Inadmissibility of petition under Art. 595 CPC following constitutional unconstitutionality of incrimination

Decizia penală nr. 1171/2016

Prin sentinţa penală nr. 110/F din data de 15 iunie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de condamnatul A. împotriva sentinţei penale nr. 200/F din 24 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2/2013, modificată prin Decizia penală nr. 50/A din 16 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, şi ca neîntemeiată, cererea de suspendare a judecăţii.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat condamnatul A. la plata suinei de 200 lei, cheltuielile judiciare către stat.

Totodată, s-a admis cererea formulată de condamnatul A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 595 C. proc. pen.

Pentru a dispune în acest sens, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, prin cererea formulată la data de 17 mai 2016, condamnatul A. a solicitat înlăturarea pedepselor principale şi accesorii şi constatarea încetării consecinţelor juridice ale hotărârii de condamnare, respectiv Decizia penală nr. 50/A din 16 februarie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, ca urmare a dezincriminării faptei prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 603 din 06 octombrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 301 alin. (1) şi art. 308 alin. (1) C. pen., publicată în M. Of. nr. 845 din 13 noiembrie 2015.

În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii formulată de condamnatul A. cu privire înlăturarea pedepselor principale şi accesorii şi la constatarea încetării consecinţelor juridice ale sentinţei penale nr. 200/F din 24 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2/2013, modificată prin Decizia penală nr. 50/A din 16 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, instanţa de fond a constatat că, potrivit art. 595 C. proc. pen. "Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi 6 C. pen."

A reţinut că de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare până în prezent nu a intervenit nicio lege, care să nu mai prevadă ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea petentului A. Pe de altă parte, pronunţarea unei decizii de constatare a neconstituţionalităţii unei dispoziţii legale de incriminare a unei fapte penale nu poate fi asimilată intervenirii unei legi penale noi.

Cum ipoteza declarării ca neconstituţională a dispoziţiei legale care prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea nu se regăseşte în dispoziţiile art. 595 C. proc. pen., cererea formulată de condamnatul A. a fost considerată inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat contestaţie, în termen legal, contestatorul A.

Examinând contestaţia declarată de A., prin prisma motivelor invocate, dar şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, Înalta Curte constată că este nefondată, în virtutea următoarelor considerente

Prin cererea adresată Curţii de Apel Bucureşti, Contestatorul A. a solicitat, în temeiul art. 595 alin. (1) C. proc. pen., înlăturarea pedepselor principale şi accesorii şi constatarea încetării consecinţelor juridice ale Deciziei penale nr. 50/A din 16 februarie 2015 a de Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, ca urmare a admiterii excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 301 alin. (1) şi art. 308 alin. (1) C. pen., prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 603 din 06 octombrie 2015, publicată în M. Of. nr. 845 din 13 noiembrie 2015.

Conform art. 595 alin. (1) C. proc. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi 6 C. pen.

Între o decizie a Curţii Constituţionale şi o lege nu se poate realiza o echivalenţă, prin analogie sau prin asimilare cu privire la momentul şi consecinţele juridice ale aplicării actului, având în vedere diferenţa evidentă între cele două tipuri de acte. Astfel, pornind de la emitentul actului, se pot observa clare diferenţe: în cazul deciziilor Curţii Constituţionale emitentul este Curtea Constituţională, iar în ceea ce priveşte legile şi ordonanţele, Parlamentul României sau Guvernul, după caz.

În ceea ce priveşte conceptul de "lege", Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 146 din 25 martie 2004, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 416 din 10 mai 2004, a reţinut că acesta are mai multe înţelesuri în funcţie de distincţia ce operează între criteriul formal sau organic şi cel material. Potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorităţii legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o adopte şi prin procedura ce trebuie respectată în acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) teza a II-a din Constituţie, conform cărora "Parlamentul este (...) unica autoritate legiuitoare a ţării", cu prevederile art. 76, 77 şi 78, potrivit cărora legea adoptată de Parlament este supusă promulgării de către Preşedintele României şi intră în vigoare la trei zile după publicarea ei în M. Of. al României, Partea I, dacă în conţinutul său nu este prevăzută o altă dată ulterioară. Criteriul material are în vedere conţinutul reglementării, definindu-se în considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relaţiilor sociale reglementate. In ceea ce priveşte Ordonanţele Guvernului, Curtea a reţinut că, elaborând astfel de acte normative, organul administrativ exercită o competenţă prin atribuire care, prin natura ei, intră în sfera de competenţă legislativă a Parlamentului. Prin urmare, ordonanţa nu reprezintă o lege în sens formal, ci un act administrativ de domeniul legii, asimilat acesteia prin efectele pe care le produce, respectând sub acest aspect criteriul material. In consecinţă, întrucât un act juridic normativ, în general, se defineşte atât prin formă, cât şi prin conţinut, legea în sens larg, deci cuprinzând şi actele asimilate, este rezultatul combinării criteriului formal cu cel material.

De asemenea, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, Curtea Constituţională a reţinut că ordonanţele şi Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului, sub aspect material, conţin norme de reglementare primară, având o forţă juridică asimilată cu a legii. Mai mult, în cuprinsul aceleiaşi decizii, a observat că, potrivit art. 115 alin. (3) din Legea fundamentală, "dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative", iar potrivit alin. (7) al aceluiaşi articol ordonanţele de urgenţă "cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege (...)".

Prin urmare, nu pot fi asimilate legii actele de reglementare secundară, emise în baza art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, acestea fiind emise doar în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.

De asemenea, atât terminologia folosită în legătură cu aplicarea celor două tipuri de acte este diferită (deciziile Curţii Constituţionale produc efecte juridice -legea intră în vigoare), cât şi aspectele referitoare la conţinutul actului (actul jurisdicţional face parte din ordinea normativă - legea este un act normativ de reglementare primară), dar şi motivarea care a stat la baza emiterii/adoptării (neconstituţionalitatea constatată prin decizia Curţii Constituţionale este o sancţiune de drept constituţional - adoptarea unei legi penale mai favorabile ţine de politica penală promovată de legiuitor).

Cu atât mai mult, nu pot fi asimilate conceptului de "lege" actele jurisdicţionale, în categoria cărora intră şi Deciziile Curţii Constituţionale.

Faptul că, în conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţia României, „dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, nu poate duce la o altă concluzie, cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu dispoziţiile alin. (4), teza finală ale aceluiaşi articol, deciziile Curţii Constituţionale „au putere numai pentru viitor'".

Aplicarea dispoziţiilor art. 595 C. proc. pen. raportat art. 4 C. pen., în ipoteza în care o normă de incriminare a fost declarată neconstituţională, faţă pasivitatea timp de 45 de zile a puterii legislative, aşa cum solicită contestatorul, ar echivala cu o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, o încălcare a principiului constituţional al separaţiei puterilor în stat prin imixtiunea instanţei în domeniul atribuţiilor puterii legislative sau executive.

Referitor la cererea de suspendarea judecăţii cauzei, respinsă de către Curtea de Apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţine că dispoziţiile codului de procedură civilă se aplică în materie penală numai în situaţia în care legislaţia penală nu reglementează într-o anumită materie.

Or, art. 367 alin. (9) C. proc. pen. prevede expres că „Ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate nu suspendă judecarea cauzei", aşa cum, în mod corect a reţinut şi judecătorul fondului.

În ceea ce priveşte solicitarea contestatorului A., de disjungere a cererii de apel şi a celei completatoare Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o apreciază fondată, raportat la obiectul acesteia.

Faţă de aceste considerente, va scoate administrativ din dosar cererea de apel şi cererea completatoare formulate de A. şi va înainta înscrisurile mai sus menţionate la Registratura Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru formare dosar şi repartizare aleatorie.

Va respinge, ca nefondată, contestaţia declarată de contestatorul A. împotriva sentinţei penale nr. 110/F din data de 15 iunie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2/2016.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Scoate administrativ din dosar cererea de apel şi cererea completatoare formulate de A. şi înaintează înscrisurile mai sus menţionate la Registratura Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru formare dosar şi repartizare aleatorie.

II. Respinge, ca nefondată, contestaţia declarată de contestatorul A. împotriva sentinţei penale nr. 110/F din data de 15 iunie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2/2016.

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 20 septembrie 2016.