Partial retrial: 21-year sentence reinstated after appellate acquittal quashed
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice admitted the prosecutor's appeal, partially quashed the appellate acquittal and the trial court sentence solely as to the defendant, and, on retrial, removed the 2-year enhancement, ordering the defendant to serve the longest sentence of 21 years' imprisonment plus 7 years' complementary prohibition of rights under the old Criminal Code; the remaining provisions were upheld, time served was deducted (29 June 2002–22 September 2005 and 10 July 2009–8 April 2014), and judicial costs were left to the state. The case involved a prosecution appeal against an appellate decision acquitting the defendant of aggravated murder, robbery, and home invasion, after the European Court of Human Rights found a violation of fair-trial rights and the case was reconsidered under a revision request; the Court found a grave factual error under art. 385 pct. 18 C. proc. pen. (1969), reinstating the defendant's co-perpetrator liability based on corroborated evidence, including eyewitness timelines, currency-exchange records, and a fellow inmate's testimony, and held the old Criminal Code more favorable globally under art. 5 C. pen. despite lower penalties for some offenses in the new code, because the mandatory new rules and concurrence regime would produce a harsher result.
Legislator headnote
AI generatedart. 465 C. proc. pen, art. 175 lit. d) C. pen, art. 176 lit. d) C. pen, art. 192 alin. (2) C. pen, art. 71 C. pen, art. 64 C. pen; Partial retrial: 21-year sentence reinstated after appellate acquittal quashed: The case involved a prosecution appeal against an appellate decision acquitting the defendant of aggravated murder, robbery, and home invasion, after the European Court of Human Rights found a violation of fair-trial rights and the case was reconsidered under a revision request; the Court found a grave factual error under art. 385 pct. 18 C. proc. pen. (1969), reinstating the defendant's co-perpetrator liability based on corroborated evidence, including eyewitness timelines, currency-exchange records, and a fellow inmate's testimony, and held the old Criminal Code more favorable globally under art. 5 C. pen. despite lower penalties for some offenses in the new code, because the mandatory new rules and concurrence regime would produce a harsher result.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedLegal basis for admitting the appeal and partially quashing the decision.
Provision for the complementary penalty of interdiction of rights, which is maintained in the disposition.
Full text
Decizia nr. 525/2016
Deliberând asupra recursului de faţă, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Prin Decizia penală nr. 336 din 8 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/1/2014, s-a respins cererea de suspendare a executării Deciziei penale nr. 812 din 8 februarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/1/2005.
S-a admis cererea de revizuire formulată, în temeiul art. 465 C. proc. pen., de revizuientul A. împotriva Deciziei nr. 812 din 8 februarie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/1/2005, s-a desfiinţat, în parte, decizia sus menţionată, numai în ceea ce îl priveşte pe revizuentul A. şi a fost trimisă cauza spre rejudecare secţiei penale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
A fost anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 541/2004 din 18 februarie 2006, emis de Tribunalul Gorj în baza sentinţei penale nr. 461 din 20 decembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Gorj, definitivă prin Decizia penală nr. 812 din 8 februarie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
S-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului A. de sub puterea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 541/2004 din 18 martie 2006 emis de Tribunalul Gorj în baza sentinţei penale nr. 461 din 20 decembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Gorj, definitivă prin Decizia penală nr. 812 din 8 februarie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
II. În primul ciclu procesual, prin sentinţa penală nr. 478 din 12 decembrie 2003 a Tribunalului Gorj, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii B. şi A. din infracţiunile prevăzute de art. 174 raportat la art. 175 lit. d) C. pen. (1969), combinat cu art. 176 lit. d) C. pen. (1969), art. 192 alin. (2) C. pen. (1969), art. 211 alin. (1) şi (2) lit. a) şi f) C. pen. (1969), în infracţiunile prevăzute de art. 174 rap. la art. 175 lit. d) C. pen. (1969), combinat cu art. 176 lit. d) C. pen. (1969), art. 192 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 211 alin. (1) şi alin. (2)1 lit. a) şi c) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 33, 34 C. pen. (1969).
1. În baza art. 174 rap. la art. 175 lit. d) C. pen. (1969), combinat cu art. 176 lit. d) C. pen. (1969), s-a dispus condamnarea inculpatului B., fără antecedente penale, la pedeapsa principală de 21 ani închisoare şi 7 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pedeapsă complementară.
În baza art. 211 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) şi c) C. pen. (1969), inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 10 ani închisoare.
În baza art. 192 alin. (2) C. pen. (1969), acelaşi inculpat a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a) şi 34 lit. b) C. pen. (1969), s-a dispus ca inculpatul B., să execute pedeapsa cea mai grea, de 21 ani închisoare, ce a fost sporită cu 2 ani închisoare, acesta urmând să execute, în final, pedeapsa rezultantă de 23 ani închisoare, cu 7 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. (1969).
Pe perioada prev. de art. 71 C. pen. (1969), inculpatului i-au fost interzise drepturile prev. de art. 64 C. pen. (1969).
S-a dedus din pedeapsa aplicată, perioada executată în arest preventiv, începând cu 29 iunie 2002, la zi, menţinându-se starea de arest faţă de inculpat.
2. În baza art. 174 rap. la art. 175 lit. d) C. pen. (1969), combinat cu art. 176 lit. d) C. pen. (1969), s-a dispus condamnarea inculpatului A., la pedeapsa principală de 21 ani închisoare şi 7 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pedeapsă complementară.
În baza art. 211 alin. (1) şi (2)1 lit. a) şi c) C. pen. (1969), inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 10 ani închisoare.
În baza art. 192 alin. (2) C. pen. (1969), acelaşi inculpat a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a) şi 34 lit. b) C. pen. (1969), s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 21 ani închisoare, ce a fost sporită cu 2 ani închisoare, inculpatul urmând să execute, în final, pedeapsa rezultantă de 23 ani închisoare, cu 7 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. (1969).
Pe perioada prev. de art. 71 C. pen. (1969), inculpatului i-au fost interzise drepturile prev. de art. 64 C. pen. (1969).
S-a dedus din pedeapsa aplicată, perioada executată în arest preventiv, începând cu 29 iunie 2002, la zi, menţinându-se starea de arest faţă de acesta.
S-a constatat recuperat prejudiciul produs părţii civile C., prin săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
În solidar, inculpaţii au fost obligaţi să plătească acestei părţi civile suma de 20.000.000 lei, despăgubiri civile (cheltuieli ocazionate de înmormântarea victimei).
În esenţă, prima instanţă a reţinut că, la data de 28 iunie 2002, inculpaţii B. şi A. au hotărât să pună în aplicare planul infracţional stabilit anterior, de a sustrage valori din locuinţa martorului C., situată în Târgu Jiu, cunoscând că la domiciliul se află mama acestuia, victima D., care avea deficienţe locomotorii şi că, pe timpul zilei, locuia singură, ţinând, de obicei, uşa de la intrarea în locuinţă deschisă, pentru ca, astfel, să permită vecinilor să o ajute, în situaţia când ar fi fost în nevoie.
În acest sens, după ce au părăsit locuinţa lui A., cei doi inculpaţi s-au deplasat cu troleibuzul, spre centrul oraşului Târgu Jiu, în jurul orei 15.45, cei doi coborând din autovehicul.
Apoi, inculpaţii s-au deplasat la apartamentul unde locuia victima D., pătrunzând în interior, prin uşa întredeschisă. Aici, la sugestia inculpatului B., celălalt inculpat, A., a rămas în sufragerie, unde se găsea victima, cu scopul „de a se ocupa de bătrână", pe când inculpatul B., prin forţarea uşii, a pătruns în dormitorul apartamentului, încăpere unde bănuia că se află valori importante.
În acest timp, inculpatul A. a imobilizat-o pe victimă, legându-i mâinile la spate, pentru ca, apoi, să-i pună un căluş în gură, iar peste cap să-i înfăşoare cearşaf.
După căutări înverşunate, în dormitor, inculpatul B. a găsit suma de 15.600.000 lei, aflată într-un buzunar al unui sacou (bancnote de 100.000 şi 500.000 lei); revenind în sufrageria apartamentului, acesta a constatat că victima era căzută pe podea, lângă ea aflându-se inculpatul A.
Cei doi au părăsit locul faptei, deplasându-se, în continuare, la casa de schimb valutar Târgu Jiu, unde îşi desfăşoară activitatea martorul E. Acesta i-a solicitat inculpatului B. actul de identitate, şi, întrucât nu-l avea asupra sa, l-a determinat pe coinculpatul A. să prezinte acesta datele sale de identitate, în vederea efectuării schimbului valutar. A. a primit suma de 400 euro pentru care a achitat 13.400.000 lei, ocazie cu care i-a fost înmânat buletinul de schimb valutar (la ora 16,50).
În continuare, inculpaţii s-au deplasat la magazinul din Târgu Jiu, apoi, au mers în piaţa centrală a oraşului, de unde inculpatul B. a cumpărat un portmoneu în care a introdus suma de 400 euro, cât şi suma de 1.700.000 lei.
După aceasta, cei doi au servit câte o bere la un bar situat în apropierea pieţei respective, loc de unde s-au deplasat înspre locuinţa inculpatului A., folosindu-se de troleibuz, iar în zona Artego, inculpaţii au mai consumat câte o bere la un bar.
În acest local, aflat în apropierea apartamentului inculpatului A., a venit şi martora G., care, i-a propus coinculpatului B. să meargă, împreună, în locuinţa martorei F., situată în acelaşi bloc cu aceea aparţinând inculpatului A., întrucât bănuia că fostul ei concubin - B., are asupra sa o importantă sumă de bani. Acesta a urcat cu martora G. în garsoniera martorei F., însă a refuzat să întreţină raporturi sexuale cu aceasta, temându-se, că astfel, i se va sustrage suma de bani pe care o avea asupra sa.
În seara zilei de 28 iunie 2002, inculpatul B. a fost identificat de organele de poliţie, iar la percheziţia corporală efectuată, asupra acestuia au fost găsite 8 bancnote a câte 50 euro, fiecare, suma de 1.700.000 lei în bancnote de câte 100.000 lei, precum şi un bilet cu menţiunea „cursa regulată Târgu Jiu - Milano", alături de un portmoneu de culoare crem.
Inculpatul B. a recunoscut faptele ce i-au fost imputate, declarând că le-a săvârşit împreună cu coinculpatul A. Acesta din urmă a negat că ar fi participat alături de coinculpatul B., apărându-se în sensul că, între orele 15.30 - 17.00, din ziua de 28 iunie 2002, s-a aflat la domiciliul său, iar la ora 17.00, a fost trezit din somn de coinculpatul B., care l-a invitat să meargă în oraş, în zona pieţei centrale, unde avea să efectueze un schimb valutar, fără a-i preciza de unde provine suma de bani ce urmează a fi schimbată.
S-a reţinut de prima instanţă că, activitatea infracţională a celor doi inculpaţi, consumată în împrejurările mai sus descrise, întruneşte conţinutul constitutiv al infracţiunilor de omor deosebit de grav, tâlhărie şi violare de domiciliu, fapte prev. de art. 174, rap. la art. 175 lit. d) C. pen. (1969), combinat cu art. 176 lit. d) C. pen. (1969), art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. a) şi c) C. pen. (1969) şi art. 192 C. pen. (1969), pentru fiecare dintre făptuitori, cu aplic. art. 33 şi art. 34 C. pen. (1969).
La individualizarea judiciară a pedepselor aplicate inculpaţilor s-au avut în vedere criteriile înscrise în art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social deosebit de ridicat al faptelor săvârşite, decurs din urmările produse şi din modul de acţionare adoptat, pe de o parte, dar şi unele elemente ce ţin de persoana făptuitorilor, necunoscuţi cu antecedente penale, unul dintre aceştia - B., sincer în raport cu învinuirile aduse, pe de altă parte.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel inculpaţii B. şi A., sub aspectul greşitei individualizări a pedepselor aplicate, ca fiind prea aspre, iar inculpatul A. a formulat şi critici de nelegalitate şi netemeinicie, în sensul greşitei sale condamnări, invocând un probatoriu incomplet, neconcludent şi înlăturarea apărărilor ce demonstrau absenţa sa de la locul comiterii faptelor, în momentul săvârşirii lor.
Prin Decizia penală nr. 30 din 28 iunie 2004 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală, au fost admise apelurile formulate de inculpaţi, s-a desfiinţat hotărârea instanţei de fond şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru a se proceda la reaudierea inculpaţilor, readministrarea probatoriului şi administrarea unor noi probatorii, în vederea stabilirii împrejurărilor de fapt ale cauzei şi calificării juridice corecte a faptelor deduse judecăţii.
În cel de-al doilea ciclu procesual, după administrarea probatoriului astfel cum s-a dispus de către instanţa de control judiciar, valorificând sub aspect probator, în coroborare cu celelalte elemente probatorii şi concluziile raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din 8 noiembrie 2004 privind comportamentului simulat al celor doi inculpaţi, supuşi testului poligraf, prin sentinţa penală nr. 461 din 20 decembrie 2004, Tribunalul Gorj, rejudecând cauza, a dispus schimbarea juridică dată unora dintre faptele pentru care s-a dispus recalificarea juridică a faptelor din infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) şi e) C. pen. (1969), în infracţiunea prev. de art. 211 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) şi c) C. pen. (1969). Reţinând vinovăţia inculpaţilor B. şi A. în comiterea faptelor pentru care s-a dispus trimiterea lor în judecată, a condamnat inculpaţii la pedepse de câte 21 de ani de închisoare pentru infracţiunea de omor deosebit de grav, prev. şi ped. de art. 174-175 lit. d) şi art. 176 lit. d) C. pen. (1969) şi câte 7 ani pedeapsă complementară constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.; la câte 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prev. de art. 211 alin. (1) şi alin. (2)1 lit. a) şi c) C. pen. (1969) şi respectiv, la câte 5 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de violare de domiciliu, prev. de art. 192 alin. (2) C. pen. (1969).
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. (1969), a contopit pedepsele aplicate, dispunând ca inculpaţii să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 21 ani închisoare, ce a fost sporită cu 2 ani închisoare, fiecare inculpat având, în final, de executat pedeapsa rezultantă de 23 ani închisoare şi 7 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. (1969).
S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpaţilor, perioada executată în arest preventiv, începând cu 29 iunie 2002, la zi, fiind menţinută starea de arest a acestora.
Pe perioada prev. de art. 71 C. pen. (1969), celor doi inculpaţi le-au fost interzise drepturile prev. de art. 64 C. pen. (1969).
S-a constatat ca fiind recuperat prejudiciul produs prin comiterea infracţiunii de tâlhărie.
Inculpaţii au fost obligaţi, în solidar, la plata sumei de câte 20.000.000 lei, despăgubiri civile către partea civilă C.
Analizând probele administrate, după casare, prima instanţă a reţinut că vinovăţia şi participaţia celor doi inculpaţi este demonstrată de declaraţiile acestora, din care rezultă, fără dubiu, că inculpatul B. a participat nemijlocit la săvârşirea faptelor, chiar inculpatul A. a recunoscut că a participat la efectuarea schimbului în valută a sumei sustrasă din locuinţa victimei.
A mai apreciat prima instanţă că declaraţiile inculpatului B., ce îl exclud pe coinculpatul A., de la săvârşirea celor trei infracţiuni, sunt nesincere, în planul adoptării soluţiei fiind valorificate şi apreciate ca veridice acelea date de inculpat la debutul urmăririi penale, în care este relatat modul de comitere a faptelor, împreună cu coinculpatul A. Totodată, s-a mai reţinut că împrejurările de fapt sunt confirmate şi de primele declaraţii ale martorei G. care, în privinţa inculpatului A., confirmă faptul că a plecat din domiciliul său, împreună cu inculpatul B., înainte de orele 16.00.
Acestor elemente de probă li se alătură buletinul de schimb valutar, din cuprinsul căruia, rezultă că ora de efectuare a operaţiunii - 163, nu poate fi pusă la îndoială, cum nu pot fi puse la îndoială nici concluziile raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din 2003, efectuat de Serviciul Criminalistic al Inspectoratului de Poliție a Județului Gorj, din care rezultă că nodurile de la legătura cu care a fost imobilizată victima, erau atipice, profesionale, şi care, din punctul de vedere al complexităţii, implicau participarea a două persoane.
În considerentele hotărârii, în sprijinul învinuirii, au fost invocate şi rezultatele testului poligraf, administrat de Laboratorul Central poligraf din cadrul Institutului de Criminalistică, potrivit cu care, la întrebările relevante adresate celor doi inculpaţi, s-au evidenţiat modificări psihofiziologice, semnificativ - caracteristice reactivităţii emoţionale, fapt ce a condus la concluzia detecţiei comportamentului simulat al inculpaţilor.
Susţinerea inculpatului A., în sensul că nu a participat efectiv la săvârşirea faptelor, ci doar la efectuarea schimbului valutar, aflându-se în prezenţa inculpatului B., numai după orele 16.00 - 17.00, s-a apreciat că este infirmată de depoziţia martorei G., dată în faţa procurorului, declaraţie care se coroborează cu momentul indubitabil al efectuării schimbului valutar - ora 1630, operaţiune la care au fost prezenţi ambii inculpaţi.
Apărarea aceluiaşi inculpat este infirmată, totodată, şi de legăturile apropiate pe care acesta le avea cu inculpatul B., cât şi de împrejurarea că, întrucât copilărise într-un apartament aflat în vecinătatea locuinţei victimei, cunoştea locul în care s-au săvârşit faptele.
La individualizarea pedepselor ce s-au aplicat inculpaţilor, instanţa a avut în vedere criteriile înscrise în art. 72 C. pen. (1969), respectiv gradul de pericol social deosebit de ridicat al faptelor săvârşite, pe de o parte, dar şi unele elemente ce privesc persoana făptuitorilor, pe de altă parte.
Pe latură civilă, în considerarea suportului probatoriu administrat, cu referire la dispoziţiile art. 14 C. proc. pen. anterior şi art. 998, 999 C. civ. anterior, au fost obligaţi inculpaţii, în solidar, la 20.000.000 lei, cu titlu de despăgubiri civile către partea civilă C., reprezentând contravaloarea cheltuielilor ocazionate de înmormântarea mamei sale, victima D.
Împotriva hotărârii au formulat apel inculpaţii B. şi A., primul criticând hotărârea doar sub aspectul greşitei individualizări judiciare a pedepselor, ca fiind prea aspre, iar criticile celui de-al doilea inculpat au vizat nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei, în sensul lipsei unor elemente probatorii concrete care să confirme participarea sa, alături de coinculpatul B., la cele trei fapte pentru care a fost condamnat.
Prin Decizia penală nr. 284 din 22 septembrie 2005 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală, au fost admise apelurile declarate de inculpaţii B. şi A., desfiinţată sentinţa penală nr. 461/201 decembrie 2004 a Tribunalului Gorj sub aspectul laturii penale şi civile şi rejudecând, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 174 rap. la art. 175 lit. d) combinat cu art. 176 lit. d) C. pen. (1969), art. 211 alin. (1), alin. (2)1 lit. a) şi c) C. pen. (1969) şi art. 192 alin. (2) C. pen. (1969).
În baza art. 350 alin. (2) C. proc. pen. anterior s-a dispus punerea de îndată în libertate a acestui inculpat, dacă nu se află arestat în altă cauză.
Cu privire la inculpatul B., s-a dispus schimbarea încadrării juridice date unora dintre faptele pentru care a fost trimis în judecată din infracţiunea prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen. (1969) în art. 192 alin. (1) Cod penal (1969), respectiv din infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. a) şi c) C. pen. (1969) în infracţiunea prevăzută art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. c) C. pen. (1969).
În baza art. 192 alin. (1) C. pen. (1969) a fost condamnat inculpatul B., la pedeapsa de 3 ani închisoare.
În baza art. 211 alin. (1), alin. (2)1 lit. c) C. pen. (1969) a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 10 ani închisoare.
În baza art. 174, 175 lit. d) combinat cu art. 176 lit. d) C. pen. (1969) a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa principală de 21 ani închisoare şi 7 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. (1969), pedeapsă complementară.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. (1969), s-au contopit pedepsele aplicate şi s-a dispus ca inculpatul B., să execute pedeapsa cea mai grea, de 21 ani închisoare şi 7 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. (1969).
S-a făcut aplicarea art. 64 şi art. 71 C. pen. (1969).
S-a dedus, în continuare, detenţia preventivă executată de inculpat, începând cu 20 decembrie 2004, la zi, menţinând starea de arest faţă de acesta.
Pe latură civilă, instanţa de apel a obligat pe inculpatul B. la despăgubiri civile în sumă de 2000 lei, către partea civilă C., şi a înlăturat dispoziţia de obligare solidară a inculpatului A., la plata acestei sume.
Pentru a dispune astfel, instanţa de control judiciar a constatat cu privire la inculpatul A. că, prima instanţă a apreciat, în baza unui probatoriu neconcludent atunci când a stabilit participaţia şi vinovăţia inculpatului la comiterea celor trei infracţiuni pentru care acesta a fost trimis în judecată. A mai reţinut instanţa de control judiciar că probatoriile administrate în faza urmăririi penale cât şi a instanţei de judecată, în cele două cicluri procesuale, nu confirmă învinuirile aduse inculpatului A. -coautor la săvârşirea faptelor prev. de art. 174 rap. la art. 175 lit. d) C. pen. (1969) combinat cu art. 176 lit. d) C. pen. (1969), art. 211 alin. (1) şi alin. (2)1 lit. a) şi c) C. pen. (1969) şi art. 192 alin. (2) C. pen. (1969), cu aplic. art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. (1969).
Astfel, s-a apreciat de instanţa de apel că, probele reţinute de prima instanţă ca fiind relevante în dovedirea vinovăţiei inculpatului A., respectiv, declaraţiile coinculpatului B. (de la debutul urmăririi penale şi până la data de 1 aprilie 2013), declaraţia martorei G. din data de 4 iulie 2002 ce confirmă împrejurarea că schimbul valutar a fost realizat la data de 28 iunie, orele 1650, concluziile rapoartelor de constatare tehnico-ştiinţifică privind comportamentul disimulat al celor doi inculpaţi nu sunt susţinute de alte elemente probatorii concrete care să dovedească implicarea lui A. în comiterea faptelor pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată.
S-a reţinut că, în condiţiile în care, inculpatul B. a revenit asupra depoziţiilor iniţiale şi a relatat instanţei de judecată că a participat singur la comiterea faptelor şi că l-a implicat pe inculpatul A. doar în activitatea de schimb valutar prin solicitarea actului de identitate a acestuia din urmă, fără a-i spune de unde provin banii iar depoziţiile martorei G. nu confirmă prezenţa inculpatului A. la locul faptei, participarea la uciderea victimei D., prin pătrunderea fără drept în domiciliul acesteia, ci doar împrejurarea că, în jurul orelor 16, coinculpaţii au plecat de la domiciliul lui A. în oraş şi au revenit în jurul orelor 17.00, fapt ce susţine ipoteza apărării, în sensul prezenţei celor doi la efectuarea schimbului valutar pentru inculpatul B., nu se poate aprecia că aceste probe pot fundamenta o soluţie de condamnare pentru fapte atât de grave. Totodată, s-a mai reţinut de instanţa de control judiciar şi faptul că, martorul H. care la data de 18 iulie 2002, încarcerat la Penitenciarul Târgu Jiu, la iniţiativa sa a dat o declaraţie în faţa procurorului în care, iniţial, a relevat aspecte privind implicarea lui A. la comiterea faptelor împreună cu B., ulterior, în faţa instanţei a revenit asupra celor declarate, în sensul că nu cunoaşte nimic în legătură cu cele întâmplate.
Având în vedere aceste aspecte precum şi faptul că, concluziile raportului de constatare tehnico - ştiinţifică din 1 aprilie 2003, efectuat de Serviciul criminalistic din cadrul Inspectoratului de Poliție a Județean, au fost infirmate de examinările comparative efectuate de specialiştii cu ocazia efectuării expertizei traseologice, în cursul cercetării judecătoreşti în apel, potrivit cărora nodurile legăturii folosite pentru a imobiliza victima, sunt comune, iar nu profesionale, putând fi executate şi de o singură persoană, instanţa de control judiciar a apreciat că, în lipsa unor probe concludente care să dovedească participaţia inculpatului A. la comiterea celor trei infracţiuni reţinute în sarcina acestuia, se impune pronunţarea unei soluţii de achitare, întemeiat pe dispoziţiile art. 10 lit. c) C. proc. pen. (1969).
Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova invocând nelegalitatea şi netemeinicia deciziei sub aspectul greşitei achitări a inculpatului A. şi inculpatul B. care a formulat critici sub aspectul greşitei încadrări juridice date faptelor şi a individualizări judiciare a pedepsei aplicate, solicitând reducerea cuantumului pedepsei.
Prin Decizia penală nr. 812 din 8 februarie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, cu majoritate, a fost admis recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva Deciziei penale nr. 284 din 22 septembrie 2005 a Curţii de Apel Craiova, s-a casat decizia atacată şi a fost menţinută sentinţa penală nr. 461 din 20 decembrie 2004 a Tribunalului Gorj.
A fost respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B. împotriva aceleiaşi decizii.
S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului B. durata reţinerii şi arestării preventive de la 29 iunie 2002 la 8 februarie 2006 şi pentru inculpatul A. de la 29 iunie 2002 până la data punerii efective în libertate dispusă prin decizia atacată.
A fost obligat inculpatul B. la plata sumei de 220 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariu apărătorului desemnat din oficiu urmând a fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Referitor la calea de atac prin care urmează a fi remediată de către instanţa naţională, încălcarea dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, încălcare constatată de Curtea Europeană prin decizia din 17 decembrie 2013, în cauza A. c. României, în contextul intrării în vigoare, la 1 februarie 2014, a N.C.P.P. şi stabilirii a două grade de jurisdicţie în judecarea cauzelor, se constată că este recursul, cale ordinară de atac, având în vedere şi Decizia nr. 2/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicat în M. Of. nr. 159 din 6 martie 2015.
Astfel, în rejudecarea recursului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova privind pe inculpatul A., s-a dat eficienţă jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat că atunci când o instanţă de recurs este sesizată cu soluţionarea unei cauze în fapt şi în drept şi este învestită să analizeze în ansamblul ei problema vinovăţiei sau a nevinovăţiei, ea nu poate, din motive de echitate a procesului, să decidă asupra acestor probleme ftiră aprecierea directă a mărturiilor prezentate personal de inculpatul care susţine că nu a comis fapta considerată infracţiune (hotărârile Ekbatani c. Suediei şi Constantinescu c. României).
Faţă de aspectele pe care Înalta Curte trebuie să le analizeze, pentru a se pronunţa asupra recursului formulat de Parchet, care privesc vinovăţia intimatului inculpat A., ce au un caracter esenţialmente faptic şi, ţinând seama de împrejurarea că faţă de inculpat au fost adoptate soluţii de condamnare şi achitare succesive de către instanţele ierarhic inferioare, în baza aceloraşi probe, în rejudecarea recursului, au fost administrate nemijlocit probe, pentru a verifica eroarea de fapt invocată şi pentru a da posibilitatea intimatului inculpat să îşi facă o apărare în cauza dedusă judecăţii. în acest sens, s-a avut în vedere şi decizia din 17 decembrie 2013 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauza A. c. României, prin care Curtea a apreciat că, nu corespunde exigenţelor unui proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţie, omisiunea audierii în mod direct a inculpatului şi administrării de probe de către instanţa de recurs, în contextul în care hotărârile pronunţate în cazul inculpatului de cele două instanţe inferioare, în cele două cicluri procesuale, au fost contradictorii.
Astfel, la termenul din data de 7 ianuarie 2015 a fost audiat inculpatul A. şi a fost admisă proba cu înscrisuri pe situaţia de fapt solicitată de acesta, înscrisurile fiind ataşate la dosarul cauzei (filele 40-43 şi fila 48 vol. 1 dos. instanţă).
La termenul din data de 18 februarie 2015 a fost audiată partea civilă C. şi martorul B. iar, la termenul din data de 13 mai 2015, au fost audiaţi martorii I. şi E. Audierea martorilor J. şi G. s-a realizat la termenul din data de 9 septembrie 2015, iar a martorului K., la termenul din data de 7 octombrie 2015, constatându-se, totodată, imposibilitatea audierii martorului K.care este plecat din ţară şi nu se cunoaşte adresa acestuia.
Dezbaterile asupra recursului au avut loc la termenul din data de 7 octombrie 2015, pronunţarea fiind amânată succesiv până la data de 4 noiembrie 2015 când cauza a fost repusă pe rol având în vedere adresa Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj nr. x/VII/1/2015 din data de 2 noiembrie 2015, fiind fixat termen de judecată la 2 decembrie 2015.
La termenul de judecată din 30 martie 2015, după repunerea cauzei pe rol, s-a procedat la audierea martorului L., încarcerat în Penitenciarul Craiova, martor la care se face referire în adresa Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj nr. x/VII/1/2015 din data de 2 noiembrie 2015.
Examinând cauza în temeiul art. 3856 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. 1969, Înalta Curte constată că este fondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva Deciziei penale nr. 284 din 22 septembrie 2005 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală, în privinţa inculpatului A., pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Prealabil analizării recursului formulat în cauză, se impun a fi făcute câteva precizări referitoare la limitele rejudecării căii ordinare de atac, în contextul adoptării Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în M. Of., Partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013, prin care sunt limitate cazurile de casare ce pot fi analizate de către instanţa de control judiciar doar la aspecte ce ţin de legalitatea hotărârii.
Potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs. Având în vedere şi prevederile art. 2 din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în M. Of., Partea I nr. 89 din 12 februarie 2013, care stabilesc că dispoziţiile privind cazurile de casare prevăzute în C. proc. pen. cu modificările şi completările ulterioare, în forma anterioară intrării în vigoare a prezentei legi, rămân aplicabile cauzelor penale aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv celor aflate în termenul de declarare a recursului, se poate concluziona că, limitele rejudecării acestui recurs sunt date de dispoziţiile art. 385 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
În consecinţă, rejudecarea recursului şi analizarea deciziei atacate sunt incidente dispoziţiile art. 385 C. proc. pen., dispoziţie legală sub incidenţa căreia s-a constatat că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil (în varianta în care erau incidente toate cele 21 cazuri de casare).
Fiind stabilite limitele rejudecării cauzei, se constată că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a criticat decizia atacată sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, invocând, în esenţă, greşita achitare a inculpatului A. în ceea ce priveşte cele trei infracţiuni pentru care s-a dispus trimiterea acestuia în judecată, în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen. (1969), respectiv faptele nu au fost săvârşite de inculpat. In concluziile scrise şi susţinute oral în faţa instanţei, reprezentantul Ministerului Public a arătat că, potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen. anterior, probele nu au valoare mai dinainte stabilită iar instanţa de apel, în mod greşit, a dispus achitarea inculpatului A., în condiţiile în care, a luat în considerare numai declaraţiile martorilor date în faţa instanţei de fond şi apel şi a înlăturat declaraţiile acestora din cursul urmăririi penale ce au fost date la un moment apropiat comiterii faptelor, la fel procedând şi cu depoziţiile coinculpatului B. care a revenit asupra declaraţiilor date în cursul urmăririi penale.
S-a mai arătat că, instanţa de apel nu a avut în vedere declaraţiile martorilor K.şi M. care susţin varianta acuzării privind participaţia inculpatului A. la comiterea faptelor, după cum nu a reţinut corect nici rezultatul expertizei traseologice efectuate în apel. Astfel, deşi se concluzionează de expert că nu s-a putut stabili dacă pentru imobilizarea victimei şi executarea nodului au fost sau nu două persoane, în condiţiile în care au fost folosite alte materiale decât cel din care a fost confecţionat prosopul folosit efectiv pentru imobilizarea victimei, iar B. a executat un nod care nu se aseamănă cu cele din planşele foto efectuate la locul faptei, instanţa de apel a reţinut că rezultatul expertizei a fost în sensul că nodurile legăturii au putut fi realizate de o singură persoană.
De asemenea, s-a mai susţinut şi faptul că nu au fost avute în vedere încercările inculpatului A., prin intermediul fratelui său, de a determina anumiţi martori să declare o altă oră decât intervalul orar la care a fost văzut de aceştia în oraş sau plecând de la domiciliul său, după cum nu au fost avute în vedere nici concluziile rapoartelor de constatare privind comportamentul disimulat al ambilor inculpaţi.
Analizând criticile formulate de Parchet, care se circumscriu cazului de casare prev. art. 385 pct. 18 C. proc. pen. 1969, Înalta Curte constată că, eroarea gravă de fapt poate exista numai dacă se constată că situaţia de fapt reţinută de instanţă este în contradicţie evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate. Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să îndeplinească două condiţii, în absenţa cărora nu poate fi socotită gravă, şi anume, să fie evidentă, adică starea de fapt reţinută să fie vădit şi necontroversat contrară probelor existente la dosar, şi să fie esenţială, adică să aibă o influenţă bine precizată asupra soluţiei. In considerarea acestor aspecte de ordin teoretic şi a deciziei în interesul Legii nr. 8 din 9 februarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, instanţa de recurs va analiza întregul material probator administrat/readministrat în cauză, pentru ca eroarea de fapt sesizată să nu fie doar aparentă sau împrejurările considerate esenţiale lămuririi cauzei să fie neverificabile.
Astfel, Înalta Curte constată că instanţa de apel a comis o eroare gravă de fapt cu privire la stabilirea neparticipării inculpatului A. la comiterea faptelor pentru care a fost trimis în judecată, întrucât aspectele reţinute prin decizia atacată sunt în neconcordanţă vădită cu probele, consecinţa ignorării unor probe şi acordării unei încrederi excesive altora, neluării în considerare a conţinutului unor mijloace de probă care prin împrejurările esenţiale relevate confirmă comiterea de către inculpat, în calitate de coautor a infracţiunilor de omor deosebit de grav, tâlhărie în formă agravantă şi violare de domiciliu.
În concordanţă cu dispoziţiile procedurale ce reglementează desfăşurarea judecăţii şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale ce reglementează dreptul la un proces echitabil, probele din cursul urmăririi penale trebuie administrate nemijlocit în condiţii de publicitate, în faţa unei instanţe independente, aşa încât, soluţia pronunţată de instanţa de judecată nu se poate baza exclusiv pe probele din faza de urmărire penală sau numai pe cele administrate în faza cercetării judecătoreşti. Desigur, instanţa de judecată trebuie să analizeze ansamblul probator cu respectarea dispoziţiilor art. 63 C. proc. pen., putând să reţină sau, după caz, să înlăture unele din aceste probe, în parte sau în totalitate, în situaţia în care nu se coroborează cu restul probelor administrate.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că pentru stabilirea adevărului, în cauză, nu pot fi avute în vedere doar declaraţiile date de inculpaţi şi martori în faza cercetării judecătoreşti, astfel cum a apreciat instanţa de apel, ci ele trebuie analizate în mod critic, prin raportare la toate probele administrate în toate fazele procesuale.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului se constată că, inculpaţii A. şi B. au fost trimişi în judecată prin rechizitoriile nr. 884 din data de 15 noiembrie 2002 şi nr. 972 din 30 iulie 2003 întocmite de Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj, reţinându-se că, cei doi s-au cunoscut în luna martie a anului 2001, relaţiile dintre aceştia fiind apropiate prin prisma relaţiei de concubinaj dintre B. şi G., cumnata lui A. Inculpatul B. era angajat la partea civilă C., ca muncitor necalificat, unde efectua diverse activităţi în construcţii şi în tapiţerie, Relevanţă în acest sens prezintă declaraţiile părţii civile C., I. care au arătat că B. a fost angajat la asociaţia familială a acestora unde a efectuat şi activităţi de tapiţerie, declaraţiile martorei J., G. şi a inculpaţilor A. şi B. care au arătat că B. şi G. au avut o relaţia de concubinaj.
Încă din primăvara anului 2002 cei doi inculpaţi au plănuit să plece împreună la muncă în străinătate, însă din lipsă de resurse financiare au amânat acest moment. împrejurarea că inculpaţii urmăreau să plece la muncă în străinătate este susţinută chiar de inculpatul A. care în suplimentul la declaraţia din data de 1 aprilie 2003 (filele 99-100 dos. Tribunalul Gorj) a arătat că, documentul referitor la cursele de pasageri pentru plecarea în străinătate l-a luat de la sediul Serviciului Paşapoarte cu un an înainte, în condiţiile în care a plănuit să plece împreună cu cumnatul său şi inculpatul B. la muncă în străinătate. Şi inculpatul B. în suplimentul la declaraţia din data de 1 aprilie 2003 (filele 101-102 dos. Tribunalul Gorj) a arătat că ştia de intenţia lui A. de a pleca în străinătate, întrucât acesta îi ceruse o sumă de bani cu împrumut urmând să i-o restituie când va obţine bani din munca prestată în străinătate. în acelaşi sens, sunt şi depoziţiile martorei J. care a arătat că ştie că inculpatul dorea să plece în străinătate, discutând despre acest aspect (declaraţiile din data de 20 iunie 2002, fila 125 d.u.p., data de 28 aprilie 2005, fila 102 dos. inst. apel şi data de 9 septembrie 2015, filele 163-164 dos. inst. recurs).
Relevanţă sub acest aspect prezintă şi biletul cu menţiunile privind orarul curselor pentru traseul Târgu Jiu - Milano, găsit la data de 28 iunie 2002 de către organele de cercetare asupra inculpatului B., despre care ambii inculpaţi au recunoscut că i-a fost dat de inculpatul A. (declaraţiile inculpatului din data 13 iulie 2004 şi 7 ianuarie 2005, filele 38-39, vol. 1 dos. instanţă rejudecare recurs şi ale inculpatului B. din datele de 13 iulie 2004 şi 7 aprilie 2005, fila 74 dos. instanţă apel), chiar dacă variantele prezentate de inculpaţi cu privire la iniţiativa şi momentul plecării în străinătate au fost contradictorii.
În acest context, în luna iunie 2002, inculpaţii B. şi A. au luat hotărârea de a sustrage valori de la locuinţa părţii civile C., pe care inculpatul B. îl cunoştea din perioada în care lucrase la firma acestuia (la acel moment se afla în concediu de 2 săptămâni, solicitat şi acordat de partea civilă C. pentru a se deplasa la Buzău), iar inculpatul A. din perioada în care locuise la mama sa, într-un apartament apropiat de cel al părţii civile, cu soţia acestuia fiind şi coleg de şcoală. Ambii inculpaţi cunoşteau împrejurarea că partea civilă locuieşte împreună cu soţia şi cu mama sa, persoană în vârstă, ce avea un deficit locomotor (hemipareză), în urma unui accident vascular, fapt ce îi permitea să se deplaseze cu greutate, astfel că, în timpul zilei aceasta lăsa uşa de la intrare în apartament neasigurată pentru ca vecinii să o poată ajuta în caz de urgenţă, întrucât fiul şi nora sa veneau târziu acasă.
Faptul că inculpatul A. cunoştea programul soţilor C., structura apartamentului, împrejurarea că la locuinţa părţii civile se afla doar victima D. care avea un deficit locomotor şi se deplasa cu greutate, este confirmat atât de depoziţiile părţii civile C. (din 4 martie 2003, 14 octombrie 2003 şi 18 februarie 2015) cât şi ale soţiei acestuia, martora I. (din 21 septembrie 2004. 14 octombrie 2003 şi 13 mai 2015), care au arătat că inculpatul A. a fost coleg de şcoală cu I., au locuit în acelaşi bloc, mama acestuia fiind persoana care a anunţat-o pe martoră despre accidentul vascular suferit de soacra sa. Soţii Petrescu au mai relevat şi faptul că, în cursul anului 2002, A. a venit la casa pe care o construiau pentru a-i ajuta la lucrări, însă nu au ajuns la o înţelegere, iar martora I. a relatat că ştia de la victimă că inculpatul a fost la domiciliul lor pentru a-şi oferi serviciile în realizarea construcţiei casei.
Cunoscând aceste împrejurări, inculpaţii B. şi A., în ziua de 28 iunie 2002, au hotărât să acţioneze, astfel că, inculpatul A., în acea zi, a plecat din localitatea Runcu, jud. Gorj, unde se afla la muncă, în perioada de probă, în jurul orelor 13.30, cu o maşină de ocazie. Pe drum, l-a văzut pe martorul K., patronul societăţii comerciale unde era în probă de lucru, context în care i-a solicitat acestuia suma de 100 lei pentru munca prestată în acea zi, apoi, cu un alt autovehicul şi-a continuat drumul spre localitatea Târgu Jiu.
Contrar celor constate de instanţa de apel, Înalta Curte reţine că în cauză sunt elemente probatorii concrete care fac dovada programului inculpatului din acea zi şi îl plasează la locul comiterii faptelor.
Astfel, referitor la ora plecării inculpatului A. din localitatea Runcu, martorul K. a arătat că, la data de 28 iunie 2002, inculpatul se afla în perioada de probă şi a executat lucrări de reparaţii la şcoala din localitate, iar în jurul orelor 14.00-14.30 s-a întâlnit cu acesta la o distanţă de 3 km de punctul de lucru, i-a dat suma de 100 lei, după care nu l-a mai văzut. După arestarea inculpatului a fost căutat de fratele acestuia care i-a solicitat martorului să-i dea o adresă din care să rezulte ora la care a plecat de la muncă, act eliberat de martor (declaraţiile din data de 10 decembrie 2002, fila 28 dos. Tribunalul Gorj, din 21 septembrie 2004 prin care şi-a menţinut depoziţiile date anterior în cursul urmăririi penale şi a cercetării judecătoreşti, fila 73 dos. Tribunalul Gorj şi din 16 iunie 2005, fila 125 dos. instanţă apel ). În acelaşi sens, este şi depoziţia martorului O. care a arătat că în ziua de 28 iunie 2002, ultima zi în care s-a prezentat la muncă inculpatul A., a plecat de la lucru în jurul orelor 13.00-13.30, iar înainte de plecare a întrebat o persoană cât este ora (declaraţiile din data de 10 decembrie 2002, fila 27, din 21 septembrie 2004, fila 75 dos. Tribunalul Gorj, 21 septembrie 2004). în declaraţia dată în faţa instanţei de recurs la data de 7 octombrie 2015, martorul a relatat că inculpatul A. a plecat de la muncă, în jurul orelor 14.00-14.10, pentru a lua cursa de la ora 15.00, că a efectuat activităţi de vopsitorie, nu a observat ca inculpatul să se simtă rău şi este posibil ca ora reală a plecării acestuia de la muncă, să fie 13.10 astfel cum a declarat iniţial în faţa organelor judiciare (filele 190-191 vol. L dos instanţă recurs).
Ajuns în oraş, inculpatul A., a plecat spre domiciliul său, în jurul orelor 15.00, cu troleibuzul ce circula pe ruta „9 Mai-Artego" acesta coborând la staţia Artego, fiind văzut de martorul M. care efectua controlul biletelor pe mijloacele de transport aparţinând SC N. SA, Târgu Jiu. Referitor la acest aspect martorul M. a arătat că, în ziua de 28 iunie 2002 s-a întâlnit prima dată cu inculpatul A., în jurul orelor 15.00, când acesta s-a deplasat cu troleibuzul din Piaţa centrală până domiciliul său, a doua oară l-a întâlnit în jurul orelor 16.00-17.00 când se deplasa de la domiciliu spre centrul oraşului şi a treia oară, în jurul orelor 18.00, când se deplasa din centru spre domiciliu, precizând că intervalele orare menţionate sunt aproximative. Martorul a mai relatat că, pentru cursele de la Runcu sosirea se face şi la un terminal de la Piaţa centrală, capetele de linie parcurse de troleibuz erau „9 Mai - Artego", iar întregul traseu se parcurgea în 35 de minute. Referitor la declaraţia olografă a precizat că a dat-o într-un bar din Târgu Jiu, la insistenţele fratelui inculpatului (declaraţiile din data de 10 decembrie 2002 şi 21 septembrie 2004, fila 78 şi fila 29 dos. Tribunalul Gorj şi din 1 septembrie 2005, fila 146 dos. instanţă apel).
Susţinerile martorului sunt confirmate şi de menţiunile din adresa din 5 august 2005, emisă de SC N. SA Târgu Jiu, din care rezultă traseul şi intervalul orar parcurs de troleibuz pe ruta „9 Mai - Artego", iar potrivit acestor menţiuni orele plecării din staţia Piaţa Centrală, respectiv Artego au fost 14.55 şi 15.50.
Prin urmare, apărarea inculpatului A. în sensul că, în ziua de 28 iunie 2002, a plecat de la şcoala unde a efectuat lucrări de reparaţii, situată în localitatea Runcu spre Târgu Jiu, în jurul orelor 1400, după ce s-a întâlnit cu martorul K. şi a ajuns la domiciliul său în jurul orelor 16.00, este infirmată de probele administrate în cauză, respectiv depoziţiile martorilor K. şi O. şi depoziţia martorului M., controlor bilete pe troleibuzul, care l-a văzut în acea zi de trei ori, intervalul orar precizat de martor, deşi aproximativ, este confirmat de durata curselor pe ruta Piaţa centrală - Artego, Artego -Castelul de apă parcursă şi de inculpat (aprox. 20 minute, respectiv, 16 minute cu menţiunea că traseul 9 Mai - Artego se parcurge în 35 de minute, adresă emisă de SC N. SA.).
Ajuns la domiciliu, inculpatul a constatat că soţia sa nu este acasă, fiind la o vecină P. pentru a o ajuta la zugrăvit. La scurt timp de la sosirea sa în apartament, în jurul orelor 15.00 - 15.10, inculpatul a fost vizitat la domiciliul de inculpatul B. iar pentru a-şi realiza hotărârea infracţională, s-au deplasat împreună spre centrul oraşului cu acelaşi troleibuz ce circula pe ruta Artego-9 Mai.
Acesta este cel de-al doilea moment când martorul M., controlor de bilete, s-a întâlnit cu inculpatul A., intervalul orar precizat de martor fiind confirmat şi de menţiunile din foaia de parcurs pentru ziua respectivă, din care rezultă că deplasarea pe ruta „ Artego - 9 Mai" s-a realizat în intervalul orar 15.30 - 16.20 (fila 143 dos. instanţă apel), contrar apărărilor inculpatului că cea de-a doua deplasare s-a realizat în jurul orelor 17.00.
Faţă de aceste elemente factuale concrete, apărarea inculpatului A. că se afla la domiciliul său la acea oră, unde se odihnea şi, prin urmare, nu poate fi plasat la locul comiterii faptelor nu are un suport probator, împrejurările invocate de inculpat fiind infirmate de probele administrate. Totodată, trebuie remarcat că apărarea inculpatului în sensul că se simţea rău de la activităţile de vopsitorie efectuate în acea zi nu este confirmată de elemente probatorii, dimpotrivă martorii K. şi O. care l-au văzut în acea zi, ultimul lucrând cu acesta, nu au constatat ca inculpatul să se simtă rău, după cum starea de rău invocată de inculpat nu a fost sesizată nici de martorul M. care a efectuat controlul tichetelor de călătorie şi care a acceptat varianta inculpatului că ar avea legitimaţie de călătorie, deşi ştia că nu este reală.
În ceea ce priveşte declaraţiile martorelor J. (fostă soţie a inculpatului) şi G. (fostă cumnată a inculpatului) date ulterior audierii lor de către procuror, privind ora sosirii inculpatului A. la domiciliul, Înalta Curte reţine că acestea sunt contradictorii şi făcute pro causa, date fiind relaţiile de afinitate dintre martore şi inculpat. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că la momentul identificării de către organele de cercetare penală a inculpatului A., cu ocazia audierii sale (declaraţia din data de 29 iunie 2002, fila 125 d.u.p.) martora J. a arătat că inculpatul a sosit la domiciliul în jurul orelor 16.00, a venit la P. unde acesta zugrăvea, după care a plecat să se culce, martora l-a revăzut pe inculpat în jurul orelor 20.00 când a fost chemată la masă de G., aspect confirmat şi de martora P. în declaraţia iniţială din data de 23 octombrie 2002 (fila 129 d.u.p.). Susţinerile martorei J. din data de 23 octombrie 2002 (fila 126 d.u.p) că cele declarate la data de 29 iunie 2002 au fost date sub presiune unui ofiţer de poliţie judiciară nu are un fundament real, în contextul în care prima declaraţia a fost dată şi consemnată de procurorul care efectua urmărirea penală în cauză.
Nu este lipsită de relevanţă nici împrejurarea că fratele inculpatului, numitul R. a solicitat mai multor martori (K., O., M.), printre care şi martorei P. să decalare o decât cea reală la care l-au văzut ori s-au întâlnit cu acesta în ziua de 28 iunie 2002 (faţă de fratele inculpatului fiind dispusă o soluţie de netrimitere în judecată sub aspectul comiterii infracţiunii de favorizare a infractorului având în vederea existenţa unei cauze de nepedepsire determinată de gradul de rudenie dintre cei doi, prin rechizitoriul din 15 noiembrie 2002).
De asemenea, martora G. a avut aceeaşi poziţie procesuală oscilantă, acesta fiind sancţionată cu aplicarea unei amenzi administrative sub aspectul comiterii infracţiunii de mărturie mincinoasă, cu referire la declaraţia din data de 4 iulie 2002, soluţie dispusă prin rechizitoriul din data de 15 noiembrie 2002. Deşi depoziţia martorei din data de 4 iulie 2002 ca şi celelalte declaraţii date în cursul cercetării judecătoreşti nu confirmă participarea inculpatului A. la comiterea faptelor, Înalta Curte, în dezacord cu opinia instanţei de apel apreciază că declaraţiile martorei au relevanţă sub aspect probator, întrucât în raport de ora la care inculpatul A. a plecat împreună cu B. de la domiciliul său cât şi de ora la care s-a efectuat schimbul valutar, coroborat cu intervalul orar şi durata unei curse efectuate de troleibuz pe ruta Artego - 9 Mai şi declaraţiile martorilor care l-au văzut în acea zi la diferite intervale de timp, se poate concluziona cu privire la prezenţa inculpatului A. la locul comiterii faptei.
Revenind la situaţia de fapt ce rezultă din probele administrate, se constată că, în jurul orelor 16.00-16.15, inculpaţii au coborât în apropierea cartierului Griviţa unde locuia victima, s-au deplasat la apartamentul acesteia, pătrunzând în interior pe uşa de acces, care nu era asigurată. La sugestia inculpatului B., inculpatul A. a rămas în sufragerie unde se afla şi victima, pentru a se ocupa de acesta, după ce i-au pus un căluş în gură, peste care au legat un prosop şi i-au imobilizat mâinile la spate cu un prosop. În continuare, inculpatul A. a rămas în sufragerie cu victima imobilizată iar inculpatul B. a forţat uşa de la dormitor iar, după mai multe căutări, printre lucrurile din cameră a găsit în buzunarul unui sacou din dulap, aparţinând părţii civile C. suma de 15.600.000 lei pe care i-a sustras, după care ambii inculpaţi au părăsit apartamentul, lăsând victima imobilizată şi cu căile respiratorii obturate, în modalitatea menţionată.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, Înalta Curte apreciază ca fiind relevante concluziile raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din 1 aprilie 2003, efectuat de Serviciul criminalistic din cadrul Inspectoratul de Poliție a Județului Gorj prin care s-a stabilit că nodul executat pentru imobilizarea victimei este unul atipic, profesional şi care sugerează concursul a două persoane pentru realizarea lui, în condiţiile în care, astfel cum rezultă din probele analizate în cele ce preced, la comiterea faptelor au participat ambii inculpaţii. Raţionamentul instanţei de apel întemeiat pe concluziile raportului de expertiză traseologică, dispusă de instanţă, nu poate fi primit având în vedere că inculpatul B., cu ajutorul materialelor puse la dispoziţie, altele decât cele folosite la imobilizarea victimei, nu a putut efectuat un nod identic iar expertul a stabilit doar că nodul executat pentru imobilizarea victimei nu este unui atipic, ci comun, prin urmare nu exclude realizarea lui de două persoane.
Totodată, nu poate fi primită nici apărarea inculpatului A. în sensul că prin raportul de forţe dintre victimă (persoană cu un handicap locomotor, cu un braţ imobilizat parţial -semipareză, obeză) şi inculpat (persoană cu o construcţie fizică slabă) nu era posibilă o imobilizare a acesteia de către A., întrucât nici în actul de sesizare şi nici instanţele de fond în cele două cicluri procesuale nu au reţinut o asemenea ipoteză, dimpotrivă, a fost reţinută contribuţia şi participaţia celor doi inculpaţi la imobilizarea victimei, pătrunderea fără drept în locuinţa acesteia în scopul sustragerii unei sume de bani.
Din probele administrate în cauză rezultă că, în acea zi, martora S. a fost în vizită la victimă în jurul orelor 13.00, au purtat câteva discuţii, după care a revenit în apartamentul victimei după ora 16, când a găsit-o căzută pe jos, lângă canapeaua din sufragerie, s-a speriat şi a anunţat-o pe martora T., aflată în gazdă la martoră şi pe martorul U., persoane care au venit la apartamentul victimei şi au constatat că aceasta a decedat, fiind căzută pe jos, cu mâinile legate la spate şi cu căile respiratorii astupate de un căluş, iar peste cap avea aplicat un cearşaf. Ulterior, au fost anunţate organele judiciare, cercetarea la faţa locului fiind efectuată între orele 17.40-20.45 (fila 3 d.u.p.). Martorele S. şi V., vecine de bloc, au fost cele s-au deplasat la locul de muncă al părţii civile C., în jurul orelor 17.10, pentru a-l anunţa despre faptul că mama sa, D., a fost ucisă.
Potrivit raportului medico-legal de autopsie din 29 august 2002, întocmit de Spitalul de Medicină Legală Gorj, moartea victimei D. a fost violentă, s-a datorat asfixiei mecanice prin sufocare, produsă prin ocluzia orificiilor căilor respiratorii superioare cu material textil; s-au constatat multiple leziuni care s-au putut produce prin lovire cu corp dur şi comprimare, moarte ce poate data din 28 iunie 2002 (fila 47 d.u.p.). Deşi, în raportul medico-legal nu se precizează ora la care a intervenit decesul victimei, din ansamblul probator administrat în cauză, respectiv, declaraţiile martorului M. care l-a văzut pe inculpatul A. la momentul deplasării cu troleibuzul spre centrul oraşului, declaraţiile martorilor care au găsit victima, ora la care s-a realizat cercetarea locului faptei şi ora menţionată pe buletinul de schimb valutar se poate aprecia că inculpaţii au pătruns în apartamentul părţii civile, au sustras suma de bani şi săvârşit agresiunile asupra lui D., ce au condus la decesul acesteia, cel mai probabil în intervalul orar 16.13 - 16.30.
Susţinerile apărării că pătrunderea în locuinţa victimei şi exercitarea actelor de violenţă asupra acesteia au fost realizate la o altă oră decât cea reţinută de instanţă, întemeiat pe declaraţiile martorelor S. şi X., ale cărei depoziţii nu au fost valorificate de către instanţe, nu pot fi primite având în vedere că martora S. a arătat că a doua oară a mers la domiciliul victimei după ora 16.00, însă nu avea un reper orar precis, ora menţionată fiind aproximativă, iar potrivit declaraţiilor martorilor T. şi a martorului V. aceştia au fost anunţaţi de S. în jurul orele 16.00 interval orar aproximativ. Totodată, sub aspect probator declaraţia martorei X. nu are relevanţă în contextul în care acesta a arătat că în ziua de 28 iunie 2002 a auzit din apartamentul victimei un zgomot înfundat în jurul orelor 12.00-15.00, or, victima a fost vizitată de martora S. în jurul orelor 13.00 iar aceasta era în viaţă, purtând şi o conversaţia cu acesta, aspect confirmat şi de martora T. Mai mult, cele trei martore au arătat că în acea zi au fost efectuate lucrări de către lucrătorii de la firma de televiziune prin cablu care au făcut zgomot până în jurul prânzului.
De la locuinţa victimei, inculpaţii au plecat spre centrul oraşului unde au încercat să efectueze un schimb valutar al banilor, în final, realizând schimbul pentru o parte din bani, echivalentul a 400 euro, la casa de schimb valutar Târgu Jiu, păstrând suma de 17.00 lei în bancnote de 100 lei. Potrivit menţiunilor de pe buletinul de schimb valutar, tranzacţia a fost efectuată la ora 16.50, de către inculpatul B. dar cu actul de identitate al inculpatului A., întrucât primul nu avea asupra sa niciun act de stare civilă (buletin schimb valutar, fila 104 d.u.p.). Schimbul valutar a fost realizat de martorul E. care a arătat că, a intrat în tura de lucru la casa de schimb valutar Târgu Jiu, în jurul orelor 15.00, iar în jurul orelor 16.50 a venit la casa de schimb valutar o persoană înaltă, cu mustaţă, pe care l-a identificat, ulterior, în cadrul procedurii de recunoaştere din grup ca fiind inculpatul A. (fila 97 d.u.p.), care i-a prezentat actul de identitate şi a schimbat suma 13.400 lei, echivalentul a 400 euro, astfel cum rezultă şi din buletinul de schimb valutar (declaraţia martorului din data de 29 iunie 2002, fila 103 d.u.p., din 23 februarie 2002 fila 38 dos. Tribunalul Gorj prin care şi-a menţinut declaraţia din cursul urmăririi penale şi declaraţia din data de 13 mai 2015, fila 111 dos. instanţă recurs). Referitor la ora menţionată pe buletinul de schimb valutar, martorul a arătat în declaraţia dată în faţa instanţei de recurs că, pe buletinele de schimb valutar nu se menţiona ora realizării tranzacţiei, că nu a trecut ora pe buletinul de schimb valutar aflat la dosar, precizând că schimbul valutar efectuat de inculpatul A. s-a realizat într-adevăr spre sfârşitul turei sale de lucru respectiv, în jurul orelor 17.00, prin urmare, menţiunea de pe buletinul de schimb este reală. Astfel, chiar în ipoteza avansată de apărare că ora menţionată olograf pe acel buletin de schimb valutar nu a fost efectuată de martorul E., nu are relevanţă în contextul în care, din probele administrate rezultă cu evidenţă că ora la care s-a efectuat schimbul valutar coincide cu menţiunea olografa.
Interpretarea dată de prima instanţă de control judiciar acestui mijloc de probă, că face doar dovada realizării schimbului valutar, de către cei doi inculpaţi împreună, nu poate fi primită având în vedere că acest mijloc de probă trebuie analizat şi interpretat prin coroborare cu celelalte mijloace de probă care fac atât dovada faptului că inculpaţii împreună au luat decizia de acţiona la acea dată, s-au deplasat împreună la domiciliul victimei unde au pătruns şi au sustras suma de bani, din care, ulterior, au hotărât să schimbe o parte din bani.
După ce au efectuat schimbul valutar, inculpaţii s-au deplasat în piaţa centrală a oraşului de unde inculpatul B. a achiziţionat un portmoneu pentru a păstra valuta şi suma de 1.700 lei, apoi au servit o bere la un local din apropiere, după care au plecat cu troleibuzul, spre locuinţa lui A. Ajunşi în zona Artego, inculpaţii au consumat câte o bere iar, la scurt timp, în local a sosit şi martora G. care bănuind că inculpatul B. are asupra sa o sumă de bani i-a solicitat să meargă la locuinţa martorei F. Cei doi au plecat la garsoniera martorei, însă B. a refuzat să întreţină raporturi sexuale cu G., fosta concubină, întrucât îi era teamă că îi va lua din bani. Acest din urmă aspect este confirmat şi de martora F. care a relatat faptul că la data de 28 iunie 2002, în jurul orelor 19.00, a fost rugată de G. să-i dea cheia de la garsonieră pentru a merge acolo împreună cu B. pentru a întreţine raporturi sexuale, iar după o jumătate de oră, aceasta i-a dat cheia înapoi.
Depoziţia martorei F. face încă o dată dovada că inculpatul A. a revenit la domiciliul său împreună B. în jurul orelor 19.00, prin urmare, precizările făcute de martorul R. privind ora la care l-a văzut a treia oară pe inculpat pe direcţia de mers Piaţa centrală -Artego sunt reale şi corespund intervalului orar comunicat de SC N. SA.
În acest interval de timp inculpatul A. a plecat la domiciliul său.
Faptul că banii au fost păstraţi de inculpatul B. nu îl exclude pe inculpatul A. de la comiterea faptelor în contextul în care din probele administrate rezultă implicarea sa în întreaga activitatea infracţională astfel cum a fost relevată în cele ce preced.
Relevanţă în dovedirea participării inculpatului A. împreună cu inculpatul B. la comiterea faptelor prezintă şi declaraţia martorului L. (30 martie 2016, filele 45-46 dos. inst. recurs) care a arătat că, îl cunoaşte pe inculpat din anul 2006 din Italia, în timp ce se afla în regiunea Calabria, unde a plecat împreună cu G., i-a fost prezentat de acesta ca şi cumnat, cei doi desfăşurând activităţi împreună în perioada 2006-2007. Martorul a relatat că inculpatului i se spune „Z." iar, într-una din zile, în timp ce efectuau lucrări în gospodărie, inculpatul i-a spus că o să o omoare pe concubina sa S., care se afla în Italia cu copiii, pe motiv că aceasta are un concubin, aşa cum a făcut şi cu o bătrână în Târgu Jiu. Inculpatul i-a spus martorului că a legat-o pe bătrână de un scaun, i-a pus în căluş în gură, a luat o sumă de bani însă nu prea mare, că bătrâna a murit dar nu avut intenţia să o omoare, şi că a fost condamnat la 23 de ani închisoare, acesta fiind motivul pentru care se află în Italia, relatând martorului că a fost arestat în ţară dar pus în libertate din lipsă de probe. Martorul a adus la cunoştinţa carabinierilor aceste aspecte, deşi l-a încredinţat pe inculpat că nu va spune nimic nimănui, în aceste condiţii inculpatul a şi fost prins de organele judiciare şi trimis în ţară. Ulterior, martorul a aflat de la inculpat că a fost pus în libertate din lipsă de probe şi urmează să ceară despăgubiri de la un domn procuror, de 3 miliarde lei.
Declaraţia martorului nu poate fi înlăturată din ansamblul probator astfel cum susţine apărarea, chiar dacă anumite aspecte legate de modalitatea comiterii faptelor nu corespunde realităţii, în condiţiile în care martorul a relatat ceea ce a auzit de la inculpat, după cum nu are relevanţă nici faptul că martorul se afla, în perioada 2002-2005, deţinut în Arestul Inspectoratului de Poliție a Județului Gorj şi Penitenciarul Craiova, unde ar fi putut afla amănunte despre acest caz, eventual cazul fiind intens mediatizat la acea vreme şi, prin urmare, nu este singura persoană care ar fi putut afla date despre omor. De asemenea, împrejurarea că martorul se află în executarea unei pedepse de 4 ani închisoare raportat la momentul la care a ales să facă această declaraţie, nu poate conduce la aprecierea nesincerităţii declaraţiei sale, în condiţiile în care valoarea sa probatorie se apreciază în mod coroborat cu alte elemente, nu este singurul element care să susţină participaţia inculpatului A. la comiterea faptelor şi nici nu a fost înlăturată de apărare cu un alt mijloc de probă.
Nu poate fi primită nici apărarea inculpatului A. privind conduita procesuală nesinceră a coinculpatului B. care a dorit implicarea sa în comiterea faptelor, în condiţiile în care şi atitudinea sa procesuală a fost una nesinceră asupra aceloraşi împrejurări faptice astfel cum s-a stabilit cu ocazia efectuării testului poligraf, care deşi nu este recunoscut ca probă în procesul penal poate conduce la aprecieri asupra conduitei şi atitudinii inculpatului prin coroborare cu alte elemente probatorii concrete. Mai mult, se constată că încercarea inculpatului B. de a implica şi alte persoane în comiterea faptelor prin declararea unor împrejurări nereale a fost combătută de organele judiciare care, în urma administrării probelor, au înlăturat aceste persoane din cercul suspecţilor, lucru care nu s-a realizat în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., având în vedere elementele probatorii care au dovedit implicarea sa în comiterea faptelor, chiar în condiţiile retractării declaraţiilor iniţiale de către inculpatul B.
Celelalte aspecte invocate de intimatul inculpat A. în legătură cu încadrarea juridică dată faptei de omor deosebit de grav nu pot face o analiză a instanţei de recurs chiar în condiţiile în care soluţionarea recursului vizează cele 21 de cazuri de casare în contextul în care criticile formulate de parchet au fost subsumate doar cazului de casare prevăzut de art. 385 pct. 18 C. proc. pen. anterior şi s-ar crea o situaţie juridică mai grea inculpatului.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că, în cauză, este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 pct. 18 C. proc. pen. (1969), impunându-se casarea deciziei cu privire la dispoziţia de achitare a intimatului inculpat A. pentru infracţiunile prevăzute de art. 174-175 lit. d) şi art. 176 lit. d) C. pen. (1969), art. 211 alin. (1) şi alin. (2)1 lit. a) şi c) C. pen. (1969) şi respectiv, art. 192 alin. (2) C. pen. (1969).
Reţinând vinovăţia şi participaţia inculpatului A. la comiterea faptelor de omor deosebit de grav, tâlhărie şi violare de domiciliu pentru argumentele expuse pe larg în considerentele deciziei, Înalta Curte apreciază că soluţia de condamnare a intimatului inculpat, dispusă de prima instanţă de fond, este legală şi temeinică, însă, aplicarea sporului de 2 ani închisoare la pedeapsa rezultantă de 21 de ani închisoare nu se mai justifică.
Având în vedere momentul la care s-a analizat şi judecat recursul declarat de Parchet, după admiterea unei cereri de revizuire în cazul hotărârii pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 13 aprilie 2016, în condiţiile în care de la data deciziei instanţei de apel, 22 septembrie 2005, până la soluţionarea recursului, a intrat în vigoare Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., Înalta Curte constată că se impune o analiză a incidenţei dispoziţiilor privind aplicare legii penale mai favorabile.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 C. pen. în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea penală mai favorabilă, iar pentru a determina legea penală incidenţă se impune a se analiza dacă fapta mai este incriminată de legea penală nouă şi aceasta poate retroactiva, în sensul că este mai favorabilă cu privire la încadrarea juridică; caracterul unitar al dispoziţiilor referitoare la pedeapsă şi circumstanţe de individualizare în raport cu încadrarea juridică la momentul săvârşirii faptei şi la data judecării recursului şi instituţiile incidente în raport cu incriminarea sau sancţiunea (care agravează sau atenuează răspunderea penală şi limitele de pedeapsă).
Examinarea încadrării juridice dată faptei se impune pentru a se stabili dacă suntem în prezenţa unei dezincriminări, urmare abrogării unor texte de lege cât şi sub aspectul situaţiei premisă pentru analiza, în concret, a consecinţelor privind regimul sancţionator.
Astfel, în ceea ce priveşte modificările legislative intervenite cu privire la elementele constitutive ale infracţiunilor prev. de art. 174-175 lit. d) şi art. 176 lit. d) C. pen. (1969), art. 211 alin. (1) şi alin. (2)1 lit. a) şi c) C. pen. (1969) şi respectiv, art. 192 alin. (2) C. pen. (1969) raportat la acuzaţiile aduse inculpatului A., se constată următoarele:
N.C.P., în dispoziţiile art. 189, a unificat sub denumirea marginală de „omor calificat" o parte din elementele circumstanţiale agravante ale infracţiunii de omor calificat (art. 175 C. pen. anterior) şi a omorului deosebit de grav (art. 176 C. pen. anterior). Dintre elementele circumstanţiale agravante prevăzute în art. 176 C. pen. anterior au de preluate de N.C.P. şi cele prevăzute la lit. d), omorul comis pentru ascunderea unei tâlhării sau piraterii (art. 189 lit. d), dar într-o formă agravantă mai largă, prin extinderea sferei infracţiunilor a căror ascundere se urmăreşte de autor, respectiv omorul comis pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea unei alte infracţiuni. Circumstanţa agravantă a infracţiunii de omor calificat prev. în art. 175 lit. d) C. pen. anterior (omorul săvârşit profitând de starea de neputinţă a victimei de a se apăra) deşi, nu a fost preluată în conţinutul incriminării omorului calificat din N.C.P., atrage incidenţa circumstanţei agravante prev. de art. 77 alin. (1) lit. e) N.C.P. (săvârşirea infracţiunii profitând de starea vădită de vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau altor cauze), cu efecte asupra limitelor de pedeapsă ce pot fi aplicate.
Din analiza comparativă a celor trei texte de lege sub aspectul acuzaţiilor aduse inculpatului A., omorul săvârşit asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra şi în scopul ascunderii infracţiunii de tâlhărie, se constată că sub aspectul elementului material al laturii obiective şi sub aspectul formei de vinovăţie cerute de lege nu sunt diferenţe între textele art. 175 lit. d) și 176 lit. d) C. pen. anterior şi art. 189 lit. d) N.C.P. Prin urmare, nu se poate aprecia că noua dispoziţie legală a eliminat vreun element de care depinde caracterul penal al faptei ori forma de vinovăţie, dimpotrivă, a lărgit sfera infracţiunilor pentru ascunderea cărora se poate comite infracţiunea de omor.
Sub aspect sancţionator, se constată, din analiza comparativă a normelor de incriminare, că nu au intervenit modificări legislative, limitele de pedeapsă principală fiind aceleaşi, respectiv între 15 şi 25 de ani închisoare, alternativ cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi interzicerea exercitării unor drepturi, ca pedeapsă complementară.
Referitor la infracţiunea de tâlhărie, se constată că după modificările legislative intervenite la 1 februarie 2014, în conţinutul art. 234 C. pen., cu denumirea marginală "tâlhărie calificată" au fost preluate o parte din elementele circumstanţiale agravante prev. de 211 alin. (1) şi alin. (2)1 C. pen. (1969) sau într-o formă modificată şi completată ori au fost introduse elemente circumstanţiale agravante noi. În ceea ce priveşte agravanta de la alin. (2) lit. a) (de două sau mai multe persoane împreună) aceasta nu se mai regăseşte în conţinutul art. 234 ci constituie infracţiunea tâlhărie prev. de art. 233 N.C.P., în schimb conţinutul agravantei de la art. 211 alin. (2)1 lit. c) se regăseşte în noua norma de incriminare a tâlhăriei calificată, art. 234 lit. f) (prin violare de domiciliu sau sediu profesional).
Din perspectiva regimului sancţionator, deşi legiuitorul a redus limitele speciale ale pedepselor principale de la 7 ani închisoare la 3 ani închisoare, respectiv, de la 20 de ani închisoare la 10 ani închisoare, a prevăzut aplicarea obligatorie a pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, pedeapsă ce nu a fost aplicată inculpatului de către instanţa de fond. Prin urmare, în considerarea principiului legii penale mai favorabile reglementat prin dispoziţiile art. 5 C. pen., a prevederilor art. 7 parag. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care stabileşte că „nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii", legea penală mai favorabilă pentru inculpat este C. pen. anterior.
În ceea ce priveşte infracţiunea de violare de domiciliu se constată că N.C.P. a preluat în conţinutul art. 224 norme de incriminare a art. 192 C. pen. anterior, cu menţiunea că varianta agravantă constând în comiterea faptei d două sau mai multe persoane nu a fost menţinută în noua reglementare. Sub aspect sancţionator limitele minime şi maxime ale pedepsei principale de pedeapsă au fost reduse semnificativ, în cazul agravantei de la alin. (2), de la 3 ani închisoare la 6 luni închisoare, respectiv de la 10 ani închisoare la 3 ani închisoare, alternativ cu pedeapsa amenzii.
În ceea ce priveşte regimul sancţionator şi circumstanţele de individualizare în raport cu încadrarea juridică dată faptelor reţinute în sarcina inculpatului A., se constată că deşi aspectul pedepsei principale au intervenit modificări favorabile acestuia (în cazul infracţiunii de violare de domiciliu), legea penală mai favorabilă este C. pen. anterior.
Astfel, raportat la sancţiunea individualizată de către instanţa de fond care a stabilit o pedeapsă principală de 21 de ani închisoare şi de 7 ani pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului unor drepturi prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. anterior, pentru infracţiunea de omor deosebit de grav, orientată spre maximul special prevăzut de legea veche, pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de tâlhărie, de 10 ani închisoare orientată spre maximul special prevăzut de legea veche, fără a stabili şi o pedeapsă complementară pentru această faptă, pedeapsă obligatorie în noua reglementare şi, având în vedere că pentru infracţiunea de violare de domiciliu s-a aplicat o pedeapsă principală de 5 ani închisoare orientată spre minimul special prevăzut de legea veche, legea nouă deşi stabileşte un minim special mai redus de 2 ani închisoare (în contextul în care o recalificare faptei prin înlăturarea agravantei "două sau mai multe persoane nu se mai regăseşte în alin. (2) al art. 224 C. pen.") nu va retroactiva, întrucât fiind o faptă concurentă cu infracţiunile de omor deosebit de grav şi tâlhărie se impune a se aplica regulile de la concursul de infracţiunii, care stabilesc în art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. că, în cazul concursului se aplică pedeapsa cea mai grea la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, fapt ce ar duce la aplicarea unei pedepse mai mari inculpatului.
Nici sub aspectul pedepsei complementare aplicate inculpatului lege penală nouă nu va retroactiva, având în vedere că aplicarea acestei pedepse a fost determinată de condamnarea inculpatului pentru infracţiunea de omor deosebit de grav care prevede această sancţiune corelativ pedepsei principale atât în vechea reglementare cât şi în noua normă de incriminare, după cum drepturile a căror exercitare a fost interzisă se regăsesc în noile dispoziţii ale art. 66 lit. a) şi b) C. pen., chiar dacă cuantumul în care a fost aplicată (de 7 ani) nu se încadrează în limitele impuse de noua reglementare (pe o perioadă de la 1 la 5 ani), în condiţiile în care aprecierea aplicării legii penale mai favorabile se face în mod global.
Referitor la sporul de 2 ani aplicat inculpatului A. la pedeapsa principală rezultantă de 21 de ani închisoare, Înalta Curte apreciază că, deşi faptele comise de acesta sunt grave, raportat la circumstanţele sale personale (nu este cunoscut cu antecedente penale, are copii în întreţinere), perioada de timp care a trecut de la data comiterii faptelor şi durata deja executată din cuantumul pedepsei, aplicarea acestui spor nu se mai justifică.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 385 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. anterior, Înalta Curte va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva Deciziei penale nr. 284 din 22 septembrie 2005 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală, privind pe inculpatul A.
Va casa, în parte, decizia penală recurată şi sentinţa penală nr. 461 din 20 decembrie 2004 a Tribunalului Gorj, numai cu referire la inculpatul A. şi, rejudecând, va înlătura sporul de 2 ani închisoare aplicat inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 21 de ani închisoare şi 7 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. anterior.
Va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor care nu sunt contrare prezentei decizii.
Va deduce din durata pedepsei aplicate inculpatului perioada executată, de la 29 iunie 2002 la 22 septembrie 2005 şi de la 10 iulie 2009 la 08 aprilie 2014.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea prezentului recurs vor rămâne în sarcina statului iar onorariul parţial al avocatului din oficiu până la prezentarea avocatului ales, în sumă de 150 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva Deciziei penale nr. 284 din 22 septembrie 2005 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală, privind pe inculpatul A.
Casează, în parte, decizia penală recurată şi sentinţa penală nr. 461 din 20 decembrie 2004 a Tribunalului Gorj, numai cu referire la inculpatul A. şi, rejudecând:
Înlătură sporul de 2 ani închisoare aplicat inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 21 de ani închisoare şi 7 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. anterior.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor care nu sunt contrare prezentei decizii.
Deduce din durata pedepsei aplicate inculpatului perioada executată, de la 29 iunie 2002 la 22 septembrie 2005 şi de la 10 iulie 2009 la 08 aprilie 2014.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea prezentului recurs rămân în sarcina statului.
Onorariul parţial al avocatului din oficiu până la prezentarea avocatului ales, în sumă de 150 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 aprilie 2016.