Taxpayers win partial VAT reduction as agreed sale prices deemed tax-inclusive per CJEU gross-up method.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul acţiunii şi procedura derulată în faţa instanţei de fond

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curţi de Apel Alba Iulia – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii AA şi AB au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Sibiu, anularea Deciziei nr. 87/05.07.2010 emise de pârâtă prin care a fost respinsă contestaţia lor formulată împotriva Deciziei de impunere nr. 6638/28.05.2010 şi anularea Deciziei de impunere nr.6638/ 28.05.2010 emisă de D.G.F.P.J. Sibiu - Activitatea de Inspecţie Fiscală, prin care s-au stabilit obligaţii suplimentare în sumă de 521.498 lei, reprezentând TVA, şi 351.432 lei, majorări de întârziere.

În motivarea acţiunii s-a arătat că edificarea unei case de locuit P+2+M, partajarea ulterioară pe apartamente şi vânzarea acestora, nu constituie activitate economică, în conformitate cu dispoziţiile art.141 alin.2 lit.f) din Codul fiscal, pentru ca reclamanţii să devină plătitori de TVA, în considerarea tranzacţiilor imobiliare încheiate.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, întrucât, potrivit dispoziţiilor art.127 din Codul fiscal, reclamanţii au desfăşurat activităţi economice producătoare de venit, astfel că erau obligaţi să se înregistreze ca plătitori de TVA, actele de impunere fiind legale, iar, potrivit art.9 din Codul de procedura fiscală, nu era obligatorie audierea contribuabililor.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 285/F/CA din 17 noiembrie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia a respins acţiunea reclamanţilor.

A constatat instanţa de fond, că, prin Decizia de impunere nr. 6638/ 28.05.2010 emisă de pârâtă şi întocmită în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. 6637/2010, s-a reţinut că reclamanţii datorează bugetului de stat suma de 521.498 lei TVA şi 351.432 lei majorări de întârziere.

Reclamanţii au urmat procedura administrativă de contestare a actelor fiscale de impunere, iar prin Decizia nr. 87/2010 a fost respinsă contestaţia.

Reclamanţii au efectuat în perioada 2007-2009, 26 de tranzacţii imobiliare, 24 de apartamente vândute si teren, prin dezmembrarea imobilului finalizat in anul 2007 şi notat în cartea funciară.

Organele fiscale au apreciat că, potrivit dispoziţiilor Titlului VI din Codul fiscal referitoare la TVA, reclamanţii, prin vânzarea celor 24 de apartamente, au desfăşurat activitate economică în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, astfel că persoanele fizice au devenit persoane impozabile din perspectiva TVA.

Instanţa a reţinut că, interpretând dispoziţiile art.126 din Codul fiscal, reiese ca trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii pentru ca vânzarea de apartamente să fie privită ca o operaţiune taxabila, respectiv să fie considerată ca o livrare de bunuri, iar tranzacţiile sa fie considerate activităţi economice prin care sa se urmărească obţinerea de venituri cu caracter de continuitate.

S-a apreciat că, din interpretarea dispoziţiilor art.127 din Codul fiscal, reiese că, pentru ca o persoană să devină persoană impozabilă, trebuie ca o tranzacţie imobiliară să fie desfăşurată în mod repetat, iar venitul obţinut să aibă caracter de continuitate.

În cauză, reclamanţii au achiziţionat terenul şi au întocmit documentaţia cerută de Legea nr. 50/1991, fiind obţinută autorizaţia de construire pentru o singură locuinţă, dar care, ulterior, a fost partajată în mai multe apartamente ce au fost vândute către mai multe persoane, aspect determinant pentru intenţia reclamanţilor de a desfăşura o activitate economica din care să obţină un venit cu caracter de continuitate, ceea ce a determinat atribuirea calităţii de contribuabili pentru reclamanţi şi obligaţia acestora de a se înscrie ca persoane plătitoare de TVA.

1.3. Calea de atac exercitată împotriva hotărârii instanţei de fond

Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia au declarat recurs reclamanţii AA şi AB, susţinând că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:

- în mod greşit s-a reţinut calitatea de persoane impozabile a reclamanţilor din punctul de vedere al TVA, deoarece Codul fiscal în vigoare în perioada supusă controlului (1.01.2004 – 1.01.2010) nu a reglementat situaţiile în care persoanele fizice care încheie contracte de vânzare-cumpărare de bunuri imobile din patrimoniul personal devin persoane impozabile din punctul de vedere al TVA, Directiva 112/2006/ CE privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată fiind preluată în legislaţia naţională abia la 1.01.2010, prin intrarea în vigoare a OUG nr.109/2009;

- vânzarea de bunuri imobile din patrimoniul personal în anii 2007 -2009 nu reprezintă o activitate economică, nu este o activitate de exploatare a respectivelor bunuri, ci un transfer al dreptului de proprietate, conform art.1294 Cod civil;

- până la 1.01.2010, atât Codul fiscal, cât şi normele de aplicare a acestuia, în cazul obţinerii de venituri din vânzarea de bunuri imobile de către persoane fizice, nu a definit noţiunea de „caracter de continuitate”;

- încadrarea de către organul fiscal a operaţiunilor de vânzare imobile proprietate personală în sfera de aplicare a TVA este în contradicţie cu celelalte prevederi ale Codului fiscal privitoare la impozitul pe venit (art.771 şi art. 83 alin. 3 lit. f);

- modul de calcul al TVA în cauză este greşit, atât în raport de pct. 23 alin. 2 din Normele Metodologice de aplicare a Codului fiscal, cât şi în raport cu practica C.E.J. (cauza C – 317/1994 Elida Gibbs).

Recurenţii şi-au încadrat în drept, din punct de vedere procedural, motivele de recurs în prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 Cod procedură civilă.

1.4. Hotărârea instanţei de recurs

Prin Decizia nr.71 din 12 ianuarie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins recursul declarat de AA şi AB împotriva Sentinţei nr.285/ F/CA din 17 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

A reţinut instanţa de recurs că, în mod neîntemeiat, recurenţii susţin că anterior datei de 1.01.2010 nu exista cadrul legal pentru aplicarea TVA în cazul activităţilor de înstrăinare bunuri imobile de către persoanele fizice, faţă de dispoziţiile art.127 alin.(1) şi (2) din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal şi cele ale alin.(1) pct.3 din HG nr.44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.44/2004.

În ceea ce priveşte caracterul economic al activităţii desfăşurate, din modul în care reclamanţii au edificat şi înstrăinat bunurile, rezultă că nu a existat intenţia de păstrare în patrimoniul personal a imobilelor, ci de valorificare economică a investiţiilor efectuate, prin obţinerea unor profituri constante în perioada 2007-2009.

Referitor la modul de calcul al TVA, reclamanţii au invocat prevederi ce se aplică în cazul în care preţul plătit de cumpărător include şi TVA. În speţă, însă, este aplicabilă cota standard de 19% asupra bazei de impozitare, având în vedere Decizia nr. 2/2011 Comisiei Fiscale Centrale, aprobată prin OMFP nr. 1873/2011 publicat în Monitorul Oficial nr.278/ 20.04.2011.

A mai reţinut instanţa, în ceea ce priveşte critica referitoare la neluarea în calcul a dreptului de deducere a TVA aferentă achiziţiilor, drept prevăzut de art.145 alin.(2) Cod fiscal, că acest aspect nu a făcut obiectul prezentei cauze, iar exercitarea acestui drept nu este împiedicată de soluţia ce se va pronunţa în prezenta speţă, reclamanţii având de urmat procedura prevăzută pentru obţinerea TVA deductibil.

2. Calea de atac a revizuirii

2.1. Împotriva Deciziei nr. 71 din 12 ianuarie 2012, în temeiul art. 21 alin.(2) din Legea nr.554/2004, recurenţii AA şi AB au formulat cerere de revizuire, pe motiv că această decizie a fost pronunţată cu încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar.

Au susţinut recurenţii că au fost încălcate dispoziţiile art.73 şi 78 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată.

Referitor la primul motiv de recurs, au arătat că, de la intrarea în vigoare a Codului fiscal, la 01.01.2004, şi până la data de 01.01.2010, nu s-au reglementat situaţiile în care persoanele fizice care încheiau contracte de vânzare-cumpărare de bunuri imobile din patrimoniul personal deveneau persoane impozabile, din punct de vedere al TVA.

În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs, au învederat că organul fiscal a calculat în mod greşit TVA, aplicând cota standard de 19% asupra preţului declarat în contractele de vânzare cumpărare şi încasat, aspect ce, la momentul promovării recursului, s-a apreciat că ar contraveni C-317/1994 Elida Gibbs, în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în sensul că „în conformitate cu principiul neutralităţii TVA, administraţia fiscală nu poate percepe un cuantum superior celui plătit de consumatorul final”.

2.2. Prin Decizia nr.3981 din 10 decembrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea de revizuire formulată de AA şi AB împotriva Deciziei nr.71 din 12 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, a anulat decizia atacată şi a fixat termen pentru rejudecarea recursului, reţinând incidenţa prevederilor art.21 alin.(2) din Legea nr.554/ 2000, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar.

Totodată, instanţa de control judiciar a reţinut că prevederile art.137 Cod fiscal constituie transpunerea în dreptul naţional a dispoziţiilor art.73 şi 78 din Directiva TVA care a făcut obiectul unor întrebări preliminare adresate de către Înalta Curte ce au făcut obiectul cauzelor conexe C-249/ 12 şi C-250/12 Tulică Plavoşin.

În ultima cauză menţionată, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit următoarele: „Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată, în special art.73 şi 78 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că, atunci când preţul unui bun a fost stabilit de părţi fără nicio menţiune cu privire la TVA, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata taxei pe valoare adăugată pentru operaţiunea supusă taxei, preţul convenit trebuie considerat în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor TVA solicitată de administraţia fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoare adăugată”.

Verificând conţinutul actelor administrative fiscale, sub aspectul modalităţii de determinare a TVA, s-a reţinut că, la stabilirea cuantumului taxei pe valoare adăugată pentru tranzacţiile imobiliare efectuate în perioada 2007-2009, s-a avut în vedere preţul de vânzare-cumpărare al imobilelor rezultat din actele de vânzare-cumpărare, la care a fost adăugată TVA, procedură de calcul însuşită şi de instanţele judecătoreşti, prin soluţiile pronunţate, ceea ce contravine în mod evident interpretării pe care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a dat-o art. 73 şi 78 din Directivă.

Astfel, în considerarea caracterului obligatoriu cu efect retroactiv a interpretării date de CJUE dispoziţiilor care reglementează TVA şi având în vedere că interpretarea instanţelor naţionale contravine acesteia, cererea de revizuire a fost admisă, cu consecinţa anulării Deciziei nr.71/2012, în vederea rejudecării recursului formulat împotriva Sentinţei nr.285/F/CA/ 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia – Secţia contencios administrativ şi fiscal.

3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi la rejudecarea recursului împotriva Sentinţei nr.285/F/CA/2010

3.1. Recursul este întemeiat pentru considerentele şi în limitele care vor fi prezentate în continuare. 3.2. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut la art.304 pct.7 din Codul de procedură civilă – 1865, menţinut cu ocazia dezbaterilor la rejudecarea recursului, Înalta Curte constată că acest motiv este neîntemeiat.

Într-adevăr, potrivit prevederilor art.304 pct.7 Cod procedură civilă – 1865, o hotărâre poate fi recurată atunci când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Analizând susţinerile recurenţilor, subsumate acestui motiv de recurs (fila 6 din Dosarul nr.1850/57/2010), instanţa de recurs constată că acestea se rezumă la afirmaţii generale referitoare la pretinsa nerespectare a prevederilor art.261 alin.(1) Cod procedură civilă – 1865, fără a fi enunţate/ prezentate în concret care au fost apărările ignorate de judecătorul fondului, care sunt motivele contradictorii ori străine cauzei, etc.

Or, considerentele sentinţei recurate se raportează, într-un mod succint la conţinutul actelor fiscale atacate, la susţinerile părţilor, precum şi la jurisprudenţa instanţei supreme, conturată în perioada respectivă, cu referire expresă la Decizia nr.4796/2010 care se regăseşte, de altfel, şi în Decizia nr.71/2012 pronunţată la prima judecare a recursului de faţă.

3.3. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă – 1865, Înalta Curte constată că este întemeiat pentru considerentele şi în limitele care vor fi prezentate în continuare.

Potrivit art.304 pct.9 Cod procedură civilă – 1865, o hotărâre poate fi recurată când este pronunţată fără temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

În cauză, susţinerile/ criticile formulate, prezentate succint la pct.1.3 din considerente la primele patru liniuţe, sunt neîntemeiate.

Astfel, recurenţii reclamanţi au susţinut, în primul rând, că până la data de 1.01.2010, nu a existat temei legal pentru obligarea persoanelor fizice la plata TVA pentru tranzacţii imobiliare, art.127 alin.(21) din Codul fiscal fiind introdus prin OUG nr.109/2009, intrată în vigoare la 01.01.2010, dispoziţii legale care nu pot încălca principiul constituţional al neretroactivităţii legii civile, operaţiunile economice fiind efectuate anterior acestei date.

Critici le sunt neîntemeiate, deoarece în mod corect instanţa de fond a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art.127 alin.(1) şi (2), cât şi a dispoziţiilor art.1251 pct.18 din Codul fiscal, care definesc atât persoana impozabilă, ca fiind acea persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc activităţi de natura celor prevăzute la alin.(2) al aceluiaşi articol, oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi cât şi înţelesul noţiunii de activităţi economice, ca fiind şi exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate.

Astfel, a apreciat în mod corect că activitatea reclamanţilor de a construi locuinţe şi de a le vinde ulterior, împreună cu terenul aferent, constituite o activitate economică în sensul legii fiscale cât şi calitatea acestora de persoane impozabile în scop de TVA, care aveau obligaţia de a se înregistra în scop de TVA în termen de 10 zile de la data atingerii sau depăşirii plafonului de scutire cât şi obligaţia depunerii declaraţiei de înregistrare în scop de TVA.

Prevederile alin.(2') din art.127 din Codul fiscal, prin care s-a prevăzut că persoanele fizice devin plătitoare de TVA în cazul unor tranzacţii imobiliare, au fost introduse prin pct.98 din OUG nr. 109/2009, care a intrat în vigoare începând cu data de 01.01.2010, deci ulterior efectuării operaţiunilor economice vizate de actele fiscale, ceea ce a fost invocat ca temei de către reclamant, că aplicarea lor ar încălca principiul constituţional al neretroactivităţii legii.

Într-adevăr, potrivit art.III din OUG nr.109/2009, dispoziţiile acestei ordonanţe de urgenţă se aplică începând cu data de 01 ianuarie 2010, iar prin pct.98 din acest act normativ, la art.127, după alin.(2) a fost introdus un aliniat nou, alin.(21) cu următorul conţinut: „situaţiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicate prin norme".

Deci, potrivit art.127 alin.(21) din Codul fiscal, prin normele metodologice nu urmau să fie stabilite situaţii noi în care persoanele fizice urmau să devină persoane impozabile, ci urmau să fie explicate situaţiile la care se refereau alin.(1) şi alin.(2) de la art.127, care se refereau generic la noţiunea de persoane.

În cazul actelor administrative normative, normele metodologice în cauza de faţă, aplicarea acestora/ intrarea lor în vigoare/ coincide cu data intrării în vigoare a legii/ dispoziţiile din lege/ pe care le explicitează/ exemplifică.

Or, la art.127 alin. (2), fraza a II-a din Codul fiscal, se specifică în mod expres că „De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate", adică situaţia care urma să fie explicitată/ exemplificată prin normele metodologice.

Deci, cu alte cuvinte, atâta vreme cât dispoziţiile art.(21) din art.127 rămân constituţionale, dispoziţiile normelor metodologice de aplicare a art.127 din Codul fiscal rămân pe deplin legale şi aplicabile, inclusiv perioadei anterioare datei de 1.01.2010, la care se referă art.III din OUG nr.109/2009.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că reclamanţii au/au avut la data respectivă/în perioada avută în vedere de inspecţia fiscală, calitatea de persoane impozabile din punct de vedere al TVA şi deci obligaţia de a se înregistra la organul fiscal teritorial ca plătitori de TVA, după depăşirea plafonului de scutire urmare a vânzării bunurilor imobiliare pe teritoriul României, activitate economică din care reclamanţii au obţinut venituri cu caracter de continuitate prin efectuarea acestor tranzacţii imobiliare care nu sunt scutite de TVA, având totodată obligaţia de a colecta şi plăti la bugetul statului TVA pentru activitatea desfăşurată.

Deoarece operaţiunile efectuate de reclamanţi în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, se încadrează în categoria operaţiunilor cuprinse în sfera de aplicare a TVA conform art.126 alin.(1) din Codul fiscal şi întrucât valoarea tranzacţiilor efectuate a depăşit plafonul de scutire de TVA, Înalta Curte constată că organele fiscale în mod corect au stabilit că aceştia aveau obligaţia de a se înregistra ca plătitori în scopuri de TVA conform art.153 din Codul fiscal, după depăşirea plafonului de scutire de TVA.

Recursul este, însă, întemeiat pentru criticile referitoare la modul de calcul a TVA, iar sentinţa atacată va fi desfiinţată, cauza urmând să fie rejudecată.

Astfel, acţiunea reclamantului este întemeiată, în raport cu jurisprudenţa CJ.U.E. şi anume Hotărârea din 7 noiembrie 2013, dată în cauzele conexe C-249/12 şi C-250/12, la întrebarea preliminară formulată de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru interpretarea art.73 şi 78 din Directiva 2006/112/CE (Directiva TVA).

Astfel, potrivit Hotărârii din 7 noiembrie 2013 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, „Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugata, în special art.73 şi 78 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că atunci când preţul unui bun a fost stabilit de părţi fără nicio menţiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligaţia plata taxei pe valoarea adăugată datorate pentru operaţiunea supusă taxei, preţul convenit trebuie considerat în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată solicitată de administraţia fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoarea adăugată".

Or, în cauză, TVA a fost calculată prin adăugarea procentului de 19% la baza impozabilă, adică la 2.744.726 lei care reprezintă contrapartida obţinută de reclamanţi din tranzacţiile imobiliare efectuate, iar autoritatea fiscală nu a produs nicio dovadă din care să rezulte că aceştia far avea posibilitatea legală/ faptică să recupereze taxa de la cumpărătorii/ dobânditorii imobilelor.

Cu alte cuvinte, suma reprezentând TVA trebuie să fie inclusă în baza impozabilă, la care organele fiscale adăugaseră taxa.

Deci, TVA trebuie calculat la o nouă bază impozabilă, în valoare de 2.306.492,45 lei (2.744.7261ei : 1,19), la care se adaugă 19% TVA (438.235,55 lei), astfel ca taxa să fie inclusă în preţul total: 2.306.492,45 lei + 438.235,55 lei = 2.744.726 lei.

Pe cale de consecinţă, accesoriile calculate iniţial de organele fiscale, vor trebui recalculate de organele fiscale la noua sumă de 438.235,55 lei TVA, printr-o nouă decizie de impunere, în conformitate cu hotărârea prezentă.

3.4. Cu ocazia dezbaterilor recursului de faţă, recurenţii au criticat soluţia instanţei de fond şi actele fiscale atacate, susţinând că organele fiscale şi instanţa erau datoare să-i recunoască dreptul la deducerea „TVA din amonte” pentru că altfel se ajunge la situaţia de a plăti TVA la TVA, invocând în sprijinul acestor suţineri hotărârea din cauza C-183/14.

Într-adevăr, prin Hotărârea din 9.07.2015, dată în Cauza C-183/14, CJUE a statuat că: „Directiva 2006/112/CE se opune unei reglementări naţionale în temeiul căreia dreptul de deducere a taxei pe valoare adăugată datorate sau achitate în amonte pentru bunuri şi servicii utilizate în cadrul operaţiunilor taxate îi este refuzat persoanei impozabile care trebuie în schimb să achite taxa pe care ar fi trebuit să o perceapă, pentru simplul motiv că nu era înregistrată în scopuri de taxă pe valoare adăugată atunci când a efectuat aceste operaţiuni şi aceasta atât timp cât nu este înregistrată în mod legal în scopuri de taxă pe valoare adăugată şi nu a fost depus decontul datei datorate”.

În cauză, însă, reclamanţii au negat în mod constant că ar datora TVA aferentă tranzacţiilor imobiliare efectuate în perioada în litigiu şi nu au formulat nicio cerere în faţa organelor fiscale de inspecţie, de soluţionare a contestaţiei fiscale, în sensul solicitării recunoaşterii dreptului la deducerea TVA, chiar dacă nu se înregistraseră legal în acest scop şi, cu atât mai puţin să depună documente justificative pentru TVA de dedus.

În faţa instanţelor, abia în Cererea de completare/ precizare a motivelor de recurs depusă la data de 7 noiembrie 2011 la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (cererea de recurs fusese depusă la data de 13.01.2011 la Curtea de apel), recurenţii se referă la pct.II/1.2 (filele 34-36 din Dosarul nr.1250/57/2010) la ignorarea dreptului de deducere a TVA, raportându-se la art.145-1471 Cod fiscal – 2003.

Potrivit prevederilor art.1471 alin.(1) din Codul fiscal 2003: „Orice persoană impozabilă înregistrată în scopuri de TVA, conform art.153, are dreptul să scadă din valoarea totală a taxei colectate pentru o perioadă fiscală, valoarea totală a taxei pentru care, în aceeaşi perioadă, a luat naştere şi poate fi exercitat dreptul de deducere, conform art.145-147”.

Este adevărat că, în urma adoptării Hotărârii din data de 9.07.2015 a CJUE, dată în Cauza C-183/14, dispoziţiile legale citate mai sus vor fi interpretate în sensul că neînregistrarea în scopuri de TVA nu va mai putea împiedica de la deducerea „TVA din amonte” o persoană care îndeplineşte celelalte condiţii legale, dar valorificarea acestui drept nu se va putea realiza direct în faţa instanţei de contencios decât în situaţia unui refuz nejustificat din partea autorităţii fiscale cu privire la deconturile de TVA ce i-au fost depuse de persoana impozabilă.

A accepta contrariul, ca soluţionarea unei cereri de deducere a TVA să se realizeze direct în faţa unei instanţe de contencios administrativ, în lipsa unui refuz nejustificat al autorităţii fiscale competente, echivalează cu imixtionarea instanţei în atribuţiile fiscale ale autorităţii competente.

3.5. În concluzie, pentru considerentele prezentate mai sus, recursul va fi admis, soluţia instanţei de fond va fi casată şi actele fiscale atacate (Decizia de impunere nr.6638/2010 şi Decizia nr.87/2010 emise de DGFP a Judeţului Sibiu) vor fi modificate, în sensul că TVA datorată este în sumă de 438.233,55 lei, urmând ca organul fiscal competent să calculeze accesoriile la această sumă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul formulat de AA şi AB împotriva Sentinţei nr.285/F/CA din 17 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia – Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată.

Admite în parte acţiunea formulată şi modifică actele fiscale atacate în sensul că obligaţiile fiscale datorate sunt de 438.235,55 lei taxă pe valoare adăugată şi accesoriile aferente acestei sume pentru perioada reţinută de organele fiscale.

Irevocabile.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2016.