Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1256/2016 AI generated

Exclusion of inflation update and statutory interest for delayed performance of an obligation to act under tort liability principles

Case Number Decizia nr. 1256/2016
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal of the claimants, upholding the Court of Appeal’s decision that denied liability to the Ministry of Finance and the Romanian State. The dispute concerned whether the delayed issuance of an administrative order proposing compensation—required under an earlier executive title—entitled the claimants to inflation-based updates and statutory interest on a sum of 77.2 million lei for the period between 2005 and 2009. The core legal issue was whether the creditor's right to compensation for the delayed performance of an obligation to act (an obligation of doing) could be presumed and quantified using statutory interest and inflation update mechanisms applicable to obligations of giving. The Court ruled that such legal presumptions regarding monetary damages do not apply to obligations of doing; instead, the claimants bore the burden of proving specific material damage and causal link, which they failed to do because the specialized legal framework for restitution did not recognize a liquid and exigible cash claim that would automatically generate interest or inflation adjustments prior to the actual realization of the compensation title. Consequently, the lower court’s finding that no legally cognizable damage existed due to the administrative delay was affirmed, leaving the claimants without the requested financial compensation.

Legislator headnote

AI generated

art. 1088 C. civ, art. 57 C. proc. civ, art. 3712 C. proc. civ, art. 1073 C. civ, art. 994 C. civ, art. 1084 C. civ; Exclusion of inflation update and statutory interest for delayed performance of an obligation to act under tort liability principles: The dispute concerned whether the delayed issuance of an administrative order proposing compensation—required under an earlier executive title—entitled the claimants to inflation-based updates and statutory interest on a sum of 77.2 million lei for the period between 2005 and 2009. The core legal issue was whether the creditor's right to compensation for the delayed performance of an obligation to act (an obligation of doing) could be presumed and quantified using statutory interest and inflation update mechanisms applicable to obligations of giving. The Court ruled that such legal presumptions regarding monetary damages do not apply to obligations of doing; instead, the claimants bore the burden of proving specific material damage and causal link, which they failed to do because the specialized legal framework for restitution did not recognize a liquid and exigible cash claim that would automatically generate interest or inflation adjustments prior to the actual realization of the compensation title. Consequently, the lower court’s finding that no legally cognizable damage existed due to the administrative delay was affirmed, leaving the claimants without the requested financial compensation.

Keywords

AI generated
tort liability statutory right legal presumption restitution and compensation proposed judgment state obligation

Cited Legislation

AI generated
art. 1088 C. civ
1073 și a art. 1088 C. civ.
art. 57 C. proc. civ
De asemenea, reclamanta a solicitat ca, în temeiul art. 57 C. proc. civ.
art. 3712 C. proc. civ
În primul ciclu procesual s-a stabilit deja faptul că dreptul creditorului la actualizarea creanței cu rata inflației se regăsește consacrat prin dispozițiile art. 3712 C. proc. civ.
art. 1073 C. civ
și își găsește fundamentul în principiul înscris în dispozițiile art. 1073 C. civ., iar rațiunea sa este aceea de a-l proteja pe acesta de eventualele scăderi ale valorii creanței cu trecerea timpului.
art. 994 C. civ
Actualizarea unei creanțe nu constituie o dobândă dintre cele prevăzute de art. 994 C. civ., ci se subscrie obligației principale, întrucât are menirea de a asigura îndeplinirea exactă a acesteia.
art. 1084 C. civ
2 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, la data de 17 februarie 2014, în soluționarea unui recurs în interesul legii, care confirmă practica judiciară potrivit căreia, în condițiile art. 1084 C. civ./1531 Noul C.
art. 4 C. civ
Or, funcția judecătorului este să aplice legea și nu să o creeze; judecătorul tranșează litigii prin aplicarea normei de drept incidente, nefiindu-i permis să statueze pe cale de norme generale și reglementare (art. 4 C. civ.), pentru că ar însemna să ia locul puterii legiuitoare.
art. 3711 alin. (1) C. proc. civ
civ., invocându-se drept faptă ilicită a pârâtului neexecutarea, într-un termen rezonabil, a obligației de a emite ordinul conținând propunerea de acordare a despăgubirilor, obligație stabilită prin titlul executoriu menționat, invocându-se în acest context dispozițiile art. 3711 alin. (1) C. proc. civ.
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Serves as the procedural basis for dismissing the cassation appeal as unfounded.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Decizia nr. 1256/2016

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25 august 2011, sub nr. x/3/2011, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice (M.F.P.) și pe chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună, în temeiul art. 1073 și a art. 1088 C. civ. precum și a art. 998 - 999 C. civ., obligarea pârâtului M.F.P. la plata următoarelor sume de bani, cu titlu de despăgubiri: 1) 24.704.594,07 lei reprezentând actualizarea sumei de 77.201.856,4693 lei, cu rata inflației, pentru perioada 16 iunie 2005 - 06 ianuarie 2010; 2) 8.289.9989,78 lei reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 77.201.856,4693 lei, pentru perioada 25 august 2008 - 06 ianuarie 2010.

De asemenea, reclamanta a solicitat ca, în temeiul art. 57 C. proc. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, să se dispună obligarea chematului în garanție la plata sumei de 32.994.592,85 lei, cu titlu de despăgubiri și la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 13 septembrie 2012, reclamanta și-a precizat cererea de chemare în judecată, în raport de apărările formulate în cauză de către pârât, care a învederat că a trimis dosarul notificării la C.C.S.D. la 24 noiembrie 2009, arătând că își restrânge perioada de timp pentru care solicită actualizarea creanței și acordarea de dobânzi legale aferente acesteia la intervalul cuprins între 16 iunie 2005 - 24 noiembrie 2009, în ceea ce privește actualizarea, și la intervalul cuprins între 25 august 2008 - 24 noiembrie 2009, în ceea ce privește dobânda legală.

Prin Sentința civilă nr. 1536 din 20 septembrie 2013, Tribunalul București, secția III-a civilă, a respins ca prescrisă cererea în pretenții formulată de reclamantă față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a respins ca inadmisibilă cererea formulată prin acțiunea introductivă, intitulată "chemare în garanție", față de pârâtul Statul Român, considerând că nu există în cauză premisele legale ce decurg din art. 60, 61 C. proc. civ. privind chemarea în garanție, a dat în debit reclamanta la Administrația Financiară Sfântu Gheorghe, Județul Covasna pentru restul de taxă de timbru neachitată rezultând din eșalonare, în cuantum de 217.703 lei.

Prin încheierea din data de 06 decembrie 2012 a fost îndreptată eroarea materială strecurată în sentința menționată, în sensul că suma cu care a fost dată în debit reclamanta este de 81.634,70 lei taxă de timbru, în loc de 217.703 lei.

Împotriva acestei sentințe, ca și a încheierii din 06 decembrie 2012, a declarat apel reclamanta SC A. SA.

În cursul judecării apelului a fost introdusă în cauză B. SA, alături de reclamanta inițială, SC A. SA, în calitate de apelantă reclamantă, urmare a cesiunii parțiale pentru 14,3394% din drepturile litigioase, obiect al cauzei, intervenită între aceste două părți prin tranzacția atestată sub nr. 13 din 18 decembrie 2012.

Prin Decizia civilă nr. 26A din 05 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de apelantele reclamante SC A. SA și B. SA împotriva Sentinței civile nr. 1536 din 20 septembrie 2012 și a încheierii din 06 decembrie 2012, a anulat în tot sentința apelată și încheierea și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru continuarea judecății.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut, în esență, că reclamanta a solicitat repararea prejudiciului provocat acesteia prin executarea cu întârziere a obligațiilor izvorând din titlul executoriu reprezentat de Decizia civilă nr. 1134A din 16 iunie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă. Obligațiile specifice ce reveneau intimatului din acest titlu executoriu erau cele de emitere a unui ordin care să conțină propunerea de acordare în favoarea reclamantei a despăgubirilor la care se stabilise, pe cale judiciară, că aceasta este îndreptățită și de înaintare a acestuia și a întregii documentații către Comisia Centrală pentru Stabilire a Despăgubirilor.

S-a apreciat că Decizia civilă nr. 1134A din 16 iunie 2005 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, constituie în cauză titlu executoriu, iar la data pronunțării sale, 16 iunie 2005, s-a născut atât dreptul creditorului de a cere executarea silită a creanței, cât și dreptul material la actualizarea acesteia.

Împrejurarea că arătarea cuantumului exact al măsurilor reparatorii recunoscute în favoarea reclamantei a avut loc abia prin încheierea din 05 iunie 2008 pronunțată în lămurirea dispozitivului Deciziei civile nr. 1134A/2005, este nerelevant sub aspectul precizat anterior.

Cererile formulate de însuși debitorul Ministerul Finanțelor Publice în scopul lămuririi înțelesului, întinderii și aplicării dispozitivului Deciziei civile nr. 1134A din 16 iunie 2005 au semnificația implicită a recunoașterii "datoriei". Prin introducerea celei de-a doua cereri aparținând debitorului și care a fost admisă definitiv, a avut loc o întrerupere a cursului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită și, implicit, a dreptului reclamantei la actualizarea creanței.

De asemenea, are valoarea unui act întreruptiv de prescripție asupra executării creanței stabilite în favoarea reclamantei, și adresa Ministerului Finanțelor Publice nr. 572170 din 07 septembrie 2005, aceeași valoare fiind recunoscută actului de înaintare de către Ministerul Finanțelor Publice a dosarului incomplet la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (la 28 august 2008) - ca act voluntar de executare - ori cererii reclamantei de executare pe cale silită a titlului său executoriu, în baza căreia, la 21 septembrie 2009, a fost emisă somația nr. 109/2009.

Cum întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o, iar după întrerupere începe să curgă o nouă prescripție, Curtea a apreciat că, la data promovării prezentei acțiuni, 25 august 2011, nu era prescris dreptul material la acțiune de a se solicita de către reclamantă actualizarea creanței sale pe perioada cuprinsă între data exigibilității creanței - 16 iunie 2005 și data executării voluntare a acesteia de către debitor, prin emiterea Ordinului nr. 82/2009 și înaintarea acestuia împreună cu dosarul notificării Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, la 24 noiembrie 2009.

În ceea ce privește plata dobânzilor legale aferente creanței, al cărei temei legal se regăsește în dispozițiile art. 1088 C. civ. și care are ca scop acoperirea prejudiciului cauzat creditorului prin lipsa de folosință a însăși creanței, acestea sunt datorate pe fiecare zi de întârziere și dreptul la acțiune cu privire la acestea se stinge printr-o prescripție deosebită, conform art. 12 din Decretul nr. 167/1958. În privința acestora, reclamanta însăși și-a limitat pretențiile la perioada ultimilor trei ani anteriori introducerii acțiunii (25 august 2011), solicitând acordarea dobânzilor legale pentru creanța pe perioada 25 august 2008 - 24 noiembrie 2009.

Curtea de apel a constatat caracterul eronat și nelegal al respingerii ca inadmisibilă a cererii de chemare în garanție formulată de reclamantă, întrucât condiția "căderii în pretenții" vizează în egală măsură pe reclamant și pârât și are semnificația pierderii procesului, eventualitate căreia în mod virtual îi pot fi expuse oricare dintre cele două părți ale litigiului.

Curtea de apel a apreciat că și dispoziția referitoare la darea în debit a reclamantei pentru taxa de timbru este nelegală întrucât revocă facilitatea reducerii la jumătate a taxei judiciare de timbru și pe cea a eșalonării restului rămas datorat de către reclamantă, ce-i fuseseră încuviințate acesteia în mod irevocabil prin încheierea din 14 septembrie 2012. Și în privința încheierii date în soluționarea cererii de îndreptare a erorii materiale a reclamantei, pronunțată la 06 decembrie 2012, subzistă aceeași cauză de nelegalitate decurgând din aplicarea eronată a instituției dării în debit.

Prin Decizia civilă nr. 4674 din 22 octombrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost respins ca nefondat recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu și ca reprezentant al Statului Român, împotriva Deciziei civile nr. 26A din 05 februarie 2013.

În rejudecare, prin Sentința civilă nr. 351 din 13 martie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a respins ca neîntemeiată acțiunea principală, precum și cererea de chemare în garanție.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă, față de raporturile juridice ce stau la baza pretențiilor reclamantei și pornind de la Decizia nr. 1134A/2005 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă.

În ceea ce privește fondul acțiunii, s-a constatat că pârâtul a emis Ordinul nr. 82 din 18 noiembrie 2009 pentru propunerea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri în cuantum de 77.201.856,4693 lei, reclamantei, așa încât nu se poate reține în sarcina acestuia vreo culpă în ceea ce privește realizarea dreptului pretins de către reclamantă în baza Deciziei nr. 1134A/2005 al cărei dispozitiv (acea parte a hotărârii judecătorești susceptibilă de a fi adusă la îndeplinire) nu cuprindea cuantumul măsurilor reparatorii pretinse, cuantumul fiind stabilit, în mod clar și fără echivoc, de abia prin încheierea din data de 11 iunie 2008 a Curții de Apel București.

S-a considerat că reclamanta nu poate să pretindă că a fost prejudiciată în sensul art. 998 - 999 C. civ., nefiind îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege, neexistând culpă și nici prejudiciu de natură a atrage răspunderea civilă delictuală a pârâtului.

Prin Decizia civilă nr. 352/A din 15 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, s-a admis apelul declarat de apelantele reclamante SC A. SA și B. SA, împotriva Sentinței civile nr. 351 din 13 martie 2014, s-a anulat sentința civilă apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut că, potrivit Deciziei nr. 26 din 05 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, despăgubirile solicitate de reclamante, cu titlu de actualizare și dobândă, au avut o justificare diferită. Prin raportare la aspectele statuate cu putere obligatorie de instanțele superioare referitoare la cadrul procesual, temeiurile juridice ale celor două cereri și aspectele de drept relevante în litigiu, în cauză cererea principală nu a fost examinată potrivit pretențiilor exhibate, întemeiate pe executarea cu întârziere de către pârât a Ordinului din 18 noiembrie 2009 și pe răspunderea civilă delictuală iar cererea de chemare în garanție nu a fost analizată pe fond; nu sunt expuse nici argumentele pentru care cererea de chemare în garanție a Statului Român este neîntemeiată în opinia instanței; în atare împrejurare nu poate fi exercitat controlul judiciar în cauză.

În condițiile în care instanța a respins ca nefondată cererea principală, cererea subsidiară de chemare în garanție a fost nesoluționată, deși soluția de respingere reprezintă condiția care conduce la cercetarea pretențiilor subsidiare.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 08 iunie 2015 sub nr. x/3/2015.

Prin Sentința civilă nr. 1060 din 25 septembrie 2015 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată, a obligat pârâtul să plătească reclamantelor următoarele sume: 30.324.889,22 lei reprezentând actualizarea sumei de 77.201.856,4693 lei cu rata inflației, pentru perioada 16 iunie 2005 - 24 noiembrie 2009; 7.597.931,73 lei reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 77.201.856,4693 lei, pentru perioada 25 august 2008 - 24 noiembrie 2009; 272.129 lei, cu titlu de cheltuială constând în taxa de timbru și a respins cererea de chemare în garanție în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, raportat la caracterul obligatoriu al dezlegărilor date deja în prezenta cauză în cele două cicluri procesuale anterioare, urmează a se pronunța doar asupra fondului cererii de chemare în judecată, toate excepțiile invocate fiind deja soluționate anterior, iar cererea de chemare în garanție, subsidiară cererii principale, urmează a fi analizată pe fondul acesteia numai în ipoteza în respingerii cererii principale.

Tribunalul a reținut că, în privința actualizării creanței, s-a constatat deja dreptul reclamantelor la primirea creanței stabilite prin Decizia civilă nr. 1134A din 16 iunie 2005 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, care constituie în cauză titlu executoriu, apreciindu-se că la data pronunțării deciziei, 16 iunie 2005, s-a născut atât dreptul creditorului de a cere executarea silită a creanței, cât și dreptul material la actualizarea acesteia, iar prejudiciul reclamantelor este calculat prin raportare la valoarea actualizării creanței cu rata inflației și la dobânda legală aferentă creanței.

În primul ciclu procesual s-a stabilit deja faptul că dreptul creditorului la actualizarea creanței cu rata inflației se regăsește consacrat prin dispozițiile art. 3712 C. proc. civ. și își găsește fundamentul în principiul înscris în dispozițiile art. 1073 C. civ., iar rațiunea sa este aceea de a-l proteja pe acesta de eventualele scăderi ale valorii creanței cu trecerea timpului. Plata dobânzilor legale aferente creanței, al cărei temei legal se regăsește în dispozițiile art. 1088 C. civ., are ca scop acoperirea prejudiciului cauzat creditorului prin lipsa de folosință a înseși creanței.

Raportat la toate aceste aspecte, tribunalul a apreciat că nu se mai impune o analiză a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale a pârâtului, respectiv a faptei ilicite și a vinovăției, chiar dacă acesta și-a întemeiat acțiunea și pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., deoarece actualizarea creanței la care are dreptul creditorul este datorată independent de vreo culpă a debitorului.

Cu privire la situația de fapt, Tribunalul a reținut că prin Decizia civilă nr. 1134A din 16 iunie 2005, instanța a obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata măsurilor reparatorii în echivalent, în cuantumul precizat în cele două expertize depuse la dosar. Având în vedere faptul că din hotărârea judecătorească nu rezulta care este cuantumul măsurilor reparatorii, precum și natura acestora, s-a formulat cerere pentru lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării dispozitivului.

După respingerea irevocabilă a unei prime cereri, prin încheierea pronunțată în data de 11 iunie 2008 de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, instanța a admis cererea de lămurire a dispozitivului Deciziei civile nr. 1134A/2005 formulată de Ministerul Finanțelor Publice în sensul ca a obligat acest pârât la acordarea de măsuri reparatorii sub forma titlurilor de despăgubire în cuantum de 772.018.564.693 lei, potrivit procedurii instituite de Titlul VII Capitolul V din Legea nr. 247/2005.

Ministerul Finanțelor Publice a transmis întreaga documentație către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, entitate care potrivit art. 13 alin. (1) lit. a) - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 are competența de a dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea titlurilor de despăgubire.

Fiind vorba de o hotărâre judecătorească în care se consemnează și cuantumul măsurilor reparatorii, devin aplicabile dispozițiile art. 16 alin. (9) din actul normativ mai sus menționat în care se precizează că titlul de despăgubire se va emite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor până la concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse.

Ulterior transmiterii de către Ministerul Finanțelor Publice a documentației în vederea emiterii deciziei conținând titlul de despăgubire, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin adresa nr. 784206/834107/2009, a restituit toate înscrisurile cu mențiunea că, pentru a demara procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, este necesar ca Ministerul Finanțelor Publice, care a fost obligat în mod expres de instanță să acorde aceste despăgubiri, să emită un ordin conținând propunerea de acordare de despăgubiri conform Deciziei civile nr. 1134A din 16 iunie 2005.

În acest context, prin Ordinul nr. 82 din 18 noiembrie 2009 emis de Ministrul Finanțelor Publice s-a propus acordarea, către SC A. SA, de măsuri reparatorii în cuantumul stabilit de instanța de judecată, respectiv 77.201.856,4693 lei, potrivit titlului VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.

Tribunalul a reținut că dreptul creditorului la actualizarea creanței cu rata inflației se regăsește, indiferent de culpa Ministerului de Finanțe, în plata sumelor de bani cuprinse în titlul executoriu prin emiterea cu întârziere a Ordinul nr. 82 din 18 noiembrie 2009, consacrat prin dispozițiile art. 3712 C. proc. civ. și își găsește fundamentul în principiul înscris în dispozițiile art. 1073 C. civ., iar rațiunea sa este aceea de a-l proteja pe acesta de eventualele scăderi ale valorii creanței cu trecerea timpului, astfel că nu se mai impune analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, fundamentul actualizării debitului cu rata inflației neavând la baza o faptă ilicită, ci o reparare integrală a creanței.

Astfel, tribunalul a reținut că suma pe care trebuie să o restituie pârâtul se impune a fi actualizată cu rata inflației, întrucât aceasta este singura modalitate în care se poate restabili, în integralitate, prejudiciul efectiv, asigurând reclamantei primirea unei sume de bani care are aceeași valoare cu cea de la momentul la care trebuia făcută plata. Actualizarea unei creanțe nu constituie o dobândă dintre cele prevăzute de art. 994 C. civ., ci se subscrie obligației principale, întrucât are menirea de a asigura îndeplinirea exactă a acesteia.

De asemenea, tribunalul a apreciat că acordarea dobânzii legale aferente aceluiași debit nu conduce la o dublă reparație a aceluiași prejudiciu. Conform dispozițiilor art. 1088 C. civ., la obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate. Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ținut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept.

Instanța de fond a menționat interpretarea dată prin Decizia nr. 2 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, la data de 17 februarie 2014, în soluționarea unui recurs în interesul legii, care confirmă practica judiciară potrivit căreia, în condițiile art. 1084 C. civ./1531 Noul C. civ., despăgubirile civile trebuie să cuprindă atât pierderea efectivă (damnum emergens), cât și beneficiul nerealizat (lucrum cesans).

Actualizarea creanțelor este admisibilă ca urmare a existenței fluctuațiilor monetare ce se produc după expirarea scadenței obligațiilor de plată, reprezentând o daună efectivă produsă patrimoniului creditorului - damnum emergens, câștigul nerealizat îl reprezintă dobânda legală calculată în conformitate cu dispozițiile art. 1088 C. civ., art. 1535 Noul C. civ., raportat la dispozițiile O.G. nr. 9/2000, respectiv O.G. nr. 13/2011 - lucrum cesans.

Cum este nu numai posibil, dar și legal cumulul actualizării sumei executate cu dobânda legală, deoarece numai prin această modalitate se asigură respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului consacrat de art. 1084 C. civ., tribunalul a admis cererea astfel cum a fost precizată, obligând pârâtul să plătească reclamantei următoarele sume: 30.324.889,22 lei reprezentând actualizarea sumei de 77.201.856,4693 lei cu rata inflației, pentru perioada 16 iunie 2005 - 24 noiembrie 2009 și 7597.931,73 lei reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 77.201.856,4693 lei, pentru perioada 25 august 2008 - 24 noiembrie 2009.

Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție a Statului Român căruia i se impută faptul că nu a reușit să-și execute obligația proprie de a garanta realizarea dreptului reclamantelor de proprietate, stabilit prin hotărâre judecătorească definitivă, într-un termen rezonabil.

Sub un prim aspect, tribunalul a reținut că s-a stabilit de către instanța de apel, în mod definitiv, caracterul subsidiar al cererii de chemare în garanție în raport cu cererea principală. Cum acțiunea reclamantelor împotriva pârâtului a fost admisă, tribunalul a apreciat că această cerere de chemare în garanție nu poate fi admisă.

Pe de altă parte, această cerere a avut în vedere obligația proprie a Statului Român, întemeiată pe art. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, de a asigura respectarea dreptului de proprietate persoanelor aflate sub jurisdicția sa, urmată de neexecutarea obligației de a adopta o legislație coerentă care să asigure respectarea efectivă a dreptului de proprietate.

Tribunalul a reținut că nu există un temei de drept pentru a atrage răspunderea Statului Român pentru neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin hotărâri judecătorești de către alte instituții publice ori pentru adoptarea unei legislații coerente de către acesta.

A susține că în prezent ar exista calea acțiunii directe împotriva Statului în cadrul căreia să se pretindă obligarea acestuia din urmă la despăgubiri bănești înseamnă, pe de o parte, a ignora o jurisprudență stabilită (și previzibilă) iar pe de altă parte, a ignora o procedură legal reglementată prin intermediul căreia se determină tocmai întinderea acestor despăgubiri (cu consecințe pe planul jurisprudenței instanței de contencios european în sensul încălcării art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului).

Pentru judecătorul instanței civile ar însemna ca acesta să creeze dreptul într-o materie în care nu există lacună legislativă pentru ca acest lucru să-i fie permis (câtă vreme prin dispoziții legale exprese se instituie mecanismul de acordare a despăgubirilor bănești).

Or, funcția judecătorului este să aplice legea și nu să o creeze; judecătorul tranșează litigii prin aplicarea normei de drept incidente, nefiindu-i permis să statueze pe cale de norme generale și reglementare (art. 4 C. civ.), pentru că ar însemna să ia locul puterii legiuitoare.

A constatat instanța de fond că o acțiune directă îndreptată împotriva Statului în care să se pretindă obligarea acestuia la alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege nu-și poate avea temei suficient în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Convenția europeană nu garantează dobândirea unui drept (de proprietate sau de creanță) ci sancționează nesocotirea drepturilor și libertăților ocrotite de aceasta.

De aceea, în măsura în care nu face dovada existenței unui bun actual în patrimoniu, reclamantul nu poate pretinde obligarea statului la despăgubiri pentru că i-ar fi fost nesocotit un drept. Cât timp dreptul invocat face obiectul unei proceduri judiciare interne, el nu constituie obiectul unui "bun existent", iar reclamantul nu este titularul unei creanțe "suficient stabilită pentru a apărea ca exigibilă, astfel încât nu se poate prevala de existența unui bun în sensul art. 1".

Împotriva acestei ultime sentințe a tribunalului a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, dezvoltând următoarele critici:

În mod total eronat și contrar considerentelor Deciziei nr. 352 din 15 septembrie 2014, instanța a reținut că nu se mai impune analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, apreciind că, indiferent de existența unei fapte ilicite a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, acesta este obligat să plătească reclamantelor sumele pretinse. Deși constată existența unor impedimente în executarea obligației (neprecizarea sumei datorate), dând practic de înțeles că nu este îndeplinită condiția existenței vinovăției pârâtului în executarea obligației, totuși, instanța de judecată a considerat că reclamantele sunt îndreptățite la actualizarea creanței și dobânda legală solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Din moment ce Ministerul Finanțelor Publice nu a avut decât obligația de emitere a unui ordin cu propunerea de acordare de despăgubiri în cuantumul stabilit prin Decizia civilă nr. 1134A din 16 iunie 2005, este fără echivoc faptul că actualizarea creanței și dobânda legală aferentă sumei de 77.201.856,4693 lei nu pot fi puse în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, atâta vreme cât acesta a avut în sarcina sa doar o obligație de a face. În plus, dispozițiile legale privind modalitățile de acordare în numerar a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv conform O.U.G. nr. 81/2007 nu reglementează acordarea dobânzii legale calculate asupra sumelor stabilite cu titlu de despăgubire în cursul procedurii administrative.

Instanța de judecată nu a administrat probe din care să rezulte faptul că sumele solicitate și acordate au fost calculate în mod corect de către reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată. În urma calculelor efectuate la nivelul direcției de specialitate din cadrul Ministerului Finanțelor Publice a rezultat faptul că, acestea au fost calculate în mod greșit, fiind stabilit un cuantum disproporționat față de cel corespunzător realității.

Prin Decizia civilă nr. 29 A din 26 ianuarie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, schimbată în parte sentința apelată, în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a cererii reclamantelor formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, fiind păstrate celelalte dispoziții ale sentinței privind respingerea cererii de chemare în garanție.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut ca fiind fondate criticile apelantului pârât referitoare la împrejurarea că, având în vedere obiectul obligației stabilită în sarcina sa prin Decizia civilă nr. 1134A din 16 iunie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, nu îi poate fi angajată răspunderea cu sumele solicitate de reclamante.

Astfel, Curtea de apel a constatat că reclamanta SC A. SA a dedus judecății în prezenta cauză o cerere principală îndreptată împotriva Ministerului Finanțelor Publice și o cerere intitulată chemare în garanție împotriva Statului Român, cerere subsidiară față de cererea principală.

S-au formulat față de acest pârât, două pretenții principale, anume: despăgubiri cu suma reprezentând actualizarea cu rata inflației a sumei de 77.201.856,4693 lei pentru perioada 16 iunie 2005 - 24 noiembrie 2009 (data înaintării către CCSD a documentației administrative și a Ordinului nr. 82 din 18 noiembrie 2009), precum și dobânda legală la aceeași sumă pentru perioada 25 august 2008 - 24 noiembrie 2009.

S-au invocat drept temeiuri ale pretențiilor formulate următoarele dispoziții legale: dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., invocându-se drept faptă ilicită a pârâtului neexecutarea, într-un termen rezonabil, a obligației de a emite ordinul conținând propunerea de acordare a despăgubirilor, obligație stabilită prin titlul executoriu menționat, invocându-se în acest context dispozițiile art. 3711 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la obligația debitorului de a executa de bunăvoie obligația stabilită printr-o hotărâre judecătorească; s-a susținut, mai departe, în justificarea prejudiciului reclamat în prezenta cauză, că neîncasarea despăgubirilor a prejudiciat pe reclamantă cu devalorizarea sumei creanței, datorată inflației, precum și cu lipsa de folosință a sumei reprezentând creanța, invocându-se în acest context dispozițiile art. 1073 și 1088 C. civ. și ale O.G. nr. 9/2000.

Instanța de apel a constatat că întreaga construcție pe care și-a întemeiat reclamanta cererea, ca și întregul raționament dezvoltat de tribunal, sunt profund greșite, viciate din start de considerarea greșită a obligațiilor pe care Ministerul Finanțelor Publice le-ar avea în baza Deciziei civile nr. 1134A din 16 iunie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, în condițiile aplicării Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, și, în mod corelativ, a drepturilor reclamantelor, în acest context.

Astfel, luând spre analiză textele legale incidente, instanța de apel a reținut că obligația Ministerului Finanțelor Publice, în baza titlului executoriu reprezentat de Decizia civilă nr. 1134A din 16 iunie 2005 și în contextul Legii nr. 10/2001, constituia o obligație de a face, anume de a emite, în favoarea reclamantei, ordinul care să conțină propunerea privind acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, propunere care să fie transmisă apoi, împreună cu dosarul administrativ, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Niciun moment pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu a avut vreo obligație de a da, anume de a plăti reclamantei o sumă de bani, căreia să-i corespundă un drept corelativ al reclamantei - drept de creanță asupra unei sume de bani, pentru că niciodată Legea nr. 10/2001 și Decizia civilă nr. 1134A din 16 iunie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București nu au prevăzut, în sarcina unității administrative investite cu soluționarea notificării, o obligație directă de plată a unei sume de bani.

Analizând condițiile răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului, Curtea de apel a constatat că emiterea cu întârziere de către pârâtul Ministerului Finanțelor Publice a ordinului cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, raportat la data scadentei obligației sale, care a fost 16 iunie 2005 (data pronunțării Deciziei civile nr. 1134A/2005, așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 26A/2013 pronunțată în primul ciclu procesual) constituie o faptă ilicită, caracterul ilicit al faptei fiind dat de dispozițiile art. 1073 C. civ. și a art. 3711 alin. (1) C. proc. civ., în baza cărora debitorul are obligația de a executa benevol și creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației. Inacțiunea pârâtului debitor în a executa obligația stabilită în sarcina sa printr-un titlu executoriu are caracter ilicit.

Cu privire la vinovăția pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, condiție de angajare a răspunderii civile delictuale, Curtea a constatat că prin Decizia civilă nr. 26A a Curții de Apel București, pronunțată în primul ciclu procesual, s-a tranșat că dreptul de executare silită s-a născut la data de 16 iunie 2005 când s-a pronunțat Decizia civilă nr. 1134A și că modalitatea de redactare a dispozitivului nu a constituit un impediment în executare. În consecință, Curtea a reținut că este îndeplinită și condiția vinovăției pârâtului, de vreme ce acesta răspunde în condițiile art. 998 - 999 C. civ. și pentru culpa cea mai ușoară și nu a reușit să facă dovada existenței unei fapte străine neimputabile care să îi excludă vinovăția. Curtea a constatat că pârâtul a executat obligația cu întârziere, chiar și după ce pretinsa nelămurire a titlului executoriu a fost înlăturată prin încheierea din data de 11 iunie 2008, abia la data de 19 noiembrie 2009.

Instanța de apel a considerat, însă, că nu este îndeplinită condiția existenței unui prejudiciu constând în devalorizarea sumei ca urmare a inflației pe perioada 16 iunie 2015 - 24 noiembrie 2009 și lipsa de folosință a sumei pentru perioada 25 august 2008 - 24 noiembrie 2009, întrucât reclamantele invocă acest prejudiciu ca și cum, la data executorialității Deciziei civile nr. 1134A din 16 iunie 2005, SC A. SA ar fi devenit titulara unei creanțe bănești cu scadența la plată imediată.

Or, în cauza prezentă, având în vedere natura și conținutul specific al obligației ce revenea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice în baza Deciziei civile nr. 1134A/2005, nefiind în discuție o obligație bănească, de plată a sumei de 77.201.856,4693 lei, ci o obligație de a face, nu poate fi vorba de actualizarea cu rata inflației a acestei sume și de plata de dobânzi în mecanismul construit de reclamantă în cauza prezentă, pentru simplul motiv că aceste accesorii pot purta numai asupra unei creanțe bănești.

Art. 1088 C. civ. pe care îl invocă reclamanta, vizează în mod direct obligațiile care au ca obiect o sumă de bani, și la fel O.G. nr. 9/2000 referitor la dobândă.

Iar art. 3712 C. proc. civ., invocat de către tribunal, prin sentința apelată, drept temei al admiterii cererii reclamantelor, nu are nicio incidență în cauză, pentru că textele referitoare la actualizare și dobânzi [alin. (2) și (3)] vizează exclusiv obligațiile "stabilite în bani", cum nu este cazul în speță.

În ce privește art. 3711 alin. (1) C. proc. civ. și art. 1073 C. civ., Curtea de apel a constatat că aceste texte legale vizează într-adevăr totalitatea creanțelor și obligațiilor civile, inclusiv a obligațiilor de a face, ca în cazul prezentei acțiuni, însă reclamantele nu aduc argumente în sensul că neexecutarea de către pârât a obligației de a face ar fi atras automat despăgubiri cu titlu de inflație și dobândă, încă de la scadenta obligației stabilită prin titlul executoriu.

Așadar, nefiind în discuție o obligație de a plăti o sumă de bani, actualizarea și, deopotrivă, dobânda, nu pot fi întemeiate pe dispozițiile art. 1088 C. civ. și O.G. nr. 9/2000. Obligația Ministerului Finanțelor Publice nefiind o obligație de plată a unei sume de bani, ci doar o obligație de a face, ea nu atrage drept consecință imediată și directă, în caz de neexecutare/executare cu întârziere, actualizarea cu rata inflației și curgerea de dobânzi, astfel cum se întâmplă în cazul obligațiilor care au drept obiect plata unei sume de bani.

Chiar și în cazul unei executări cu întârziere a unei obligații de a face, se poate pune problema unui prejudiciu încercat de reclamante, dar a cărui existență nu se mai prezumă și care nu se mai cuantifică automat, așa cum se pretinde în prezenta cerere de chemare în judecată și cum apreciază tribunalul prin decizia recurată, doar în temeiul art. 1088 C. civ. și O.G. nr. 9/2000 și, în niciun caz, în temeiul art. 3712 C. proc. civ., întrucât, cum s-a arătat, acest text nu are aplicabilitate în cauză.

În această situație, reclamantul trebuie să facă dovada prejudiciului încercat prin întârzierea în executare (spre deosebire de prejudiciul care, în cazul creanțelor bănești, este prezumat, scutind pe creditor de probă).

Curtea de apel a constatat că reclamantul nu face o motivare și nu expune în ce a constat prejudiciul său, aflat în legătură de cauzalitate cu fapta ilicită a pârâtului, limitându-se la a invoca lipsa de folosință a sumei reprezentând creanța și la a dezvolta toate acele considerente care sunt valabile doar în cazul unei creanțe.

Curtea a constatat că, în cadrul procedurii reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, valoarea despăgubirilor stabilită în favoarea reclamantei nu mai era supusă vreunei actualizări cu rata inflației și nu era purtătoare de dobânzi, în condițiile în care, așa cum corect a arătat apelantul pârât, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 nu prevăd o asemenea posibilitate.

Dimpotrivă, modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, anume în numerar numai pentru maxim 500.000 lei, iar pentru suma excedentară numai în acțiuni la Fondul Proprietatea, denotă imposibilitatea actualizării cu rata inflației și aplicarea de dobânzi la suma stabilită drept despăgubiri.

Prin urmare, titlul de despăgubire putea fi emis de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor numai pentru suma de 77.201.856,4693 RON, fiind exclusă vreo intervenție asupra acestei sume în sensul actualizării cu rata inflației sau a stabilirii de dobânzi pentru perioada anterioară sau ulterioară emiterii titlului de despăgubire și indiferent de cât de îndepărtat sau apropiat ar fi fost momentul la care Comisia ar fi fost învestită cu dosarul administrativ transmis de către Ministerul Finanțelor Publice.

În concluzie, dreptul de creanță recunoscut reclamantei în procedura Legii nr. 10/2001 la cuantumul de 77.201.856,4693 RON rămâne în mod definitiv stabilit la acest cuantum până la finalizarea procedurii.

Pe de altă parte, reclamanta nu ar fi beneficiat de plata în numerar a acestei sume de 77.201.856,4693 RON, pentru că, în baza dispozițiilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005, măsurile reparatorii în echivalent nu au fost stabilite a se plăti în numerar decât în limita a 500.000 lei, pentru suma excedentară acestea acordându-se numai sub forma acțiunilor la Fondul Proprietatea.

De aceea, nu se poate pretinde că întârzierea în executarea obligației de către Ministerul Finanțelor Publice a condus la întârzierea în încasarea sumei în numerar.

Nu rezultă, așadar, existența prejudiciului pretins de reclamante ca urmare a faptei ilicite reținută în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, nici pentru faptul că, în mod fundamental, toată această procedură nu ar fi semnificat o plată în numerar către reclamante a sumei de 77.201.856,4693 RON și nici posibilitatea actualizării acesteia cu inflația sau a plății de dobânzi.

În ce privește posibilitatea reclamantei de a beneficia de plata în numerar a sumei de 500.000 lei, din totalul de 77.201.856,4693 RON, pentru această sumă reclamanta ar fi putut fi titulara unei creanțe bănești, supusă așadar actualizării cu rata inflației și purtătoare de dobânzi.

Și în acest caz Curtea de apel a apreciat că nu se face dovada existenței prejudiciului. Astfel, în contextul art. 141, art. 18 și art. 181 și 182 din Legea nr. 247/2005, plata efectivă a acestei sume în numerar ar fi fost supusă unei întregi proceduri, condiții și termene, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; emiterea unui titlu de plată pentru suma maximă de 500.000 lei, împlinirea termenului scadent pentru cele două tranșe de câte 250.000 lei, pe parcursul a 2 ani, iar, în final, "existența disponibilităților financiare" pentru plata efectivă a sumelor nu au nicio legătură cu obligația Ministerului Finanțelor Publice stabilită prin Decizia nr. 1134A/2005, fiind vorba de drepturi total diferite, cu obiect diferit, cu scadențe diferite și a căror naștere are în loc în condiții diferite.

Nu este posibilă luarea în discuție a dobânzilor și actualizării cu rata inflației anterior nașterii unui drept de creanță principal determinat și anterior scadenței acestuia, o discutare anticipată a unor asemenea accesorii fiind contrară logicii juridice.

Susțin reclamantele că dacă Ministerul Finanțelor Publice ar fi înaintat în termen dosarul administrativ, însoțit de Ordinul la a cărui emitere era obligat, către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, atunci ele ar fi putut opta pentru plata în numerar și titlul de plată ar fi fost emis, iar creanța bănească s-ar fi născut. Curtea a constatat, însă, că acest raționament face apel la evenimente viitoare și incerte sub aspectul și momentului realizării și este, în consecință, lipsit de fundament juridic.

S-ar putea susține că, indiferent de parcursul procedural menționat, supraviețuiește responsabilitatea Ministerului Finanțelor Publice pentru întârzierea în emiterea Ordinului, căci aceasta întârziere a prelungit oricum continuarea procedurii, iar existența unor eventuale întârzieri în derularea procedurii în fața Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nu ar șterge responsabilitatea Ministerului pentru perioada în care procedura a trenat din vina sa, fiind o responsabilitate concurentă. Curtea a constatat că acest raționament nu poate conduce la admiterea acțiunii reclamantelor, întrucât, în mod esențial, aceasta are drept obiect prejudiciul constând în devalorizarea cu inflația și dobânda cauzat prin încasarea cu întârziere a unei sume de bani iar nașterea acestui drept de creanță principal este supusă unor condiții, printre care și fapta însăși a reclamantului, condiții a căror îndeplinire este eventuală și deci, nașterea însuși dreptului este incertă.

S-a apreciat că nu există niciun temei pentru a considera că în mod cert SC A. SA ar fi optat pentru plata în numerar a sumei de 500.000 lei și nu pentru conversia totală în acțiuni la Fondul Proprietatea sau că reclamanta ar fi beneficiat de plata sumei de 500.000 lei de îndată după ce ar fi devenit exigibilă obligația Ministerului Finanțelor Publice, anume la data de 16 iunie 2005 când a devenit executorie Decizia nr. 1134A/2005 a Curți de Apel București, sau la un anumit termen oarecare determinat.

Și în situația în care Ministerul Finanțelor Publice ar fi emis ordinul de îndată după pronunțarea Deciziei civile nr. 1134A din 16 iunie 2005, este evident că, în mod obiectiv, înaintarea dosarului, luarea spre analiză a acestuia de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (chiar neîntârziată) și efectuarea tuturor procedurilor prevăzute de lege pentru emiterea titlului de plată (inclusiv manifestarea opțiunii de către reclamantă și efectuarea de către aceasta a celorlalte demersuri personale conform art. 181 și 182 din Legea nr. 247/2005), iar apoi împlinirea termenului de scadență a titlului de plată legal ar fi presupus, în mod inevitabil, trecerea unui interval de timp, astfel încât în niciun caz dobânzile și actualizarea nu s-ar putea cuveni drept prejudiciu reclamantei încă de la data de 16 iunie 2005, astfel cum au solicitat reclamantele prin cerere.

Raportat la această construcție juridică, făcută pentru analiza exhaustivă a cauzei, s-a constatat că cererea reclamantei ar fi oricum neîntemeiată, pentru că practic prejudiciul reclamantei din devalorizare și dobânzi nu s-a născut, cât timp nu este titulara unui creanțe bănești, iar nașterea acestei creanțe bănești este incertă.

Contrar reținerilor tribunalului și apărărilor intimatelor reclamante conform cărora, prin Decizia civilă nr. 26A/2013 pronunțată de Curtea de Apel în primul ciclu procesual, s-ar fi tranșat că dreptul reclamantelor la actualizarea creanței s-ar regăsi consacrat în art. 3712 C. proc. civ. și, totodată, dreptul reclamantelor la dobânzi s-ar întemeia pe art. 1088 C. civ. (motiv pentru care tribunalul nici nu a mai analizat cauza în raport de dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.), Curtea a constatat că Decizia civilă nr. 26A/2013 nu a tranșat acest aspect, care ar fi devenit obligatoriu, în condițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., ci a dezlegat chestiunea prescripției dreptului la acțiune. Toate considerațiile dezvoltate de instanța de apel prin aceasta decizie vizează doar această chestiune, iar nu chestiunea de fond, dacă pretențiile reclamantelor sunt sau nu întemeiate în condițiile textelor legale invocate.

În ce privește referirile făcute prin Decizia civilă nr. 26A/2013 la dispozițiile art. 3712 C. proc. civ. și art. 1088 C. civ., instanța de apel nu a stabilit și nu a tranșat că pretențiile reclamantelor sunt fondate în raport de aceste temeiuri legale ce reprezentau fondul cauzei și care nu făceau obiectul judecații la acel moment, ci a motivat că, astfel cum este construită cererea reclamantelor, raportat la aceste texte legale nu a intervenit prescripția drepturilor pretinse. Așadar, toate aceste considerații făcute prin Decizia nr. 26A/2013 sunt considerații referitoare la modul în care intervine prescripția unor pretenții întemeiate pe respectivele dispoziții legale, iar nu în sensul că aceste pretenții sunt și fondate.

De altfel, aceasta a făcut și posibilă soluția ulterioară din Decizia nr. 352 din 15 septembrie 2014, pronunțată în al doilea ciclu procesual, în care s-a reținut că "cererea principală nu a fost examinată potrivit pretențiilor exhibate, întemeiate pe executarea cu întârziere de către pârât a Ordinului din 18 noiembrie 2009 și pe răspunderea civilă delictuală, iar cererea de chemare în garanție nu a fost analizată pe fond".

Această dezlegare era, de asemenea, obligatorie pentru instanța de trimitere și, pronunțând sentința apelată la acest moment, tribunalul nu a respectat-o atunci când a apreciat ca nu se mai impune analiza cauzei din perspectiva art. 998 - 999 C. civ.

Este, în acest sens, fondată critica apelantului pârât că tribunalul, prin decizia apelată la acest moment, nu a analizat cauza din perspectiva dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., tribunalul apreciind, într-adevăr, eronat că această analiză nu se mai impune, față de faptul că prin Decizia civilă nr. 26A/2013 s-ar fi tranșat incidența în cauză a art. 3712 C. proc. civ. și art. 1088 C. civ.

Pe de altă parte, Curtea a apreciat că aceasta nu echivalează cu o necercetare a fondului cauzei care să impună anularea sentinței apelate, pentru că, pe de o parte, tribunalul a cercetat cauza pe fond, chiar dacă numai limitat la anumite temeiuri invocate de reclamante prin cerere, fără epuizarea tuturor acestor temeiuri, iar, pe de altă parte, recercetarea cauzei din perspectiva tuturor temeiurilor invocate putea vătăma doar pe reclamante, care formulaseră în acest fel cererea rămasă parțial necercetată.

Aceeași este și situația cererii formulate în subsidiar de către reclamante în contradictoriu cu Statul Român, intitulată cerere de chemare în garanție, pe care tribunalul a analizat-o și pe fondul ei, apreciind că este neîntemeiată.

Având în vedere că cererea principală a fost admisă de către tribunal și având în vedere caracterul subsidiar al acestei cereri formulată în contradictoriu cu Statul Român, în mod logic reclamantele nu aveau interes să formuleze cale de atac împotriva sentinței tribunalului.

Față de soluția dată în prezentul apel asupra cererii principale, Curtea a constatat că se impune analizarea pe fond și a acestei cereri de chemare în garanție, întrucât și tribunalul a intrat în cercetarea pe fond a acestei cereri.

Curtea a respins pretenția formulată prin cererea de chemare în garanție ca neîntemeiată pentru următoarele motive:

Se invocă drept faptă ilicită a pârâtului Statul Român neîndeplinirea obligației de adoptare a unor măsuri legislative de natură să facă eficientă realizarea dreptului de proprietate al reclamantelor, invocându-se în acest sens art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se consideră că vinovăția statului ar rezulta din neadoptarea unei legislații interne eficiente și se susține că s-ar fi produs o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantei prin termenul îndelungat care ar fi rupt justul echilibru.

Curtea a reținut că reclamantul a folosit inexact conceptele în discuție, pentru că referirea la termenul îndelungat de desfășurare a procedurii ar fi dus la o analiză a unei ingerințe în dreptul la procedură echitabilă, iar nu la vreo ingerință în dreptul de proprietate.

Pentru a se constata o ingerință în dreptul de proprietate, trebuie să se constate imposibilitatea de valorificare, măcar parțială, a acelui drept, or reclamanta nu pune în discuție acest aspect, ci pune în discuție faptul că procedura, în cazul său, a fost prea lungă și neprevizibilă.

Pe de altă parte, Curtea a constatat valabilitatea, și în această problemă, a considerațiilor sale anterioare, anume că se solicită drept despăgubiri actualizarea creanței și dobânda pentru suma de 77.201.856,4693 lei, în condițiile în care nu exista acest prejudiciu încercat de reclamante drept urmare a faptei ilicite pretinse în sarcina Statului Român (diferită decât cea imputată Ministerului Finanțelor Publice).

Se susține în mod expres de către reclamanta SC A. SA că prejudiciul trebuie evaluat prin raportare la cuantumul creanței și la lipsa de folosință a sumelor respective, ambele aspecte rezultând din prevederile art. 1073 și art. 1088 C. civ.

Deși reclamantele nu au avut niciodată o creanță bănească, vorbesc de lipsa de folosință a sumei de 77.201.856,4693 lei și de punerea lor într-o situație similară celei în care s-ar fi aflat dacă legislația adoptată de Statul Român ar fi fost coerentă și eficientă, de natură să îi restabilească dreptul de proprietate încălcat, ca și cum ar fi putut vreodată încasa în numerar suma de 77.201.856,4693 RON sau ar fi putut-o actualiza odată cu trecerea timpului.

Nu există, însă, în contextul legii speciale, posibilitatea unei asemenea actualizări și niciodată, pentru niciun moment, reclamantele nu ar fi beneficiat de această sumă în numerar, pentru a se pune problema acestor accesorii.

Curtea a apreciat că reclamantei nu i-a fost încălcat bunul recunoscut prin Decizia civilă nr. 1134A/2005, atâta timp cât asupra cuantumului creanței nu s-a intervenit în niciun fel, iar în ce privește durata procedurii, acest aspect ar fi vizat dreptul la un proces echitabil, încălcare pe care însă reclamanta nu o invocă și nu o motivează ca atare. Oricum, și din perspectiva unei încălcări a dreptului la proces echitabil, Curtea a constatat valabile argumentele dezvoltate anterior, în sensul că prejudiciul suportat prin întârziere nu poate consta în devalorizarea cu inflația și dobânda la suma în discuție, cât timp reclamanta SC A. SA nu a fost niciodată beneficiara unei creanțe bănești.

Pentru aceste motive, Curtea a menținut soluția de respingere a cererii îndreptată împotriva Statului Român.

Împotriva Deciziei civile nr. 29 A din 26 ianuarie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamantele B. SA și SC A. SA apreciind că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., art. 3711 C. proc. civ., art. 1073 C. civ., art. 1088 C. civ., O.G. nr. 9/2000, și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Recurentele contestă cele statuate de instanța de apel și susțin că nu au afirmat niciodată că obligația pârâtului ar fi una de a da, respectiv o obligație directă de plată a unei sume de bani, ci de a face.

Consideră corectă reținerea, de către instanța de apel, în cadrul analizei răspunderii civile delictuale, îndeplinirii a două dintre cele patru condiții pentru atragerea răspunderii, fapta ilicită și vinovăția, însă critică, pentru nelegalitate, concluzia instanței în sensul că nu ar fi îndeplinite celelalte condiții, respectiv existența prejudiciului pretins și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, pe motiv că reclamantele nu ar fi beneficiat de plata în numerar a sumei de 77.201.856,4693 RON.

Recurentele apreciază că acest raționament al instanței de apel este viciat, întrucât confundă condițiile angajării răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., după cum urmează:

1. Instanța de apel confundă obligațiile de a face cu obligațiile neevaluabile în bani, întrucât obligația de a face impusă pârâtului M.F.P. prin Decizia civilă nr. 1134A/2005 este evaluabilă în bani.

Instanța de apel confundă condiția existenței prejudiciului cu problema evaluării sale. În cauză, existența prejudiciului decurge din întârzierea în obținerea măsurilor reparatorii iar evaluarea acestuia se face prin raportare la rata inflației și la dobânda legală, aferente cuantumului măsurilor reparatorii. Această confuzie pornește de la faptul că instanța nu face distincție între caracterul patrimonial al obligației încălcate prin fapta ilicită și caracterul material al prejudiciului. În cauză, prejudiciul este unul material și constă în lipsirea reclamantelor, în perioada în care nu s-a executat obligația de a face evaluabilă în bani, de măsurile reparatorii.

Cu privire la caracterul patrimonial al obligației de a face, se arată că, potrivit art. 998 C. civ., nu numai obligațiile evaluabile în bani, ci și cele neevaluabile în bani, încălcate, generează obligația de reparare a prejudiciului. În cauză, deși pârâtului M.F.P. îi incumbă o obligație de a face, aceasta este evaluabilă în bani, deoarece constă în obligația de a emite un ordin cu propunerea de măsuri reparatorii pentru suma de 772.018.564.693 ROL, sumă rezultând expres din titlul executoriu.

Chiar dacă este corect faptul că M.F.P. nu avea obligația de a plăti efectiv această sumă, totuși acest lucru nu conduce la transformarea obligației sale într-una neevaluabilă în bani.

Distincția între obligațiile de a da și obligațiile de a face nu se suprapune - așa cum lasă să se înțeleagă instanța de apel - cu distincția între obligațiile patrimoniale și obligațiile nepatrimoniale.

Cu privire la caracterul material al prejudiciului cauzat, se susține că instanța de apel omite faptul că prezenta acțiune are ca obiect atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru întârzierea executării unei obligații de a face. Prin urmare, instanța este obligată să analizeze condiția existenței prejudiciului, nu pornind de la evaluarea acestuia, ci verificând dacă neexecutarea obligației de a face a produs, în patrimoniul creditorului obligației, un efect negativ.

Întârzierea în perioada 16 iunie 2009 - 18 noiembrie 2009 (1.616 zile) a emiterii propunerii - obligație de a face stabilită prin titlul executoriu - a condus la imposibilitatea reclamantelor de a obține, în această perioadă, măsurile reparatorii. Acest lucru a cauzat un efect negativ în patrimoniul lor, constând în devalorizarea creanței și lipsa fructelor civile în această perioadă, acest prejudiciu fiind evident unul evaluabil în bani.

Este adevărat că obligația de a da revenea A.N.R.P. și nu M.F.P., însă, față de procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, A.N.R.P. nu putea trece la plata măsurilor reparatorii decât în baza unui titlu de despăgubire, care se emite de CCSD numai la propunerea M.F.P.

2. Instanța de apel reține greșit că "nefiind în discuție o obligație de a plăti o sumă de bani, actualizarea și, deopotrivă, dobânda nu pot fi întemeiate pe dispozițiile art. 1088 C. civ. și O.G. nr. 9/2000", iar "art. 3711 C. proc. civ. și art. 1073 Cod civ. nu aduc argumente în sensul că neexecutarea de către pârât a obligației de a face ar fi atras automat despăgubiri cu titlu de inflație și dobândă".

Cu privire la aplicarea art. 1088 C. civ.ă și O.G. nr. 9/2000, susțin recurentele că nu au solicitat "aplicarea automată" a art. 1088 C. civ. și O.G. nr. 9/2000, ci că, după constatarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, evaluarea prejudiciului se face prin raportare la dobânda legală și la actualizarea cu inflația, raportate la valoarea măsurilor reparatorii.

Prejudiciul se evaluează prin raportare la ceea ce nu au obținut din cauza faptei ilicite a pârâtului M.F.P. Această evaluare presupune un calcul al devalorizării, care se face prin actualizarea măsurilor reparatorii cu rata inflației, și un calcul al fructelor civile neculese, care se face prin calculul dobânzii legale aferente măsurilor reparatorii.

Cu privire la aplicarea art. 3711 C. proc. civ. și art. 1073 C. civ. se arată că art. 3711 C. proc. civ. reprezintă transpunerea în plan execuțional a art. 1073 C. civ., ambele texte având ca scop stabilirea obligației debitorului de a executa de îndată și întocmai obligația care îi incumbă.

Încălcarea acestei obligații constituie, așa cum însăși instanța de apel reține, faptă ilicită și generează obligația persoanei vinovate la repararea prejudiciului cauzat.

Însăși instanța de apel reține că "este neîndoielnic faptul că și în cazul obligațiilor de a face se datorează despăgubiri pentru executarea cu întârziere, conform regulilor generale, aceasta în temeiul art. 1073 C. civ.; iar oricum în condițiile art. 998 - 999 C. civ., se datorează despăgubiri pentru orice fel de prejudiciu, indiferent de natura acțiunii/inacțiunii care constituie fapta ilicită".

Prin urmare, recurentele susțin că nu au invocat "un prejudiciu prezumat" și "cuantificat automat", ci au solicitat stabilirea concretă a existenței prejudiciului și evaluarea concretă a acestuia, prin raportare la efectul negativ produs în patrimoniul lor prin întârzierea procedurii de realizarea a creanței corelative obligației de a da - de plată a măsurilor reparatorii.

3. Instanța de apel confundă prejudiciul efectiv cu beneficiul nerealizat. În cauză reclamantele nu au pretins că, în lipsa faptei ilicite, ar fi obținut măsuri reparatorii mai mari, ci că, prin fapta ilicită, nu au obținut valoarea măsurilor reparatorii, ci o valoare scăzută și lipsită de fructele civile, devalorizarea și lipsa dobânzilor constituind prejudiciu efectiv.

Deși respinge ideea prezumării prejudiciului și cuantificării automate (argument neinvocat de reclamante), instanța purcede la analiza efectivă a existenței prejudiciului și la evaluarea efectivă a acestuia (așa cum s-a solicitat prin acțiune).

Referitor la cuantumul măsurilor reparatorii, instanța de apel reține ca fiind "cert" faptul că, în cadrul procedurii reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, valoarea măsurilor reparatorii de 772.018.564.693 ROL nu mai era supusă vreunei actualizări cu rata inflației și nu era purtătoare de dobânzi, în condițiile în care Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 nu prevăd asemenea posibilitate.

Acest argument nu are legătură cu cauza întrucât reclamantele nu au solicitat repararea beneficiului nerealizat constând în sumele neîncasate cu titlu de actualizare și dobânzi în procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru a fi relevant faptul că, urmând această procedură, oricum nu ar fi obținut sumele pretinse în prezenta cauză.

Dimpotrivă, au arătat că dacă pârâtul M.F.P. ar fi emis la timp ordinul conținând propunerea de măsuri reparatorii, ar fi urmat procedura și ar fi obținut, în termenele legale, plata efectivă a măsurilor reparatorii în sumă de 772.018.564.693 ROL.

Referitor la valoarea titlului de despăgubire, recurentele consideră că argumentul instanței de apel potrivit căruia CCSD putea emite titlul de despăgubire numai pentru suma de 772.018.564.693 ROL, indiferent cât de îndepărtat sau de apropiat ar fi fost momentul la care CCSD ar fi primit dosarul administrativ de la M.F.P. este străin de cauză.

Instanța de apel schimbă obiectul acțiunii, atunci când afirmă că dreptul de creanță recunoscut reclamantelor în procedura Legii nr. 10/2001 rămâne în mod definitiv stabilit la acest cuantum până la finalizarea procedurii, fără să se poată interveni asupra acestui cuantum într-o manieră de natura celei solicitate de reclamante, anume în sensul unei actualizări cu rata inflației și a plății de dobânzi, în condițiile în care reclamantele nu au pretins că, în lipsa faptei ilicite a pârâtului M.F.P., ar fi obținut altă valoare a măsurilor reparatorii și nu au solicitat modificarea cuantumul măsurilor reparatorii, prin actualizarea acestora sau calculul dobânzilor.

Au arătat numai că suma de 772.018.564.693 ROL ar fi fost obținută într-un termen mai scurt cu perioada 16 iunie 2005 - 18 noiembrie 2009, adică cu 1.616 zile mai devreme. Or, lipsirea de suma de 772.018.564.693 ROL timp de 1.616 zile a cauzat patrimoniului lor un prejudiciu, deoarece nu au putut dispune de suma respectiva, neîncasând fructele civile, iar puterea de cumpărare a sumei s-a devalorizat, ca urmare a creșterii inflației.

4. Instanța de apel confundă existența creanței cu modalitatea de plată. În cauză, existența și valoarea creanței sunt stabilite definitiv prin titlul executoriu. Indiferent care ar fi fost modalitatea de plată - în bani sau prin dare în plată, reclamantele au fost lipsite timp de 1.616 zile de această valoare.

Se arată că instanța de apel confundă cele două noțiuni atunci când reține că reclamantele nu ar fi beneficiat de plata în numerar a acestei sume de 772.018.564.693 ROL, deși este evident și recunoscut (inclusiv de pârât și de instanța de apel) că, față de dispozițiile titlului executoriu și prevederile legale aplicabile, ar fi obținut titlul de despăgubire pentru suma de 772.018.564.693 ROL, sens în care patrimoniul lor se mărea cu această valoare și orice bunuri ar fi primit în plată, puteau valorifica de îndată aceste bunuri (spre exemplu, acțiuni la Fondul Proprietatea) și ar fi obținut sume de bani.

Modul în care s-ar fi realizat această creanță - prin plata în numerar sau prin dare în plată este total nerelevant și nu are legătură cu cauza, întrucât aceste elemente nu probează inexistența prejudiciului cauzat prin întârzierea în realizarea creanței privind plata măsurilor reparatorii.

Acest prejudiciu rămâne neacoperit și constă în privarea de posibilitatea realizării (indiferent de modalitate) a creanței.

5. Instanța de apel confundă prejudiciul cauzat de întârzierea executării cu prejudiciul cauzat de neexecutare. În cauză, prejudiciul este cauzat prin emiterea ordinului și trimiterea dosarului administrativ cu 1.616 zile întârziere, ceea ce a decalat, cu aceeași perioadă, procedura în fața CCSD și ANRP.

Procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 prevede diferite etape cu termene aferente însă acest lucru nu prezintă relevanță în prezenta cauză, întrucât procedura privind emiterea titlului de despăgubire și emiterea titlurilor de plată/conversie pentru reclamante a început abia la data de 24 noiembrie 2009, când dosarul administrativ, conținând ordinul de propunere a măsurilor reparatorii, s-a trimis de către pârâtul M.F.P. la CCSD.

Procedura care a urmat în fața CCSD nu face obiectul prezentei cauzei iar reclamantele nu solicită actualizarea și dobânzi la măsurile reparatorii, pentru a se verifica exact care este data la care alte instituții cu atribuții în acest domeniu - CCSD și ANRP - ar fi îndeplinit formalitățile pentru plata acestora.

În acest sens, nu are nicio logică argumentul instanței de apel că nu s-au născut accesoriile puse în discuție de cererea prezentă (dobânzi și actualizare) "anterior nașterii dreptului de creanță principal și anterior scadenței acestuia", de vreme ce dreptul de creanță în prezenta cauză este corelativ exclusiv obligației de emitere a ordinului conținând propunerea de măsuri reparatorii în suma de 772.018.564.693 ROL.

6. Instanța de apel confundă obiectul acțiunii și atunci când reține că nașterea dreptului de creanță bănească prin titlul de creanță, eliberat potrivit art. 181 și art. 182 din Legea nr. 247/2005, este supusă unor condiții, printre care și fapta însăși a reclamantei, condiții a căror îndeplinire este, la acest moment, eventuală și deci nașterea însuși dreptului este incertă și că efectuarea tuturor procedurilor prevăzute de lege pentru emiterea titlului de plată și apoi împlinirea termenului de scadență a titlului de plată legal ar fi presupus, în mod inevitabil, trecerea unui interval de timp, astfel încât în niciun caz dobânzile și actualizarea nu s-ar putea cuveni drept prejudiciu reclamantelor încă de la data de 16 iunie 2005.

Recurentele arată că au solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a M.F.P. pentru întârzierea obligației ce îi incumba și nu face obiectul prezentei cauze prejudiciul rezultat din întârzierea procedurii de obținere a măsurilor reparatorii după data de 24 noiembrie 2009.

Indiferent cât ar fi durat procedura și indiferent cum s-a făcut plata măsurilor reparatorii, începutul procedurii a fost împiedicat și întârziat prin fapta ilicită a M.F.P., care cu vinovăție nu a emis ordinul cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii și nu a trimis dosarul administrativ la CCSD.

7. Instanța de apel confundă caracterul evaluabil în bani al creanței cu caracterul bănesc al creanței. În cauză, reclamantele sunt îndreptățite la măsuri reparatorii - creanță bănească în valoare de 77.201.856,4693 RON, având totodată o creanță împotriva pârâtului M.F.P. corelativă obligației de a emite ordinul conținând propunerea de măsuri reparatorii. Această ultimă creanță este evaluabilă în bani. CNCI a emis titlul de despăgubire nr. 50 din 11 iulie 2013, care include măsurile reparatorii în sumă de 772.018.564.693 ROL. De altfel, însăși instanța de apel arată că CCSD nu ar fi putut să intervină asupra cuantumului măsurilor reparatorii, față de stabilirea valorii acestuia prin hotărâre judecătorească definitivă.

Or, conform art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, suma prevăzută în titlul de despăgubire reprezintă o creanță asupra statului, reclamantele fiind titularele acestei creanțe care s-a născut la data de 16 iunie 2005.

În cauză reclamantele solicită atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului M.F.P. pentru fapta proprie de a fi întârziat emiterea ordinului. În alte dosare, au solicitat atragerea răspunderii CCSD pentru fapta acestei instituții de a emite cu întârziere titlul de despăgubire.

Argumentul instanței de apel că nu există un prejudiciu cauzat de fapta ilicită a pârâtei M.F.P. de a emite cu o întârziere de 1.616 zile ordinul privind propunerea de acordare a măsurilor reparatorii este absurd. În logica instanței, ar însemna că, dacă M.F.P. nu ar fi emis niciodată ordinul, atunci reclamantele nu ar fi suferit niciun prejudiciu, deși prin hotărâre judecătorească definitivă s-a stabilit dreptul la măsurile reparatorii de 772.018.564.693 ROL.

8. Instanța de apel a înlăturat, nelegal, argumentele privind faptul că problema existenței prejudiciului s-a dezlegat în ciclurile procesuale anterioare, cu caracter obligatoriu pentru instanță în rejudecarea cauzei.

Instanța de apel reține că Decizia civilă nr. 26A/2013 nu ar fi tranșat problema dreptului la actualizarea creanței și la dobânzi, deoarece nu a analizat decât problema prescripției.

Argumentul nu este corespunzător realității.

Cum în Decizia civilă nr. 26A/2013, confirmată prin Decizia nr. 4674 din 22 octombrie 2013 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel a reținut că la data titlului executoriu s-a născut atât dreptul de a cere executarea silită a creanței, cât și dreptul material la actualizarea acesteia, nu se poate susține că asemenea dezlegări nu ar exista sau nu ar avea caracter obligatoriu.

9. Instanța de apel analizează și fondul cererii de chemare în garanție, deși aceasta fusese respinsă de prima instanță, iar reclamantele nu au declarat apel împotriva acestei soluții.

Totuși, întrucât soluția respingerii cererii de chemare în garanție se găsește în decizia atacată, recurentele critică și sub acest aspect hotărârea instanței de apel.

S-a reținut corect, susțin recurentele, că fapta ilicită imputată Statului Român este neîndeplinirea obligației pozitive de a lua măsurile necesare pentru respectarea dreptului de proprietate recunoscut prin Decizia nr. 1134A/2005.

Consideră, însă, nefondat argumentul instanței de apel conform căruia durata nerezonabilă pentru executarea titlului executoriu ar constitui o ingerință în dreptul la un proces echitabil, nu și în dreptul de proprietate.

Conform jurisprudenței constante a Curții Europene, neexecutarea unei hotărâri judecătorești prin care se recunoaște un drept de proprietate constituie în același timp și în egală măsură două violări: art. 6 §1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În chiar cauza pilot Maria Atanasiu și alții c. România, Curtea Europeană a reținută explicit că termenul îndelung necesar autorităților române pentru a restitui persoanelor îndreptățite imobilele sau pentru a plăti despăgubiri supune aceste persoane unor sarcini disproporționate și excesive, care au rupt justul echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății persoanelor și cerințele interesului general, constatând cu numeroase ocazii "încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza deficiențelor sistemului român de despăgubire sau de restituire" (§215).

Contestă argumentul instanței de apel că, pentru a se constata o ingerință în dreptul de proprietate, ar trebui să se constate imposibilitatea de valorificare, iar reclamantele nu pun în discuție acest aspect.

Imposibilitatea de valorificare a "bunului", constând în măsurile reparatorii în perioada 16 iunie 2005 - 18 noiembrie 2009, este însuși prejudiciul invocat în prezenta cauză.

Reclamantele susțin că dețin un "bun" în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului încă de la data pronunțării Deciziei civile nr. 1134A din 16 iunie 2005, negarea existenței acestui bun reprezintă o violare extrem de gravă a dreptului lor și dovedește nelegalitatea hotărârii recurate.

De vreme ce prin titlul executoriu - hotărâre judecătorească definitivă - s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită și dreptul de a primi măsuri reparatorii de 77.201.856,4693 RON este absurd să se susțină că nu ar fi avut vreodată dreptul de a încasa în numerar valoarea măsurilor reparatorii.

Indiferent de modalitatea de plată, se prezumă că, într-un stat de drept, ar fi dobândit în patrimoniu aceeași valoare și ar fi dispus, de îndată, de sumele sau bunurile în valoare de 77.201.856,4693 RON, valorificându-le și putând culege fructele. Primirea acelorași sume sau bunuri cu o întârziere de 1.616 zile a creat prejudiciul pretins.

Instanța de apel reține că "nu s-a încălcat bunul" recunoscut prin Decizia civilă nr. 1134A/2005, de vreme ce nu s-a intervenit asupra cuantumului creanței recunoscute, iar prejudiciul suportat prin întârziere nu poate consta în devalorizarea cu inflația și dobânda la suma în discuție, cât timp reclamantele nu au fost niciodată beneficiarele unei creanțe bănești. Această motivare dovedește confuzia în care se găsește instanța de apel. Pe de o parte vorbește despre "cuantumul creanței recunoscute" prin titlul executoriu și despre "bun", în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar pe de altă parte susține că nu ar fi titulara unei creanțe bănești.

Concluzia instanței că "nu i-a fost încălcat reclamantei câtuși de puțin bunul recunoscut" este evident nelegală, fiind rezultatul aplicării profund greșite a art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu și ca reprezentant al Statului Român a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului ca nefondat, considerând că instanța de apel a constatat corect inexistența prejudiciului pretins de reclamante. Cu privire la criticile vizând cererea de chemare în garanție, a apreciat că analiza lor este inadmisibilă, fiind formulate omisso medio.

La dosar s-au depus înscrisuri cu titlu de practică judiciară.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

În esență, reclamantele pretind, printr-o acțiune întemeiată pe normele răspunderii civile delictuale, despăgubiri echivalente cu indicele de inflație și dobânda legală pentru executarea cu întârziere de către pârât a obligației de a emite un ordin cu propunere de despăgubiri, în executarea unei hotărâri judecătorești, prejudiciu pretins pentru perioada cuprinsă între data pronunțării hotărârii executorii și data emiterii respectivului ordin.

Instanța de fond a considerat că nu are a analiza condițiile răspunderii civile delictuale câtă vreme, în ciclurile procesuale anterioare, s-a recunoscut, cu forță obligatorie, existența dreptului material al reclamantelor la actualizarea creanței cu indicele de inflație și dobânda legală, fiind aplicabile dispozițiile art. 3712 C. proc. civ., art. 1073 și 1088 C. civ.

Instanța de apel a infirmat aceste statuări, constatând că prima instanță a stabilit greșit limitele rejudecării și că acțiunea trebuie analizată prin prisma temeiului juridic invocat de reclamante, cel al răspunderii civile delictuale.

Analizând, din această perspectivă, pretențiile reclamantelor, instanța de apel a reținut că sunt îndeplinite condițiile existenței faptei ilicite (întârzierea în emiterea ordinului) și a vinovăției (debitorul răspunde pentru culpa cea mai ușoară, neputându-se prevala de pretinsa nelămurire a titlului executoriu), considerente neatacate, stipulate în favoarea recurentelor, care au intrat în puterea lucrului judecat.

Instanța de apel a reținut, însă, că nu este îndeplinită condiția existenței unui prejudiciu în forma pretinsă de reclamante, întrucât acest tip de prejudiciu poate purta numai asupra neexecutării unei obligații de a da, sub forma unei creanțe bănești. Cum în cauză nu s-a contestat că obligația, a cărei executare cu întârziere se impută pârâtului, este o obligație de a face (respectiv de a emite un ordin cu propunere de despăgubire și a înainta dosarul către CCSD) prejudiciul trebuie dovedit și nu se prezumă. Mai reține instanța de apel că reclamantele nu au arătat în ce constă prejudiciul și legătura de cauzalitate cu fapta ilicită, în condițiile în care suma despăgubirilor, în sine, nu este supusă unei actualizări, procedura de răscumpărare a titlului de despăgubire nu garantează plata totală a creanței sub formă bănească și nu există legătură de cauzalitate între emiterea cu întârziere a ordinului și încasarea sumei în numerar.

1. Într-o primă critică de nelegalitate, recurentele reproșează instanței că, prin raționamentul dezvoltat în considerente, a confundat obligația de a face cu caracter patrimonial (evaluabilă în bani, deoarece constă în obligația de a emite un ordin cu propunerea de măsuri reparatorii pentru suma de 772.018.564.693 ROL, sumă rezultând expres din titlul executoriu) cu o obligație neevaluabilă în bani și nu a distins între condiția existenței prejudiciului (ce constă în lipsirea reclamantelor, în perioada în care nu s-a executat obligația, de măsurile reparatorii) și problema evaluării sale.

În acest sens recurentele arată că instanța este obligată să analizeze condiția existenței prejudiciului, nu pornind de la evaluarea acestuia, ci verificând dacă neexecutarea obligației de a face a produs, în patrimoniul creditorului obligației, efectul negativ pretins, constând în devalorizarea creanței și lipsa fructelor civile în această perioadă, acest prejudiciu fiind unul evaluabil în bani.

Este eronată susținerea recurentelor, întrucât instanța de apel, constatând caracterul ilicit al conduitei pârâtului, care nu s-a conformat unei obligații stabilite în sarcina sa printr-o hotărâre judecătorească, reține că aceasta poate fi generatoare de prejudiciu, însă nu cel prezumat de lege ca în cazul obligațiilor de a achita o sumă de bani. Aceasta nu înseamnă că instanța de apel a respins cererea în considerarea caracterului patrimonial sau nepatrimonial al obligației de a face, nerelevant în economia speței, ci doar a constatat că nu s-a dovedit o legătură de cauzalitate între prejudiciul astfel cum a fost evaluat de reclamante (prin actualizarea creanței) și fapta ilicită reținută chiar de instanță.

În acest sens instanța a arătat că evaluarea prejudiciului în modalitatea pretinsă de reclamante este caracteristică neexecutării unei obligații de a da, constând în plata unei creanțe certe, lichide și exigibile, numai în această situație prejudiciul și cuantumul acestuia fiind prezumate prin dispozițiile legale menționate în cauză (art. 3712 C. proc. civ., art. 1073 și 1088 C. civ.).

Chiar dacă, de principiu, potrivit art. 1073 C. civ., creditorul are dreptul la dezdăunare în cazul în care nu dobândește îndeplinirea exactă a obligației stabilită prin hotărârea unei instanțe, de bună voie sau pe cale silită, în considerarea art. 3711 C. proc. civ., aceste dispoziții permițând acordarea de despăgubiri și în cazul neexecutării unei obligații de a face, la cuantificarea acestui prejudiciu nu se aplică prezumția conținută în art. 3712 alin. (2) și (3) C. proc. civ. și art. 1088 C. civ., care vizează sfera obligațiilor care au ca obiect o sumă de bani.

Or, reclamantele au solicitat, inclusiv în apel, aplicarea acestei prezumții legale și în cazul obligației de a face, al cărei creditor erau, fără a administra probe prin care să dovedească atât existența cât și cuantumul prejudiciului pretins, pe care l-au asimilat, în lipsa unui text de lege, cu cel izvorât dintr-o obligație de a da.

Nici în memoriul de recurs, în justificarea pretențiilor, recurentele nu au arătat, în concret, cum au fost private de posibilitatea valorificării dreptului lor recunoscut prin hotărâre judecătorească (în ce modalitate ar fi putut să îl valorifice la momentul pronunțării titlului executoriu, cu indicarea temeiului legal corespunzător) și nici nu au combătut considerentele instanței de apel care, într-o amplă demonstrație, a analizat toate posibilitățile, recunoscute de legile speciale de reparație, în care o astfel de creanță, transformată în titlu de despăgubire s-ar fi putut realiza după emiterea, în baza titlului executoriu deținut, a ordinului administrativ cu propunere de despăgubiri, concluzionând că, în niciuna dintre ipoteze, nu se poate prezuma existența unui prejudiciu în cuantumul pretins de reclamante.

2. Au susținut recurentele că nu au solicitat "aplicarea automată" a art. 1088 C. civ. și O.G. nr. 9/2000, ci evaluarea prejudiciului prin raportare la ceea ce nu au obținut din cauza faptei ilicite a pârâtului M.F.P. printr-un calcul al devalorizării măsurilor reparatorii, care se face prin actualizarea măsurilor reparatorii cu rata inflației, și un calcul al fructelor civile neculese, care se face prin calculul dobânzii legale aferente măsurilor reparatorii.

Această susținere confirmă însă cele menționate anterior, recurentele reclamante comportându-se ca și cum, de la momentul pronunțării hotărârii judecătorești, ar fi avut de încasat o creanță supusă fluctuațiilor monedei naționale, când, în realitate, obligația conținută în titlu este supusă, în ceea ce privește executarea, unor proceduri reglementate de legile speciale de reparație, care nu conferă respectivei creanțe un caracter lichid și exigibil, materializând-o într-o formă bănească purtătoare de dobânzi.

Nici obligația generică conținută în art. 3711 C. proc. civ. și art. 1073 C. civ., despre care s-a menționat anterior, nu poate conduce la o altă concluzie, întrucât norma specială în materia legilor de reparație derogă de la dreptul comun.

3. Recurentele susțin că instanța de apel, deși respinge ideea prezumării prejudiciului, analizează efectiv existența acestuia și modalitatea de evaluare.

În plus, consideră străin de cauză argumentul conform căruia valoarea măsurilor reparatorii nu era supusă vreunei actualizări cu rata inflației și nu era purtătoare de dobânzi având în vedere că Legile nr. 10/2001 și nr. 247/2005 nu prevăd asemenea posibilitate.

Este eronată asemenea apreciere întrucât, ceea ce subliniază instanța de apel prin argumentul folosit, este că însuși legiuitorul a exclus posibilitatea unei actualizări a despăgubirilor în timpul procedurii administrative de acordare și plată, indiferent de durata desfășurării în timp a acesteia, dreptul de creanță recunoscut în procedura Legii nr. 10/2001 rămânând în mod definitiv stabilit în acest cuantum până la finalizarea procedurii.

Recurentele continuă să susțină că dacă pârâtul M.F.P. ar fi emis la timp ordinul conținând propunerea de măsuri reparatorii, ar fi urmat procedura și ar fi obținut, în termenele legale, plata efectivă a măsurilor reparatorii în sumă de 772.018.564.693 ROL. Or, această afirmație a fost, corect, sancționată de instanță ca fiind un eveniment viitor și incert din perspectiva momentului unei plăți efective la valoarea nominală a creanței, cum presupun reclamantele atunci când se referă la imposibilitatea de a dispune timp de 1.616 zile de suma de 772.018.564.693 ROL care s-a devalorizat, ca urmare a creșterii inflației, neîncasând nici fructele civile, fără a invoca un temei legal care să le fi conferit acest drept de dispoziție și nesocotind procedura specială de obținere și valorificare a titlului de despăgubire.

4. În legătură cu această împrejurare, recurentele mai susțin și că instanța de apel a confundat existența creanței cu modalitatea de plată, deși existența și valoarea creanței sunt stabilite definitiv prin titlul executoriu, indiferent de modalitatea de plată - în bani sau prin dare în plată. Reclamantele arată că au fost lipsite timp de 1.616 zile de posibilitatea realizării (indiferent de modalitate) a creanței prin mărirea patrimoniului lor cu valoarea de 772.018.564.693 ROL și că orice bunuri ar fi primit în plată pentru realizarea creanței, puteau fi valorificate de îndată (spre exemplu, acțiuni la Fondul Proprietatea) și ar fi obținut sume de bani.

Înalta Curte reține că instanța de apel nu a contestat existența creanței, însă a analizat posibilitatea de realizare a ei în modalitatea susținută de reclamante, tocmai pentru a demonstra că prejudiciul pretins nu este dovedit, întrucât reclamantele nu ar fi putut valorifica dreptul recunoscut în baza Legii nr. 10/2001, astfel cum pretind, prin mărirea patrimoniului sub forma unei sume de bani purtătoare de dobânzi de la momentul la care hotărârea judecătorească a devenit executorie, pentru simplul fapt că realizarea acestui drept presupune parcurgerea unor etape administrative ce nu garantau încasarea creanței până la momentul la care s-a emis ordinul prin care pârâta și-a îndeplinit obligația (24 noiembrie 2009).

Mai mult, dreptul de a dispune de suma respectivă nu este reglementat în sensul pretins de reclamante.

Astfel, potrivit art. 16 alin. (1) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, ordinele conducătorilor administrației publice centrale prin care se propun acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII se înaintează Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea stabilirii despăgubirilor. Prin O.U.G. nr. 81/2007, în cazul în care titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă mai mare de 500.000 lei, titularului i se recunosc două posibilități de valorificare a titlului, în funcție de propria opțiune și anume, fie să solicite primirea de titluri de acțiuni emise de Fondul Proprietatea, fie să solicite primirea de titluri de plată în limita sumei maxime de 500.000 lei, respectiv acțiuni emise de fond pentru diferența până la concurența despăgubirii totale acordate prin titlul de despăgubire.

În plus, procedura derulată sub imperiul Titlului VII din Legea 247/2005 de stabilire și plată, în condițiile acestui act normativ, a despăgubirilor ce urmează a se converti în titluri de plată (dat fiind efectele O.U.G. 81/2007) a fost suspendată, pentru o perioadă de 2 ani, prin O.U.G. 62/2010, suspendare prelungită prin Legea nr. 117/2012 de aprobare a O.U.G. nr. 4/2012, până la adoptarea legii nr. 165/2013.

Prin urmare, contrar aprecierii recurentelor, analiza modalității de plată este importantă în economia soluției, nefiind făcută cu depășirea cadrului legal aplicabil, întrucât vizează tocmai posibilitatea de valorificare a măsurii reparatorii, în forma pretinsă pentru justificarea prejudiciului.

5. Se mai arată că instanța de apel a confundat prejudiciul cauzat de întârzierea executării cu prejudiciul cauzat de neexecutare, de vreme ce dreptul de creanță, în prezenta cauză, este corelativ exclusiv obligației de emitere a ordinului conținând propunerea de măsuri reparatorii în suma de 772.018.564.693 ROL.

Este o apreciere greșită a raționamentului instanței de apel întrucât aceasta nu a avut în vedere, în analiza mecanismului răspunderii civile delictuale pentru îndeplinirea cu întârziere a obligației pârâtului, cuantumul creanței în sine ci consecințele neexecutării într-un termen rezonabil a acestei creanțe, apreciind, astfel cum s-a arătat anterior, că acestea nu sunt cele pretinse de reclamante care se aflau în imposibilitate de a încasa creanța sub forma unei sume de bani lichide și exigibile la data pronunțării titlului executoriu.

6. Se susține că instanța de apel confundă obiectul acțiunii și atunci când reține că efectuarea tuturor procedurilor prevăzute de lege pentru emiterea titlului de plată și apoi împlinirea termenului de scadență ar fi presupus în mod inevitabil trecerea unui interval de timp, astfel încât, în niciun caz, dobânzile și actualizarea nu s-ar putea cuveni drept prejudiciu reclamantelor încă de la data de 16 iunie 2005. Reclamantele combat acest considerent cu argumentul că, indiferent cât ar fi durat procedura și indiferent cum s-a făcut plata măsurilor reparatorii, începutul procedurii a fost împiedicat și întârziat prin fapta ilicită a M.F.P., care, cu vinovăție, nu a emis ordinul cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii și nu a trimis dosarul administrativ la CCSD.

Nu poate fi reținută o astfel de critică, întrucât, după cum s-a precizat anterior, realizarea creanței în sine depinde de modalitatea de valorificare prevăzută de legea specială iar mecanismul de valorificare efectivă a titlurilor de despăgubire, până la momentul emiterii ordinului de către persoanele îndreptățite la acest tip de despăgubiri, nu era funcțional, astfel că reclamantele nu pot dovedi că au fost lipsite efectiv de o atare posibilitate care să reprezinte izvorul dreptului pretins.

Totodată, durata îndelungată a unei proceduri poate fi sancționată, adecvat acestui tip de neajuns, prin identificarea unor soluții al căror efect direct trebuie să fie reducerea acestui interval. Legislația națională și mecanismele pe care le reglementează au pus la îndemâna părților interesate alte remedii de sancționare a blocajelor sau inerțiilor legii de reparație, remedii de care reclamantele nu au uzat în perioada de tergiversare.

7. Recurentele consideră că instanța de apel a confundat caracterul evaluabil în bani al creanței cu caracterul bănesc al creanței. În cauză, reclamantele susțin că sunt îndreptățite la măsuri reparatorii pentru o creanță bănească în valoare de 77.201.856,4693 RON, având totodată o creanță împotriva pârâtului M.F.P., corelativă obligației de a emite ordinul conținând propunerea de măsuri reparatorii pentru suma de 77.201.856,4693 RON. Această ultimă creanță este evaluabilă în bani iar argumentul instanței de apel că nu există un prejudiciu cauzat de emiterea cu o întârziere de 1.616 zile a ordinului privind propunerea de acordare a măsurilor reparatorii ar presupune că, dacă MFP nu ar fi emis niciodată ordinul, atunci reclamantele nu ar fi suferit nici un prejudiciu.

Această critică reia susținerea inițială a recurentelor în sensul că obligația de a face este, distinct, evaluabilă în bani și nu se confundă cu realizarea creanței, însă este lipsită de relevanță față de constatarea, corectă, a instanței de apel în sensul că prejudiciul rezultat din executarea cu întârziere a obligației de a face, în modalitatea în care a fost evaluat și pretins de către reclamante, prin raportare la cuantumul creanței neîncasate, este nedovedit.

8. Se critică și faptul că instanța de apel a reținut, nelegal, că Decizia civilă nr. 26A/2013 nu ar fi tranșat problema dreptului la actualizarea creanței și la dobânzi, în considerarea existenței prejudiciului, deoarece nu a analizat decât problema prescripției, deși, prin respectiva decizie, susțin recurentele, s-a statuat că la data titlului executoriu s-a născut atât dreptul de a cere executarea silită a creanței, cât și dreptul material la actualizarea acesteia.

Înalta Curte apreciază că instanța de apel a reținut corect limitele dezlegării, în ciclul procesual inițial, a problemei cu care prima instanță de apel a fost învestită, respectiv prescripția dreptului la acțiune.

În acest sens prima instanță de apel a calificat obiectul cererii, considerând că dreptul pretins are o natură patrimonială și a aplicat acestuia dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, evaluând momentul nașterii dreptului și anumite situații juridice ca întrerupând cursul acestui termen. În niciun caz instanța de apel nu a analizat, cum greșit au considerat atât reclamantele, cât și instanța de fond, condițiile răspunderii civile delictuale și temeinicia pretențiilor reclamantelor, statuând că acestea sunt îndreptățite la recuperarea unui prejudiciu calculat prin actualizarea creanței.

9. Este criticată și soluția dată de instanța de apel cererii de chemare în garanție din dublă perspectivă: instanța a analizat fondul cererii de chemare în garanție, deși aceasta fusese respinsă de prima instanță, iar reclamantele nu au declarat apel împotriva acestei soluții; în mod greșit a considerat instanța că durata nerezonabilă pentru executarea titlului ar constitui o ingerință în dreptul la un proces echitabil, nu și în dreptul de proprietate. Reclamantele susțin că dețin un "bun" în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, încă de la data pronunțării Deciziei civile nr. 1134A din 16 iunie 2005, imposibilitatea de valorificare a "bunului", respectiv a măsurilor reparatorii în perioada 16 iunie 2005 - 18 noiembrie 2009 fiind însuși prejudiciul invocat în prezenta cauză, iar negarea existenței acestui bun reprezintă o violare gravă a dreptului lor și dovedește nelegalitatea hotărârii recurate.

Intimata a solicitat să nu fie efectuat un control de legalitate cu privire la aceste critici, ele fiind formulate omisso medio.

Referitor la cererea de chemare în garanție formulată împotriva Statului român, Înalta Curte reține că instanța de fond, deși a constatat că, prin admiterea acțiunii principale, cererea de chemare în garanție nu mai poate fi admisă, a procedat, pe fond, la verificarea susținerilor reclamantei, pronunțând o soluție prin care a statuat asupra lipsei de temei legal a atragerii răspunderii statului pentru neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin hotărâri judecătorești de către alte instituții publice sau pentru adoptarea unei legislații coerente de către acesta.

Or, reclamantele, care au câștigat în acțiunea principală, nu au formulat o cale de atac împotriva soluției de fond nefavorabile din cererea de chemare în garanție, deși aveau la dispoziție calea apelului provocat, reglementată de art. 293 C. proc. civ., pentru a se pune la adăpost de o eventuală schimbare a soluției din acțiunea principală în faza procesuală a apelului, astfel cum s-a și întâmplat.

Cum instanța de apel a păstrat soluția asupra cererii de chemare în garanție, criticile referitoare la nelegalitatea acesteia apar a fi fost formulate omisso medio, întrucât, independent de considerentele deciziei de apel, nu aceasta a soluționat pentru prima dată în fond cererea, ci prima instanță, ale cărei statuări nu au fost atacate.

În consecință, Înalta Curte apreciază că, în recurs, criticile pe fond ale cererii de chemare în garanție nu pot fi analizate.

Față de toate aceste considerente, reținând că în cauză nu este incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B. SA și SC A. SA împotriva Deciziei civile nr. 29 A din 26 ianuarie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 01 iunie 2016.

Procesat de GGC - GV