Res judicata inaction against Road Victims Fund and quantification of moral damages in uninsured vehicle accidents

Decizia nr. 997/2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 16 mai 2012, sub nr. x/110/2012, reclamantele A., B. şi C. în contradictoriu cu pârâţii Fondul pentru Protecţia Victimelor Străzii, D. au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la plata daunelor morale în cuantum de 50.000 euro - echivalent în RON la data executării, faţă de decesul tatălui acestora - E., precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2359/D/2012, Tribunalul Bacău a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi în consecinţă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 09 noiembrie 2012, sub numărul unic x/3/2012.

Prin încheierea de şedinţă din data de 01 octombrie 2013 tribunalul a respins excepţia netimbrării acţiunii, în considerarea prevederilor art. 15 lit. o) din Legea nr. 147/1997, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a reclamantei A., având în vedere că aceasta este descendent al victimei accidentului, conform certificatului de moştenitor, iar la termenul din data de 28 aprilie 2014 a respins excepţia litispendenţei faţă de Dosarul nr. x/300/2012, având în vedere că dosarul a fost soluţionat definitiv şi irevocabil.

Prin sentinţa civilă nr. 518 din 28 aprilie 2014 instanţa de fond a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, în ceea ce priveşte cererea reclamantelor, în contradictoriu cu pârâta D.; a respins cererea, în contradictoriu cu pârâta D., ca fiind intrată sub autoritate de lucru judecat; a admis, în parte, cererea formulată de reclamantele A., B., C., în contradictoriu cu pârâtul Fondul pentru Protecţia Victimelor Străzii; a obligat pârâtul la plata către fiecare reclamantă a sumei de 15.000 euro, în echivalent RON, la cursul B.N.R., de la data plăţii, cu titlul de daune morale.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, în fapt, în urma accidentului rutier din data de 11 octombrie 2009, produs din vina numitei D., a intervenit decesul numitului E., ce a fost moştenit de reclamantele din prezenta cauză.

Prin sentinţa penală nr. 401 din 21 iunie 2010 pronunţată în Dosarul nr. x/270/2010 de Judecătoria Oneşti, s-a dispus condamnarea inculpatei D. la o pedeapsă de 2 ani cu suspendare, cu obligarea acesteia la plata sumei de 3.000 RON către moştenitorii victimei E., respectiv B., A., C.

La momentul producerii accidentului produs de numita D., ce conducea autoturismul fără a avea o poliţă RCA valabilă, iar urmare a cererii depusă la Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, în data de 10 decembrie 2009, a fost deschis dosarul de daună FPVS 13/10.

S-a mai constatat că în aprilie 2010, Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii a comunicat reclamantelor că acceptă să despăgubească pe C. cu 10.000 RON, pe B. cu 10.000 RON şi pe F. cu 15.000 RON, refuzând să despăgubească pe A. cu motivarea că, datorită gradului de rudenie îndepărtat, nu s-ar justifica existenţa vreunui prejudiciu.

Instanţa a apreciat că prin această acceptare de plată a anumitor sume de bani, Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii a recunoscut că o parte din reclamante sunt îndreptăţite la plata de despăgubiri pentru prejudiciul suferit în urma accidentului rutier, întrucât vehiculul care a produs accidentul era neasigurat, în conformitate cu prevederile legale în vigoare la data producerii accidentului, respectiv Legea nr. 32/2000 şi Ordinul Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 1/2008.

Cu privire la autoritatea de lucru judecat, invocată de pârât prin întâmpinare, tribunalul a apreciat că nu există faţă de soluţia pronunţată în Dosarul nr. x/270/2010, decât în raport cu pârâta D., nu şi în raport cu pârâta Asociaţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, faţă de care nu sunt întrunite cumulativ condiţiile menţionate în art. 1201 C. civ.

Instanţa a considerat că în speţa de faţă se poate formula acţiune prin care să se solicite daune morale de la pârâtul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, în condiţiile în care nu a fost acoperit întreg prejudiciul suferit, iar persoana ce a provocat accidentul nu avea asigurare auto obligatorie. Suma acordată în procesul penal, în cuantum de 3.000 RON, nu acoperă întregul prejudiciu suferit, chiar pârâtul Fondul pentru Protecţia Victimelor Străzii recunoscând, într-o cerere adresată reprezentantului reclamantelor că acestea ar fi îndreptăţite la sume mai mari pentru suferinţele cauzate de moartea rudei lor.

În drept, instanţa a reţinut că acţiunea cu care a fost învestită este o acţiune civilă, prin care se solicită obligarea la despăgubiri, competenţa aparţinând instanţei civile, iar indiferent de culpa conducătorului în accidentul auto, victima trebuie despăgubită, conform Directivei nr. 2009/103/CE, chiar în lipsa unei asigurări RCA, directivă ce a fost transpusă de legislaţia internă.

Coroborând dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 cu dispoziţiile Legii nr. 32/2000, instanţa de fond a apreciat că, pentru exercitarea dreptului de dezdăunare împotriva Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii este necesar, fie ca autovehiculul accidentat să fi rămas neidentificat, fie ca autorul accidentului să nu fie asigurat de răspundere civilă pentru pagubele produse prin accident. În acelaşi sens, a reţinut şi art. 3 alin. (1) din Norma de aplicare a Legii nr. 32/2000 care prevede că: „Fondul acordă despăgubiri persoanelor păgubite prin accidente de vehicule, dacă vehiculul care a provocat accidentul a rămas neidentificat ori nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu toate că legea prevedea obligativitatea asigurării”.

În ceea ce priveşte stabilirea despăgubirilor, s-a reţinut că, potrivit art. 49 pct. 2 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule aprobate prin Ordinul nr. 20/2008 la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale se au în vedere următoarele:

a) cheltuielile de înmormântare, inclusiv piatra funerara, precum şi cele efectuate cu îndeplinirea ritualurilor religioase, probate cu documente justificative;

b) cheltuielile de transport al cadavrului, inclusiv cele de îmbălsămare, probate cu documente justificative, de la localitatea unde a avut loc decesul până la localitatea în care se face înmormântarea;

c) veniturile nete nerealizate şi eventuale alte cheltuieli rezultate în perioada de la data producerii accidentului şi până la data decesului, prevăzute la pct. 1, dacă acestea au fost cauzate de producerea accidentului;

d) daunele morale: în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Instanţa a observat că, în cauza dedusă judecăţii, decesul s-a produs la data de 11 octombrie 2009, cererea către Fondul pentru Protecţia Victimelor Străzii s-a depus la data de 10 decembrie 2009 şi, deşi în data de 16 aprilie 2010 s-a propus plata unor sume de bani, acest lucru nu s-a întâmplat efectiv, trecând deci termenul acordat, prin lege, pentru despăgubiri.

Tribunalul a reţinut că, faţă de specificul prejudiciului moral nepatrimonial, nu se poate apela la mijloace de probă materiale pentru determinarea întinderii despăgubirilor acordate cu acest titlu, urmând ca, în raport de ansamblul circumstanţelor de fapt ale cauzei, să se stabilească o sumă care să ofere o compensaţie pentru consecinţele prejudiciabile suferite ca urmare a accidentului, având în vedere şi faptul că despăgubirile acordate pentru daune morale sunt menite a avea un caracter reparator, fără a constitui totuşi o sursă injustă de îmbogăţire sau un pretium doloris (preţ al durerii).

Prejudiciul moral sau extrapatrimonial reprezintă orice vătămare, lezare a aptitudinilor, valorilor, atributelor ce integrează şi definesc făptura umană ca individualitate biologică şi spirituală, afirmând-o multilateral ca personalitate umană. Cu privire la sfera prejudiciului moral, aceasta poate include sau viza practic toate valorile a căror armonie integrează şi exprimă personalitatea umană într-o identitate neconfundabilă şi protejată ca atare de drept, deci inclusiv viaţa privată.

Având în vedere doctrina şi jurisprudenţa în materie, Tribunalul a apreciat că cererea de acordare de daune morale este întemeiată, în parte şi a obligat pârâtul să achite către fiecare reclamantă suma de 15.000 euro, deoarece acestea au suferit traume psihice evidente datorită morţii neaşteptate şi violente a autorului lor a cărui viaţă a fost curmată în mod tragic, la vârsta de 66 de ani. În acordarea acestei sume, tribunalul a avut în vedere şi faptul că pierderea unui părinte reprezintă o durere constantă rezultată din neputinţa de a nu putea face nimic să schimbe situaţia, impunându-se asigurarea unui confort psihic de natură a avea ca efect suportarea urmărilor accidentului rutier.

S-a apreciat că daunele morale, în cuantumul anterior menţionat sunt justificate prin prisma faptului că acestea vor putea servi pentru a compensa suferinţele sufleteşti şi lipsa părintelui a cărui viaţă a fost curmată în mod tragic. Aceste daune morale vor asigura reclamantelor un confort financiar ce va duce la realizarea unui echilibru al vieţii sociale şi a stării psihice.

Împotriva sentinţei instanţei de fond au declarat apel atât reclamantele, cât şi pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin motivele de apel formulate de apelantul pârât, s-a susţinut că instanţa de fond a greşit atunci când a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, reţinând că sunt îndeplinite condiţiile acesteia doar pentru reclamanta D.. Este adevărat că apelantul pârât nu a fost citat în cauza penală înregistrată sub nr. x/270/2010, dar conform normelor legale în vigoare la data producerii accidentului, obligaţia de despăgubire aparţinea persoanei responsabile de producerea prejudiciului, cu garanţia legală a Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii. Acesta este şi motivul pentru care, după rămânerea definitivă a hotărârii nr. 401 din 31 iunie 2010, persoanele prejudiciate, care s-au constituit părţi civile şi cărora li s-a recunoscut un drept la despăgubire, au solicitat aceste sume direct de la apelantul pârât şi nu de la inculpată.

În continuare, apelantul pârât a susţinut că daunele morale acordate reclamantelor nu au fost cuantificate într-o manieră obiectivă, la stabilirea acestora neţinându-se seama de principii generale, cum ar fi caracterul compensatoriu al unor astfel de daune, stabilirea daunelor în funcţie de realitatea socio-economică naţională şi nu conform principiului restitutio in integrum.

Prin motivele de apel formulate de apelantele reclamante, s-a susţinut că suma acordată de instanţa de fond, cu titlu de daune morale este insuficientă şi nu reflectă suferinţa reală a acestora urmare a decesului autorului lor, de care erau profund ataşate.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 533/A din 02 decembrie 2014, a respins ca nefondate ambele apeluri.

În fundamentarea acestei decizii instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că lipsa calităţii de parte a apelantului pârât în procesul anterior nu poate fi suplinită de faptul că, ulterior pronunţării instanţei penale, reclamantele ar fi prezentat acestuia hotărârea penală obţinută în vederea plăţii despăgubirilor materiale acordate.

Nefondate au fost găsite şi criticile prin care apelantul pârât şi apelantele reclamante contestă cuantumul despăgubirilor morale acordate de prima instanţă, primul susţinând că sunt prea mari, iar reclamantele că sunt prea mici.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Asociaţia Fondul pentru Protecţia Victimelor Străzii Bucureşti solicitând instanţei să admită recursul şi, rejudecând cauza, să modifice hotărârea atacată în sensul reducerii cuantumului daunelor morale la nivelul sumei de 36.000 RON pentru fiecare reclamantă, cu titlul de compensaţii pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a decesului părintelui, în acord cu practica instanţelor de judecată din România şi a criteriilor enunţate de instanţa supremă.

Recurenta-pârâtă îşi subsumează criticile motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.

Subsumate art. 304 pct. 5 C. proc. civ., criticile recurentei vizează faptul că prin motivarea dată hotărârii sale, instanţa de apel a procedat la o greşită aplicare a textelor de lege care reglementează funcţionarea Fondului pentru Protecţia Victimelor Străzii, precum şi a normelor procedurale care reglementează autoritatea de lucru judecat.

Argumentându-şi aceste critici recurenta-pârâtă arată că în mod eronat, s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la Fondul pentru Protecţia Victimelor Străzii, reţinând în mod greşit că condiţiile acesteia sunt îndeplinite doar cu privire' la pârâta D., deşi rolul Fondului pentru Protecţia Victimelor Străzii este acela de garant al obligaţiei de despăgubire care incumbă persoanei responsabile de producerea prejudiciului, cu un drept de regres ulterior împotriva acesteia.

Arată că în cauza penală cu nr. x/270/2010 de pe rolul Judecătoriei Oneşti, Fondul pentru Protecţia Victimelor Străzii nu a fost citat, dar conform normelor legale în vigoare la data producerii accidentului - având în vedere că inculpata/pârâta D. conducea un autovehicul pentru care nu fusese îndeplinită obligaţia legală de a încheia o poliţă RCA - obligaţia de despăgubire aparţinea persoanei responsabile de producerea prejudiciului, cu garanţia legală a Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii, că după rămânerea definitivă a hotărârii nr. 401 din 31 iunie 2010, persoanele prejudiciate care s-au constituit părţi civile şi cărora li s-a recunoscut un drept la despăgubire, au solicitat aceste sume direct de la Fondul pentru Protecţia Victimelor Străzii, nici una nealegând să se îndrepte ca inculpată.

Apreciind că instanţa de apel a ignorat prevederile legale care reglementează activitatea şi intervenţia Fondului, recurenta-pârâtă redă conţinutul art. 3 alin. (1) din Ordinul nr. 1/2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, al art. 11 alin. (1) şi (2) din acelaşi ordin, considerând că din economia textelor de lege enumerate, reiese raportul juridic existent între obligaţia de reparare care incumbă persoanei responsabile de crearea prejudiciului şi garanţia Fondului pentru Protecţia Victimelor Străzii pentru această obligaţie.

Arată recurenta că fără existenţa Fondului, dreptul la despăgubire al persoanelor prejudiciate corelativ obligaţiei de reparare nu s-ar putea realiza niciodată sau foarte greu, din principalul motiv al solvabilităţii şi al promptitudinii reparaţiei cât mai aproape de momentul iniţial, că potrivit art. 13 din Ordinul nr. 1/2008, după plata despăgubirilor, Fondul pentru Protecţia Victimelor Străzii are un drept de regres împotriva persoanei responsabile de crearea prejudiciului, în speţa de faţă pârâta D., astfel că rezultă că persoana acesteia nu poate fi disociată de Fond, indiferent de momentul intervenţiei acestuia într-o cauză sau alta.

Faţă de aspectele prezentate recurenta apreciază că sunt întrunite condiţiile excepţiei autorităţii de lucru judecat, dar şi ţinând cont de faptul că reclamantele din prezenta cauză s-au constituit părţi civile în dosarul penal cu sumele pe care le-au considerat ca fiind justificate pentru compensarea propriului prejudiciu, obligarea doar a Fondului la plata de despăgubiri către reclamante fiind rodul unei greşite aplicări a textelor de lege.

Din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă nelegalitatea hotărârii recurate sub aspectul stabilirii de către instanţa de apel a cuantumului daunelor morale acordate reclamantelor, persoane prejudiciate prin accidentul de circulaţie, soldat cu decesul lui E., arătând că în mod eronat instanţa a reţinut că „nu există criterii pentru determinarea daunelor morale suferite ca urmare a pierderii unei persoane apropiate, traumele create în această situaţie fiind incomensurabile” şi a apreciat că se impune acordarea sumei de 15.000 euro fiecărei reclamante, fără a motiva în vreun fel acest cuantum, limitându-se la acest singur considerent.

În argumentarea acestei critici recurenta-pârâtă face trimitere la jurisprudenţa şi doctrina în materie, arătând că în absenţa unor criterii obiective prevăzute în legislaţia naţională, care să contureze un sistem de referinţă la care să se raporteze atât justiţiabilii, cât şi instanţele, practica judiciară în materia compensaţiilor pentru daune morale a evoluat relativ neunitar, între compensaţiile acordate pentru cazuri similare fiind uneori diferenţe extrem de mari, în raport de 1 la 100 sau alteori chiar şi mai mari.

În aceste condiţii, se arată, prin scăderea predictibilităţii cazuisticii s-a constatat necesitatea identificării unor repere care să constituie măcar un punct de pornire în procesul de soluţionare a pretenţiilor de despăgubire pentru daune morale ca urmare a producerii unor riscuri asigurate şi în urma cărora a rezultat vătămarea sănătăţii şi a integrităţii corporale ori decesul persoanelor, considerându-se că un astfel de demers ar fi în măsură să asigure în relaţia cu persoanele prejudiciate obiectivitatea şi tratamentul nediscriminatoriu prevăzut de art. 14 al C.E.D.O.

Consideră recurenta-pârâtă că în ceea ce priveşte pretenţiile pentru daune morale, având în vedere complexitatea stabilirii despăgubirilor pentru prejudicii morale, instanţa trebuia să motiveze efectul compensatoriu al acestora, fără a încerca să preţuiască viaţa persoanei, reţinând totodată că aceste compensaţii nu trebuie să fie nici amenzi excesive pentru partea responsabilă de crearea prejudiciului şi nici o îmbogăţire fără just temei a reclamantelor, instanţa având obligaţia de a individualiza daunele morale acordate în persoana pârâtei D. şi nu a disponibilităţilor financiare ale Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii.

Totodată, se arată, instanţa, în acordarea acestor daune morale, trebuie să aibă în vedere faptul că Fondul, după achitarea către reclamante a despăgubirilor stabilite prin hotărâre judecătorească, este obligat să recupereze integral, inclusiv pe calea executării silite, aceste sume de la persoana responsabilă de crearea prejudiciului.

Consideră recurenta-pârâtă că în aprecierea cuantumului despăgubirilor pentru daune morale, instanţa trebuia să acorde importanţă doar caracterului compensatoriu al despăgubirilor pentru daune morale şi nu celui punitiv, că în speţă principiul restitutio in integrum nu poate fi aplicat şi nici nu trebuie avută o astfel de abordare, precum şi că despăgubirile trebuie să fie ancorate în realitatea socio-economică naţională, recurenta făcând trimitere la media europeană a despăgubirilor pentru daune morale.

Arată în final recurenta-pârâtă că limitele de răspundere a asigurătorului nu pot servi drept criteriu de apreciere a cuantumului despăgubirilor pentru daune morale, acestea fiind stabilite pentru a asigura solvabilitatea asigurătorilor chiar şi în cazul unor accidente extreme de grave în urma cărora au rezultat multe victime şi/sau însemnate pagube materiale.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

1. Excepţia autorităţii de lucru judecat a primit o corectă dezlegare în condiţiile în care instanţa de apel a făcut o judicioasă analiză a condiţiilor impuse de art. 1201 C. civ.

Astfel în dosarul penal acţiunea civilă s-a soluţionat în contradictoriu cu autorul accidentului, obiectul acţiunii vizând obligarea pârâţilor la plata daunelor materiale, cauza acţiunii fiind dată de dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ., iar în prezenta cauză acţiunea este formulată în contradictoriu cu recurenta Asociaţia Fondul pentru Protecţia Victimelor Străzii Bucureşti, obiectul vizând obligarea Fondului la plata daunelor morale, cauza acţiunii fiind reprezentată de dispoziţiile art. 61 din Legea nr. 136/1996 privind asigurările şi reasigurările din România.

2. Instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu luarea în considerare a prevederilor legale care reglementează activitatea şi intervenţia Fondului.

Astfel, art. 61 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, modificată, cu un obiect de reglementare aproape identic cu cel al art. 25 din Legea nr. 32/2000, a fost abrogat prin art. IV din Legea nr. 113/2006 cu data de 03 noiembrie 2006 când Fondul a fost preluat de Asociaţia Fondul de protecţie de la administratorul desemnat. Prin acelaşi articol a fost introdus în Legea nr. 32/2002, art. 25 sus-citat, în vigoare cu data aderării României la Uniunea Europeană.

Ordinul nr. 1 din 04 martie 2008 al C.S.A. a fost modificat şi el prin Ordinul nr. 13/2008 pentru modificarea Normelor privind Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii.

Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii este, aşadar, o asociaţie, persoană juridică de drept privat, fără scop patrimonial, constituită de toţi asigurătorii autorizaţi să practice asigurarea de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule [art. 25 alin. (1), (2) din Legea nr. 32/2000].

Scopul constituirii este:

a) de a furniza informaţii persoanelor vătămate prin accidente de vehicule în calitate de centru de informare (CEDAM);

b) de a despăgubi persoanele păgubite prin accidente de vehicule dacă:

- vehiculul care a provocat accidentul a rămas neidentificat sau nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule, cu toate că, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, proprietarul acestuia avea obligaţia să încheie o astfel de asigurare.

Prin voinţa legiuitorului, Fondul de Protecţie este chemat să despăgubească victima străzii, în scop de protecţie, independent de ideea de răspundere civilă şi deci de culpă în producerea prejudiciului.

Procesual, Fondul de protecţie, constituit fiind din asigurătorii de răspundere civilă obligatorie are poziţia asigurătorului de RCA dacă vehiculul ar fi fost asigurat de răspundere civilă obligatorie, fapt pentru care cuantumul prejudiciului suferit de victima străzii se stabileşte în strictă conformitate cu prevederile normelor privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii RCA pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare în România la data producerii accidentului [art. 6 alin. (2) din Norme].

Potrivit art. 10 din Norme, Fondul de Protecţie este obligat să despăgubească persoanele prejudiciate în termen de maxim 90 de zile de la avizarea daunei, iar dacă persoanele prejudiciate au înaintat acţiune în justiţie împotriva persoanei sau persoanelor responsabile pentru repararea prejudiciului, în baza hotărârii judecătoreşti, „Fondul are legitimare pasivă în calitate de garant al obligaţiei de despăgubire, în limitele şi în condiţiile prevăzute de reglementările în vigoare” (art. 11 din Norme).

Conform art. 251 alin. (15) din Legea nr. 32/2010 în vederea recuperării sumelor cheltuite Fondul are un drept de regres împotriva entităţii care a determinat prejudiciul.

În considerarea celor arătate se constată că cele două critici subsumate art. 304 pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

În ceea ce priveşte critica de nelegalitate subsumată art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este de reţinut că în ce priveşte cuantificarea daunelor morale în afara Codului civil, care nu se pronunţă, în mod expres, în sensul posibilităţii reparării (băneşti) a daunelor morale nu există un criteriu obiectiv de natură economică în baza căruia să se poată stabili acest lucru.

În prezent, la nivel legislativ şi de principiu nu există criterii obiective, abstracte, respectiv acele criterii precise, cuantificabile, de stabilire a despăgubirilor băneşti pentru repararea prejudiciilor morale, astfel încât instanţele se „ghidează” după criterii subiective, variabile de la caz la caz.

Daunele morale constituie consecinţe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, deci cu un conţinut neeconomic şi care rezultă din atingerile şi încălcările drepturilor personale nepatrimoniale şi se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, etc.

În legătură cu natura daunelor morale, aşa cum se desprinde din literatura juridică şi din practica judiciară, acestea, în principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se menţin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existenţa lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, dauna morală fiind extranee realităţilor materiale şi întinderea ei nu poate fi determinată decât prin aprecieri, desigur nu arbitrar şi nu prin operare cu criterii precise, ci doar pe baza unor aprecieri subiective în care rolul hotărâtor îl are posibilitatea de orientare a instanţei în cunoaşterea sufletului uman şi a reacţiilor sale.

La aceste considerente ar trebui adăugat şi exigenţa unei limite naturale: daunele morale să nu fie excesive, nerezonabile, fără simţul măsurii, să nu devină astfel spoliatoare şi nelegitime, căci, după cum s-a observat de asemenea în practică, „prejudiciul moral trebuie să fie dovedit, dar judecătorii au obligaţia să-l aprecieze în raport de gravitatea şi importanţa sa şi fără a se ajunge la realizarea unui dezechilibru de interese”.

Despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale sunt dificil de stabilit, în absenţa unor probe materiale judecătorul fiind singurul care, în raport de consecinţele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală. Cât priveşte întinderea prejudiciului este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, statuând în echitate, instanţa urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.

Prin urmare, prejudiciul afectiv sau de afecţiune este dublu condiţionat de legătura afectivă profundă dintre victima mediată, care îl invocă şi victima imediată, cea căreia i-a fost lezat dreptul la viaţă.

Aceste două condiţii sunt prevăzute şi în Rezoluţia nr. 75-7 adoptată la 14 martie 1975 de Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei, prin care se recomandă indemnizarea prejudiciului prin ricoşeu în caz de deces, făcând referire la persoanele care au vocaţie să îl invoce: părinţii, copiii, soţii, logodnicii, fraţii.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că decizia recurata nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Asociaţia Fondul pentru Protecţia Victimelor Străzii Bucureşti împotriva deciziei nr. 533/A din 02 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2015.