul din 10 mai 2013 au fost apreciate ca întemeiate doar cele privind transportul în cuantum de 1.417,5 lei, 144 lei, 171 lei și 26,18 lei.

Pentru termenul din 06 septembrie 2013, au fost apreciate ca întemeiate doar cele privind transportul în cuantum de 1.111,35 lei, 153,45 lei, 162,75 lei și 17,86 lei.

Pentru termenul din 04 octombrie 2013, tribunalul a apreciat ca întemeiate doar cele privind transportul în cuantum de 1.102,05 lei.

Pentru termenul din 07 februarie 2014, au fost apreciate ca întemeiate doar cele privind transportul în cuantum de 1.853,8 lei, 156,4 lei și 161 lei, iar pentru termenul din 04 aprilie 2014, tribunalul a reținut că pârâta nu a făcut dovada decât a sumei de 161 lei reprezentând taxi.

Totodată, instanța a considerat întemeiate și cheltuielile de curierat transmise prin DHL de pârâta în cuantum de 199,48 lei, 197,34 lei și 197,34 lei, cât și cheltuielile reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 860 lei, chiar dacă pârâta a renunțat la serviciile apărătorului, având în vedere că a plătit aceste cheltuieli, munca prestată de apărător până în acel moment și caracterul rezonabil al acestora.

În ceea ce privește cheltuielile legate de hotel și restaurant, tribunalul a reținut că acestea nu au caracter necesar deoarece acestea sunt facturate pentru o perioadă de timp îndelungată, iar instanța a aprobat transportul, reprezentând costul avionului. Astfel pentru un termen de judecată nu se poate obliga partea adversă la cheltuieli reprezentând cazare și restaurant pentru o săptămână sau chiar mai mult, indiferent de posibilitățile financiare ale reclamantului, deoarece aceste cheltuieli au fost făcute voluntar de către pârâtă și nu au un caracter necesar pentru ca partea sa fie prezentă la desfășurarea procesului.

În termenul legal de 15 zile prevăzut de dispozițiile art. 284 C. proc. civ., împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul A., cât și pârâta B.

Prin motivele de apel dezvoltate, apelantul reclamant A. a invocat omisiunea instanței de judecată de a pune în discuția părților necesitatea administrării probei cu interogatoriul intimatei - pârâte. Intimatul nu a renunțat la administrarea acestei probe. Astfel, sentința a fost pronunțată fără administrarea unui probatoriu suficient și fără efectuarea acelor demersuri necesare aflării adevărului.

La termenul din data de 29 noiembrie 2013 instanța de fond a pus în discuția părților probele pe care acestea doresc a le administra. Apelantul-reclamant a solicitat proba cu înscrisuri, iar în cadrul probei cu înscrisuri a solicitat emiterea unor adrese pentru comunicarea înregistrării emisiunii L. din data de 08 iunie 2011 difuzată de postul de televiziune T.V. și prorogarea administrării interogatoriului intimatei-pârâte după administrarea probei cu înscrisuri, cu precizarea expresă că interogatoriul intimatei-pârâte era solicitat pentru a fi demonstrate cele afirmate la adresa apelantului-reclamant în cadrul emisiunii L. din data de 08 iunie 2011 difuzată de postul de televiziune T.V. Deliberând asupra probatoriului solicitat de apelantul-reclamant instanța a admis proba cu înscrisuri, a solicitat ca apelantul-reclamant să facă demersuri pentru comunicarea înregistrării emisiunii L. din data de 08 iunie 2011 difuzată de postul de televiziune T.V. și, în măsura în care nu-i va fi dat niciun răspuns instanța să emită adrese pentru comunicarea acestei înregistrări; a prorogat discutarea probei cu interogatoriul intimatei-pârâte după administrarea probei cu înscrisuri.

La termenul din data de 07 februarie 2014, față de dovezile depuse de apelantul-intimat privind demersurile efectuate și lipsa comunicării înregistrării emisiunii L. din data de 08 iunie 2011 difuzată de postul de televiziune T.V., instanța a dispus emiterea unor adrese pentru comunicarea acestei înregistrări.

La termenul din data de 04 aprilie 2014, instanța, deși a primit răspuns din partea unui singur destinatar al adreselor având ca obiect comunicarea înregistrării emisiunii L. din data de 08 iunie 2011 difuzată de postul de televiziune T.V., a considerat probatoriul ca fiind administrat, refuzând revenirea cu adrese către persoanele care, deși notificate, nu au transmis la dosar niciun răspuns. De reținut este faptul că instanța de fond a încuviințat aceste probe, însă, din diverse motive, nu a mai dorit administrarea lor, fără să existe o revenire din partea sa asupra probelor admise.

De asemenea, în mod nelegal instanța de fond, deși prorogase administrarea probei cu interogatoriul intimatei-pârâte, după administrarea probelor cu înscrisuri și înregistrarea audio-video a emisiunii L. din data de 08 iunie 2011 difuzată de postul de televiziune T.V., nu a mai pus în discuția părților, la termenul din data de 04 aprilie 2014 această probă.

Având în vedere faptul că proba cu interogatoriul intimatei-pârâte a fost propusă prin cererea de chemare în judecată, că la termenul din data de 29 noiembrie 2013 (termen la care s-a discutat probatoriul) apelantul-reclamant a reiterat solicitarea de administrare a probei cu interogatoriul intimatei-apelante, dar după administrarea probei cu înscrisuri și a înregistrării audio-video, era obligația instanței de fond de a pune în discuția părților administrarea probei cu interogatoriul intimatei-pârâte și de a se pronunța și cu privire la această probă. Chiar și în lipsa unei solicitări exprese din partea apelantului-reclamant instanța de fond avea obligația de a pune în discuția părților administrarea probei cu interogatoriul intimatei-pârâte, atâta timp cât nu s-a pronunțat cu privire la încuviințarea sau respingerea acestei probe.

De asemenea, în mod nelegal, instanța de fond nu a mai acordat un nou termen de judecată pentru a se reveni cu adresă către persoanele care, deși notificate, nu au trimis niciun răspuns, în condițiile în care această probă fusese încuviințată și nu există nicio mențiune în nicio încheiere de ședință din care să rezulte faptul că instanța de fond ar fi revenit asupra acestor măsuri.

Deși, probele solicitate și încuviințate apelantului-reclamant erau concludente, utile și chiar necesare pentru soluționarea cauzei, astfel cum rezultă chiar din cuprinsul sentinței, unde se menționează „tribunalul reține că pretinsele fapte ilicite săvârșite de către pârâtă nu au fost probate de reclamant în condițiile prev. de art. 1169 C. civ.", instanța de fond în mod nelegal și netemeinic, nu le-a mai administrat.

Contrar celor reținute de instanța de fond prin sentință, în prezenta cauză nu sunt incidente prevederile care reglementează obligațiile jurnaliștilor/ziariștilor atâta timp cât niciuna dintre părțile din prezentul dosar nu deține această calitate, iar în prezenta cauză sunt incidente exclusiv dispozițiile art. 998-999 din vechiul C. civ., art. 30 din Constituția României și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, față de lipsa calității de ziarist/jurnalist a părților din dosar, nu este incidentă nici jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind libertatea de exprimare din perspectiva ziariștilor/jurnaliștilor, precum cele referitoare la doza de exagerare, provocare etc.

Prin afirmațiile făcute la adresa apelantului-reclamant, intimata-pârâtă nu a realizat doar judecăți de valoare, ci a și atribuit fapte. Astfel se afirmă în mod concret faptul că apelantul - reclamant este cel care i-a arestat pe părinții intimatei-reclamante, că intimatul-reclamant ar fi deținut suma de 2 milioane de dolari în anii ’80 - ’81, că acești bani ar fi fost primiți drept recompensă pentru presupusele note date securității. Or, contrar celor reținute de instanța de fond, cu privire la aceste fapte concrete imputate apelantului-reclamant nu există nicio dovadă depusă la dosar.

Este irelevantă existența unei notorietăți căpătate de soluția pronunțată în Dosarul nr. x/3/2008, atâta timp cât nu există la dosar nicio dovadă care să susțină cele afirmate de intimata-pârâtă la adresa apelantului-reclamant în cadrul emisiunii L. din data de 08 iunie 2011 sau în cadrul interviurilor acordate diverselor publicații indicate prin cererea de chemare în judecată. Pe de altă parte trebuie reținut faptul că hotărârea pronunțată în Dosarul nr. x/3/2008 nu a avut în vedere la stabilirea calității de colaborator a apelantului-reclamant acte legate de pârâtă. De asemenea, din actele depuse la dosar de intimata-pârâtă nu rezultă că apelantul-reclamant ar fi primit sume de bani pentru presupusele note date securității. Nu există nicio notorietate cu privire la presupusele activități de poliție politică desfășurate de apelantul-reclamant. Reclamantul amintește faptul că până în anul 2006, deși fusese verificat de mai multe ori, a primit decizii de necolaborare și, mai mult decât atât, decizia privind calitatea sa a fost luată prin votul exprimat de 9 oameni care au votat 3 împotrivă, 3 pentru și 3 s-au abținut, balanța fiind înclinată de votul președintelui G. care a votat pentru stabilirea calității de colaborator. Prin urmare, susținerile instanței de fond, conform cărora este notorie activitatea de poliție politică, sunt nefondate.

Mai mult decât atât, singurele persoane care, se pare, că au avut de suferit de pe urma presupuselor note date de apelantul-reclamant sunt intimații-pârâți, în timp ce toate celelalte persoane despre care se presupune că apelantul-reclamant ar fi dat note nu au făcut nicio declarație publică în acest sens.

A mai reținut instanța de fond faptul că „afirmația că reclamantul este crud, inuman, asemenea naziștilor care erau oamenii lui J. și care au omorât oameni nevinovați doar pe criterii de discriminare, fiind în stare să determine arestarea unor rude apropiate, părinții pârâtei, precum și să desfășoare și alte treburi murdare de genul ultimei precizate, doar în scopul de a avea o viață mai bună și de a urca pe scara socială, are la bază notele conspirative pe care reclamantul le-a dat fostei securități înainte de anul 1989 cu privire la pârâtă și familia acesteia". Această afirmație a instanței de fond este nesusținută de niciuna din probele aflate la dosar. De altfel trebuie remarcat că instanța de fond se mulțumește să facă referire generic la toate presupusele note date cu referire la intimata-pârâtă și familia acesteia, fără să indice în concret din cuprinsul căror înscrisuri existente la dosar rezultă cele susținute de intimata-pârâtă și reținute cu valoare de adevăr de instanța de fond.

De asemenea, instanța de fond a considerat că judecățile de valoare nu sunt jignitoare sau vexatorii fără însă să analizeze declarațiile prin care apelantul-reclamant este făcut de intimata-pârâtă „lichea", „bătut în cap". Celelalte judecăți de valoare făcute de intimata-pârâtă la adresa apelantului-reclamant nu au nicio bază reală, neexistând la dosar nicio dovadă din care să rezulte că apelantul-reclamant se face vinovat de anumite „fapte murdare" și de diversele acțiuni realizate înainte de ’89 față de familia intimatei-pârâte. Nimic nu poate justifica compararea apelantului-reclamant cu J. care este cunoscut pentru adoptarea unor decizii care au conclus la moartea a mii de oameni. Comparația realizată cu J. nu are la bază nicio faptă reală sau dovezi din care să rezulte că apelantul-reclamant ar fi luat decizii care să fi condus la moartea unor oameni. Curtea a statuat în cauza Cumpăna și Mazăre c. României faptul că există obligația de a furniza o bază reală suficientă și că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală. Or, astfel cum a mai arătat reclamantul în prezenta cauză nu există nicio bază reală în susținerea și exprimarea unor judecăți de valoare din care să rezulte că apelantul-reclamant este vinovat de arestarea unor persoane din familia intimatei-pârâte sau de moartea acestora. Toate probele administrate de intimata-pârâtă în fața instanței de fond nu constituie o bază factuală verosimilă solidă pentru afirmațiile intimatei-pârâte.

De asemenea, deosebit de relevant în prezenta cauză este caracterul de certitudine conferit afirmațiilor de către intimata-pârâtă, cu atât mai mult cu cât niciuna din presupusele note adresate Securității nu făceau referire la părinții intimatei-pârâte.

Dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului apără libertatea de exprimare a opiniilor și ideilor, precum și cea de informare, fără nicio constrângere, prin mijloace tehnice diverse, de la cele tradiționale la cele mai moderne, privind opinii și informații politice, sociale sau economice, expresia artistică și informații cu caracter comercial. Dreptul garantat de art. 10 din Convenția Europeanăa Drepturilor Omului nu este însă unul absolut. Parag. 2 al art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului permite restrângerea exercitării acestuia în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra.

Reclamantul a învederat instanței de judecată faptul că potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. partea care cade în pretenții va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Or, pentru termenele de judecată la care instanța a fost învestită cu soluționarea cererii reconvenționale formulată de intimata-pârâtă împotriva apelantului-reclamant, atâta timp cât s-a renunțat la judecata acestei cereri, cheltuielile de judecată reprezentate de cheltuieli cu transportul sau onorariu avocat nu putea fi imputate apelantului-reclamant.

Apelanta pârâtă B. a criticat soluția instanței de fond sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată ce i-au fost acordate.

În acest sens, apelanta a arătat că în mod greșit a considerat instanța de fond ca fiind nejustificate cheltuielile de cazare.

Astfel, este evident că instanța de fond a plecat de la premisa falsă că, apelanta pârâtă, fiind cetățean român, era firesc să aibă și o reședință în România. La baza acestei aprecieri au stat falsificările cetățeniei așa cum reiese din anexele 1+2+3 02 OKZ 2014 pe care apelanta pârâtă le-a depus încă o dată împreună cu apelul.

Pentru justificarea cererii de corectare a cheltuielilor de judecată, menținând structura decontului depus la registratura secției pe data de 01 aprilie 2014 conținând 37 file, apelanta pârâtă a menționat că toate facturile și chitanțele au fost depuse în original la data de 01 aprilie 2014, aceasta referindu-se numai la cheltuielile pe care le consideră că nu au fost recunoscute.

În cazul cazării, apelanta pârâtă a învederat Curții că s-a negociat cu conducerea hotelului pentru cazare un preț mixt preferențial având în vedere că soțul apelantei - pârâte este membru al „Clubului Artiștilor" și beneficiază de anumite facilitați privind și prețul cazării; prețul mixt (adică pentru sejur indiferent de numărul persoanelor) a fost negociat preferențial și sub aspectul volumului mare de înnoptări la hotel.

În ceea ce privește cheltuielile cu hrană, acestea au fost facturate în comun adică împreună cu soțul apelantei - pârâte, apelanta pârâtă apreciind că se impune, în privința cheltuielilor, ca cele facturate să fie împărțite la 2.

O facturare separată nu putea lua în considerație facilitățile unui membru al „Clubului Artiștilor".

Respingerea totală a cheltuielilor cu cazarea este nejustificată. Instanța de fond a susținut că prezența acesteia la dezbateri nu era necesară. Cheltuielile de cazare au fost exagerate în raport de perioada de ședere care a fost prea lungă.

În total au avut loc 6 ședințe unde apelanta pârâtă a fost prezentă forțat în cauză. În consecință se pot actualiza zborurile după formula preconizată de instanța de fond, la care se adaugă după aceeași formulă 6 înnoptări standard a 135 euro/noapte, 3.726 lei. Acest mod de sejur ar produce cheltuieli de 40,244,66 lei fără a considera alte cheltuieli aferente.

În ce privește "facturarea pentru o perioadă de timp îndelungată" apelanta pârâtă definește încă o dată că așa numita perioadă lungă se datorează faptului că la negocierea unui zbor avantajos trebuie să se țină cont de mai multe criterii; 1) călătoria să fie cât se poate mai departe în timp de ziua comenzii; 2) zborul să includă o flexibilitate a datelor de plecare și întoarcere; 3) zborul să nu intre în categoria „business class", adică să nu fie comandă ad-hoc (de azi pe mâine) și numai pentru 1 sau două zile; 4) aceasta însemnă implicit includerea câtorva zile între data plecării și data înapoierii; 5) alegerea companiei sau companiilor de zbor care oferă condițiile cete mai avantajoase; 6) și alte condiții. Din cele expuse până acum reiese că o călătorie avantajoasă - numai din punct de vedere material - duce la un sejur de circa 5 până la 7 zile de ședere la destinație.

Apelanta - pârâtă a arătat că a ales totdeauna versiunea cea mai ieftină și scurtă a călătoriei.

Apelanta - pârâtă a arătat că șederea de câteva zile era necesară și sub aspectul studierii dosarului din următoarele motive : a) Partea adversă nu punea la dispoziție documentele noi după regula de 5 zile; b) apelanta - pârâtă a primit mereu dosarul spre studiu, dar niciun judecător nu ar fi aprobat studiul dosarului cu 1 zi înaintea dezbaterilor, fapt ce ar fi lezat dreptul acesteia la informare și apărare; studierea dosarului fiind justificată și prin lipsa apărătorului, după cum a arătat anterior apelanta pârâtă.

Prin Decizia civilă nr. 428/A din 29 septembrie 2015, curtea de apel a respins apelurile declarate de apelantul reclamant A. și de apelanta pârâtă B. împotriva sentinței civile nr. 473 din 04 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, și a reținut următoarele:

Potrivit art. 998 C. civ. „orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara ", iar conform art. 999 ”omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa".

Din prevederile legale menționate, care constituie temeiul pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, rezultă că se cer a fi întrunite cumulativ patru condiții, și anume: existența unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

Totodată, conform principiului înscris în art. 1169 C. civ., victima faptei ilicite care solicită obligarea autorului prejudiciului la reparare, este ținută să facă dovada existenței celor patru condiții ale răspunderii delictuale.

Fapta ilicită constă în acțiunea sau inacțiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane. Pentru a exista faptă ilicită, este necesar așadar, ca acțiunea sau inacțiunea să fie contrară ordinii sociale și reprobată de societate, să fie consecința unei comportări interzise sau contrare unei norme juridice.

Pornind de la faptul ca ilicitul reprezintă ceea ce este interzis de lege, oprit sau care încalcă fie anumite dispoziții legale, principii ori reguli, se ajunge la fapta ilicită, adică acea faptă care declanșează răspunderea materială.

Totodată, este necesar ca acțiunea sau inacțiunea să fie săvârșită cu vinovăție de către cel ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. În caz contrar, adică atunci când fapta nu este săvârșită cu vinovăție, este de la sine înțeles că răspunderea materială este exclusă.

În speță, caracterul ilicit al faptei reclamată de apelantul reclamant trebuie analizat pornind de la dreptul personal nepatrimonial, respectiv libertatea de exprimare garantată de art. 30 din Constituție, potrivit căruia ”libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine, răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștința publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii.”

Incidența în cauză a dispozițiilor legale din dreptul intern trebuie analizată însă și prin prisma prevederilor existente în tratatele internaționale referitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, în condițiile în care urmează a fi analizate, pe de o parte, libertatea de exprimare a pârâtei, reglementată de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și dreptul reclamantului la viață privată și de familie, garantat de art. 8 din Convenție.

Or, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituția României, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Astfel, dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează libertatea de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Potrivit alin. (2) din acest articol, libertatea de exprimare poate fi supusă unor ingerințe, care trebuie, însă, să îndeplinească mai multe condiții: să fie prevăzute de lege, să urmărească unul dintre scopurile legitime enumerate limitativ în acest articol, măsura luată să fie necesară într-o societate democratică, iar ingerința să fie proporțională cu scopul legitim urmărit.

Prin jurisprudența sa, Curtea Europeană a arătat că marja de apreciere a statului în restrângerea libertății de exprimare depinde de mai mulți factori, precum calitatea specifică pe care o are autorul discursului, tipul discursului (domeniul vizat de acesta), persoana lezată (om politic, funcționar public, magistrat, persoană privată), posibilitatea de a folosi alte exprimări, mijlocul prin care a fost difuzat mesajul și impactul acestuia, locul unde a fost ținut discursul, precum și publicul țintă căruia îi era adresat acesta (Castells c. Spaniei, Murphy c. Irlandei, Constantinescu c. României). Aceasta pentru că libertatea de exprimare are o întindere variabilă, în funcție de conținutul mesajului transmis de titularul dreptului, precum și de valoarea legitimă pe care statul o invocă pentru a justifica necesitatea unei ingerințe.

De asemenea, Curtea a afirmat că libertatea de exprimare apără toate categoriile de informații obiective, pluraliste și toate creațiile și ideile originale, oricare ar fi forma, suportul sau finalitatea acestora, astfel că, se include în sfera protecției art. 10 cuvinte, imagini, sunete transmise prin intermediul suportului tipărit, al radioului, televiziunii, cinematografiei etc. (cauza Groppera Radio AG c. Elveției).

Pe de altă parte, hotărârile Curții de la Strasbourg indică principiul, conform căruia D. obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe, în situația în care analizează o acuzație de calomnie, elementul determinant trebuind să fie buna - credință a autorului afirmațiilor care afectează reputația părții vătămate. În consecință, este necesară analiza atitudinii subiective a acestuia, în raport atât cu D. afirmațiilor sale, cât și cu scopul demersului său - a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, chiar dacă aceasta implică, uneori, în mod inerent, afectarea reputației persoanei vizate, sau a avut numai intenția de a afecta în mod gratuit reputația acestora (cauza Radio France și alții c. Franței).

Relevată cu titlu de principiu este hotărârea pronunțată în cauza Handyside contra Regatului Unit, unde s-a reținut că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului sau și ale împlinirii individuale a membrilor săi și sub rezerva parag. 2 acoperă, nu numai informațiile sau ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschis, în absența cărora nu există societate democratică.

În ceea ce privește limitele criticii admisibile, ele sunt mai largi cu privire la un om politic, care acționează în calitatea sa de persoană publică, decât cu privire la un simplu cetățean. Un om politic se expune inevitabil și conștient unui control atent al faptelor și gesturilor sale din partea ziariștilor, a organizațiilor neguvernamentale, ca și a masei de cetățeni, și trebuie să arate o mai mare toleranță în aceasta privință. El are, desigur, dreptul la protejarea reputației sale, chiar în afara cadrului vieții sale private, dar imperativele acestei protecții trebuie să fie puse în balanță cu interesele liberei discutări a chestiunilor politice, excepțiile la libertatea de exprimare impunând o interpretare restrictivă (Oberschlick c. Austriei (nr. 1); Vereinigung demokratischer Soldaten Österreichs și Gubi c. Austriei).

Astfel, omul politic se expune în mod inevitabil și conștient unui control strict al faptelor și afirmațiilor sale, atât din partea ziariștilor, cât și a masei cetățenilor, el trebuie, prin urmare, să dea dovadă de o mai mare toleranță (cauza Lingens contra Austriei).

De asemenea, în cauza Vides Aizsardzibas Klubs c. Letoniei, Curtea a reținut că într-o societate democratică, puterile publice se expun în principiu controlului permanent din partea cetățenilor, și, sub rezerva, bunei-credințe, fiecare poate atrage atenția opiniei publice asupra situațiilor pe care le consideră ilegale. Prin urmare, Curtea a subliniat în jurisprudența sa că autoritățile unui stat democratic sunt obligate să tolereze critica activității lor chiar și atunci când aceasta ar fi considerată provocatoare sau insultătoare.

În cauza dedusă judecății, este de necontestat că apelantul reclamant avea calitatea de senator al României și membru fondator al Partidului Conservator, astfel încât nu poate fi pusă la îndoială calitatea sa de om politic, învestit într-o funcție de demnitate publică, limitele criticii admisibile fiind mai largi în această situație.

Pe de altă parte, în evaluarea proporționalității unei ingerințe în exercitarea libertății de exprimare trebuie să se distingă cu grija între fapte și judecăți de valoare, în funcție de această evaluare depinzând și întinderea marjei criticii asupra discursului atunci când acesta vine în conflict cu dreptul la onoare sau reputație al altuia, precum în cazul de față.

Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, ultimele nu se pretează la o demonstrație a exactității lor (De Haes et Gijsels c. Belgiei). Pentru judecățile de valoare, obligația de a le dovedi este deci imposibil de îndeplinit și aduce atingere libertății de opinie, element fundamental garantat de art. 10 (Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Frantei). Curtea a acceptat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare și faptele ce stau la baza sa poate să varieze de la caz la caz în funcție de circumstanțele specifice (Feldek c. Slovaciei). Necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecății de valoare este mai puțin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (Feldek c. Slovaciei; Standard Verlags GMBH și Krawagna-Pfeifer c. Austriei). Desigur, atunci când este vorba despre alegații cu privire la comportamentul unui terț, poate fi uneori dificil să se distingă între imputarea unor fapte și judecăți de valoare. Nu este mai puțin adevărat că chiar și o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este totalmente lipsită de bază factuală (Jerusalem c. Austriei; Cumpana și Mazăre c. României). În cauza Brasilier c. Frantei, Curtea a considerat că există o bază factuală care să justifice o judecată de valoare în situația în care existau cercetări penale împotriva unei persoane, chiar dacă acestea nu s-au concretizat într-o condamnare penală: „Chiar dacă, ținând seama de prezumția de nevinovăție garantată de art. 6 § 2 al Convenției, o persoană cercetată penal nu ar putea fi considerată culpabilă, baza factuală nu era inexistentă în cauză (…)”. Atunci când o declarație echivalează cu o judecata de valoare, proporționalitatea ingerinței depinde de existenta sau inexistenta unei baze factuale pentru declarația incriminata deoarece chiar și o judecată de valoare se poate dovedi excesivă atunci când este total lipsită de orice bază factuală (Brasilier c. Frantei, Paturel c. Frantei). Curtea a recunoscut că o distorsionare a realității, operată cu rea-credință, poate uneori să depășească limitele criticii acceptabile: o afirmație veridică poate fi dublată de remarci suplimentare, de judecăți de valoare, de supoziții, ori de insinuări susceptibile să creeze o imagine eronată în ochii publicului (Vides Aizsardzbas Klubs c. Letoniei).

În speță, tribunalul a reținut în mod corect că afirmațiile pârâtei nu reprezintă situații factuale, ci veritabile “judecăți de valoare” și că acestea au și o bază actuală, chiar una foarte solidă.

Astfel, în mod corect a apreciat instanța de fond că afirmația că „reclamantul este crud, inuman, asemenea naziștilor care erau oamenii lui J. și care au omorât oameni nevinovați doar pe criterii de discriminare, fiind în stare să determine arestarea unor rude apropiate, părinții pârâtei, precum și să desfășoare și alte treburi murdare de genul ultimei precizate, doar în scopul de a avea o viață mai bună și de a urca pe scara socială”, are la bază notele conspirative pe care reclamantul le-a dat fostei securități înainte de anul 1989 cu privire la pârâtă și la familia acesteia.

De altfel, prin Decizia civilă nr. 1465 din 10 martie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost menținută sentința civilă nr. 671 din 05 februarie 2010 a Curții de Apel București, prin care s-a reținut că apelantul reclamant din prezenta cauză a făcut poliție politică și a fost stabilită calitatea acestuia de colaborator al fostei securități. În acest sens, instanțele au reținut că „în timpul colaborării a purtat numele conspirativ „H.” în scopul „rezolvării unor sarcini de contraspionaj”, nume conspirativ sub care a semnat o serie de note referitoare la cetățeni străini cu care intra în contact în cadrul relațiilor de serviciu, la cele două rude rămase în străinătate” (acestea fiind chiar mama și tatăl apelantei pârâte), „la un coleg de serviciu, care desfășura activități în detrimentul economic al instituției la care activau”, nota decisivă în stabilirea calității de colaborator al fostei securități fiind aceea prin care apelantul reclamant a furnizat structurilor poliției politice comuniste informații despre activitățile și atitudinile potrivnice sistemului totalitar comunist ale unui cetățean austriac de origine română.

De altfel, astfel cum corect a observat prima instanță, aceste aspecte au fost relevate în toata mass-media de la acea vreme, atât scris cât și audio-video, astfel că aceste aspecte nu mai reprezentau un element de noutate, fiind chiar de notorietate activitatea de poliție politică a reclamantului înainte de anul 1990.

Totodată, în mod corect instanța de fond a apreciat că limbajul folosit de către pârâtă, așa cum a învederat reclamantul în acțiune, nu este unul licențios, vexatoriu și nu prezintă exagerări în raport cu situația de fapt pe care aceasta a constatat-o după ce a studiat arhivele G. și T., cu privire la delațiunile formulate de către reclamant, pentru a leza dreptul acestuia la imagine și reputație.

Critica privind lipsa rolului activ al instanței în administrarea unui probatoriu complet pentru aflarea D. nu poate fi primită, în primul rând pentru faptul că, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ce instituie principiul disponibilității, judecătorul are obligația de a hotărî numai asupra obiectului cererii sau cererilor deduse judecății.

În plus, fiecare parte litigantă are obligația de a-și dovedi pretențiile, prin producerea unor mijloace de probă legale, verosimile, pertinente și concludente, în conformitate cu dispozițiile art. 1169 C. civ.

Practic, având în vedere că apelantul-reclamant a formulat o cerere privind probatoriul solicitat pentru dovedirea pretențiilor afirmate prin cererea de chemare în judecată, este indubitabil faptul că i s-a transferat sarcina probei propriilor afirmații, potrivit regulilor generale "probatio incumbit ei qui digit, non ei qui negat", respectiv "in excipiendo reus fit actor".

Așa cum s-a statuat în literatura juridică, dar și în practica judiciară, în cadrul procesului civil sarcina probei este împărțită între reclamant și pârât, la care se adaugă și rolul activ al instanței care, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., poate ordona administrarea probelor considerate necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Cu toate acestea, existența rolului activ al judecătorului nu poate conduce la concluzia că întreaga sarcină a probei ar cădea asupra instanței, ceea ce nu se întâmplă nici măcar în cadrul proceselor supuse principiului oficialității, sau că nerespectarea dispozițiilor legale cu privire la propunerea și administrarea probelor nu ar avea pentru părți consecințe procedurale.

Pe cale de consecință, în măsura în care partea ce formulează anumite pretenții nu este solitară în efortul de a proba, aceasta rămâne singura sancționată în caz de eșec, deoarece dacă nu administrează probele care sa-l convingă pe judecător, cu toată eventuala colaborare a adversarului și în pofida rolului activ al instanței, va pierde procesul, iar adversarul va triumfa.

În cauza de față, aplicând principiile cu caracter teoretic enunțate mai sus, Curtea constată că apelantul reclamant ar fi trebuit să stăruie în administrarea probei cu interogatoriul pârâtei, dacă aprecia că această dovadă poate duce la dovedirea pretențiilor sale. Însă, astfel cum rezultă din analiza dosarului de fond, după administrarea probei cu înscrisuri, apelantul reclamant nu a mai stăruit în administrarea probei cu interogatoriu, situație în care instanța, respectând principiul disponibilității ce guvernează procesul civil, în mod corect nu a mai dispus administrarea acestei probe, apreciind că reclamantul a considerat ca fiind dovedită cererea de chemare în judecată cu probele deja administrate.

Pe de altă parte, această probă a fost administrată în fața instanței de apel, însă răspunsurile apelantei pârâte la interogatoriu nu au relevat aspecte noi, de natură să răstoarne situația de fapt și de drept reținută de instanța de fond prin hotărârea apelată.

Prin urmare, având în vedere că în cauză nu s-a dovedit existența unei fapte ilicite, Curtea apreciază că în mod corect tribunalul nu a mai analizat îndeplinirea celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale și a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Cât privește critica ce a vizat nelegalitatea acordării cheltuielilor de judecată, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.

Textul art. 274 C. proc. civ., instituie prezumția de culpă procesuală a celui ce cade în pretenții în proces, care impune ca partea care a pierdut procesul ori din vina căreia s-a purtat litigiul să suporte cheltuielile făcute de partea care a triumfat.

Astfel, sub aspectul cheltuielilor de judecată, poziția juridică de parte câștigătoare este determinată de raportul dintre conținutul obiectului acțiunii și rezultatul obținut prin hotărârea de soluționare a litigiului.

În speță, instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată formulată de apelantul reclamant, motiv pentru care, acordarea de către instanța de fond a cheltuielilor de judecată efectuate de apelanta pârâtă întrunește cerințele art. 274 C. proc. civ.

Este adevărat că partea care a câștigat procesul poate obține cheltuielile de judecată decât în măsura în care dovedește caracterul real, necesar și rezonabil al valorii lor, instanța fiind cea care stabilește în mod corespunzător temeinicia acțiunii, respectiv cuantumul cheltuielilor de judecată datorate, apreciind însă, față de mărimea pretențiilor și de complexitatea cauzei, în ce măsură cheltuielile părții care a câștigat procesul trebuie suportate de partea care a pierdut, restul acestei sume rămânând în mod definitiv în sarcina părții care le-a efectuat.

Or, în speță, instanța de fond, în cadrul acestei analize, și-a exercitat prerogativa conferită de art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și a acordat doar o parte din cheltuielile solicitate de apelanta pârâtă, cuantumul stabilit fiind apreciat corect, ca fiind cel ce are caracter necesar și rezonabil.

Astfel, în mod corect a apreciat instanța de fond că doar cheltuielile de transport, reprezentând costul avionului, și cele privind contravaloarea taxei de curierat și onorariul de avocat îndeplinesc aceste cerințe, cheltuielile legate de hotel și restaurant, neavând caracter necesar, ci voluntar și voluptuariu. În acest sens, în mod corect a reținut prima instanță că, pentru asigurarea prezenței părții la un termen de judecată nu poate fi obligată partea adversă la cheltuieli reprezentând cazare și restaurant pentru o săptămână sau chiar mai mult, indiferent de posibilitățile financiare ale apelantului reclamant, deoarece aceste cheltuieli au fost făcute voluntar de către apelanta pârâtă și nu au un caracter necesar pentru ca partea să fie prezentă la desfășurarea procesului.

În ceea ce privește cererile apelanților de acordare a cheltuielilor de judecată suportate pentru judecata în apel, față de soluția de respingere a ambelor apeluri, niciuna dintre părți nu este câștigătoare, pentru a fi îndreptățită la aceste sume în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamantul A. și pârâta B.

Recurentul-reclamant a invocat în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a susținut că hotărârea nu este motivată în raport de cerințele impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens s-a arătat că instanța de apel nu a analizat și declarațiile făcute de pârâtă prin care a afirmat că reclamantul este „grăsuț și puțin bătut în cap”, „lichea” și că ar fi încasat de la securitate suma de 2 milioane dolari SUA.

Instanța de apel a reluat concluziile instanței de fond, analizând condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale fără a se raporta și la aceste fapte delictuale.

Omisiunea instanței de apel de a analiza și aceste critici echivalează cu o necercetare în fond a cauzei, respectiv cu o nemotivare a hotărârii.

În dezvoltarea motivului de recurs fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a susținut că instanța de apel a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 998-999 C. civ., art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 30 alin. (6) din Constituția României.

Libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite și orice persoană fizică care exercită libertatea sa de exprimare își asumă îndatoriri și responsabilități în sensul că trebuie să respecte dreptul la demnitate, apărare, viața particulară, la propria imagine, a celorlalte persoane.

Orice încălcare a acestor drepturi prin afirmații lipsite de suport probatoriu impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că trebuie păstrat un just echilibru între protecția dreptului la reputație, element al dreptului la protecția vieții private și libertatea de exprimare și că orice afirmație susceptibilă să afecteze reputația nu trebuie să depășească limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenție.

Totodată, s-a statuat că afirmațiile referitoare la fapte determinate, care sunt susceptibile de a fi probate, făcute în absența oricăror dovezi care să le susțină, nu se bucură de protecția art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Protecția oferită de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este subordonată și condiției bunei-credințe în sensul că se acționează în baza unor fapte exacte iar informațiile furnizate să fie considerate credibile.

Or, în cauza dedusă judecății, afirmațiile făcute de pârâtă reprezintă imputarea unor fapte determinate cât și judecăți de valoare, făcute cu rea-credință.

În ce privește afirmațiile prin care s-au imputat fapte concrete, acestea nu au o bază factuală suficientă pentru că pârâta nu a făcut nicio dovadă în acest sens.

Contrar celor reținute de instanțele de fond, nu există niciun înscris în dosarul în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 671/2010, din care să rezulte că ar fi dat note informative în legătură cu părinții pârâtei sau că s-ar fi reținut calitatea de colaborator în raport de acte în care să fi fost menționată pârâta sau părinții acesteia.

De asemenea, nu s-a făcut dovada că au existat măsuri luate de organele statului împotriva pârâtei sau a părinților săi și că aceste măsuri ar fi fost determinate de activitatea reclamantului.

În ce privește afirmațiile cu caracter de judecăți de valoare, instanța de apel nu le-a analizat deși este evident că acestea au adus atingere dreptului la onoare, demnitate și imagine proprie.

Raportat la fapta ilicită, prejudiciul moral este evident dovedit, existând o legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Pârâta B. a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 3,7 și art. 274 C. proc. civ.

În susținerea motivelor de recurs, pârâta B. a prezentat pe larg evoluția procesuală a cauzei în raport de fiecare termen de judecată și a făcut trimitere la dovezile prezentate privind cheltuielile de judecată, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului, schimbarea sentinței și acordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată la instanța de fond cât și în apel conform borderoului și înscrisurilor anexate.

Recurenta-pârâtă a susținut că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., prin neacordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată în condițiile în care reclamantul a căzut în pretenții prin respingerea acțiunii.

Recursul reclamantului A. este nefondat, iar recursul pârâtei este nul.

Recursul pârâtei B. este nul pentru următoarele considerente:

Se constată că recurenta-pârâtă B. a invocat în mod formal dispozițiile art. 304 pct. 3 și 7 C. proc. civ., întrucât motivele de recurs nu cuprind critici din perspectiva acestor dispoziții legale.

Dispozițiile art. 303 C. proc. civ. stipulează că recursul de motivează prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, fiecare motiv de recurs urmând a fi expus și dezvoltat în mod distinct, în sensul formulării unor veritabile critici de nelegalitate, conform celor statuate de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., sub sancțiunea nulității.

Or, în cauză, recurenta-pârâtă nu a expus critici din perspectiva nemotivării, unei motivări contradictorii sau străine de natura pricinii a hotărârii sau a necompetenței materiale a instanței.

Critica privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. așa cum a fost dezvoltată și argumentată nu constituie motiv de nelegalitate ci de netemeinicie, care nu mai poate constitui motiv de recurs după abrogarea pct. 10 și 11 din vechea reglementare a art. 304 C. proc. civ.

Cheltuielile de judecată au un conținut complex și ele cuprind taxele judiciare de timbru, plata experților, despăgubirea martorilor, onorariul avocaților și „alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut” însă justificate și necesare pentru buna desfășurare a judecății.

Caracterul justificat și necesar al cheltuielilor de judecată constituie o chestiune de fapt ce se reține de judecătorul cauzei, pe baza dovezilor administrate și care nu mai poate fi supusă cenzurii în recurs.

Operațiunea de stabilire a cheltuielilor de judecată presupune analiza dovezilor prezentate de parte în determinarea caracterului necesar și rezonabil al acestora, aspecte ce țin de temeinicia hotărârii iar criticile care privesc aceste aspecte nu mai pot face obiect de analiză în această etapă procesuală, în măsura în care instanțele de fond au avut în vedere aceste criterii de determinare a cheltuielilor de judecată.

Recursul reclamantului A. este nefondat.

Critica privind nemotivarea hotărârii, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este nefondată.

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Obligația de motivare a hotărârii, judecătorești servește la realizarea controlului judecătoresc în căile de atac.

În cauză nu poate fi reținută o astfel de critică întrucât în analiza libertății de exprimare contrapusă dreptului la ocrotirea vieții private, instanța de apel a enunțat standardele de protecție pe care jurisprudența europeană le-a stabilit în ceea ce privește ocrotirea drepturilor și libertăților în această materie, descriind care sunt limitele pe care, în exercitarea libertății de exprimare, o persoană le poate atinge fără a se considera că încalcă dreptul la viața privată, onoarea și demnitatea unei persoane. Reperele rezultate din jurisprudența menționată vizează distincția ce trebuie operată între fapte și judecăți de valoare, echilibrul dintre libertatea de exprimare și dreptul la reputație, existența unei baze factuale și, în cazul unor judecăți de valoare, verificarea informațiilor, buna credință.

După fixarea limitelor analizei, instanța de apel a procedat în mod concret la verificarea respectării acestora în litigiul dedus judecății, potrivit criteriilor de apreciere dezvoltate de jurisprudența enunțată, reținând că afirmațiile pârâtei reprezintă judecăți de valoare și care au o bază factuală actuală, chiar una solidă și că o parte din „afirmațiile” pretins săvârșite de către pârâte nu au fost dovedite.

Prin urmare, nu se poate reține absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată, în condițiile în care instanța și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că nu există o faptă ilicită.

Interpretarea într-o altă modalitate, decât cea agreată de parte, a elementelor bazei factuale, relevanța acestora nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

De altfel, judecătorul nu trebuie să răspundă în mod separat fiecărui argument, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care și-au întemeiat cererile.

Deși Curtea Europeană acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil, totuși în jurisprudența sa, s-a reținut în mod constant faptul că; „Art. 6 parag. 1 din Convenție, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument” - Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei.

Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă.

Întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. În cazul acțiunilor în răspundere civilă delictuală, instanțele de judecată au obligația de a motiva îndeplinirea sau neîndeplinirea celor patru condiții necesare pentru angajarea răspunderii, respectiva faptă ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate și vinovăția.

Aceste condiții sunt elemente fundamentale susceptibile să influențeze soluția pronunțată de instanță și care trebuie, deci, să se regăsească în considerentele hotărârii. Acestea se regăsesc în considerentele deciziei atacate.

Recurentul nu susține explicit că instanța de apel ar fi omis să analizeze îndeplinirea condițiilor răspunderii civile, în schimb afirmă doar că instanța nu ar fi analizat o parte din susținerile sale.

Dar niciuna dintre ele nu este în măsură să influențeze soluția pe fond. În fapt, Curtea de Apel a răspuns unora dintre ele, iar Înalta Curte, dacă apreciază că este necesar, poate complini motivarea pentru a include răspunsul la aceste susțineri, sub rezerva ca ele să acopere problema de drept.

Nefondat este și motivul de recurs fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condițiile în care, în cauză, nu rezultă că instanța de apel a încălcat unele texte de lege aplicabile sau a aplicat greșit dispozițiile legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat.

De altfel, acest motiv de recurs este doar o reluare a apărărilor pe fondul cauzei privind greșita reținere a inexistenței faptei ilicite, urmare a neadministrării tuturor probelor ori interpretării și aprecierii eronate a acestora.

Aceste argumente nu pot fi primite, întrucât motivarea lor vizează exclusiv probele administrate, mai precis neadministrarea sau aprecierea eronată a celor administrate.

Situația de fapt, așa cum a fost reținută de Tribunal și Curtea de Apel, nu mai poate fi schimbată în fața instanței de recurs, iar criticile ar trebui să vizeze exclusiv doar aspecte de nelegalitate.

Instanța a apreciat în mod corect că nu sunt întrunite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv inexistența faptei ilicite, așa cum a fost precizată chiar prin cererea de chemare în judecată contextual, prin raportare la totalitatea afirmațiilor făcute de pârâtă în perioada 2008-2011, în mijloace de comunicare în masă, și care privesc persoana reclamantului.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Constituția României, reglementat la Titlul II - Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, cap. II - Drepturile și libertățile fundamentale „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile"; potrivit alin. (2) „Cenzura de orice fel este interzisă"; potrivit alin. (6) „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine".

Deși legiuitorul a stabilit limite foarte largi de manifestare a libertății de exprimare, prin instituirea inviolabilității sale, a avut în vedere ca prin aceasta să nu se poată aduce atingere demnității, onoarei, vieții private sau dreptului la propria imagine, afectarea acestora din urmă conducând la răspunderea civilă a persoanei care și-a manifestat libertatea de exprimare dincolo de limitele recunoscute prin textul constituțional.

Se stipulează expres în Constituție că potrivit dispozițiilor de la Titlul II - Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, cap. I - Dispoziții comune, a art. 20 alin. (1) că:„Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte.", respectiv alin. (2) „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".

Prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, cu efecte juridice începând cu data de 20 iunie 1994, România a ratificat Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și Protocoalele sale adiționale, adoptate la nivelul Consiliului Europei.

Potrivit art. 10 din Convenție: „Parag. 1 - Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. Parag. 2 - stipulează expres că Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești."

Libertatea de exprimare, apărată de art. 10, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de Convenție, stând chiar la baza noțiunii de "societate democratică" ce sintetizează sistemul de valori pe care este clădită Convenția. Această importanță cu totul deosebită a art. 10 a fost subliniată de Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru prima dată în cauza Handyside c. Regatului Unit (hotărârea din 7 decembrie 1976), ideea fiind reluată apoi constant în toate cauzele ulterioare.

Astfel, Curtea a afirmat că "libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva parag. 2 al art. 10, ea acoperă nu numai "informațiile" sau "ideile" care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci și acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului de deschidere în absența cărora nu există societate democratică".

Art. 10, parag. 1, al Convenției vorbește despre libertatea de a primi sau comunica informații, ceea ce denotă dublul aspect sub care trebuie privit acest drept fundamental. Pe de o parte, este vorba despre libertatea oricărei persoane de a difuza în mod liber informații, dar acest drept se corelează în mod natural cu libertatea de a primi informații, de care ar trebui să se bucure orice cetățean. Sub rezerva limitelor prevăzute de parag. 2 al art. 10, această libertate de comunicare a informațiilor trebuie să poată fi exercitată în mod liber, și, mai cu seamă în ceea ce privește presa, ea nu poate fi supusă niciunei forme de cenzură.

Desigur, așa cum nicio libertate nu este absolută (ea sfârșind acolo unde începe libertatea altuia), pentru a preveni arbitrariul, sunt prevăzute și anumite limite ale exercițiului libertății de exprimare, limite ce decurg din necesara asumare a unei responsabilității pentru orice activitate care ar avea potențialul de a aduce atingere drepturilor altora. Depășirea acestor limite poate duce la angajarea răspunderii disciplinare, civile ori chiar penale, pentru cel vinovat.

Statele semnatare ale Convenției au nu doar obligația negativă, de a nu împiedica în niciun fel exercițiul liber al acestui drept fundamental, dar ele trebuie, totodată, în cadrul obligațiilor pozitive ce le revin, să ia toate măsurile pentru a se asigura de existența efectivă a pluralismului de opinii și idei, multitudinea de surse acționând ca o garanție a unei informări obiective.

Dispozițiile art. 10 din Convenție apără libertatea de exprimare a opiniilor și ideilor, precum și cea de informare, fără nici o constrângere, prin mijloace tehnice diverse, de la cele tradiționale la cele mai moderne, privind opinii și informații politice, sociale sau economice, expresia artistică și informații cu caracter comercial.

Dreptul garantat de art. 10 nu este însă unul absolut, astfel cum deja s-a arătat. Dincolo de aspectul de principiu, potrivit căruia libertatea unuia sfârșește acolo unde începe libertatea altuia, parag. 2 permite explicit restrângerea exercitării liberei exprimări în ipoteza în care folosirea ei este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Restricțiile aduse libertății de exprimare vor fi însă controlate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin aplicarea unei serii de principii de interpretare a dispozițiilor art. 10 din Convenție cristalizate în cadrul jurisprudenței referitoare la acesta. Astfel, Curtea a afirmat că limitarea adusă de stat acestui drept este contrară Convenției dacă nu îndeplinește cele trei condiții cumulative enumerate în parag. 2: a) să fie prevăzută de lege; b) să urmărească cel puțin unul dintre scopurile legitime prevăzute de textul Convenției și c) să fie necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop (a se vedea în acest sens hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 17 decembrie 2004 Cumpănă și Mazăre c. României, § 85 și urm.; hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 7 octombrie 2008 Barb c. României, §. 31 și urm.; hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 28 septembrie 2004 Sabou și Pîrcălab c. României, § 35 și urm.).

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în primul rând: ingerința adusă libertății de exprimare trebuie să se bazeze pe o dispoziție normativă existentă în dreptul intern, înțelegând prin acesta atât actul legislativ cu valoare normativă generală ce emană de la puterea legiuitoare, cât și o normă cu o forță juridică inferioară legii în sens formal, dar și jurisprudența rezultată din activitatea instanțelor judecătorești, cu mențiunea că acestea trebuie să întrunească două condiții fundamentale, respectiv să fie accesibile și previzibile destinatarului (a se vedea hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 26 aprilie 1979 cauza Sunday Times c. Regatului Unit, § 49).

A doua condiție dintre cele menționate mai sus implică analiza existenței unuia dintre scopurile legitime instituite limitativ de parag. 2 al art. 10 din Convenție, respectiv securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

În sfârșit, cea de-a treia condiție, pentru ca ingerința să nu conducă la încălcarea libertății de exprimare garantată de art. 10 din Convenție, presupune ca ingerința să fie necesară într-o societate democratică, în sensul de a corespunde „unei nevoi sociale imperioase", iar argumentele invocate de autoritățile naționale pentru a justifica ingerința să fie „pertinente și suficiente", măsura de limitare a libertății de exprimare trebuind să fie "proporțională cu scopurile legitime urmărite", asigurându-se un just echilibru între, pe de o parte, protecția libertății de exprimare consacrată de art. 10 și, pe de altă parte, interesul general de apărare a dreptului terțului care invocă depășirea limitelor libertății de exprimare (a se vedea hotărârea Cumpănă și Mazăre c. României, § 88 - 90).

Cât privește hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că acestea au dincolo de efectele inter partes și un efect erga omnes, consecință a autorității de lucru interpretat de care se bucură, în condițiile în care potrivit art. 32 din Convenție, misiunea specifică a instanței europene este interpretarea și aplicarea prevederilor acesteia, iar eficacitatea dreptului european al drepturilor omului nu ar putea fi variabilă potrivit calificărilor pe care acestea le-ar primi în sistemele de drept naționale ale statelor contractante, iar jurisprudența Curții constituie un instrument de armonizare a regimurilor juridice naționale ale drepturilor omului ale statelor contractante prin luarea în considerare a standardului minim de protecție dat de prevederile Convenției.

Instanța de apel a reținut în mod corect că, din analiza jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că limitele unei critici admisibile sunt mai ample față de un om politic, vizat în această calitate, decât față de un simplu particular. Spre deosebire de acesta din urmă, omul politic se expune în mod inevitabil și conștient unui control strict al faptelor și afirmațiilor sale atât din partea ziariștilor cât și a masei cetățenilor. El, prin urmare, trebuie să dea dovadă de o mai mare toleranță" (hotărârea Curții Europene a Drepturilor OmuluI din 8 iulie 1986 Lingens c. Austriei, § 42).

Atunci când litigiul vizează oameni politici, controlul justificării ingerinței trebuie realizat strict, o ingerință în libertatea de exprimare politică poate fi admisă doar în situații excepționale (C. V. Tudor c. României, nr. 1, Decizie nr. 6928 din 04 din 15 iunie 2006).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincție intre afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, urmând a se avea în vedere că "existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce D. judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit". Astfel, dacă concretețea primelor se poate dovedi, următoarele nu-și pot demonstra exactitatea. Pentru judecățile de valoare, această cerință este irealizabilă și aduce atingere libertății de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 (cauza Lingens citată anterior). Nu e mai puțin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă și că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (Cumpănă și Mazăre c. României, § 98-101, Petrina c. României, § 42, Ivanciuc c. României, decizie de inadmisibilitate). Așadar, Curtea analizează dacă exista o bază factuală suficient de susținută la originea afirmațiilor efectuate (Cârlan împotriva României, §55).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că subiectul dezbaterii referitor la adoptarea unei legislații care să permită dezvăluirea numelor foștilor colaboratori ai Securității, dezbatere mediatizată și urmărită cu atenție de marele public, reprezenta un interes major pentru societatea românească întreagă. Dezbaterea de ordin național privea o temă de interes general și extrem de sensibilă. În contextul politic și istoric român acuzația de a fi fost colaborator al Securității comuniste este una extrem de gravă, ce produce consecințe politice și morale importante asupra persoanei acuzate. Ca atare, colaborarea cu fosta Securitate a fost calificată ca fiind o chestiune de interes public, de relevanță pentru întreaga societate (a se vedea Petrina c. României, §43, C. V. Tudor c. României, nr. 1. Decizie nr. 6928/04 din 15 iunie 2006, leremeiov c. României (nr. 2), §41. Andreescu c. României, §90, Ciuvică c. României, decizie de inadmisibilitate, § 47).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că D. obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe în situația în care analizează o acuzație de atingere a reputației sau demnității, elementul determinant trebuind să fie buna-credință a autorului afirmațiilor, astfel încât să ofere informații exacte și demne de încredere (Radio France și alții c. Franței, §37, Dalban c. României, § 49 - 50, Bladet Tromso și Stensaas c. Norvegiei, § 65 și urm.). Așadar, este necesară verificarea cu diligență a realității faptelor invocate (Mihaiu c. României, §67-68).

Buna-credință a persoanei care se manifestă în spațiul public este relevantă pentru a putea distinge în plan subiectiv între intenția de a transmite informații asupra unor chestiuni ce interesează publicul și cea de calomniere, insultare, discreditare a unei persoane. Pentru reținerea bunei-credințe se au în vedere aspecte precum veridicitatea informațiilor, modul în care au fost verificate, implicarea în proces, baza factuală.

Maniera dubitativă de prezentare a informațiilor, sau, dimpotrivă caracterul cert conferit acestora a fost valorificat drept criteriu de identificare a bunei-credințe a autorului afirmațiilor într-o serie de cauze (Andreescu c. României, §94, Cumpănă și Mazăre c. României, §100, Petrina c. României, §37, Ciuvică c. României, decizie de inadmisibilitate, §54).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a operat o distincție între situația în care afirmațiile au fost făcute oral, de pildă în cadrul unei emisiuni radio sau TV transmise în direct, când nu există posibilitatea de a reformula, completa sau retracta (Andreescu c. României, §95) de aceea în care afirmațiile sunt efectuate în scris sau comunicate, pregătite, redactate sau elaborate în prealabil (Sipoș c. României, §32).

Contextul în care se manifestă libertatea de exprimare are o importanță majoră pentru identificarea limitelor permise în exercitarea acestui drept, Curtea acordând o atenție sporită acestui aspect, subliniind necesitatea luării în considerare a tuturor împrejurărilor în care au fost făcute afirmațiile (Bladet Tromso și Stensaas c. Norvegiei, § 62). Caracterul justificat al unei ingerințe se stabilește așadar în lumina tuturor circumstanțelor, prin raportare la toate elementele existente și cu aplicarea criteriilor jurisprudențiale relevante.

Analiza instanțelor interne trebuie să țină seama de contextul politic în care au fost făcute afirmațiile și de interesul general în joc (Desjardin c. Franței, §39, Cîrlan c. României, §54).

Relația dintre art. 8 și art. 10 relevă necesitatea ca autoritățile interne să asigure un just echilibru între protecția libertății de exprimare, consacrată de art. 10, pe de o parte, și cea a dreptului la reputație al persoanei care, constituind un element al vieții private, este protejat de art. 8 din Convenție.

Protecția reputației altuia este element al vieții private protejat de art. 8 din Convenție (cauza Chauvy și alții c. Franței, § 70) și de aceea în temeiul acestei dispoziții poate fi necesară adoptarea unor măsuri pozitive în măsură să garanteze respectarea efectivă a vieții private mergând până la relațiile interpersonale ale indivizilor implicați (Van Hannover c. Germaniei, § 57, Petrina c. României, §35).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că reputația unei persoane reprezintă o parte din identitatea sa personală și fizică, inclusiv în cadrul unei critici în contextul unei dezbateri publice, art. 8 fiind pe deplin aplicabil (Pfeiferi c. Austriei, §35).

Cu această atentă examinare a jurisprudenței instanței europene, în mod corect instanța națională a analizat în ce măsură afirmațiile imputate pârâtei se încadrează în limitele libertății de exprimare astfel cum își găsește aceasta consacrarea în art. 30 din Constituția României și art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, sau, după caz, depășesc aceste limite, intrând în sfera ilicitului civil.

Raportat la conținutul declarațiilor pârâtei, s-a constatat că acesta a adus la cunoștința opiniei publice, informații ce se încadrează în noțiunea de "judecăți de valoare" potrivit dihotomiei rezultate din jurisprudența Curții Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea Europene a Drepturilor Omului a reținut că dezbaterea referitoare la colaborarea cu organele fostei securități era un subiect de interes public, de relevanță pentru întreaga societate, conform considerentelor expuse anterior.

În ce privește baza factuală a declarațiilor imputate, instanța a constatat în mod corect că, aceasta există și este reprezentată de hotărârea prin care a fost stabilită calitatea reclamantului de colaborator al fostei securități și articolele publicate în toată mass-media privind activitatea reclamantului înainte și după anul 1990.

Având în vedere aceste considerente, urmează a se respinge recursul reclamantului și a se constata nul recursul pârâtei, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 428/A din 29 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Constată nul recursul declarat de pârâta B. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2016.