Invalidity of administrative tax suspension and burden of proof in challenging real estate VAT assessments

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 16 mai 2012, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Bistriţa-Năsăud şi Administraţia Finanţelor Publice Sângeorz-Băi, anularea Deciziei nr. 65/29.11.2011 emisă de Biroul de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud, cu consecinţa exonerării de la obligaţia de plată a sumei de 647.204 lei stabilită în sarcina sa, reprezentând 388.760 lei taxă pe valoarea adăugată şi 258.444 lei accesorii.

Pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud în nume propriu şi în numele Administraţiei Finanţelor Publice a oraşului Sângeorz-Băi, a formulat întâmpinare, invocând, în principal, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia Finanţelor Publice a oraşului Sângeorz-Băi, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 817 din 2 noiembrie 2012, Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Bistriţa-Năsăud, a anulat Decizia nr. 65/29.11.2011 emisă de către Biroul de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud, a admis contestaţia formulată de reclamant împotriva Deciziei de impunere nr. 621/11.11.2010 şi, în consecinţă, a exonerat reclamantul de la plata sumei de 47.204 lei.

Prin încheierea din 1 martie 2013, pronunţată în acelaşi dosar, Curtea de Apel Cluj a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de reclamant şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei nr. 817 din 2 noiembrie 2012, în sensul că „exonerează reclamantul de la plata sumei de 55.526 lei”, în loc de „exonerează reclamantul de la plata sumei de 47.204 lei”.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 817 din 2 noiembrie 2012 şi a încheierii din 1 martie 2013, pronunţate de Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud, invocând prevederile art.304 pct. 6, 7 şi 9 din Codul de procedură civilă.

4. Hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului declarat de pârâtă

Prin decizia civilă nr. 4477 din 25 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud împotriva sentinţei civile nr. 817 din 2 noiembrie 2012 şi a încheierii din 1 martie 2013 ale Curţii de Apel Cluj şi a casat hotărârile recurate, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut că în minuta cuprinzând soluţia pronunţată de instanţa de fond se menţionează exonerarea reclamantului de la plata sumei de 647.204 lei, în timp ce, în dispozitivul sentinţei nr. 817 din 2 noiembrie 2012, se menţionează exonerarea reclamantului de la plata sumei de 47.204 lei. De asemenea, neconcordanţa a fost preluată şi în cuprinsul încheierii din 1 martie 2013, prin care a fost admisă cererea de îndreptare a erorii materiale, formulată de reclamant.

Astfel, Înalta Curte a apreciat că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 105 alin. (2) Cod procedură civilă, potrivit cărora actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.

5. Hotărârea primei instanţe, după rejudecarea cauzei

Prin sentinţa civilă nr. 146 din 12 martie 2015, pronunţată în dosarul nr. 683/33/2012*, Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud în numele Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, continuatoare în drepturi şi obligaţii a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud, a anulat Decizia nr. 65/29.11.2011 emisă de Biroul de Soluţionare a contestaţiilor din cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a judeţului Bistriţa-Năsăud şi a obligat pârâta la soluţionarea pe fond a contestaţiei administrative formulate de reclamant în privinţa întregii sume contestate.

Prin aceeaşi hotărâre, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia Finanţelor Publice a Oraşului Sângeorz-Băi şi a fost respinsă acţiunea formulată împotriva acesteia ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a constatat că, prin Decizia de impunere nr. 621/11.11.2010 emisă de Inspecţia Fiscală din cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud, s-a stabilit în sarcina reclamantului obligaţia de plată a sumei de 388.760 lei, reprezentând taxă pe valoare adăugată şi accesorii aferente taxei pe valoare adăugată în cuantum de 258.444 lei.

Reclamantul a contestat decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală, criticând decizia organului fiscal de calificare a tranzacţiilor imobiliare efectuate în perioada 01.01.2007-30.06.2010 ca fiind tranzacţii ce se circumscriu sferei de aplicare a prevederilor art. 126 alin.(1) din Legea nr.571/2003, pentru care se datorează taxa pe valoare adăugată, susţinând că actele încheiate sunt acte eminamente civile. Ca apărare subsidiară, s-a învederat că operaţiunile analizate de organul fiscal erau scutite de la plata TVA, în conformitate cu prevederile art. 141 alin. 2lit. f Cod fiscal.

Prin Decizia nr. 65/29.11.2011, a fost respinsă contestaţia formulată de reclamant pentru suma de 55.526 lei, constând în TVA-35.763 lei şi accesorii de 19.763 lei. Totodată, s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de către reclamant pentru suma de 591.678 lei constând în TVA şi accesorii, până la înlăturarea motivelor care împiedică analiza pe fond a contestaţiei urmând ca, după depunerea documentelor probatorii, procedura de soluţionare să fie reluată.

Pentru a dispune în acest sens, organul fiscal a reţinut că reclamantul datorează taxa pe valoare adăugată în sumă de 35.763 lei, pentru tranzacţiile având ca obiect cele 7 imobile case de vacanţă şi terenurile aferente, realizate potrivit contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în formă autentică la data de 19.01.2009, deoarece prin raportare la autorizaţiile de construire şi la momentul vânzării s-a considerat că operaţiunea de vânzare a privit construcţii noi şi terenuri construibile, iar, potrivit prevederilor art. 141 alin.(2) lit. f) teza a II-a, scutirea de TVA nu se aplică pentru livrarea unei construcţii noi sau a unui teren construibil.

Decizia nu cuprinde nicio referire în privinţa accesoriilor calculate pentru neplata la scadenţă a taxei pe valoare adăugată în sumă de 35.763 lei, aferente acestor tranzacţii.

Organul fiscal a decis să suspende soluţionarea contestaţiei până la înlăturarea motivelor care împiedică analiza pe fond a contestaţiei, pentru suma de 591.678 lei, constând în TVA şi accesorii, aferente tranzacţiilor având ca obiect terenuri efectuate în anii 2008 şi 2009, în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (3) Cod procedură fiscală cu trimitere la dispoziţiile art. 1551 Cod procedură civilă.

În motivare, s-a arătat că reclamantul nu a prezentat documentele din care să reiasă categoria de folosinţă a terenurilor la data încheierii contractelor, pentru a da posibilitatea organului fiscal să se pronunţe dacă imobilele tranzacţionate se încadrează în categoria terenurilor construibile sau în categoria terenurilor neconstruibile.

Instanţa de fond a reţinut că deşi reclamantul nu a solicitat în mod expres obligarea pârâtei la soluţionarea pe fond a contestaţiei administrative şi în privinţa sumei de 591.678 lei constând în TVA şi accesorii, acesta a formulat critici de nelegalitate punctuale, atât asupra modului de soluţionare a raportului litigios de drept fiscal, cât şi în privinţa deciziei organului fiscal de suspendare a soluţionării contestaţiei, motiv pentru care, se impune analiza legalităţii Deciziei nr. 65/29.11.2011 prin raportare la cele două măsuri cuprinse în dispozitivul acesteia.

Întrucât controlul de legalitate exercitat de instanţa de contencios fiscal este limitat la statuările organului de soluţionare a contestaţiei din decizia emisă în condiţiile art. 216 din Codul de procedură fiscală, prima instanţă a apreciat că se impune verificarea, în primul rând, dacă măsura de suspendare a soluţionării contestaţiei pentru suma de 591.678 lei constând în TVA şi accesorii, a fost dispusă în mod corect de către organul fiscal.

A reţinut instanţa că nu se impune analiza apărărilor reclamantului privind caracterul nedatorat al taxei de valoare adăugată pentru tranzacţiile imobiliare având ca obiect terenuri realizate în anii 2008 şi 2009, pentru că, în privinţa acestor tranzacţii, contestaţia administrativă nu a fost încă soluţionată pe fond.

În ceea ce priveşte măsura suspendării soluţionării contestaţiei pentru suma de 591.678 lei, constând în TVA şi accesorii, dispusă prin Decizia nr.65/ 29.11.2011, a apreciat instanţa de fond că este nelegală deoarece a fost luată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 2 alin. (3) Cod procedură fiscală şi art. 1551 Cod procedură civilă.

Codul de procedură fiscală prevede la art. 216 alin. (4) că suspendarea soluţionării contestaţiei administrative poate avea loc în condiţiile prevăzute de art. 214 alin. (1) şi (2) din acelaşi cod şi niciuna din ipotezele care pot justifica măsura suspendării contestaţiei nu este incidentă în cazul de faţă.

Cazurile de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative sunt reglementate în mod expres de art. 214, astfel că, organul de soluţionare a contestaţiei a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1551 Cod procedură civilă la situaţia dedusă judecăţii.

Instanţa de fond a apreciat că organul fiscal avea obligaţia să soluţioneze pe fond contestaţia reclamantului şi pentru suma 591.678 lei constând în TVA şi accesorii, organul fiscal având posibilitatea ca, prin propriile diligenţe, să obţină documentele necesare soluţionării cauzei de la autorităţile emitente, în conformitate cu prevederile art. 213 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003.

Fiind vorba despre obligaţii de plată stabilite în urma derulării unei inspecţii fiscale, inversarea sarcinii probei pretinsă de către organul fiscal contravine prevederilor art. 65 alin.(2) din O.G. nr. 92/2003, care stabilesc că organul fiscal are sarcina de a motiva decizia de impunere pe bază de probe sau constatări proprii.

Astfel, s-a apreciat că măsura suspendării soluţionării contestaţiei pentru suma de 591.678 lei constând în TVA şi accesorii dispusă prin Decizia nr. 65/29.11.2011 este nelegală, împrejurare care nu poate conduce însă la exonerarea reclamantului de plata acestor sume, aşa cum se solicită prin acţiunea introductivă, ci doar la anularea Deciziei nr. 65/29.11.2011 în această privinţă şi la obligarea pârâtei la soluţionarea pe fond a contestaţiei administrative şi pentru suma de 591.678 lei constând în TVA şi accesorii.

A apreciat Curtea de Apel Cluj că stabilirea situaţiei de fapt fiscale a reclamantului nu poate avea loc în mod fracţionat, aşa cum a procedat organul de soluţionare a contestaţiei, ci doar în mod unitar, întrucât tranzacţiile cu cele 7 case de vacanţă şi terenurile aferente au fost realizate ca succesiune în timp la o dată ulterioară momentului de la care, în opinia organului fiscal, reclamantul avea obligaţia de a se înregistra ca plătitor de TVA. Astfel, rezultă din cuprinsul deciziei de impunere nr. 621/11.11.2010, că reclamantul a depăşit plafonul de scutire în luna aprilie 2008, când a vândut terenul de 33.000 mp către S.C. B S.R.L. şi avea obligaţia să se înregistreze ca plătitor de TVA începând cu data de 01.06.2008. Contestaţia soluţionată pe fond priveşte doar TVA datorată pentru tranzacţiile având ca obiect cele 7 case de vacanţă şi terenurile aferente care s-au realizat în 19.01.2009, iar accesoriile de 19.763 lei aferente acestor tranzacţii, au fost calculate pornind de la premisa că reclamantul era plătitor de TVA începând cu 01.06.2008.

Or, acest lucru este incert în condiţiile în care organul investit cu soluţionarea contestaţiei nu a clarificat regimul juridic al terenurilor vândute de reclamant în cursul anilor 2008-2009, astfel că, cel puţin corectitudinea calculului accesoriilor nu poate fi verificată de instanţa de contencios fiscal decât după soluţionarea contestaţiei administrative în cadrul căreia se va stabili dacă veniturile obţinute din tranzacţiile imobiliare cu terenuri efectuate în 2008 şi 2009, sunt sau nu luate în calcul în verificarea împrejurării depăşirii plafonului de TVA.

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 146 din 12 martie 2015 a Curţii de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs, în termen legal, pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Recursul declarat de pârâtă s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 şi 9 şi art. 3041 Cod procedură civilă, în temeiul cărora s-a solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiate, pentru următoarele motive:

1. Instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct.5 Cod procedură civilă, întrucât sentinţa civilă supusă reformării nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care au fost înlăturate apărările pârâtei, punând astfel instanţa de control judiciar în imposibilitatea de a verifica soluţia adoptată prin prisma normelor de drept aplicabile speţei.

2. Având în vedere capătul de cerere cu care a fost învestită prima instanţă în soluţionarea acţiunii introductive şi limitele învestirii, soluţia pronunţată de organul de soluţionare a contestaţiei administrative, precum şi soluţia instanţei, de anulare în întregime a Deciziei nr. 65/29.11.2011, cu consecinţa obligării pârâtei să soluţioneze pe fond contestaţia administrativă în privinţa întregii sume contestate, rezultă că instanţa de fond a procedat la acordarea a ceea ce nu s-a cerut prin acţiunea introductivă.

Pe de altă parte, deşi a anulat Decizia nr. 65/29.11.2011, prima instanţă nu s-a pronunţat asupra soluţiei dispuse de organul administrativ jurisdicţional în ceea ce priveşte analiza contestaţiei pentru suma de 55.526 lei, reprezentând taxă pe valoarea adăugată în sumă de 35.763 lei şi accesorii aferente, în cuantum de 19.763 lei.

3. În mod corect organul de soluţionare a contestaţiei s-a prevalat de dispoziţiile art. 2 alin. (3) Cod procedură fiscală, respectiv, art. 155^1 Cod procedură civilă şi a dispus suspendarea soluţionării cauzei pentru suma de 591.678 lei, reprezentând taxă pe valoarea adăugată în sumă de 352.997 lei şi accesorii aferente în cuantum de 238.681 lei, până la înlăturarea motivelor care împiedică analiza pe fond a contestaţiei, întrucât, pentru tranzacţiile efectuate cu terenuri, intimatul-reclamant nu a prezentat documentele din care să reiasă categoria de folosinţă la data încheierii contractelor, respectiv, fişa cadastrală a terenurilor, certificatele de urbanism, precum şi adeverinţa nr. 84/15.01.2009 emisă de Consiliul local Şanţ, deşi aceste documente au fost solicitate prin adresa nr.29164/ 09.02.2011.

În aceste condiţii, organul de soluţionare a contestaţiei nu a putut trece la analiza pe fond a contestaţiei privind tranzacţiile cu terenuri, fiind împiedicat de către intimat-reclamantul, atât prin neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de procedura fiscală, cât şi a celor stabilite prin intervenţia organului de soluţionare, fapt pentru care, s-a procedat pentru acest capăt de cerere, la suspendarea soluţionării contestaţiei administrative.

În subsidiar, în ipoteza examinării cauzei sub toate aspectele, în temeiul art.3041 Cod procedură civilă, recurenta-pârâtă a reiterat susţinerile formulate pe parcursul soluţionării litigiului în primă instanţă, arătând, în esenţă, că vânzarea de către reclamant a parcelelor de teren şi a caselor de vacanţă constituie, în sensul art.128 alin. (1) - (2) din Codul fiscal, operaţiuni impozabile constând în livrări de bunuri corporale imobile, şi prin urmare, operaţiunile de vânzare efectuate intrând în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată şi fiind impozabile prin prisma acestui impozit indirect.

În ceea ce priveşte legalitatea impunerii reclamantului vizând cele 15 tranzacţii cu teren, în raport de starea de fapt constatată şi incidenţa normelor legale aplicabile speţei, s-a reţinut că reclamantul a efectuat în anul 2008 numai vânzări de terenuri cu regim de folosinţă „fânaţ în intravilan”, categoria de folosinţă şi destinaţia terenurilor fiind confirmată la data vânzării de extrasele CF completate în conformitate cu prevederile art.19 alin. (1) din Legea nr.7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară.

Pentru anul 2009, s-a reţinut că au fost realizate de către reclamant 12 tranzacţii cu imobile terenuri, conform contractelor de vânzare-cumpărare cu categorie de folosinţă „fânaţ în intravilan”, aferent cărora organele de inspecţie fiscală au stabilit taxă pe valoarea adăugată în cuantum de 17.702 lei.

Prin urmare, s-a reţinut că, în raport cu prevederile pct. 37 alin. (6) din H.G nr. 1618/2008, forma în vigoare în perioada de referinţă, calitatea unui teren construibil, sau cu altă destinaţie, rezultă din certificatul de urbanism eliberat la momentul vânzării sale de către proprietar, prezentarea acestuia fiind obligatorie pentru a justifica aplicarea scutirii de taxă pe valoarea adăugată.

În ceea ce priveşte tranzacţiile având ca obiect cele 7 imobile case de vacanţă şi terenurile aferente, realizate de către reclamant în baza contractelor de vânzare-cumpărare autentificate la notar, întrucât scutirea nu se aplică pentru livrarea unei construcţii noi sau părţi din aceasta, aşa cum este definită această operaţiune la pct. 3 al art. 141 alin. (2) lit. f) din Codul fiscal şi pct. 37 (3) din H.G. nr. 1579/2007, în mod corect s-a reţinut că, în raport de datele de construire şi de vânzare ale imobilelor, toate tranzacţiile se încadrează în categoria livrărilor de construcţii noi, supuse taxării, şi ca urmare, contestaţia a fost respinsă ca neîntemeiată pentru suma totală de 55.526 lei, reprezentând taxă pe valoarea adăugată (35.763 lei) şi accesorii aferente (19.763 lei).

Intimatul-reclamant nu a formulat întâmpinare în cauză.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de recurs formulate şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, este neîntemeiat.

Hotărârea pronunţată de instanţa de fond satisface cerinţele prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi.

Astfel, sentinţa recurată cuprinde în motivare argumentele care au format convingerea primei instanţe cu privire la soluţia pronunţată, aceste argumente, prezentate într-o manieră concisă şi clară, raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susţinerile, apărările părţilor şi mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic fiscal dedus judecăţii.

Motivarea clară şi accesibilă a judecătorului fondului răspunde şi exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligaţiei de motivare putând să varieze în funcţie de natura deciziei şi trebuind analizată în lumina circumstanţelor fiecărei speţe (Hotărârea din 9 decembrie 1994 în cauza Ruiz Torja contra Spaniei).

Motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă, este nefondat.

Potrivit principiului disponibilităţii, care guvernează procesul civil, judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Astfel, instanţa de judecată este obligată să statueze asupra celor solicitate de către părţi, fără a putea depăşi, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acţiunii civile, atât sub forma cererilor în justiţie, cât şi a apărărilor.

În cauză, în raport cu obiectul acţiunii deduse judecăţii, nu se poate reţine că prima instanţă a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut.

După cum s-a arătat în expunerea de la pct. I 5 al prezentei decizii, instanţa de contencios administrativ a fost învestită cu acţiunea în anulare a Deciziei nr. 65/29.11.2011 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud, prin care s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a contestaţiei formulată de reclamant pentru suma de 55.526 lei, constând în taxă pe valoarea adăugată şi accesorii aferente.

Prin aceeaşi decizie, s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulată de reclamant pentru suma de 591.678 lei, constând în taxă pe valoarea adăugată şi accesorii aferente, până la înlăturarea motivelor care împiedică analiza pe fond a contestaţiei, urmând ca după depunerea documentelor probatorii, procedura de soluţionare să fie reluată.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, intimatul-reclamant a formulat critici de nelegalitate, atât în ceea ce priveşte modul de soluţionare a raportului juridic de drept fiscal, cât şi în privinţa măsurii de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative, astfel încât, în acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar apreciază că se impune analiza legalităţii Deciziei nr. 65/29.11.2011, prin prisma celor două măsuri cuprinse în dispozitivul acesteia.

Împrejurarea că prin acţiunea introductivă nu s-a solicitat, printr-un capăt de cerere distinct, obligarea recurentei-pârâte la soluţionarea pe fond a contestaţiei administrative pentru suma de 591.678 lei, nu echivalează cu depăşirea de către prima instanţă a limitelor învestirii, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, obiectul acţiunii deduse judecăţii îl constituie anularea, în totalitate, a Deciziei nr. 65/29.11.2011, aspect ce implică controlul de legalitate al tuturor măsurilor dispuse de organul de soluţionare a contestaţiei prin decizia atacată.

În ceea ce priveşte criticile subsumate motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Înalta Curte apreciază că sunt neîntemeiate.

În mod judicios instanţa de fond a constatat că măsura de suspendare a soluţionării contestaţiei pentru suma de 591.678 lei, constând în taxă pe valoarea adăugată şi accesorii, este nelegală, organul fiscal procedând la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (3) Cod procedură fiscală şi art. 1551 Cod procedură civilă.

În conformitate cu prevederile art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, normele de procedură instituite de acest act normativ se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă numai în situaţiile în care Codul de procedură fiscală nu conţine reglementări exprese.

Cum cazurile de suspendare a procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă sunt prevăzute în mod expres la art. 214 din Codul de procedură fiscală, dispoziţiile art. 1551 Cod procedură civilă, invocate de către organul fiscal drept temei în drept pentru suspendarea soluţionării contestaţiei, nu sunt incidente în cauză.

Susţinerile recurentei-pârâte potrivit cărora, în ceea ce priveşte tranzacţiile cu terenuri, soluţionarea pe fond a contestaţiei formulate de reclamant a fost împiedicată de către acesta, prin neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de normele de procedură fiscală, nu pot fi reţinute.

Conform prevederilor art. 49 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: „(1) Pentru determinarea stării de fapt fiscale, organul fiscal, în condiţiile legii, administrează mijloace de probă, putând proceda la: a) solicitarea informaţiilor, de orice fel, din partea contribuabililor şi a altor persoane;/…/.”

De asemenea, art. 213 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ prevede: „Analiza contestaţiei se face în raport de susţinerile părţilor, de dispoziţiile legale invocate de acestea şi de documentele existentele la dosarul cauzei./../ (2) Organul de soluţionare competent pentru lămurirea cauzei poate solicita punctul de vedere al direcţiilor de specialitate din minister sau al altor instituţii şi autorităţi.”

În cauză, în vederea stabilirii stării de fapt fiscale a reclamantului, organul fiscal avea posibilitatea de a întreprinde demersuri pentru obţinerea documentelor necesare soluţionării cauzei de la autorităţile emitente, astfel încât, se impunea să soluţioneze pe fond contestaţia reclamantului şi pentru suma de 591.678 lei, constând în taxă pe valoarea adăugată şi accesorii aferente.

Prin urmare, organul fiscal avea obligaţia de a clarifica regimul juridic al imobilelor tranzacţionate de reclamant în cursul anilor 2008-2009, respectiv, de a stabili dacă aceste terenuri se încadrau în categoria terenurilor construibile şi pe cale de consecinţă, supuse taxei pe valoarea adăugată, sau în categoria terenurilor neconstruibile, operaţiune scutită de taxă pe valoarea adăugată, conform art. 141 alin. (2) lit. f) din Codul fiscal.

Totodată, în condiţiile în care în cuprinsul Deciziei de impunere nr.621/ 11.11.2010 s-a reţinut obligaţia intimatului-reclamant de a se înregistra ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată începând cu data de 01.06.2008, iar contestaţia soluţionată pe fond priveşte numai taxa pe valoarea adăugată datorată pentru tranzacţiile având ca obiect casele de vacanţă şi terenurile aferente, care au fost realizate ulterior datei menţionate, se constată, în acord cu opinia exprimată de judecătorul fondului, că se impune determinarea în mod unitar a situaţiei de fapt fiscale a reclamantului, prin soluţionarea pe fond a contestaţiei administrative în privinţa întregii sume contestate.

Faţă de soluţia pronunţată de prima instanţă şi împărtăşită de instanţa de control judiciar, nu se mai impune a fi analizate celelalte critici formulate în recurs vizând legalitatea impunerii intimatului-reclamant pentru tranzacţiile imobiliare având ca obiect terenuri, realizate în anii 2008 şi 2009.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei atacate, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr.554/2004 şi art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud împotriva sentinţei civile nr. 146 din 12 martie 2015 a Curţii de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 noiembrie 2015.