Agency contract termination: validity of notice dispatched within deadline but received late under automatic renewal clause

Decizia nr. 999/2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, la data de 15 februarie 2014 sub nr. x/299/2013, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se constate încetarea în data de 06 noiembrie 2012, prin ajungere la termen, a contractului de mandat pentru agent din 06 noiembrie 2009.

Prin sentinţa civilă nr. 18299 din 27 septembrie 2013 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. x/299/2013 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 16 decembrie 2013 sub nr. x/3/2013.

Pârâta a depus precizări faţă de solicitarea instanţei de judecată de a lămuri în raport de conţinutul întâmpinării, dacă înţelege să invoce excepţia lipsei interesului.

Aşa cum a arătat şi prin întâmpinarea formulată, pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii in raport cu dispoziţiile art. 111 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1908 din 14 aprilie 2014 pronunţată în Dosarul nr. x/3/2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins ca neîntemeiată atât excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cât şi cererea de chemare în judecată. Totodată, a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentate de onorariul de avocat.

Pentru a pronunţa această soluţie, asupra excepţiei inadmisibilităţii, tribunalul a reţinut că potrivit art. 111 C. proc. civ. de la 1865, partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept; de asemenea, cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.

Ca atare, tribunalul a apreciat pe deplin aplicabile prevederile art. 111 C. proc. civ. de la 1865, motiv pentru care a respins excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâta SC B. SRL, ca neîntemeiată.

Relativ la fondul cererii de chemare în judecată, tribunalul a reţinut că la data de 06 noiembrie 2009, reclamanta SC A. SA, în calitate de asigurător, a încheiat cu pârâta SC B. SRL, în calitate de agent, contractul de mandat pentru agent.

Potrivit art. 3 din contract, acesta se încheia pe o perioadă de 3 ani, începând cu data semnării lui de către cele două părţi şi se prelungea în mod automat pentru încă 3 ani în situaţia în care niciuna dintre părţi nu îşi manifesta în scris dorinţa de încetare a contractului cu cel puţin 30 de zile înainte de expirarea prezentului termen.

La data de 05 octombrie 2012, reclamanta a emis o notificare către pârâtă prin care comunica acesteia decizia de a înceta contractul de mandat pentru agent din 06 noiembrie 2009.

Această notificare a ajuns în posesia pârâtei la data de 18 octombrie 2012, aşa cum rezultă din nota de transport.

La această notificare, pârâta a răspuns în data de 26 octombrie 2012, arătând că - în opinia sa - contractul urmează a continua pentru încă 3 ani.

Ulterior, reclamanta a răspuns printr-o altă notificare din data de 02 noiembrie 2012.

Faţă de cele arătate anterior, a apreciat tribunalul, contractul de mandat pentru agent din 06 noiembrie 2009 nu a încetat la data de 06 noiembrie 2012, aşa cum susţine reclamanta.

În acest sens s-a arătat că aşa cum s-a reţinut mai sus, contractul se prelungea în mod automat pentru încă 3 ani în situaţia în care niciuna dintre părţi nu îşi manifesta în scris dorinţa de încetare a contractului cu cel puţin 30 de zile înainte de expirarea termenului iniţial de 3 ani.

Având în vedere întregul contract şi prevederile art. 977-985 C. civ. din anul 1864 (aplicabil speţei potrivit art. 5 din Legea nr. 71/2011), tribunalul a apreciat că manifestarea în scris a dorinţei de încetare a contractului trebuia să ajungă în posesia pârâtei cu cel puţin 30 de zile înainte datei de expirare a contractului, respectiv data de 06 noiembrie 2012.

Nu s-a putut reţine susţinerea reclamantei potrivit căreia era suficientă manifestarea în scris a încetării contractului, nu şi ajungerea acesteia la destinatar în termenul de 30 de zile, întrucât - astfel - s-ar ajunge la situaţia absurdă în care reclamanta şi-ar fi manifestat dorinţa de încetare a contractului cu cel puţin 30 de zile înainte de expirarea termenului iniţial de 3 ani şi nu ar fi comunicat-o deloc pârâtei până la expirarea termenului iniţial al contractului, opunând apoi acesteia, chiar dacă pârâta ar fi continuat executarea obligaţiilor contractuale, încetarea contractului cu toate că partea nu cunoştea acest aspect.

Ca atare, calculând termenul 30 de zile în conformitate cu prevederile art. 101 alin. (1) şi (5) C. proc. civ. din anul 1865, întrucât contractul nu prevede o modalitate de calcul a termenelor, tribunalul a constatat că manifestarea în scris a dorinţei de încetare a contractului trebuia să ajungă în posesia pârâtei cel mai târziu la data de 05 octombrie 2012, în speţa dedusă judecăţii nedovedindu-se că notificarea emisă în data de 05 octombrie 2012 a ajuns în posesia pârâtei la aceeaşi dată, tribunalul a apreciat că nu se poate constata încetarea în data de 06 noiembrie 2012, prin ajungere la termen, a contractului de mandat pentru agent din 06 noiembrie 2009.

Faţă de aspectele referitoare la interpretarea clauzei contractuale conţinute de art. 3 şi modul de calcul al termenului de 30 de zile, tribunalul a apreciat că nu are nicio relevanţă juridică în cauză că notificarea a fost transmisă către firma de curierat C. în data de 05 octombrie 2012, aşa cum susţine reclamanta, sau în data de 11 octombrie 2012, aşa cum rezultă din adresa din data de 24 octombrie 2012, atâta timp cât aceasta nu a fost înmânată pârâtei cel mai târziu la data de 05 octombrie 2011.

Tribunalul nu a reţinut susţinerea reclamantei potrivit căreia culpa neajungerii notificării în posesia pârâtei aparţine acesteia, pentru următoarele considerente:

Relativ la adresa incompletă la care a fost transmisă notificarea, tribunalul a reţinut că reclamanta avea obligaţia de a se informa, înainte de a trimite adresa prin care îşi manifesta dorinţa de încetare a contractului, cu privire la adresa completă a sediului social al pârâtei, întrucât în contract nu au fost indicate adresele părţilor la care să se realizeze eventuale comunicări, ci s-au indicat adrese ca elemente de identificare a cocontractanţilor.

Informarea cu privire la adresa completă a sediului social al pârâtei se putea realiza la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, care este singura instituţie care deţine aceste date, care sunt opozabile terţilor, în condiţiile Legii nr. 26/1990.

Pe de altă parte, nu s-a putut reţine nici susţinerea reclamantei potrivit căreia se poate avea în vedere şi comunicarea din data de 18 octombrie 2012 care este suficientă pentru încetarea contractului, întrucât aceasta încalcă prevederile contractuale, fiind - ca atare - încălcate prevederile art. 969 C. civ. de la 1864, referitoare la principiul forţei obligatorii a contractului (pacta sunt servanda).

Astfel, în opinia tribunalului, nu are nicio relevanţă juridică faptul că pârâta nu ar fi suferit nicio pagubă, întrucât nerespectarea clauzelor contractuale nu poate fi justificată de lipsa vreunui prejudiciu.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentate de onorariul de avocat.

Împotriva acestei soluţii, în termenul legal, la data de 21 august 2014, a declarat apel reclamanta.

Prin cererea de apel, apelanta-reclamantă a solicitat modificarea în parte a hotărârii apelate şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea apelului, apelanta-reclamantă prezintă situaţia de fapt astfel cum a fost indicată prin cererea de chemare în judecată, şi critică hotărârea tribunalului susţinând, în primul rând, referitor la comunicarea manifestării în scris a dorinţei de încetare a contractului că instanţa nu precizează ce clauză din contract este neinterpretabilă în sensul comunicării cu 30 de zile înainte de încetare sau ce principiu de interpretare a contractului conform art. 977-985 C. civ. conduce la concluzia că notificarea trebuia să ajungă în posesia intimatei-pârâte cu cel puţin 30 de zile înainte de data de 06 noiembrie 2012.

Apelanta a arătat că nicio prevedere din contract nu stipulează că notificarea trebuie comunicată cu cel puţin 30 de zile înainte de data de 06 noiembrie 2012, ci că intenţia trebuie manifestată în scris.

S-a mai arătat că tribunalul nu interpretează contractul în baza principiului instituit de art. 970 alin. (2) C. civ., pentru că aplicând acest text de lege, instanţa ar fi constat că, fără a aduce atingere principiului instituit de art. 969 C. civ., echitatea şi istoricul relaţiilor dintre părţi sunt împrejurări care fac ca acest principiu să nu aibă o valoare absolută.

În acest sens s-a susţinut că tribunalul ar fi trebuit să ia în considerare faptul că părţile s-au aflat vreme de 2 ani în litigiu cu privire la modul de executare a contractului şi la valabilitatea acestuia, că apelanta a contestat aceste aspecte atât în cadrul procesual cât şi în derularea extraprocesuală a relaţiilor cu intimata-pârâtă. În acest context s-a apreciat că notificarea nu devine decât o simplă formalitate care trebuie îndeplinită înainte de încetarea efectelor contractului.

Transmiterea notificării, înainte de data de 05 octombrie 2012 sau oricând după această dată până la încetarea contractului în data de 06 noiembrie 2012 nu putea fi de natură să surprindă intimata-pârâtă, ci, dimpotrivă, netransmiterea acesteia înainte de terminarea contractului i-ar fi ridicat semne de întrebare.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, prin decizia nr. 1123 din 26 noiembrie 2014, a respins apelul reclamantei.

În fundamentarea acestei decizii instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că odată ce în contractul valabil încheiat s-a prevăzut prelungirea automată a duratei contractuale cu excepţia cazului în care una din părţi îşi manifestă în scris dorinţa de încetare a contractului cu cel puţin 30 de zile înainte de expirarea termenului de 3 ani, în mod corect a reţinut tribunalul că notificarea emisă de apelanta-reclamantă trebuia să ajungă la intimata-pârâtă cu respectarea termenului de 30 de zile.

Conform regulilor de interpretare a contractului prevăzute de art. 977-985 C. civ., invocate chiar de apelanta-reclamantă, contractele trebuie interpretate după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor, motiv pentru care s-a apreciat că nu este suficientă transmiterea notificării de încetarea a contractului cu respectarea termenului de 30 de zile, ci aceasta trebuia primită de către cocontractant în cadrul aceluiaşi termen.

Referitor la susţinerile apelantei-reclamante privitoare la lipsa unui prejudiciu cauzat intimatei-pârâte prin încetarea contractului, instanţa a constatat că termenul de 30 de zile a fost stabilit de părţi, iar „sancţiunea” pentru nerespectarea acestuia a fost, de asemenea, prevăzută, şi anume continuarea relaţiilor contractuale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SA solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, iar pe fond admiterea cererii de chemare în judecată şi constatarea încetării în data de 06 noiembrie 2012, prin ajungere la termen, a contractului de mandat pentru agent din 06 noiembrie 2009.

Recurenta-reclamantă îşi subsumează criticile motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Hotărârea pronunţată de către instanţa de apel este nelegală şi pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 969, art. 977-985 din C. civ. abrogat. De asemenea, instanţa de apel, prin decizia pronunţată schimbă înţelesul lămurit şi neîndoielnic al clauzelor contractului de mandat din litigiu.

În susţinerea acestor critici recurenta-reclamantă aduce următoarea argumentaţie.

În mod greşit şi cu încălcarea normelor legale anterior menţionate, instanţa de apel a considerat criticile formulate de către apelantă ca fiind nefondate, în acest fel, instanţa de apel, încălcând forţa obligatorie între părţi a dispoziţiilor contractului de mandat şi nesocotind atât voinţa internă a părţilor la momentul încheierii acestui acord de voinţă, cât şi dispoz. art. 969 C. civ.

Se arată că instanţa de apel, prin motivarea sa omite să constate faptul că manifestarea intenţiei de a nu prelungi contractul este un act de voinţă unilateral, ale cărei efecte nu pot fi condiţionate de data primirii acestei notificări de către co-contractantul recurentei. În acest mod, consideră recurenta, instanţa de apel suprimă practic libertatea manifestării sale de voinţă, îngrădindu-i nepermis dreptul stipulat în cuprinsul acestui contract.

Pe de altă parte, dacă s-ar raţiona precum a făcut-o instanţa de apel, atunci când a apreciat că notificarea de încetare a contractului trebuia să ajungă la pârâtă anterior datei de 06 noiembrie 2012, din nou s-ar încălca voinţa părţilor, deoarece acestea nu au prevăzut expres în nicio clauză acest aspect. Părţile au prevăzut în cuprinsul înţelegerii, doar obligativitatea că intenţia de încetare trebuie manifestată în scris cu respectarea termenului de 30 de zile şi nicidecum că acest înscris trebuie comunicat în acest termen (acest aspect a fost reţinut de către instanţa fondului). Aşa cum rezultă din înscrisurile administrate în dovedirea cererii, a transmis în data de 05 octombrie 2012 notificarea privind încetarea la termen a contractului, cu respectarea termenului de 30 de zile anterior datei de 06 noiembrie 2012, conform art. 3 din contract. Evident că instanţa de apel, prin motivarea sa trece peste aceste dovezi şi pronunţă o hotărâre fără temei legal.

Cât priveşte considerentele privitoare la regulile de interpretare statuate în dispoziţiile art. 977-985 C. civ., instanţa de apel încalcă aceste principii şi propune o interpretare a lor care în fapt suprimă voinţa internă a părţilor. Precizează recurenta-reclamantă că voinţa părţilor a fost aceea a definirii unui drept de încetare unilaterală a contractului şi de refuz a prelungirii automate a acestuia, neputându-se susţine că părţile au vrut să limiteze în vreun fel acest drept, aşa cum susţine instanţa de apel.

În continuare recurenta-reclamantă arată că, prin hotărârea pronunţată în calea de atac a apelului, instanţa a apreciat în mod greşit că nu este suficientă transmiterea notificării de încetare a contractului cu respectarea termenului stabilit de 30 de zile, ci aceasta trebuia să fie primită de către co-contractant în interiorul acestui termen, prin aceste aprecieri instanţa de apel schimbând înţelesul clar al acestei dispoziţii contractuale, mai ales că reţine în motivarea sa că „termenul de 30 de zile nu este un termen procedural”.

Recurenta precizează că schimbarea înţelesului clar al clauzei contractuale rezultă şi din ultimul considerent al deciziei apelate, considerent prin care instanţa de apel califică în mod eronat prelungirea duratei contractului drept sancţiune aplicabilă nerespectării acestui termen de 30 de zile.

Intimata-pârâtă SC B. SRL Bucureşti, prin concluziile scrise, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul este fondat.

Conform art. 3 din Cap. III al contractului de mandat pentru agent ce formează temeiul acţiunii termenul contractual a fost stabilit ca fiind de trei ani, începând cu data semnării şi finalizându-se la data de 06 noiembrie 2012.

În cadrul aceluiaşi articol părţile au stabilit că durata contractului se prelungeşte automat în cazul în care niciuna dintre părţi nu îşi manifestă în scris voinţa de încetare cu cel puţin 30 de zile înainte de expirarea termenului iniţial, respectiv data de 06 noiembrie 2012.

Actele dosarului relevă următoarea situaţie de fapt.

În temeiul evocatului articol recurenta-reclamantă a notificat pârâta, prin adresa emisă la 05 octombrie 2012 în sensul că nu înţelege să prelungească contractul, context în care contractul de agent urma să înceteze prin ajungere la termen.

Notificarea a fost comunicată intimatei-pârâte în data de 18 octombrie 2012 întrucât aceasta nu a putut fi găsită la adresa menţionată în documentul de transport, sens în care a fost contactată telefonic şi aşteptată să o ridice de la sediul serviciului de curierat.

Analizând clauza contractuală înscrisă în Cap. III, art. 3 din contract Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a voinţei părţilor astfel exprimată, încălcând regulile de interpretare a contractului prevăzut de art. 977-985 C. civ.

Aceasta pentru că astfel cum rezultă în mod neechivoc din cuprinsul clauzei citate mai sus, părţile au convenit „obligativitatea notificării dorinţei uneia dintre părţi”, deci numai a intenţiei unilaterale de încetare a contractului în termen de 30 de zile anterior datei de 06 noiembrie 2012, fiind excesivă şi contrară voinţei interne a părţilor interpretarea dată de instanţa de apel - potrivit căreia trebuia ca şi notificarea să fie primită de cocontractant înlăuntrul aceluiaşi termen.

Făcând o astfel de interpretare instanţa de apel se substituie voinţei declarate a părţilor, adăugând astfel nepermis la legea părţilor.

Astfel cum se poate observa clauza în discuţie nu este susceptibilă de interpretare, este clară, neavând caracter echivoc.

Independent de caracterul fondat al primei critici, Înalta Curte găseşte fondată şi critica vizând modul eronat în care instanţa de apel statuează asupra momentului la care notificarea de încetare a contractului a fost comunicată intimatei-pârâte.

Astfel, în respectarea clauzei înscrise la Cap. III art. 3 din contract, recurenta-reclamantă îşi manifestă intenţia de încetare a contractului la data de 05 octombrie 2013, cu respectarea termenului de 30 de zile stabilit convenţional.

Împrejurarea că firma de curierat nu a transmis notificarea intimatei la data de 11 octombrie 2013 nu este de natură a culpabiliza recurenta-reclamantă în condiţiile în care data expedierii de pe plicul cu care a fost comunicată notificarea este 05 octombrie 2012, întârzierea în livrare nefiind imputabilă recurentei-reclamante, ci firmei de curierat.

Instanţa de apel săvârşeşte o altă eroare de judecată făcând o greşită aplicare a regulilor de interpretare a convenţiilor şi încălcând principiul libertăţii contractuale şi atunci când califică prelungirea contractului drept sancţiune împotriva recurentei-reclamante, în condiţiile în care părţile nu au avut în vedere o asemenea abordare a situaţiei în care contractul de mandat ar fi fost prelungit, în clauza respectivă neputându-se identifica elemente de încălcare a legii părţilor care să poată fi sancţionate prin prelungirea contractului.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte în temeiul art. 312 C. proc. civ., constatând că decizia recurată este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, va admite recursul, va modifica în tot decizia recurată, va admite apelul declarat de reclamantă, va schimba în parte sentinţa în sensul că va admite acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta, va constata încetat în data de 06 noiembrie 2012, prin ajungere la termen, contractul de mandat pentru agent din 06 noiembrie 2009 şi va păstra dispoziţia instanţei privind respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

Totodată, constatând îndeplinite cerinţele art. 274 C. proc. civ., va obliga intimata-pârâtă să plătească recurentei-reclamante suma de 27.435,61 RON reprezentând onorariu de avocat şi 7.637 RON reprezentând taxa judiciară de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SA împotriva deciziei nr. 1123 din 26 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.

Modifică în tot decizia recurată.

Admite apelul declarat de reclamanta A. SA împotriva sentinţei nr. 1908 din 14 aprilie 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, pe care o schimbă în parte în sensul că admite acţiunea formulată de reclamanta A. SA în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL.

Constată încetat în data de 06 noiembrie 2012, prin ajungere la termen, a contractului de mandat pentru agent din 06 noiembrie 2009.

Păstrează dispoziţia instanţei privind respingerea excepţiei inadmisibilitătii acţiunii.

Obligă intimata-pârâtă să plătească recurentei- reclamante suma de 27.435,61 RON reprezentând onorariu de avocat şi 7.637 RON reprezentând taxa judiciară de timbru.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2015.