Sufficiency of appellate reasoning on factual findings and res judicata in commercial contract termination and debt confirmation actions

Decizia nr. 968/2016

Asupra recursurilor de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. SA a chemat în judecată pârâtul B., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa:

- să se constate că contractele de asistenţă juridică nr. x/2008 şi y/2008 au încetat în mod tacit prin acordul părţilor, începând cu data de 10 februarie 2010, conform proceselor de predare-primire dosare dintre părţi, stingându-se orice obligaţie de plată între părţi;

- să se constate că A. nu datorează suma de 7.839.868,00 lei, cabinetului de avocatură (sumă stabilită de executor judecătoresc) deci nu mai are nici o obligaţie de plată către Cabinetul de Avocatură începând cu 10 februarie 2010, data încheierii proceselor verbale de predare-primire dosare dintre părţi şi încetarea contractelor în mod tacit prin acordul părţilor.

Prin Sentinţa civilă nr. 1261 din 17 martie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâtul B., ca nefondată şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 38.657,25 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 667 A din 22 aprilie 2015 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. SA, a admis apelul declarat de pârâtul B., au fost înlăturate considerentele din sentinţa de fond referitoare la soluţionarea capătului 2 din cererea de chemare în judecată, care au fost înlocuite cu considerentele din prezenta decizie.

A fost menţinută soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate şi a fost obligată reclamanta să plătească pârâtului suma de 44.156,7 lei cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta A. SA, cât şi pârâtul B.

Recursul reclamantei A. SA, a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În argumentarea acestor motive recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel nu a motivat respingerea motivului ce a constituit acordarea cheltuielilor de judecată într-o sumă exagerat de mare fără să ţină cont de prevederile legale.

Recurenta consideră că în ce priveşte cheltuielile de judecată, acestea sunt exagerat de mari iar instanţa nu a făcut aplicabilitatea prevederilor art. 451 alin. (2) şi următoarele C. proc. civ., deşi instanţa de judecată avea de stabilit în ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată dacă valoarea acestora nu este vădit disproporţionată în raport cu complexitatea cauzei şi trebuia analizată natura acestora în raport de obiectul cauzei.

În opinia recurentei instanţa a ignorat sau a dat o proprie interpretare prevederilor contractuale, prevederilor din Legea avocatului nr. 51/1995, precum şi Normele C. civ., respectiv art. 960 şi următoarele.

Făcând o prezentare a situaţiei de fapt, a dispoziţiilor contractelor de asistenţă juridică, a dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (2) din Statutul profesiei de avocat şi a prevederilor art. 1321 Noul C. civ., recurenta consideră că cele două contracte au încetat tacit prin acordul părţilor în anul 2010 prin predarea-primirea dosarelor, stingându-se orice obligaţie de plată între părţi.

În ceea ce priveşte apelul declarat de B., susţine recurenta, referitor la respingerea autorităţii de lucru judecat şi putere de lucru judecat, instanţa de apel nu a analizat probele de la dosarul cauzei şi a dat o interpretare ce excede obiectului cauzei, motivarea de respingere a instanţei de fond fiind corectă.

În continuarea motivării recursului, recurenta a reiterat excepţiile inadmisibilităţii şi a lipsei de interes în formularea apelului solicitând admiterea excepţiilor.

Referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat şi puterea de lucru judecat, recurenta consideră că lipsa identităţii de obiect duce la neîndeplinirea condiţiilor expres prevăzute de lege, respectiv tripla identitate de obiect, cauză şi părţi, astfel că excepţia autorităţii de lucru judecat este neîntemeiată şi nefondată.

Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Recursul pârâtului B. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 478 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 cu trimitere la art. 494, raportat la art. 461, alin. (2) C. proc. civ.

În susţinerea motivelor de recurs invocate, recurentul a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că ar fi chemată să se pronunţe exclusiv pe cererea reclamantei prin care se invocă încetarea amiabilă a contractelor de asistenţă juridică, nu şi pe apărările de fond formulate prin întâmpinare şi prin apelul pârâtului în legătură cu "aşa zisa" încetare amiabilă a contractelor de asistenţă juridică.

După o prezentare a unor fragmente din considerentele deciziei recurate, recurentul susţine că motivarea instanţei de apel este greşită fiindcă o cauză se judecă în apel potrivit principiului "tantum devolutum quantum apellatum", deci, nu numai în raport de susţinerile şi cererile reclamantului, ci şi în raport de susţinerile şi apărările de fond ale pârâtului, recurentul considerând că s-a făcut abstracţie de cererile şi apărările pârâtului fundamentate pe prevederile art. 1200 pct. 4 şi 1202 alin. (2) C. civ. de la 1864 şi art. 166 C. proc. civ.

Recurentul susţine că motivează recursul pe prevederile art. 488 alin. (1), pct. 7 din Noul C. proc. civ. solicitând să se dea eficienţă prevederilor art. 496 alin. (1), art. 497, teza finală şi art. 499 din Noul C. proc. civ. pe motiv că în cauză operează ca prezumţie legală absolută "efectul pozitiv" al puterii de lucru judecat a considerentelor Sentinţei civile nr. 865/2011 a Tribunalului Vrancea, a considerentelor Deciziei civile nr. 34/A/2012 a Curţii de Apel Galaţi şi a considerentelor Sentinţei civile nr. 11673/2013 a Judecătoriei Sector 3 Bucureşti.

Prezentând aspecte doctrinare şi jurisprudenţă naţională, recurentul invocă ca motiv de recurs art. 328 alin. (1) Noul C. proc. civ. şi "efectul pozitiv" al autorităţii de lucru judecat instituit prin art. 431 alin. (2) din Noul C. proc. civ., susţinând că atât timp cât "chestiunea litigioasă" a "rezilierii la 4 februarie 2010" a contractelor de asistenţă juridică nr. x/2008 şi nr. y/2008 a fost realmente şi irevocabil "tranşată" prin hotărâri judecătoreşti în prezent irevocabile, acest "lucru deja judecat" îşi extinde efectele asupra "lucrului de judecat" din prezenta cauză.

Redând fragmente din decizia recurată, recurentul consideră că motivarea deciziei este greşită fiindcă se omite a se da eficienţă prezumţiei legale absolute potrivit căreia este "lucru judecat" faptul că cele două contracte de asistenţă juridică au încetat ca efect al rezilierii lor unilaterale de către reclamantă la 4 februarie 2013, prezumţie care operează ca efect pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Recurentul consideră că instanţa de apel a făcut abstracţie de faptul că pârâtul s-a judecat cu reclamanta în dos.nr. 47927/3/2009 în care s-a cerut a se constata nulitatea absolută a celor două contracte, astfel încât, în temeiul art. 35 din Noul C. proc. civ. solicită ca motivarea instanţei de apel să fie înlocuită cu motivarea instanţei de recurs, în sensul că această a doua cerere urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

În continuarea motivării recurentul prezintă aspecte doctrinare pentru a reliefa faptul că niciunul dintre cele două capete de cerere din acţiune nu se încadrează în conţinutul noţiunii şi varietaţiilor "acţiunii în constatare".

În ce priveşte motivarea respingerii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, recurentul consideră că această motivare este greşită şi în contradicţie cu normele de drept material în materie de prescripţie extinctivă fiindcă prin primul capăt de cerere reclamanta a solicitat să se constate că două contracte de asistenţă juridică ar fi încetat, tacit, prin acordul părţilor la data de 10 februarie 2010 prin faptul predării dosarelor de către avocat, clientului, ce pe de o parte este inadmisibilă fiindcă tinde a lipsi de efect pozitiv puterea de lucru judecat de care se bucură în prezent mai multe hotărâri judecătoreşti şi pe de altă parte fiindcă este inadmisibilă o acţiune în constatarea unei stări de fapt.

În opinia recurentului reclamanta este cea care stabileşte data naşterii dreptului ei la acţiune prin formularea celui de-al doilea capăt de cerere, iar data în raport de care se calculează termenul de prescripţie al dreptului la acţiune al reclamantei - prin care solicită să se constate că nu ar datora o sumă de bani - este de 10 februarie 2010, data începând de la care susţine că nu ar mai datora respectiva sumă de bani.

Recurentul, după prezentarea unui fragment din considerentele deciziei şi aspecte teoretice asupra prescripţiei, consideră că motivarea instanţei este greşită aplicându-se greşit normele de drept material în materia prescripţiei extinctive şi fiindcă stabileşte ca dată de început al cursului prescripţiei extinctive reglementată de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi art. 1886 C. civ., ca fiind "data naşterii interesului" reclamantei de a formula acţiunea.

Pentru aceste motive recurentul a solicitat admiterea recursului şi, punctual în măsura în care soluţia dată excepţiilor indicate va fi apreciată ca fiind greşită, înlăturarea considerentelor Deciziei civile nr. 667/A/2015 şi strict în limita criticilor formulate, înlocuirea cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul deciziei atacate.

Prin întâmpinarea depusă la dosar recurenta-reclamantă A. SA faţă de motivele de recurs formulate de recurentul-pârât B., consideră, în principal, că recursul este nul şi lipsit de interes, iar în subsidiar, că este nefondat.

Recurentul pârât B. prin întâmpinarea depusă la dosar a solicitat, în principal, ca în temeiul dispoziţiilor art. 483 alin. (3), art. 486 alin. (3), art. 488 alin. (2) art. 498 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 490 alin. (2) C. proc. civ. să se anuleze recursul A. SA ca inadmisibil în procedura de filtrare a dosarelor, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Prin răspunsurile la întâmpinări, ambele părţi au solicitat respingerea susţinerilor celeilalte părţi.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursurile sunt admisibile.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 25 februarie 2016 a fost încuviinţat, în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 26 februarie 2016.

În urma comunicării raportului, recurentul-pârât B. a depus punct de vedere prin care a reiterat solicitarea anulării ca inadmisibile a motivelor de recurs formulate de reclamanta A.

Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, reţine că recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:

Recursul reclamantei A. SA.

Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 Noul C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere şi când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva acestor prevederi recurenta a susţinut că instanţa de apel fără a analiza motivul de apel privind acordarea onorariului de 38.675,25 lei l-a respins fără o motivare pertinentă, cu ignorarea prevederilor contractuale, a prevederilor Legii nr. 51/1995, precum şi normele C. civ.

Critica recurentei va fi înlăturată având în vedere că instanţa de apel prin raportare la dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a făcut o analiză pertinentă a obligaţiei dispusă de instanţa de fond privind acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 38.675,25 lei.

Astfel, se constată că instanţa de apel a apreciat în mod corect temeinicia măsurii de obligare la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere complexitatea litigiului, precum şi valoarea acestuia, activitatea desfăşurată de către avocat, reţinând, totodată, în mod corect că în speţă, nu sunt aplicabile concluziile Curţii Europene de Justiţie a Drepturilor Omului în cauza Buzescu contra României.

Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 Noul C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Textul are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la dispoziţiile legale ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau în spiritul lor, fie le aplică greşit.

Deşi recurenta invocă art. 488 pct. 8 Noul C. proc. civ. arătând că instanţa de apel a ignorat sau a dat o interpretare proprie prevederilor contractuale, prevederilor din Legea avocatului nr. 51/1995 unde se arată că nu se poate plăti avocatului daune în caz de renunţare la serviciile acestuia precum şi normele C. civ. vechi unde se arată cum se interpretează clauzele contractuale, modalitatea de redactare a deciziei recurate nu permite efectuarea controlului judiciar din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, astfel că Înalta Curte are în vedere art. 488 pct. 6 din Noul C. proc. civ.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din Noul C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor.

Doctrina a statuat că motivarea este de esenţa hotărârii şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de control judiciar să verifice, după caz, numai aplicarea legii sau stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii.

În speţa de faţă, se constată că instanţa de apel nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt a cauzei privind constatarea încetării contractelor de asistenţă juridică nr. x/2008 şi y/2008 şi în funcţie de aceasta existenţa sau inexistenţa datoriei de 7.839.868 lei.

Din considerentele deciziei recurate rezultă în ceea ce priveşte primul capăt de cerere că instanţa de apel, a apreciat printre altele că, în mod întemeiat instanţa de fond a reţinut că nu se poate considera că cele două contracte de asistenţă juridică au încetat prin acordul părţilor, având în vedere menţiunea din procesul-verbal de predare-preluare dosare încheiat la data de 11 februarie 2010, însă Înalta Curte verificând hotărârea primei instanţe a constatat că aceasta a reţinut că, expresia "în urma comunicării revocării integrale a mandatelor acordate avocatului de către A." nu este suficient de edificatoare în a accepta teza reclamantei privind existenţa şi eficacitatea unui acord tacit al părţilor la încetarea contractelor de asistenţă nr. x/2008 şi y/2008.

Din cele arătate rezultă fără echivoc că în ceea ce priveşte soluţionarea primului capăt de cerere, situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită din moment ce prima instanţă a reţinut că "... nu este suficient de edificatoare ...", aspect însuşit şi de către instanţa de apel.

De asemenea, Înalta Curte reţine că în ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere - "să se constate că A. nu datorează 7.839.868,00 lei cabinetului de avocatură (sumă stabilită de executor judecătoresc) deci nu mai are nici o obligaţie de plată către B. începând cu 10 februarie 2010, data încheierii proceselor verbale de predare-primire dosare dintre părţi şi încetarea contractelor în mod tacit prin acordul părţilor - din motivarea deciziei recurate nu rezultă cu exactitate dacă recurenta-reclamantă datorează sau nu suma respectivă şi ce reprezintă.

Într-o altă exprimare, din motivarea deciziei instanţei de apel nu rezultă dacă suma de 7.839.868 lei reprezintă suma ce trebuie/trebuia să fie achitată sau să nu fie achitată de către A. către Fondul pentru handicapaţi sau către B.

În ceea ce priveşte acest aspect cu caracter determinant în soluţionarea litigiului, instanţa de apel fără a avea o motivare proprie a făcut trimitere la motivarea primei instanţe reţinând că "în mod întemeiat a reţinut instanţa de fond că suma de 7.839.868 lei cu privire la care reclamanta a solicitat să se constate că nu este datorată nu reprezintă onorariu de avocat, ci prin executarea silită pornită s-a cerut aplicarea clauzei penale de la art. 5 din contract (1066 C. civ.)", astfel că din considerentele deciziei instanţei de apel nu rezultă cu exactitate dacă recurenta-reclamantă datorează sau nu suma litigantă.

Aceasta, deoarece, deşi instanţa de apel face trimitere la hotărârea primei instanţe în sensul că "în mod întemeiat a reţinut instanţa de fond că suma de 7.839.868 lei cu privire la care reclamanta a solicitat să se constate că nu este datorată nu reprezintă onorariu de avocat, ci prin executarea silită pornită s-a cerut aplicarea clauzei penale de la art. 5 din contract (art. 1066 C. civ.)", atunci când soluţionează apelul pârâtului a apreciat că "în mod eronat a reţinut instanţa de fond puterea de lucru judecat cu privire la soluţionarea celui de-al doilea capăt de cerere faţă de considerentele Sentinţei civile nr. 11673 din 1 octombrie 2013 ...".

Cu alte cuvinte, deşi instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a reţinut în mod eronat puterea de lucru judecat cu privire la soluţionarea celui de-al doilea capăt de cerere, a considerentelor Sentinţei civile nr. 11673 din 1 octombrie 2013, nu a tranşat problema litigioasă şi nu a arătat clar şi fără echivoc dacă reclamanta datorează sau nu Cabinetului de avocatură suma de 7.839.868 lei făcând o apreciere generală că soluţionarea celui de-al doilea capăt de cerere depinde de modul de soluţionare a primului capăt de cerere, respectiv, "... nu se poate constata nici că A. nu ar datora pârâtului suma de 7.839.868 lei ...".

Cercetarea fondului este un element esenţial pentru exercitarea controlului de legalitate întrucât situaţia de fapt corect determinată constituie fundamentul aplicării dispoziţiilor legale şi presupune luarea în examinare a tuturor elementelor care ar putea duce la stabilirea situaţiei de fapt pornind de la raporturile juridice ce au existat între părţile în proces.

Cu alte cuvinte, considerentele deciziei din apel fac imposibilă examinarea legalităţii soluţiei pronunţată de instanţa de apel, în condiţiile în care prin intermediul recursului se verifică numai legalitatea soluţiei criticate.

Cu ocazia rejudecării cauzei, instanţa de apel urmează să stabilească situaţia de fapt a cauzei, să răspundă criticilor formulate de părţi în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor într-o formă clară şi concisă şi nu în ultimul rând să analizeze din această perspectivă efectele Sentinţei civile nr. 11673 din 1 octombrie 2013 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 cu privire la soluţionarea celui de-al doilea capăt de cerere.

Faţă de art. 501 alin. (4) coroborat cu art. 22 alin. (2) din Noul C. proc. civ. instanţa este îndreptăţită să ceară părţilor să administreze toate probele pe care le consideră necesare şi utile soluţionării cauzei în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Având în vedere considerentele arătate, în conformitate cu art. 497 coroborat cu art. 488 pct. 6 din Noul C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru stabilirea exactă a raporturilor juridice dintre părţile litigante, în funcţie de obiectul cererii de chemare în judecată din perspectiva celor două capete de cerere, şi în funcţie de acesta aplicarea dispoziţiilor legale incidente.

În ceea ce priveşte recursul declarat de B., având în vedere pe de o parte, motivele care au determinat admiterea recursului reclamantei precum şi soluţia de casare a deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar pe de altă parte faptul că motivele de recurs invocate de către recurentul-pârât vizează doar considerentele deciziei recurate, Înalta Curte apreciază că pentru o judecată unitară se impune şi admiterea recursului formulat de către recurentul-pârât, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 501 alin. (3) Noul C. proc. civ., instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. SA şi recurentul-pârât B. împotriva Deciziei civile nr. 667 A din 22 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi 26 mai 2016.

Procesat de GGC - CL