Penal law transition: whether the old Penal Code’s public order offense was de-criminalized, barring cassation on legal qualification grounds

Decizia nr. 261/RC/2016

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 1.066 din 23 septembrie 2015 pronunţată de către Judecătoria Oradea, în temeiul art. 5 C. pen. instanţa a constatat ca fiind lege penală mai favorabilă cu privire la inculpatul A. Codul penal din 1969. În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare sub aspectul comiterii infracţiunii de lovire sau alte violenţe prev. de art. 180 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 71 C. pen. din 1969 raportat la art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. din 1969 a interzis ca pedeapsă accesorie dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. l-a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare sub aspectul comiterii infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice prev. de art. 321 alin. (2) C. pen. din 1969.

În temeiul art. 71 C. pen. din 1969 raportat la art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. din 1969 a interzis ca pedeapsă accesorie dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 luni închisoare sub aspectul comiterii infracţiunii de distrugere prev. de art. 217 alin. (1) C. pen. din 1969.

În temeiul art. 71 C. pen. din 1969 raportat la art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. din 1969 a interzis ca pedeapsă accesorie dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.

În temeiul art. 33 rap. la art. 34 lit. b) C. pen. din 1969 a contopit pedepsele de 1 an şi 6 luni închisoare, 2 ani închisoare şi 2 luni închisoare şi a aplicat pedeapsa cea mai grea urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 2 ani închisoare.

În temeiul art. 71 C. pen. din 1969 raportat la art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. din 1969 a interzis ca pedeapsă accesorie dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.

În temeiul art. 861 C. pen. a suspendat executarea sub supraveghere a pedepsei de 2 ani închisoare pe un termen de încercare de 5 ani stabilit potrivit art. 862 C. pen. din 1969.

În temeiul art. 863 C. pen. 1969 pe durata termenului de încercare condamnatul este obligat: să se prezinte, la datele fixate, la judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor; să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă; să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. din 1969 a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata termenului de încercare.

În temeiul art. 118 lit. b) C. pen. din 1969 a confiscat de la inculpatul A. sprayul gaze iritant lacrimogene, 40 ml, folosit, aflat la Camera de Corpuri Delicte cu Dovada nr. AB nr. x.

În temeiul art. 19 şi 25 C. proc. pen. raportat la art. 1357 C. civ. a admis în parte acţiunea civilă formulată de persoana vătămată B. şi în consecinţă a obligat inculpatul A. la plata sumei de 330 RON reprezentând valoarea tricoului şi de asemenea a obligat, în solidar, inculpaţii A. şi C. la plata sumei de 389 RON reprezentând daune materiale şi a sumei de 2.000 RON reprezentând daune morale.

În temeiul art. 19 şi 25 C. proc. pen. raportat la art. 1357 C. civ. a admis în parte acţiunea civilă formulată de persoana vătămată A. şi în consecinţă a obligat inculpatul D. la plata sumei de 3.000 RON reprezentând daune morale către partea civilă A.

În temeiul art. 19 rap. la art. 1357 C. civ. a admis acţiunea civilă formulată de Spitalul Clinic Municipal Oradea şi a obligat pe inculpatul D. la plata sumei de 435,07 RON în favoarea Spitalului Clinic Municipal Oradea (297,18 RON reprezentând contravaloarea îngrijirilor medicale acordate numitului A., 93,49 RON dobânzi de întârziere, şi 44,40 RON penalităţi de întârziere) şi la plata în continuare a penalităţilor/dobânzilor de întârziere calculate de la data de 17 martie 2015.

Prin aceeaşi sentinţă au fost condamnaţi şi inculpaţii D. şi C.

În temeiul art. 274 alin. (2) C. proc. pen. a obligat pe fiecare inculpat la plata sumei de 800 RON reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.

În temeiul art. 276 C. proc. pen. a obligat, în solidar, inculpaţii A. şi C. la plata sumei de 1.200 RON cheltuieli judiciare în favoarea persoanei vătămate B.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apeluri inculpaţii, printre care şi inculpatul A.

Prin Decizia penală nr. 33/A/2016 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/271/2014, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 1.066 din 23 septembrie 2015 a Judecătoriei Oradea, care a fost desfiinţată în parte, în sensul că, a fost descontopită pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare aplicată inculpatului A. de către instanţa de fond în pedepsele componente de 1 an şi 6 luni închisoare, 2 ani închisoare şi 2 luni închisoare.

S-au înlăturat dispoziţiile instanţei de fond de condamnare a inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunilor de lovire sau alte violenţe prev. de art. 180 alin. (2) C. pen. din 1969 şi de distrugere prev. de art. 217 alin. (1) C. pen. din 1969 şi de aplicare a pedepselor accesorii pentru aceste infracţiuni.

În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 lit. g) C. proc. pen., cu aplicarea art. 132 alin. (1), (2) C. pen. din 1969, a încetat procesul penal pornit la plângerea prealabilă a persoanei vătămate B. faţă de inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunilor de lovire sau alte violenţe prev. de art. 180 alin. (2) C. pen. din 1969 şi de distrugere prev. de art. 217 alin. (1) C. pen. din 1969, ca urmare a împăcării.

În temeiul art. 861 C. pen. din 1969 a fost suspendată sub supraveghere executarea pedepsei de 2 ani închisoare aplicate inculpatului A. de instanţa de fond pentru infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice prev. de art. 321 alin. (2) C. pen. 1969, pe un termen de încercare de 5 ani stabilit potrivit art. 862 C. pen. 1969.

În temeiul art. 863 C. pen. 1969 pe durata termenului de încercare condamnatul a fost obligat: să se prezinte, la datele fixate, la judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor; să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă; să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă.

Totodată, în baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 lit. g) C. proc. pen., cu aplicarea art. 132 alin. (1), (2) C. pen. din 1969, a încetat procesul penal pornit la plângerea prealabilă a persoanei vătămate A. faţă de inculpatul D. pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe prev. de art. 180 alin. (2) C. pen. 1969, ca urmare a împăcării.

S-au înlăturat dispoziţiile instanţei de fond vizând latura civilă a cauzei şi în baza art. 25 C. proc. pen. raportat la art. 132 C. pen. din 1969, s-au stins acţiunile civile ale părţilor civile D. şi A.

În baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen. a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă a părţii civile Spitalul Clinic Municipal Oradea şi s-au înlăturat dispoziţiile instanţei de fond vizând cheltuielile judiciare.

Totodată, au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate care nu contravin deciziei din apel.

Împotriva deciziei instanţei de apel, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 9 martie 2016, în termenul prev. de art. 435 C. proc. pen.

Cererea de recurs în casaţie a fost întemeiată pe cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., iar, în motivare, apărarea, în esenţă, a arătat că infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice nu mai este prevăzută sub această formă în noul C. pen., fiind reglementate infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice prevăzută la art. 371 şi infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri prevăzut la art. 375.

În opinia apărării, din lecturarea textelor de lege menţionate, conţinutul constitutiv al infracţiunii din vechea reglementare nu este preluat în noua reglementare, invocând, în acest sens şi prevederile art. 4 C. pen., potrivit cărora legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă.

Totodată, deşi în conţinutul motivelor de recurs în casaţie se susţine că, într-adevăr, nu se poate vorbi de o dezincriminare a infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice în contextul în care această infracţiune se regăseşte în noul C. pen. la art. 371, apărarea a arătat că, în această situaţie se impune schimbarea încadrării juridice a faptei şi tragerea la răspundere penală a inculpatului numai cu privire la infracţiunea care îşi regăseşte conţinutul în actuala legislaţie.

Astfel, apărarea a arătat că: "practic, vechiul text al art. 321 nu mai este aplicabil, cu toate că tulburarea ordinii şi liniştii publice a fost prevăzută în noul cod la art. 371, întrucât infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri a fost total dezincriminată, aceasta nu-şi mai regăseşte conţinutul în nici o reglementare actuală."

Concluzionând, prin cererea de recurs în casaţie, apărarea a solicitat, admiterea recursului în casaţie, urmând a se constata că infracţiunea prev. de art. 321 C. pen. anterior pentru care a fost condamnat inculpatul A. a fost dezincriminată, motiv pentru care, condamnarea pentru această faptă nu mai este posibilă, întrucât fapta nu mai este prevăzută de legea penală.

După îndeplinirea procedurii prevăzute de art. 439 alin. (2) C. proc. pen., dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, fiind înregistrat pe rolul acestei instanţe la data de 6 aprilie 2016, când, s-a stabilit termen în vederea examinării admisibilităţii cererii, potrivit art. 440 C. proc. pen., la data de 27 mai 2016, precum şi întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză.

Prin raportul întocmit în cauză asupra recursului în casaţie formulat de inculpat, s-a concluzionat că cererea de recurs în casaţie a fost formulată în termenul prevăzut de art. 435 C. proc. pen. şi îndeplineşte cerinţele prev. de art. 434, 436 alin. (1) lit. b), precum şi pe cele prev. de art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) C. proc. pen.

Cu prilejul examinării admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie cu care a fost învestită, prin Încheierea nr. 196/RC din 27 mai 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru argumentele expuse în cuprinsul încheierii respective, a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi a dispus trimiterea cauzei în vederea judecării acesteia completului competent, pentru judecarea pe fond a recursului în casaţie, conform dispoziţiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.

Cauza a fost înregistrată sub nr. x/1/2016, fiind stabilit termen pentru soluţionare la data de 24 iunie 2016, ocazie cu care, apărătorul ales al recurentului inculpat A. a solicitat, în esenţă, admiterea recursului în casaţie declarat împotriva Deciziei penale nr. 33/A din 27 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Oradea, arătând că este incident cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., pentru argumentele redate, pe larg, în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că este nefondat pentru următoarele considerente:

Prioritar analizei motivelor de recurs în casaţie aşa cum au fost formulate de inculpatul A., Înalta Curte reaminteşte următoarele aspecte:

Recursul în casaţie, în reglementarea noului C. proc. pen., în vigoare începând cu 1 februarie 2014, este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicţie în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen.

În intenţia de a răspunde cerinţelor jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi de a se conforma prevederilor Convenţiei, în privinţa asigurării celerităţii procesului penal prin desfăşurarea acestuia într-un termen rezonabil, actualul legiuitor român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicţie.

În acest context, noua legislaţie procesual penală prevede o singură cale de atac ordinară, şi anume apelul, recursul devenind astfel o cale extraordinară de atac, sub denumirea de "recurs în casaţie", exercitat doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate.

Aşa cum reiese chiar din Expunerea de motive la Proiectul noului C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, exercitată doar în cazuri excepţionale şi numai pentru motive de nelegalitate.

Recursul în casaţie urmăreşte asigurarea unei practici unitare la nivelul întregii ţări. Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, a cărei soluţionare este numai în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Sunt prevăzute expres hotărârile ce pot fi atacate pe calea recursului în casaţie, precum şi cele care nu sunt supuse acestei căi extraordinare de atac.

Mai mult, chiar şi anterior noului C. proc. pen., odată cu apariţia Legii nr. 2/2013 au fost operate mai multe modificări în materia recursului, prin eliminarea unor cazuri de casare, această lege propunându-şi încă de la acea vreme, pe de o parte, asigurarea rolului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de unificare a practicii judiciare şi transformarea acesteia într-o veritabilă instanţă de casaţie, şi, pe de altă parte, o introducere anticipată a filozofiei noului C. proc. pen. în care recursul în casaţie devine o cale de atac extraordinară de atac, numai în drept.

Aşadar, această cale extraordinară de atac nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Cazurile în care se poate exercita recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea hotărârii şi nu chestiuni de fapt. Acestea pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

În cauză, recurentul inculpat A. a formulat recurs în casaţie, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În concret, criticile recurentului inculpat vizează greşita condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice prev. de art. 321 alin. (2) C. pen. anterior, în argumentare, susţinându-se că, infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, pentru care inculpatul a fost condamnat, nu mai este prevăzută sub această formă în noul C. pen., că infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice se regăseşte în noul C. pen. la art. 371, însă în condiţiile în care art. 321 C. pen. anterior nu mai este aplicabil întrucât infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri a fost dezincriminată, se impune schimbarea încadrării juridice a faptei şi tragerea la răspundere penală a inculpatului numai cu privire la infracţiunea care îşi regăseşte conţinutul în actuala legislaţie.

Astfel, în temeiul cazului de casare invocat, s-a susţinut faptul că infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prev. de art. 321 C. pen. anterior, a fost dezincriminată prin intrarea în vigoare a noului C. pen., prin noua reglementare fiind modificat în totalitate conţinutul constitutiv al infracţiunii.

Potrivit art. 321 alin. (2) C. pen. anterior, constituie infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice fapta persoanei care, în public, săvârşeşte acte sau gesturi, proferează cuvinte ori expresii, sau se dedă la orice alte manifestări prin care se s-au tulburat grav liniştea şi ordinea publică este infracţiune.

Conform art. 371 C. pen. în vigoare, constituie infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice fapta persoanei care, în public, prin violenţe comise împotriva persoanelor sau bunurilor ori prin ameninţări sau atingeri grave aduse demnităţii persoanelor, tulbură ordinea şi liniştea publică.

Art. 375 C. pen. reglementează "fapta persoanei care, în public, expune sau distribuie fără drept imagini ce prezintă explicit o activitate sexuală, alta decât cea la care se referă art. 374, ori săvârşeşte acte de exhibiţionism sau alte acte sexuale explicite".

Aşadar, în noul C. pen., art. 375 incriminează infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri, iar art. 371 incriminează infracţiunea de tulburarea ordinii şi liniştii publice, astfel încât nu se poate susţine că infracţiunea prev. de art. 321 C. pen. anterior a fost abrogată.

Prin urmare, analizând motivele de recurs în casaţie aşa cum au fost formulate de inculpatul A., întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte constată că, în concret, criticile aduse hotărârii recurate nu pot fi analizate prin prisma cazului de casare invocat sau a vreunui alt caz de casare.

În esenţă, se poate concluziona că recurentul inculpat critică faptul că, în aplicarea legii penale mai favorabile, instanţele de fond şi apel au considerat că este mai favorabilă legea penală veche, deşi în opinia apărării, trebuia schimbată încadrarea juridică a faptei şi să se facă "tragerea la răspundere penală a inculpatului numai cu privire la infracţiunea care îşi regăseşte conţinutul în actuala legislaţie", critici care în mod evident nu constituie motive de casaţie.

Însă încadrarea juridică dată faptelor sau aprecierea legii penale mai favorabile ori schimbarea încadrării juridice nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casare.

Prin prisma cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte subliniază că sintagma "nu este prevăzută de legea penală" priveşte situaţiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau a operat dezincriminarea.

Or, astfel cum rezultă din actele dosarului, în determinarea legii penale mai favorabile şi alegerea acesteia dintre legile succesive, ca urmare a intrării în vigoare, la 1 februarie 2014 a noului C. pen., atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, au constatat că infracţiunile, aşa cum au fost reţinute în sarcina inculpatului A. nu au fost dezincriminate, şi, făcându-se o corectă încadrare a faptelor, instanţa de apel reţinând, totodată, faptul că în cursul judecăţii în apel a fost depusă la dosarul cauzei o declaraţie notarială autentificată, intervenind împăcarea părţilor pentru infracţiunile de lovire sau alte violenţe şi de distrugere, a dispus încetarea procesului penal ca urmare a împăcării părţilor în ceea ce priveşte aceste infracţiuni şi, de asemenea, a dispus condamnarea inculpatului pentru infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice, în raportul cu modul de aplicare a legii penale mai favorabile, în mod global, aşa cum a statuat Decizia Curţii Constituţionale nr. 265/2014.

Pe de altă parte, contrar susţinerilor apărării, situaţia de fapt reţinută în cauză şi probele dosarului dovedesc că faptele inculpatului A., astfel cum au fost descrise de către instanţa de apel, petrecute în data de 5 septembrie 2012, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice prev. de art. 321 alin. (2) C. pen. anterior, având corespondent, potrivit legii noi, în infracţiunea de tulburarea ordinii şi liniştii publice prevăzută de art. 371 C. pen.

Prin urmare, nefiind vorba în cauză de o dezincriminare a faptelor pentru care recurentul inculpat A. a fost condamnat, rezultă că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile inculpatului sunt neîntemeiate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 33/A din 27 ianuarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/271/2014.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 33/A din 27 ianuarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/271/2014.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 80 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 iunie 2016.

Procesat de GGC - N