Burden of proof for loan repayment: Debtor’s unitemized payments do not discharge specific contractual debts without creditor’s admission.
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Cassation and Justice dismissed the appellant-debtor’s appeal, thereby upholding the lower courts’ judgment that ordered the defendant to repay the remaining principal of EUR 154,500 plus legal interest, in a civil dispute concerning three loan agreements. The case centered on the debtor’s claim that partial payments totaling EUR 135,000 had extinguished the obligation, challenging the lower courts for allegedly misapplying the burden of proof and misinterpreting payment allocation rules. The High Court held that the debtor failed to meet the burden of proving that the disputed payments were made specifically toward the three contractual loans, as the documentary evidence lacked explicit references to these debts; consequently, the creditor’s statement that the funds were applied to other verbal loans was valid, no reversal of the burden of proof was triggered, and arguments regarding improper application of payment imputation and contract interpretation were deemed irrelevant or formalistic.
Legislator headnote
AI generatedart. 270 C. proc. civ, art. 1169 C. civ, art. 1578 C. civ, art. 8 din Legea nr. 356/2002, art. 129 C. proc. civ, art. 1082 C. civ; Burden of proof for loan repayment: Debtor’s unitemized payments do not discharge specific contractual debts without creditor’s admission: The case centered on the debtor’s claim that partial payments totaling EUR 135,000 had extinguished the obligation, challenging the lower courts for allegedly misapplying the burden of proof and misinterpreting payment allocation rules. The High Court held that the debtor failed to meet the burden of proving that the disputed payments were made specifically toward the three contractual loans, as the documentary evidence lacked explicit references to these debts; consequently, the creditor’s statement that the funds were applied to other verbal loans was valid, no reversal of the burden of proof was triggered, and arguments regarding improper application of payment imputation and contract interpretation were deemed irrelevant or formalistic.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis cited in the dispositive to justify the dismissal of the cassation appeal as unfounded.
Full text
Decizia nr. 974/2015
Asupra recursului, constată următoarele:
1. Obiectul cauzei şi hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti ca primă instanţă.
1.1. Prin acţiunea introductivă înregistrată la 23 septembrie 2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei totale de 284.500 euro reprezentând împrumut nerestituit plus dobânda legală calculată de la scadenţă şi până la plata efectivă.
În motivare, reclamantul a arătat că a încheiat cu pârâtul trei contracte de împrumut, respectiv contractul din 19 decembrie 2008 pentru suma de 115.000 euro cu scadenţă la 13 iulie 2009; contractul din 01 ianuarie 2009 pentru suma de 115.000 euro cu scadenţă la 31 mai 2009 şi contractul de împrumut din 12 februarie 2009 pentru suma de 54.500 euro cu scadenţa la 12 mai 2009 şi că, deşi termenele de restituire a sumelor împrumutate s-au împlinit, pârâtul refuză restituirea lor şi a dobânzilor convenite.
În cauză pârâtul s-a apărat susţinând că a restituit reclamantului o parte din sumele primite cu titlu de împrumut, respectiv 135.000 euro, în perioada 01 iunie 2009 - 01 februarie 2011, precizând că reclamantul a decis unilateral, conform unei declaraţii olografe să prelungească scadenţa tuturor contractelor de împrumut până la 01 decembrie 2009, iar verbal până în 2010.
Astfel învestit, tribunalul a încuviinţat la cererea părţilor probe cu înscrisuri, interogatorii reciproce şi expertiză contabilă pentru calculul penalităţilor de întârziere.
După administrarea probei cu interogatoriu, având în vedere că pârâtul a recunoscut existenţa celor trei contracte de împrumut, scadenta acestora, menţionând că suma datorată este de 130.000 euro, tribunalul, la solicitarea reclamantului, în baza art. 270 C. proc. civ. a pronunţat o hotărâre parţială la data de 31 octombrie 2012 astfel că prin sentinţa civilă nr. 1937/2012 a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul către reclamant la plata sumei de 130.000 euro, reprezentând debit recunoscut.
Continuând judecata pe fond cu privire la celelalte pretenţii solicitate de reclamant prin acţiunea, prima instanţă, prin sentinţa civilă nr. 1391 din 25 iunie 2013, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 154.500 euro debit neachitat şi la 401.772,24 RON dobândă legală.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în fapt şi în drept următoarele:
Între părţi au fost încheiate trei contracte de împrumut, reclamantul în calitate de împrumutător, iar pârâtul în calitate de împrumutat, după cum urmează: contractului de împrumut încheiat la data de 19 decembrie 2008 pentru suma de 115.000 euro, termenul de restituire fiind 13 iulie 2009; contractul de împrumut încheiat la data de 01 ianuarie2009 pentru suma de 115.000 euro, termenul de restituire fiind 31 mai 2009; contractul de împrumut încheiat la data de 12 februarie 2009 pentru suma de 54.500 euro, termenul de restituire fiind 12 mai 2009.
Scadenţa celor trei contracte a fost ulterior prelungită, până la data de 01 decembrie 2009, prelungire recunoscută de reclamant în interogatoriul administrat acestuia, întrebarea nr. 11.
Prin cele trei contracte de împrumut s-a stabilit că împrumutul se face în condiţiile art. 1587 şi urm C. civ., cu dobândă moratorie legală anuală majorată cu 50% şi calculată potrivit art. 3 şi 5 din Legea nr. 356/2002, dobândă ce curge de la data scadenţei şi până la data ultimului act de executare.
Pârâtul a invocat efectuarea unor plăţi, respectiv 30.000 euro la data de 1 iunie, 20.000 euro la data de 07 septembrie, 20.000 euro la birou, 30.000 euro prin O.P. bancar, 20.000 euro la data de 14 octombrie, 15.000 euro la data de 01 februarie 2011. Reclamantul a confirmat primirea acestor sume de la pârât, arătând însă că acestea sunt liberatorii pentru alte acte juridice încheiate între părţi.
Din dispoziţiile art. 1169 C. civ., tribunalul a reţinut că dovada plăţii se face de debitor, deoarece el pretinde stingerea obligaţiei prin plată, iar dovada plătii se face după regulile de drept comun referitoare la proba actelor juridice.
În consecinţă, constatând că din proba cu înscrisuri administrată de pârât nu rezultă ce anume acte juridice încheiate între părţi sting plăţile făcute prin acestea, iar reclamantul contestă faptul că ar fi stins obligaţiile invocate în acţiune, instanţa de fond a apreciat că se impune admiterea acţiunii reclamantului şi obligarea pârâtului la restituirea sumelor împrumutate prin cele trei contracte, mai puţin suma de 130.000 euro acordată acestuia prin hotărârea parţială.
Faţă de cele de mai sus, constatând că suma totală datorată în baza celor trei contracte de împrumut, în condiţiile art. 1578 C. civ. este de 284.500 euro, din care pârâtul a fost obligat printr-o hotărâre parţială la plata sumei de 130.000 euro, tribunalul a obligat pârâtul la plata sumei de 154.500 euro debit rămas neachitat.
În ceea ce priveşte plata dobânzilor, tribunalul a reţinut că, potrivit prevederilor contractuale s-a stabilit că împrumutul este purtător de dobândă moratorie legală anuală, majorată cu 50% şi calculată potrivit art. 3 şi 5 din Legea nr. 356/2002, dobândă ce curge de la data scadenţei şi până la data ultimului act de executare.
Prin raportul de expertiză contabilă, întocmit de expert C. s-a concluzionat, că prin raportare la dispoziţiile O.G. nr. 9/2000, modificată prin Legea nr. 356/2002 şi O.G. nr. 13/2011, dobânda datorată pentru cele trei contracte de împrumut nerambursate este de 401.772,27 RON, din care 356.626,23 RON dobândă capitalizată şi 45.146,01 RON dobândă aferentă perioadei necapitalizate.
În ceea ce priveşte susţinerea pârâtului, în sensul că în mod greşit au fost avute în vedere prevederile O.G. nr. 13/2011, tribunalul a reţinut că părţile au stabilit ca împrumutul să fie purtător de dobânzi în sensul art. 5, indicând modul de calcul al dobânzii legale în sensul art. 3 şi 5 din Legea nr. 356/2002. O.G. nr. 9/2000 a fost abrogată de O.G. nr. 13/2011,1a data de 01 septembrie 2011. Atât în O.G. nr. 9/2000, cât şi în O.G. nr. 13/2011 s-a prevăzut expres că dobânda contractuală nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an, iar dobânda legală se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, situaţie faţă de care tribunalul a apreciat că nu se impunea refacerea raportului de expertiză sub acest aspect, nici dacă s-ar fi primit această apărare.
Pe de altă parte, tribunalul, interpretând contractele dintre părţi, a constatat că acestea au înţeles că sumele datorate scadente sunt purtătoare de dobânzi, în sensul maxim legal pentru dobânzile din raporturile civile, înserând în contracte normele legale în vigoare, neputându-se aprecia, că după intrarea în vigoare a O.G. nr. 13/2011 s-ar datora doar dobânzi legale, ca în situaţia stabilirii dobânzilor fără a se indica rata dobânzii.
Potrivit art. 8 din O.G. nr. 9/2000 „dobânda se va calcula numai asupra cuantumului sumei împrumutate. Cu toate acestea, dobânzile se pot capitaliza şi pot produce dobânzi în temeiul unei convenţii speciale încheiate în acest sens, după scadenţa lor, dar numai pentru dobânzi datorate pe cel puţin un an.”
Tribunalul a constatat că în cele trei contracte de împrumut a fost stabilită capitalizarea dobânzilor, în condiţiile art. 8 din O.G. nr. 9/2000, condiţia convenţiei speciale fiind, astfel, dovedită. Potrivit art. 9 din O.G. nr. 9/2000 în raporturile civile obligaţia de a plăti o dobândă mai mare decât cea stabilită în condiţiile prezentei ordonanţe este nulă de drept, însă aşa cum s-a arătat dobânzile calculate sunt corespunzătoare prevederilor art. 5 şi 8 din O.G. nr. 9/2000.
Tribunalul a respins susţinerea pârâtului privind necesitatea existenţei unei convenţii separate, încheiată între părţi ulterior scadenţei, reţinând că prevederile art. 8 trebuie interpretate în sensul că această convenţie trebuie să existe, capitalizarea putând a se realiza după scadenţa dobânzilor datorate pe cel puţin un an, astfel cum s-a şi calculat în raportul de expertiză.
În ceea ce priveşte greşita stabilire a dobânzilor prin raportare la data de 01 decembrie 2009 şi nu ziua următoare scadenţei, tribunalul a reţinut că, deşi reală susţinerea făcută de pârât în acest sens, sumele datorate nu sunt diferite, având în vedere că în ceea ce priveşte capitalizarea dobânzilor, aceasta se realizează la 365 zile, indiferent de data de pornire.
2. Împotriva sentinţei fondului a declarat apel pârâtul B. pentru motive de netemeinicie solicitând schimbarea în parte a hotărârii fondului în sensul obligării sale la plata sumei de 7.014,04 euro debit, 120.029,60 euro dobândă moratorie capitalizată şi 5.476,13 euro dobândă moratorie curentă necapitalizată.
Prin decizia civilă nr. 545/A din 08 decembrie 2014 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul pârâtului.
Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar analizând sentinţa fondului, în raport de dispoziţiile legale aplicabile, probatoriile administrate şi motivele de apel care stabilesc limitele devoluţiunii a reţinut următoarele în fapt şi în drept.
Astfel, instanţa de apel a confirmat existenţa celor trei contracte de împrumut încheiate de părţi, pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea, notând că termenele de restituire convenite iniţial au fost prelungite până la 01 decembrie 2009, data recunoscută de ambele părţi şi că în toate contractele s-a stipulat obligaţia de plată a dobânzilor moratorii legale, majorate cu 50% şi calculate potrivit dispoziţiilor art. 3 şi 5 din Legea nr. 356/2002, dobândă care curge de la data scadenţei şi până la ultimul act de executare silită, dar şi obligaţia de plată a unei dobânzi capitalizate, în condiţiile art. 8 din Legea nr. 356/2002, după trecerea unui an de la scadentă.
În continuare, Curtea de apel reţine cele stabilite prin sentinţa parţială nr. 1937/2012 astfel cum a fost modificată în recurs în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 115.000 euro în loc de 130.000 euro reprezentând debit recunoscut.
Pentru restul pretenţiilor acordate prin sentinţa nr. 1391/2013 - respectiv suma de 154.500 euro diferenţa dintre împrumutul total dintre cele trei contracte şi suma la care pârâtul a fost obligat prin sentinţa parţială, instanţa analizând susţinerea pârâtului potrivit căreia s-a avut în vedere numai recunoaşterea reclamantului, inversându-se sarcina probaţiunii plăţii împrumuturilor, constată că tribunalul a făcut trimitere în considerentele sentinţei apelate la o astfel de recunoaştere referitor la primirea sumelor de bani menţionate în înscrisurile invocate de pârât şi nu cu privire la stingerea obligaţiei de plată.
Sub aspectul probaţiunii, instanţa de apel reţine că potrivit dispoziţiilor art. 1169 C. civ., sarcina dovedirii convenţiilor de împrumut revenea reclamantului şi a fost făcută prin depunerea celor trei contracte de împrumut.
În ce priveşte sarcina probei stingerii obligaţiilor ce rezultau din cele trei contracte, aceasta revenea pârâtului debitor şi putea fi făcută în lipsa unei dispoziţii legale exprese, prin orice mijloc de probă.
Or, pârâtul în dovedirea plăţii a invocat înscrisurile de la dosar fond, care dovedesc plata unor sume de bani către reclamant şi către alte persoane, fără să cuprindă nicio referire cu privire la obligaţiile stinse prin aceste plăţi şi fără să administreze în completarea acestor înscrisuri şi alte probe pe baza cărora să se poată stabili exact care obligaţii au fost stinse.
Referitor la critica pârâtului vizând lipsa de rol activ al instanţei fondului, care, în opinia sa, trebuia să ordone administrarea de probe suplimentare, instanţa de apel notează că, în baza aceloraşi dispoziţii legale art. 129 C. proc. civ., la termenul din 08 decembrie 2014, pârâtul a fost întrebat dacă, în vederea dovedirii susţinerilor sale privind stingerea prin plată a obligaţiei de restituire a împrumuturilor, înţelege să administreze şi alte probe, iar răspunsul acestuia a fost în sensul că nu au alte dovezi de administrat.
Concluzionând pe acest motiv, instanţa de apel, având în vedere şi dispoziţiile art. 1169 C. civ., constată că pârâtul care a susţinut că a restituit reclamantului o mare parte din sumele împrumutate era obligat să dovedească această susţinere.
Cu privire la prevederile art. 1110-1113 C. civ. invocate de pârât, care reglementează imputaţia plăţii, instanţa a reţinut că nu au legătură cu soluţia fondului, deoarece pârâtul nu a probat stingerea obligaţiilor rezultând din raportul juridic dedus judecăţii şi nu ca o consecinţă a aplicării regulilor privind imputaţia plăţii.
Aceeaşi concluzie o impune instanţa şi ca referire la aplicarea dispoziţiilor art. 1082 C. civ.
În continuare, instanţa de apel examinând critica pârâtului potrivit căreia prima instanţă a acordat mai mult decât s-a cerut, constată că faţă de modalitatea în care a fost formulată acţiunea introductivă, în sensul obligării pârâtului şi la plata dobânzilor datorate de la scadenţă şi până la plata efectivă şi faţă de prevederile formulate ulterior de reclamant, constată că nu se poate susţine că instanţa fondului a soluţionat acţiunea cu încălcarea principiului disponibilizării şi depăşirea limitelor învestirii.
Cu privire la dobânzile acordate, instanţa de apel, având în vedere şi raportul de expertiză dispus de tribunal, apreciază că au fost calculate corect în raport de convenţiile de împrumut şi de dispoziţiile art. 8 din O.G. nr. 9/2000, în care părţile au convenit expres cu privire la obligaţia de a plăti dobânzi moratorii şi cu privire la capitalizarea dobânzilor după trecerea unui an de la scadenţă.
Totodată, instanţa notează că în obligaţiile băneşti, dobânda nu poate fi cerută decât pentru suma restantă la data introducerii acţiunii, iar raportul de expertiză rezultă că dobânda moratorie datorată de pârât a fost calculată cu luarea în considerare a acestei reguli dar şi a celorlalte dispoziţii din O.G. nr. 9/2000, Legea nr. 356/2002 şi O.G. nr. 13/2011.
În sfârşit referitor la capitalizarea dobânzilor instanţa constată că în cauză există o convenţie specială a părţilor în acest sens, înserată în fiecare contract de împrumut, convenţie în care s-a prevăzut expres faptul că o astfel de dobândă se va aplica după trecerea unui an de la scadenţă, fiind respectate dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 356/2002 pentru aprobarea O.G. nr. 9/2000.
Pentru aceste considerente instanţa de prim control judiciar a respins ca nefondat apelul declarat de pârât.
3. Recursul - Motivele de recurs
Împotriva deciziei pronunţate în apel, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul B. solicitând modificarea în tot a hotărârii recurate şi, pe fondul cauzei, admiterea în parte a cererii de chemare în judecată pentru suma de 7014,04 euro (debit) plus dobândă moratorie capitalizată de 120.029,60 RON şi dobândă moratorie curentă, necapitalizată de 5.476,31 RON.
Recurentul a invocat în susţinerea recursului motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 teza a ll-a C. proc. civ., sub aspectul încălcării şi aplicării greşite a legii respectiv a regulilor privind sarcina probei (art. 1169 C. civ.) şi dovada plăţii (art. 1093-1113 C. civ.) prin raportare la prevederile art. 1191 C. civ. şi art. 978-983 C. civ.
Potrivit autorului recursului, regula înscrisă în art. 1169 C. civ. trebuie interpretată în sensul că sarcina probei se împarte între reclamant şi pârât. Această concluzie întemeiată pe echitate este pe deplin justificată în ipoteza în care reclamantul contestă cele stabilite prin probele produse de pârât, respectiv pretinde un fapt nou, contrar poziţiei dobândite de adversar, pe care trebuie să îl dovedească în temeiul regulii sus-menţionate.
În cauză, susţine recurentul, reclamantul a dovedit existenţa faptului generator al raportului obligational, cu cele trei contracte de împrumut, afirmând neîndeplinirea obligaţiei de restituire.
În ceea ce îl priveşte, în calitate de pârât, a dovedit faptul juridic al efectuării plăţii cu înscrisuri opozabile acestuia, recunoscute explicit ca reprezentând plăţi efectuate, de aceea, sarcina probei fiind răsturnată, revenea reclamantului obligaţia de a dovedi că plăţile efectuate nu au stins obligaţiile existente, dovezi pe care nu Ie-a administrat.
Potrivit recurentului, prima instanţă a considerat dovedită existenţa unor alte raporturi juridice pe baza simplelor afirmaţii ale reclamantului făcute în cadrul interogatoriului administrat, iar instanţa de apel a apreciat că pârâtul debitor trebuie să dovedească nu doar faptul juridic al plăţii, ci obiectul plăţii. Acest raţionament al instanţelor, în opinia recurentului are consecinţe inacceptabile din punct de vedere juridic deoarece plăţile efectuate au fost lipsite de orice eficacitate prin simpla afirmaţie a beneficiarului plătit.
În continuare recurentul arată că dovada plăţii nu s-a făcut doar prin recunoaşterea reclamantului, ci prin chitanţa liberatorie recunoscută de acesta.
Referindu-se la considerentele deciziei, recurentul susţine că, argumentele din considerente potrivit cărora îi revenea obligaţia dovedirii obiectului plăţii, nu doar a remiterii sumelor împrumutate, denotă confuzii nepermise între noţiuni juridice distincte, respectiv obiectul obligaţiilor şi obiectul plăţii şi totodată o încălcare a regulilor cu privire la dovada efectuării plăţii, respectiv a faptului efectuării ei.
În sfârşit, sub acest aspect recurentul arată că pe linia raţionamentului instanţelor, ar trebui să dovedească, în calitate de pârât, că în afara celor trei contracte de împrumut, nu mai există alte raporturi juridice cu reclamantul, adică un fapt general negativ.
Sub un alt aspect, recurentul arată că în cauză, o plată parţială a fost făcută, şi dovedită cu chitanţe şi documente bancare, însă prima instanţă şi reclamantul care a recunoscut efectuarea plăţii, au reuşit să realizeze o inedită imputaţie a plăţii, nu doar cu încălcarea art. 1110-1113 C. civ. ci a întregului regim probatoriu, imputând plăţile efectuate asupra unor datorii inexistente şi nedovedite.
Practic, plecând de la lipsa unor menţiuni explicite în chitanţele liberatorii semnate şi recunoscute de reclamant şi în baza exclusiv a afirmaţiilor reclamantului cu privire la existenţa unor alte obligaţii, ambele instanţe ale fondului au încălcat regulile de drept referitoare la efectele juridice ale plăţii şi regulile de drept în materie de probaţiune, dar şi cele referitoare la convenţiile neclare care se interpretează în favoarea celui ce se obligă.
Pentru aceste motive recurentul solicită admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului său şi recunoaşterea efectelor juridice ale unor plăţi în valoare de 135.000 euro cu consecinţa admiterii parţiale a acţiunii, respectiv omologarea celei de-a doua variante a raportului de expertiză, pentru un debit de 7.014,04 euro plus dobânda moratorie capitalizată şi cea curentă necapitalizată.
3.1. Înalta Curte verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate constată următoarele:
Construcţia juridică pe care recurentul încearcă să o acrediteze întemeiată pe încălcarea regulilor privind sarcina probei pleacă de la o premiză falsă, a deplasării sarcinii probei către reclamant în raport de susţinerile sale făcute în cursul judecăţii, ipoteză care nu este confirmată în cauză, astfel că întregul raţionament este lipsit de fundament, chiar dacă unele alegaţii teoretice cu privire la teoria generală a probelor sunt corecte.
Potrivit principiului înscris în art. 1169 C. civ. cel ce face o propunere în faţa judecăţii trebuie să o dovedească, de unde rezultă că sarcina probei incumbă în primul rând reclamantului, care afirmă un drept pe care se bazează pretenţia sa.
În cauză, reclamantul a dovedit cu cele trei contracte de împrumut raportul juridic obligaţional, respectiv obligaţia pârâtului-împrumutat de a restitui sumele primite cu acest titlu la scadenţă şi în condiţiile stabilite prin contracte.
Revenea aşadar pârâtului sarcina de a dovedi faptul juridic al remiterii sumelor împrumutate, de natură să stingă raportul obligaţional.
Or, înscrisurile depuse ca probă în acest sens de către pârât nu sunt apte prin ele însele să facă dovada liberaţiunii sale, în condiţiile în care nu poartă nicio referire cu privire la sumele împrumutate în baza celor trei contracte, în contul cărora s-ar fi făcut plăţile.
Simpla menţiune olografă a unor sume în euro, datată incomplet, de regulă fără an, şi fără nicio altă precizare în sensul remiterii lor în contul împrumuturilor, nu le conferă calitatea de chitanţe liberatorii care fac dovada stingerii raportului obligaţional, aşa cum susţine recurentul.
Este adevărat că în interogatoriul administrat în faţa primei instanţe, reclamantul a recunoscut că a semnat înscrisul olograf depus de către pârât cu precizarea că sumele consemnate au fost primite în contul altor împrumuturi verbale acordate pârâtului.
Această declaraţie a reclamantului nu constituie o recunoaştere a faptului juridic pretins de pârât, respectiv a liberaţiunii sale prin restituirea în parte a sumei împrumutate în temeiul celor trei contracte, şi prin urmare, în virtutea principiului indivizibilităţii mărturisirii, nu poate fi scindată, ci reţinută în integralitatea ei.
De aceea, Înalta Curte constată că în cauză nu operează un transfer al sarcinii probei, aşa cum susţine recurentul, respectiv o deplasare a sarcinii probei la reclamant cu privire la raporturile noi juridice stinse prin plăţile recunoscute de acesta, atâta vreme cât pârâtul nu a făcut dovada remiterii sumelor împrumutate ce fac obiectul pretenţiei reclamantului aşa cum corect s-a reţinut în cauză de ambele instanţe.
În alte cuvinte, numai în ipoteza în care reclamantul ar fi recunoscut că sumele plătite de pârât, potrivit înscrisurilor depuse de acesta, au fost în contul împrumuturilor acordate prin cele trei contracte, dar urmare unei alte convenţii încheiate cu acesta, distinctă de împrumuturile iniţiale, plata nu este liberatorie, sarcina probei se transfera la reclamant, or declaraţiile reclamantului nu a fost în acest sens, astfel că toate alegaţiile recurentului întemeiat pe recunoaşterea reclamantului a plăţilor parţiale în contul celor trei contracte de împrumut constituie o premisă falsă a întregului său raţionament juridic şi a concluziei pe care încearcă să o acrediteze.
Se impune a fi subliniat că în cuprinsul deciziei atacate nu există nici un considerent care să impună concluzia criticată de recurent, în sensul că sarcina probei în ce priveşte inexistenţa altor raporturi obligationale îi incumbă acestuia, dimpotrivă instanţa de apel a apreciat corect că înscrisurile administrate de pârât nu fac dovada remiterii sumelor împrumutate, şi că, având valoarea unui început de dovadă scrisă ele trebuiau completate cu alte probe pe care pârâtul nu Ie-a solicitat.
În sfârşit susţinerile recurentului cu privire la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1110-1113 C. civ. referitoare la imputaţia plăţii sunt lipsite de relevanţă deoarece ele nu au fost avute în vedere de instanţe în fundamentarea soluţiilor adoptate.
În egală măsură critica recurentului întemeiată pe interpretarea greşită a convenţiilor apare ca pur formală deoarece, în afară de cele trei contracte de împrumut încheiate şi recunoscute de pârâtul-recurent, alte convenţii ale părţilor nu au fost exhibate pentru a fi analizate.
Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 545/A din 08 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 martie 2015.