Cassation limits and corporate liability for fraud in chain sales

Decizia nr. 70/2015

Deliberând asupra recursurilor în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 231 din data de 10 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în Dosarul nr. x/101/2011, în baza art. 334 C. proc. pen. anterior, s-a dispus, printre altele, schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1)-(5) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, reţinută în sarcina inculpatei A., în infracţiunea prev. de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior.

În baza art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, a fost condamnată inculpata A., fără antecedente penale, la pedeapsa de 1 an închisoare, cu interzicerea, ca pedeapsă accesorie, a drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a şi lit. b) şi c) C. pen. anterior, în condiţiile art. 71 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior.

În baza art. 88 C. pen. anterior s-a dedus dm pedeapsa aplicată perioada arestării preventive de la 16 mai 2011 la 23 mai 2011, inclusiv.

În baza art. 334 C. proc. pen. anterior s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de complicitate la înşelăciune, prev. de art. 26 rap. la art. 215 alin. (1)-(5) C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, reţinută în sarcina inculpatului B., în infracţiunea prev. de art. 26 rap. la art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior.

În baza art. 26 rap. la 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior a fost condamnat inculpatul B., fără antecedente penale, la pedeapsa de 1 an închisoare, cu interzicerea, ca pedeapsă accesorie, a drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a şi lit. b) şi c) C. pen. anterior, în cond. art. 71 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior.

În baza art. 357 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. anterior rap. la art. 88 C. pen. anterior s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada reţinerii din 15 mai 2011.

În baza art. 334 C. proc. pen. anterior s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de complicitate la înşelăciune, prev. de art. 26 rap. la art. 215 alin. (1)-(5) C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, reţinută în sarcina inculpatei persoane juridice SC C. SA, în infracţiunea prev. de art. 26 C. pen. anterior rap. la art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior.

În baza art. 26 C. pen. anterior rap. la art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior combinat cu art. 711 alin. (2) C. pen. anterior a fost condamnată inculpata persoană juridică SC C. SA, cu sediul în judeţul Ilfov, sat Cernica, com. Cernica, reprezentată de administratorul judiciar SC D. SPRL, cu sediul în Bucureşti, sectorul 1, la pedeapsa de 100.000 lei amendă.

În baza art. 532 alin. (1) C. pen. rap. la art. 53 alin. (3) lit. e) C. pen. anterior s-a aplicat inculpatei persoană juridică SC C. SA pedeapsa complementară a obligării de a difuza hotărârea de condamnare.

În baza art. 71 C. pen. anterior s-a dispus ca hotărârea de condamnare să fie difuzată de 10 ori, în extras, pe cheltuiala inculpatei persoană juridică, într-un cotidian central; pedeapsă complementară ce se va executa după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare; s-a atras atenţia inculpatei persoană juridică SC C. SA asupra art. 71 alin. (2) C. pen. anterior, privind suspendarea activităţii inculpatei persoane juridice, în caz de neexecutare cu rea-credinţă a pedepsei complementare.

În baza art. 334 C. proc. pen. anterior s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de complicitate la înşelăciune prev. de art. 26 rap. la art. 215 alin. (1)-(5) C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior reţinută în sarcina inculpatei persoană juridică SC E. SRL, în infracţiunea prev. de art. 26 C. pen. anterior rap. la art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. anterior a fost achitată inculpata persoană juridică SC E. SRL, cu sediul în judeţul Ilfov, sat Creţeşti, com. Vidra, reprezentată de administratorul judiciar SC D. SPRL, cu sediul în Bucureşti, sectorul 1, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 26 C. pen. anterior rap. la 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior.

Au fost respinse, ca inadmisibile, acţiunile civile formulate de SC F. SRL Motru, SC G. SRL Slatina şi SC H. SRL şi, în temeiul art. 191 alin. (1) C. proc. pen. anterior au fost obligaţi inculpaţii A., B., SC I. SRL şi SC C. SA să plătească, în solidar, suma de 8.800 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în folosul statului (sumă în care au fost incluse şi cheltuielile judiciare avansate de stat în faza de urmărire penală cu privire la aceşti inculpaţi, în cuantum de 4.200 lei).

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, printre alţii, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi, inculpaţii A., B., SC C. SA, reprezentată de SC D. SPRL, precum şi părţile civile SC G. SRL, SC F. SRL şi SC H. SRL Vânju Mare.

Prin Decizia penală nr. 484 din data de 04 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii A., B., J. şi SC C. SA Cernica şi de partea civilă SC H. SRL, împotriva sentinţei penale nr. 231 din data de 10 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în Dosarul nr. x/101/2011.

S-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi şi părţile civile SC G. SRL Slatina şi SC F. SRL Motru, împotriva sentinţei penale nr. 231 din data de 10 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în Dosarul nr. x/101/2011.

S-a desfiinţat, în totalitate, sentinţa şi, rejudecând:

În baza art. 386 C. proc. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care a fost trimisă în judecată inculpata A. din infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1)-(5) C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior în infracţiunea prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

S-a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii B., J. şi K. din infracţiunea prevăzută de art. 26 C. pen. anterior rap. la art. 215 alin. (1)-(5) C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior în infracţiunea prevăzută de art. art. 48 C. pen. în vigoare rap. la art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. în vigoare cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 396 alin. (1), C. proc. pen. rap. la art. 16 lit. c). proc. pen., s-a încetat procesul penal privind pe inculpata persoană juridică SC I. SRL pentru infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1)-(5) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior.

În baza art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. în vigoare cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 72 C. pen. şi art. 404 alin. (4) C. proc. pen. s-a dedus din pedeapsa de mai sus perioada detenţiei preventive de la 16 mai 2011 la 23 mai 2011.

În baza art. 48 C. pen. rap. la art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 72 C. pen. şi art. 404 alin. (4) C. proc. pen., s-a dedus din pedeapsa de mai sus perioada reţinerii de o zi.

În baza art. 26 rap. la art. 215 alin. (1)-(5) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, art. 711 alin. (3) C. pen., art. 53 alin. (3) lit. e) C. pen. şi art. 5 C. pen., au fost condamnate fiecare dintre inculpatele persoane juridice SC C. SA, SC E. SRL, SC L. SRL la plata a câte 10.000 lei amendă penală şi la pedeapsa complementară a difuzării hotărârii de condamnare de 10 ori, în extras, într-un cotidian central, pe cheltuiala inculpatelor persoane juridice.

S-a atras atenţia inculpatelor persoane juridice asupra dispoziţiilor art. 71 alin. (2) C. pen.

S-a respins acţiunea părţii civile SC H. SRL.

Au fost obligaţi, în solidar, inculpaţii A., B., K., J. şi persoanele juridice SC C. SA, SC E. SRL, SC L. SRL, fiecare dintre acestea reprezentate prin SC D. SPRL la plata sumei de 3.595.332,28 lei cu titlu de despăgubiri către partea civilă SC G. SRL şi la plata sumei de 440.000 lei cu titlu de despăgubiri către partea civilă SC F. SRL.

S-a respins cererea de acordare a cheltuielilor judiciare formulată de inculpaţii K. şi J.

Au fost obligaţi inculpaţii A., B., K., J., SC C. SA, SC E. SRL şi SC L. SRL, acestea din urmă reprezentate prin SC D. SPRL la plata a câte 1.206 lei cheltuieli judiciare suportate în primă instanţă de partea civilă SC G. SRL Slatina.

Au fost obligaţi inculpaţii A., B. şi SC C. SA, reprezentată prin SC D. SPRL la plata sumei de câte 2.066 lei cheltuieli judiciare în primă instanţă şi inculpaţii K., J., SC E. SRL şi SC L. SRL acestea din urmă reprezentate prin SC D. SPRL, la plata sumei de câte 500 lei cheltuieli judiciare în primă instanţă, iar suma de 600 lei, reprezentând cotă-parte din onorariile apărătorilor din oficiu în primă instanţă a rămas în sarcina statului.

Au fost obligaţi inculpaţii B. şi SC C. SA, reprezentată prin SC D. SPRL la plata sumei de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat în apel, inculpaţii A. şi J. la plata sumei de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare statului, din care suma de 100 lei reprezentând parte din onorariul apărătorului din oficiu, iar apelanta parte civilă SC H. SRL la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare în apel.

împotriva Deciziei penale nr. 484 din 04 aprilie 2014, au formulat recurs în casaţie, la data de 04 august 2014, inculpatele persoane juridice SC C. SA şi SC E. SRL reprezentate de SC D. SPRL, la data de 13 august 2014, inculpata A. şi la data de 19 august 2014, inculpatul B..

S-a constatat că Decizia penală nr. 484 din 04 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Craiova a fost comunicată, la data de 04 iulie 2014, către SC C. SA reprezentată de SC D. SPRL şi SC E. SRL reprezentată de SC D. SPRL, la data de 25 iulie 2014, către inculpata A., iar, la data de 31 iulie 2014, către inculpatul B. În atare situaţie, se constată că toate cele patru cereri de recurs în casaţie au fost formulate în termenul de 30 de zile prevăzut de lege de la comunicarea deciziei instanţei de apel.

După îndeplinirea procedurilor prevăzute de art. 439 C. proc. pen., Curtea de Apel Craiova a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul asistent, în conformitate cu dispoziţiile art. 439 alin. (5) C. proc. pen., a întocmit şi depus la dosar raportul asupra cererilor de recurs în casaţie ce a format obiectul Dosarului nr. x/101/2011, în vederea discutării admisibilităţii în principiu a acestora, în temeiul art. 440 alin. (1) C. proc. pen.

Prin Încheierea nr. 387/RC din 20 noiembrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-au admis, în principiu, cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii persoane fizice A., B. şi de inculpatele persoane juridice SC C. SA redprezentata prin SC D. SPRL şi SC E. SRL reprezentată de SC D. SPRL împotriva Deciziei penale nr. 484 din data de 04 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, şi s-a dispus trimiterea cauzei completului care judecă recursul în casaţie, în compunere de 3 judecători.

Pentru a dispune admiterea în principiu, instanţa, verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie, a constatat că decizia penală nr. 484 din 04 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Craiova face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie, iar calea de atac a fost formulată de către recurenţii inculpaţi în termenul prevăzut de lege, fiind aşadar respectate dispoziţiile art. 434-436 C. proc. pen.

Din examinarea cererilor de recurs în casaţie a rezultat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 437 alin. (1) C. proc. pen. fiind menţionate: numele şi prenumele părţilor care au exercitat recursul în casaţie, datele de identificare ale apărătorilor aleşi, hotărârea care se atacă, cazurile de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora, precum şi semnătura persoanei care a exercitat calea de atac.

Prin cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii B. şi A., s-a invocat incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., respectiv s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În esenţă, s-a arătat că, în aplicarea disp. art. 5 C. pen., instanţa de apel trebuia să constate că, faţă de faptele reţinute în rechizitoriu, nu li se putea imputa săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, ci aceea incriminată de art. 237 alin. (2) C. pen. şi anume abuzul de încredere prin fraudarea creditorului: "Cu aceeaşi pedeapsă (de la 6 luni la 3 ani) se sancţionează fapta persoanei care, ştiind că nu va putea plăti, achiziţionează bunuri ori servicii producând o pagubă creditorului".

În acest context, s-a subliniat că nu se pot reţine în sarcina inculpaţilor activităţi de inducere în eroare a părţilor vătămate, prin rechizitoriu, inculpaţii au fost trimişi în judecată numai pentru înşelăciune prin emiterea de cecuri, astfel cum rezultă în partea descriptivă a rechizitoriului.

S-a mai precizat că, formal, în rechizitoriu se indică art. 215 alin. (1)-(5) C. pen. anterior, fiind descrisă fapta de înşelăciune prin emitere de instrumente de plată, nu şi alte fapte. De altfel, comunicarea învinuirii, prezentarea materialului de urmărire penală, concluziile orale ale reprezentantului Parchetului în prima instanţă, au vizat doar fapta de emitere de cec-uri, nefiind învinuiţi şi pentru alte pretinse fapte de inducere în eroare a părţilor civile, faţă de care nu s-au administrat probe şi nu s-a pus în mişcare acţiunea penală.

S-a mai arătat că reţinerea în sarcina inculpaţilor a altor fapte în căile de atac ar conduce la vătămarea iremediabilă a dreptului lor la apărare, cu încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În concluzie, s-a solicitat desfiinţarea, în parte, a sentinţei atacate, cu consecinţa achitării pentru săvârşirea infracţiunii de emitere de cec fără acoperire, în condiţiile art. 11 pct. 2 lit a) rap. la dispoziţiile art. 10 lit. e) C. proc. pen. anterior. Raportat la dispoziţiile C. pen., s-a apreciat că dispoziţiile legale incidente sunt cele prev. de art. 25 C. pen. rap. la disp. art. 16 alin. (1) lit d) C. proc. pen.

În plus, inculpata A. a mai invocat motive care au fost criticate şi cu ocazia dezbaterilor din recurs în casaţie, respectiv greşita aplicare a legii de către instanţa de apel, încălcarea dreptului la apărare şi omisiunea punerii în discuţie a noii încadrări juridice garantate prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin cererile de recurs în casaţie formulate de inculpatele SC C. SA şi SC E. SRL, ambele reprezentate de SC D. SPRL, s-a invocat incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv inculpatul este condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Astfel, în esenţă, s-a apreciat că este netemeinică şi nelegală condamnarea persoanei juridice SC C. SA raportat la împrejurările de săvârşire a faptelor şi la autorii acestora, întrucât persoana juridică nu răspunde penal şi nici nu poate răspunde pentru fapta altei persoane, arătând că inculpaţii persoane fizice au acţionat în nume propriu şi nu în numele persoanei juridice.

Problematica răspunderii penale este reglementată în art. 135 C. pen. care prevede că,,persoana juridică, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice".

Instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce face obiectul domeniului privat.

Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte.

Ca şi reglementare, s-a opinat că persoana juridică (denumită şi .persoană morală", în contrast cu persoana fizică sau naturală) este o entitate abstractă capabilă să aibă drepturi (ex. proprietate, dreptul de a sta în judecată) şi să îşi asume obligaţii (ex. plata prestaţiilor primite, plata impozitelor şi taxelor către stat) în mod distinct faţă de membrii săi - la rândul lor, persoane fizice sau chiar juridice.

Astfel cum a stabilit doctrina, s-a învederat că răspunderea penală a persoanei juridice în dreptul român este o răspundere directă, pentru fapta proprie, iar persoana juridică nu răspunde din punct de vedere penal şi nici nu ar putea răspunde pentru fapta altei persoane.

În consecinţă, atunci când are calitatea de inculpat în procesul penal, persoanei juridice nu i se poate imputa decât o faptă proprie, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă, faptele fiind săvârşite de persoanele fizice, la rândul lor inculpate în dosar, care, în rezoluţia propriei voinţe infracţionale, au săvârşit faptele pentru care au fost condamnate.

În opinia inculpatelor, legiuitorul a prevăzut două situaţii în care putea fi angajată răspunderea persoanei juridice - când fapta este săvârşită în realizarea obiectului de activitate sau când efectele patrimoniale urmare a săvârşirii infracţiunii revin persoanei juridice respective.

Astfel, o infracţiune este comisă în interesul persoanei juridice în toate cazurile când folosul material sau moral obţinut prin infracţiune revine, în totul sau în parte, persoanei juridice, deşi infracţiunea nu este comisă în realizarea obiectului de activitate. în plus, obiectul de activitate al societăţii este unul licit conform CAEN Rev. 2, care nu îmbracă formele ilicitului penal, iar răspunderea penală este limitată de principiul specialităţii capacităţii de folosinţă. Societatea nu a fost înfiinţată astfel pentru a comite infracţiuni.

S-a arătat că, prin săvârşirea unei infracţiuni în realizarea obiectului de activitate trebuie înţeles un organ, prepus sau reprezentant al persoanei juridice care a comis o infracţiune cu prilejul transpunerii în practică a activităţilor pe care, potrivit legii sau actelor constitutive, persoana juridică le poate derula. Prepusul este persoana care îndeplineşte o însărcinare sau funcţie în interesul persoanei juridice, iar persoana juridică va răspunde penal dacă fapta săvârşită de acesta are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.

Însă, scopul funcţiilor încredinţate - de reprezentare şi conducere a societăţii este unul în esenţă licit, care a fost transformat într-o faptă ilicită prin conduita exclusiv personală a persoanei fizice.

Prin urmare, s-a apreciat că este exclusă răspunderea penală a persoanei juridice atunci când infracţiunea este comisă pe neaşteptate de către un prepus al persoanei juridice sau dacă fapta infracţională nu se încadrează într-o practică tolerată ori consimţită de persoana juridică.

În opinia inculpatelor, nu s-a obţinut pentru sine un folos patrimonial, un profit ilicit, ci, în fapt, a fost păgubită fiind declanşată procedura falimentului urmare a săvârşirii de către inculpaţii persoane fizice a faptelor respective, astfel că nici cea de-a doua condiţie prevăzută de art. 135 C. pen. nu este incidenţă în cauză.

Inculpaţii persoane fizice au acţionat în nume propriu, iar nu în reprezentarea şi în numele persoanei juridice, în baza relaţiilor personale existente între aceştia şi în vederea obţinerii în mod personal a unor foloase patrimoniale ilicite.

S-a apreciat că, în mod corect instanţa de fond a dispus schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de complicitate la înşelăciune prev. de art. 26 rap. la art. 215 alin. (1)-(5) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior reţinută în sarcina inculpatei persoana juridică, în infracţiunea prev. de art. 26 C. pen. anterior rap. la art. 84 alin. (1) și (2) din Legea nr. 59/1934 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, iar Curtea de Apel Craiova a dispus achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. anterior, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 26 rap. la 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior.

Astfel, s-a apreciat că nu poate fi reţinut concursul fraudulos al societăţilor comerciale conduse de către inculpaţii persoane fizice, în absenţa oricăror probe ce ar reprezenta o expertizare a întregii activităţi comerciale derulate de societăţile comerciale aparţinând holdingului, exclusiv cele două contracte comerciale în care părţi sunt cele două părţi civile, nu reprezintă întreaga activitate comercială a conglomeratului de societăţi comerciale.

A fost, de asemenea, invocată şi Decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 9 din 24 octombrie 2005, care a statuat printre altele că, fapta de emitere a unui cec, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage după emitere, provizia în tot sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, constituie infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 C. pen. anterior. In cazul în care însă beneficiarul a avut cunoştinţă în momentul emiterii că nu există disponibilul necesar acoperirii cecului, fapta trebuie încadrată în infracţiunea prevăzută în art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934.

Aşadar, s-a solicitat în temeiul art. 440 C. proc. pen., să se admită în principiu recursul în casaţie şi, pe cale de consecinţă, în temeiul art. 448 C. proc. pen., casând hotărârea atacată, să se dispună achitarea inculpatelor SC C. SA şi SC E. SRL şi exonerarea acestora de la plata amenzii penale, a despăgubirilor către părţile civile şi a cheltuielilor judiciare.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte a constatat că cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii B., A., SC C. SA şi SC E. SRL reprezentate de administratorul judiciar SC D. SPRL împotriva Deciziei penale nr. 484 din 04 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Craiova îndeplinesc condiţiile prev. de art. 434-438 C. proc. pen. şi a admis în principiu cererile de recurs în casaţie, în baza art. 440 C. proc. pen.

Analizând recursurile în casaţie în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Recursul în casaţie, în reglementarea C. proc. pen., este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, într-un sistem guvernat de dublu grad de jurisdicţie, reprezentând un ultim nivel de jurisdicţie în care părţile pot solicita conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen.

Având în vedere specificul acestei căi extraordinare de atac, legiuitorul a prevăzut condiţii stricte cu privire la hotărârile ce pot fi atacate, termenul de declarare, cuprinsul şi motivarea cererii de recurs în casaţie, cazurile pentru care se poate formula această cale de atac şi titularii căii de atac, în scopul asigurării unei rigori şi discipline procesuale şi al evitării introducerii, în mod abuziv, a recursurilor care nu se încadrează în motivele prevăzute de lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. motivele de recurs în casaţie sunt limitate la nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente (pct. 1); condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală (pct. 7); încetarea, mod greşit, a procesului penal (pct. 8); lipsa constatării graţierii sau constatarea în mod greşit că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată (pct. 11); aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege (pct. 12).

Deşi recursul în casaţie presupune o judecată a cauzei, aceasta este însă limitată la persoana care a declarat şi la care se referă declaraţia de recurs, calitatea recurentului şi, nu în ultimul rând, numai la motivele de casare prevăzute la art. 438 C. proc. pen., invocate în cererea de recurs în casaţie şi pentru care s-a admis în principiu această cale de atac.

Or, limitarea obiectului judecăţii în recursul în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanţiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Totodată, se reţine că, în conformitate cu prevederile art. 447 alin. (2) C. proc. pen., la judecarea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, pe baza actelor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a înscrisurilor anexate cererii de recurs în casaţie şi care au fost invocate în motivarea acesteia şi, de asemenea, este obligată să se pronunţe asupra tuturor cazurilor de recurs în casaţie invocate de părţi sau procuror.

Se mai reţine că, în cazul admiterii recursului în casaţie, potrivit dispoziţiilor art. 448 C. proc. pen., instanţa poate pronunţa o soluţie de achitare a inculpatului, încetarea procesului penal ori înlăturarea greşitei aplicări a legii, precum şi rejudecarea cauzei de către instanţa de apel ori instanţa competentă material sau după calitatea persoanei, dacă sunt incidente cazurile de casare prev. de art. 438 C. proc. pen.

Prin motivele de recurs în casaţie a fost invocată incidenţa cazurilor de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (pentru inculpatele persoane juridice SC C. SA şi SC E. SRL reprezentate de administrator judiciar SC D. SPRL) şi pct. 12 C. proc. pen. (pentru recurenţii inculpaţi A. şi B.), potrivit cărora hotărârile sunt supuse casării dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală ori au fost aplicate pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În considerarea aspectelor teoretice relevate, se constată că, în cauză, inculpaţii A. şi B. au formulat critici subsumate, în esenţă, greşitei încadrări juridice a faptelor reţinute în sarcina lor şi neîndeplinirea elementelor constitutive ale infracţiunilor, din perspectiva elementului material, a laturilor obiectivă şi subiectivă, a mobilului ori a legăturii de cauzalitate, critici pe care nu le-au circumscris vreunui caz de casare.

Înalta Curte notează că, prin criticile aduse deciziei atacate prezentate în motivele de recurs în casaţie formulate de cei doi inculpaţi, în realitate, nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel cu titlu definitiv pe baza materialului probator administrat şi care să conducă la o soluţie favorabilă inculpatei, motive ce nu pot fi circumscrise cazurilor de casare expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile legale în materie, respectiv art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Or, starea de fapt reţinută în cauză, concordanţa acesteia cu probele administrate, modul de apreciere al probatoriului, neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunilor şi vinovăţia inculpaţilor nu mai pot fi analizate de către instanţa de recurs în casaţie.

Pornind de la scopul recursului în casaţie impus prin dispoziţiile art. 433 C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casaţie se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanţa a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluţionării cauzei prin aplicarea şi interpretarea corectă a legii, Înalta Curte poate cenzura situaţia de fapt într-o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept şi nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel.

Din această perspectivă, se constată că pot fi încadrate în dispoziţiile legale prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. erorile care se produc în legătură cu aplicarea pedepsei de către instanţa de apel prin stabilirea unei pedepse neprevăzută de lege sau prin depăşirea limitelor legale.

Însă, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a obţine schimbarea încadrării juridice sau pentru a se constata lipsa de vinovăţie a inculpaţilor ca urmare a reţinerii unei alte situaţii de fapt, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

Condamnaţii A. şi B. au invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. pentru toate motivele precizate, respectiv greşita aplicare a legii de către instanţa de apel, încălcarea dreptului la apărare şi omisiunea punerii în discuţie a noii încadrări juridice garantate prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, considerând că pedepsele aplicate pentru infracţiunea de înşelăciune, respectiv de câte 2 ani şi 6 luni închisoare pentru fiecare nu se încadrează în limitele prevăzute de lege, fiind aplicate, în opinia acestora, pedepse nelegale.

Cu referire la această critică, Înalta Curte constată că, instanţa de apel, după ce a reţinut vinovăţia inculpaţilor sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune şi a stabilit că legea penală mai favorabilă este C. pen. actual, a dispus condamnarea acestora, după cum urmează:

- inculpata A. a fost condamnată la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare în baza art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. în vigoare cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

- inculpatul B. a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare în baza art. 48 C. pen. rap. la art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Potrivit art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., (1) Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

(2) înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.

Conform art. 49 C. pen., pedeapsa în cazul participanţilor (coautorul, instigatorul şi complicele) la o infracţiune săvârşită cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor.

Pornind de la aceste limite de pedeapsă reţinute pentru infracţiunea de înşelăciune (complicitate la infracţiunea de înşelăciune pentru inculpatul B.), Înalta Curte reţine că potrivit legii stabilită de către curtea de apel ca fiind legea penală mai favorabilă (alegere care nu poate fi cenzurată de instanţa supremă în prezenta cale de atac a inculpaţilor), pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare aplicată inculpaţilor este cuprinsă între unu şi 5 ani închisoare. Rezultă că instanţa de apel s-a raportat la limitele de pedeapsă prevăzute de legea pe care a considerat-o incidenţă în cauză, pedepsele aplicate inculpaţilor A. şi B. încadrându-se în limitele prevăzute de lege.

Referitor la solicitarea recurenţilor inculpaţi A. şi B. de suspendare a executării hotărârii recurate, se constată că deşi aceasta are caracter subsecvent admiterii în principiu a cererilor de recurs în casaţie, putând fi luată în discuţie în etapa ulterioară admiterii în principiu, faţă de criticile neîntemeiate invocate în susţinerea acesteia şi soluţia de respingere a cererilor de recurs în casaţie, solicitarea privind suspendarea hotărârii care se execută nu este întemeiată prin prisma celor ce preced.

Critica recurentelor inculpate persoane juridice SC C. SA şi SC E. SRL reprezentate de administrator judiciar SC D. SPRL, vizează greşita lor condamnare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 26 rap. la art. 215 alin. (1)-(5) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, art. 711 alin. (3) C. pen., art. 531 alin. (3) lit. e) C. pen., solicitând achitarea acestora cu exonerarea de la plata amenzii penale şi a despăgubirilor civile către părţile civile, precum şi a cheltuielilor de judecată.

În argumentarea criticii, s-a susţinut că nu se poate reţine concursul fraudulos al celor două persoane juridice conduse de către inculpaţii persoane fizice care au acţionat în nume propriu şi nu în reprezentarea şi numele persoanei juridice şi persoana juridică nu poate răspunde pentru faptele personale comise de organele de conducere câtă vreme acuzaţiile aduse se referă doar la două contracte comerciale vizate şi nu reprezintă întreaga activitate comercială a societăţilor comerciale.

Examinând hotărârea atacată se constată că, sub aspectul situaţiei de fapt, inculpata A. în numele SC I. SRL a încheiat un contract cu SC G. SRL de livrare cereale şi pe parcursul derulării acestuia a apelat la metode de inducere în eroare sau mijloace frauduloase pentru a convinge reprezentanţii societăţii să continue livrarea în pofida neîncasării sumelor datorate, aceasta dând asigurări că cerealele vor fi folosite pentru activitatea grupului de firme din care făcea parte SC I. SRL, ascunzând destinaţia reală a mărfurilor, care erau livrate direct la export, prin Portul Constanţa, pentru preţuri mai mici decât cele contractate cu SC G. SRL acţionând în scopul înşelării societăţii contractante.

Potrivit art. 135 C. pen., persoana juridică răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte.

Legiuitorul a prevăzut două situaţii în care poate fi angajată răspunderea persoanei juridice, şi anume, când fapta este săvârşită în realizarea obiectului de activitate şi când efectele patrimoniale urmare a săvârşirii infracţiunii revin persoanei juridice respective.

Conform art. 219 C. civ., faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate. Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală şi solidară a celor care le-au săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi.

În ceea ce priveşte inculpatele persoane juridice, curtea a reţinut că legea penală mai favorabilă este C. pen. din 1969 şi a aplicat o pedeapsă orientată spre limita minimă având în vedere că persoanele juridice erau în stadiu de dizolvare.

Prin prisma criticilor aduse deciziei de condamnare de către recurentele inculpate persoane juridice întemeiate pe cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte subliniază că sintagma „nu este prevăzută de legea penală" priveşte numai situaţiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau a operat dezincriminarea.

Cu privire la cererile de recurs în casaţie formulate de persoanele juridice, în mod corect prin hotărârea atacată s-a reţinut cu privire la situaţia de fapt, pe baza probelor administrate, că marfa livrată de SC G. SRL în perioada decembrie 2009 - februarie 2010 către SC I. SRL administrată de inculpata A. a fost vândută printre altele persoanelor juridice inculpate, existând dovezi care atestă că începând din septembrie 2009 s-au livrat cantităţi mari de cereale acestora până în luna iulie 2010 cu un preţ mai mic decât cel de achiziţie.

De asemenea, s-a reţinut că, persoanele juridice în realizarea obiectului de activitate şi în derularea contractelor încheiate cu rea-credinţă nu au achitat sumele stabilite prin contracte.

Deşi nu se cere ca persoanele fizice în sarcina cărora se reţine că au săvârşit infracţiunea de înşelăciune în forma autoratului sau a complicităţii să aibă o anumită poziţie în cadrul persoanei juridice ori să se afle într-un anumit raport juridic cu acestea, fiind suficient să se constate că aceştia se află în anumite relaţii de fapt cu persoanele juridice, acestea deţinând funcţii de conducere în cadrul societăţilor care au declarat calea de atac a recursului în casaţie.

Cât priveşte cea de-a doua condiţie, aceea a existenţei unei legături obiective între infracţiunea săvârşită şi persoanele juridice aceasta se realizează atunci când infracţiunea a fost săvârşită în vreuna din cele trei condiţii: a) în realizarea obiectului de activitate, b) în interesul persoanei juridice şi c) în numele persoanei juridice.

Infracţiunea îndeplineşte condiţia săvârşirii în realizarea obiectului de activitate specific persoanei juridice atunci când a fost comisă în legătură cu orice activitate specifică persoanei juridice cuprinsă în obiectul de activitate al acesteia, care contribuie la realizarea acestui obiect.

Numai atunci când infracţiunea a fost săvârşită în interesul exclusiv al persoanei fizice sau unei alte persoane, condiţia nu este îndeplinită şi, deci, răspunderea penală a persoanei juridice este exclusă, urmând ca pentru săvârşirea infracţiunii să răspundă numai persoana fizică.

Ca şi în cazul persoanelor fizice, răspunderea penală a persoanei juridice nu se poate întemeia numai pe imputaţia obiectivă fără existenţa şi a imputaţiei subiective sau a culpabilităţii.

În acest sens, se arată că vinovăţia persoanei fizice care a săvârşit infracţiunea nu se confundă cu aceea a persoanei juridice, deşi, fără existenţa unei infracţiuni săvârşite de o persoană fizică nu se poate vorbi de răspunderea penală a persoanei juridice, astfel că imputabilitatea subiectivă constă în atitudinea psihică a persoanei juridice care a încurajat şi a încuviinţat săvârşirea de către persoana fizică a infracţiunii legate de activitatea persoanei juridice în cauză.

În opinia inculpatelor persoane juridice, nu s-a obţinut pentru sine un folos patrimonial, un profit ilicit, ci, în fapt, societăţile au fost păgubite fiind declanşată procedura falimentului urmare a săvârşirii faptelor respective de către inculpaţii persoane fizice A. şi B., în calitate de administratori ai inculpatelor persoane juridice, astfel că nici cea de-a doua condiţie prevăzută de art. 135 C. pen. nu este incidenţă în cauză.

S-a reţinut că, felul în care apar evidenţiate în actele societăţilor comerciale inculpate cerealele livrate de către SC G. SRL demonstrează că rolul acestor firme era de a ascunde faptul că cerealele achiziţionate de SC I. SRL erau în realitate vândute mai departe firmelor inculpate la un preţ mai mic decât preţul de achiziţie, actele demonstrând că SC I. SRL a continuat să livreze către SC L. SRL, SC E. SRL, SC M. SRL şi SC C. SA cantităţi mari de cereale până în luna iulie 2010.

Prin urmare, critica inculpatelor persoane juridice excede analizei instanţei de recurs în casaţie, aspectul neputând fi valorificat în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen., legiuitorul statuând asupra analizei nelegalităţilor comise de instanţele de fond.

Din analiza deciziei penale atacate şi din actele dosarului, rezultă că instanţele de fond şi de apel au făcut o corectă aplicare a legii, infracţiunile reţinute în sarcina inculpatelor persoane juridice sunt prevăzute în C. pen., nu au fost dezincriminate, constatându-se că ansamblul probator administrat în cauză a demonstrat că faptele există şi că au fost săvârşite de inculpatele persoane juridice cu forma de vinovăţie cerută de lege, iar din această perspectivă criticile acestora sunt neîntemeiate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de inculpaţii SC C. SA reprezentată de administrator judiciar SC D. SPRL, SC E. SRL reprezentată de administrator judiciar SC D. SPRL, B. şi A. împotriva Deciziei penale nr. 484 din data de 04 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/101/2011.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi SC C. SA, reprezentată de administrator judiciar SC D. SPRL şi SC E. SRL, reprezentată de administrator judiciar SC D. SPRL la plata sumei de câte 460 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 260 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

În baza aceluiaşi temei de drept, va obliga recurenţii inculpaţi B. şi A. la plata sumei de câte 265 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 65 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de inculpaţii SC C. SA reprezentată de administrator judiciar SC D. SPRL, SC E. SRL reprezentată de administrator judiciar SC D. SPRL, B. şi A. împotriva Deciziei penale nr. 484 din data de 04 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/101/2011.

Obligă recurenţii inculpaţi SC C. SA, reprezentată de administrator judiciar SC D. SPRL şi SC E. SRL, reprezentată de administrator judiciar SC D. SPRL la plata sumei de câte 460 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 260 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

Obligă recurenţii inculpaţi B. şi A. la plata sumei de câte 265 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 65 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 martie 2016.