Abusiveness of variable interest clause tied to bank-discretionary reference rate and fixed administration fee in consumer loan contract

Decizia nr. 932/2016

Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti sub numărul x/301/2010 din 17 decembrie 2010, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. SA a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se dispună următoarele:

- obligarea pârâtei să modifice modul de calcul al dobânzii curente în cadrul contractului de credit pentru persoane fizice din 17 decembrie 2007 potrivit formulei EURIBOR + 1,5%, comunicarea graficelor de rambursare aferente acestei formule şi eliminarea acestor clauze abuzive din contract;

- rambursarea sumelor percepute cu titlu de dobândă în mod abuziv sau luarea acestora în considerare în contul unor rate viitoare;

- obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

A mai precizat reclamantul că şi clauza prevăzută la art. 9 din contract este abuzivă, deoarece stipulează un comision de administrare care este o dobândă mascată, fiind evidenţiate ca abuzive şi clauzele care permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii fără informarea imediată a reclamantului-împrumutat.

În ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 2.10 a din condiţiile generale de creditare, reclamantul a arătat că pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă pârâtei dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noul nivel să fie negociat cu reclamantul.

În drept acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile C. civ., C. proc. civ., Legea nr. 58/1998, O.U.G. nr. 99/2006, O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 193/2000, Legea nr. 363/2007, O.U.G. nr. 174/2008.

La termenul de judecată din 1 aprilie 2011 pârâta a depus la dosar întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat ca instanţa să stabilească modul de calcul al dobânzii conform algoritmului EURIBOR + marja fixă existentă în contract + diferenţa dintre valoarea dobânzii de referinţă şi valoarea indicelui de referinţă.

Prin cererea modificatoare depusă la termenul de judecată din 13 mai 2011, reclamantul a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 5 din contractul de credit bancar, în sensul interpretării sintagmei "dobândă de referinţă variabilă" ca fiind indicele de referinţă Euribor, singurul aplicabil unui credit contractat în moneda euro; constatarea caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 9 lit. c) din contractul de credit bancar şi modificarea acesteia, în sensul calculării comisionului de administrare prin aplicarea unei valori procentuale la soldul creditului şi nu la valoarea iniţială a creditului; constatarea caracterului abuziv şi eliminarea clauzei stipulate la art. 2.10 a din contractul de credit bancar - condiţii generale de creditare care permit pârâtei să majoreze nivelul dobânzii unilateral, fără consimţământul debitorului şi fără a preciza un motiv întemeiat în acest sens; obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare bazat pe calculul corect al dobânzii şi comisioanelor şi restituirea sumelor încasate abuziv cu titlu de dobândă; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată şi executare.

La termenul din 10 iunie 2012 reclamantul a depus precizări, iar pârâta a depus precizare a cererii reconvenţionale, în sensul că solicită ca formula de calcul a dobânzii ce urmează să fie stabilită de instanţă în cauză, în ipoteza admiterii acţiunii reclamantului, să fie EURIBOR + 9,26 p.a. De asemenea, a depus la dosar întâmpinare la cererea modificatoare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei, având în vedere caracterul comercial al litigiului dintre părţi şi valoarea acţiunii.

Prin Sentinţa civilă nr. 8863 din 10 iunie 2011 pronunţată în dosarul nr. x/301/2010 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 6 septembrie 2011 sub nr. x/3/2011.

Prin Sentinţa civilă nr. 8049 din 6 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă în parte cererea astfel cum a fost modificată şi precizată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. SA, s-a constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 9 lit. c) din contractul din 17 decembrie 2007, a fost obligată pârâta să emită un nou grafic de rambursare a creditului, au fost respinse celelalte pretenţii ale reclamantului, ca nefondate, a fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâta B. SA în contradictoriu cu reclamantul A., ca neîntemeiată, şi a fost obligat reclamantul la plata sumei de 1500 lei cheltuieli de judecată către pârâtă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

Părţile au încheiat la data de 17 decembrie 2007 contractul de credit bancar pentru persoane fizice din 17 decembrie 2007, prin care pârâta B. SA a acordat reclamantului A. un împrumut în sumă de 28.000 euro pe o perioadă de 300 de luni.

După intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 pârâta a aliniat clauzele din contractul de credit încheiat cu reclamantul în ceea ce priveşte dobânda în raport de prevederile acestei ordonanţe, modul de calcul al dobânzii fiind explicitat în adresa din 23 septembrie 2010 comunicată reclamantului.

Prima instanţă a apreciat că nu au caracter abuziv clauzele prevăzute de art. 5 din contractul de credit încheiat de părţi şi art. 2.10 lit. a) din condiţiile generale - anexa a contractului de credit.

Conform art. 5 din contract, la data încheierii contractului dobânda curentă era de 6,95% pe an, fixă în primele 12 luni şi variabilă, ulterior, după perioada de 12 luni, dobânda curentă fiind formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile B., la care se adaugă 1,5 pp.

Din contractul de credit face parte integrantă anexa la contractul de credit bancar, intitulată "Condiţii generale de creditare". În cuprinsul condiţiilor generale sunt prevederi referitoare la "creditele cu dobânda variabilă" (art. 2.10 a, 2.10 b, 2.10 d) şi "creditele cu dobânda fixă" (art. 2.10 c).

S-a mai reţinut că potrivit art. 2.10 a din condiţiile generale, pentru creditele cu dobândă variabilă pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda, fără consimţământul împrumutatului, în funcţie de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se la data modificării acestuia, la soldul creditului existent iar modificarea dobânzii curente conduce la recalcularea dobânzii datorate.

Conform art. 2.10 b din condiţiile generale pentru creditele cu dobândă variabilă, stabilită în funcţie de un indice de referinţă ROBOR/EURIBOR, nivelul dobânzii se poate modifica în funcţie de evoluţia acestuia, iar potrivit art. 2.10 c, pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda de referinţă revizuibilă semestrial, fără consimţământul împrumutatului, în funcţie de costul resurselor de creditare, doar la datele de 30 septembrie şi 31 martie ale anului, noul procent de dobândă aplicându-se de la 1 octombrie, respectiv 1 aprilie, la soldul creditului existent.

Pentru creditele cu dobânda fixă sunt aplicabile dispoziţiile clauzei 2.10 c potrivit căreia "Dobânda se menţine constantă pe toată perioada de creditare, cu excepţiile prevăzute în contract".

Având în vedere dispoziţiile contractuale menţionate, s-a concluzionat că la momentul încheierii contractului de credit al reclamantului existau în oferta băncii mai multe tipuri de contracte de credit, respectiv contracte de credit cu dobânda fixă (în monedă naţională sau în euro) şi contracte de credit cu dobânda variabilă (stabilită fie în funcţie de dobânda de referinţă B., fie în funcţie de indicele de referinţă EURIBOR/ROBOR).

Deşi reclamantul nu a avut posibilitatea de a negocia conţinutul clauzelor privind dobânda (clauzele prevăzute de art. 5 din contractul de credit şi art. 2.10 a din condiţiile generale), acesta a avut posibilitatea de a opta între trei tipuri de credite, respectiv: cu dobânda fixă în monedă naţională sau în euro, cu dobânda variabilă calculată în funcţie de indicele EURIBOR/LIBOR/ROBOR; cu dobânda variabilă calculată în funcţie de dobânda de referinţă variabilă afişată la sediile B..

Reclamantul şi-a exercitat opţiunea în sensul că a ales varianta în care dobânda era variabilă calculată în raport de dobânda de referinţă variabilă afişată la sediile B. şi nu variantele în care dobânda era fixă, respectiv calculată în funcţie de indicele EURIBOR/LIBOR/ROBOR, astfel încât şi-a asumat şi riscurile legate de creşterea dobânzii, respectiv riscul existenţei unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile contractuale, astfel încât cerinţa existenţei relei credinţe a pârâtei nu este îndeplinită în cauză.

S-a mai reţinut că prin stabilirea cuantumului dobânzii variabile nu se modifică unilateral contractul, astfel cum susţine reclamantul, acesta fiind de acord cu stabilirea dobânzii de către bancă în condiţiile menţionate în contract, iar dobânda de referinţă variabilă este aceeaşi pentru toţi clienţii care au contractat în aceleaşi condiţii de dobândă variabilă ca şi reclamantul. Condiţiile în care se poate modifica dobânda sunt cuprinse şi în graficul de rambursare.

Clauza prevăzută de art. 5 privind dobânda nu prevede dreptul pârâtei de a majora dobânda, ci dreptul de a percepe o dobândă la un anumit nivel, care poate fi chiar mai redus decât nivelul iniţial, modul de calcul al dobânzii având la bază elemente obiective, ce ţin de situaţia pieţei financiar bancare.

Reclamantului i s-au propus soluţii de refinanţare, cu dobândă mai mică, dar le-a refuzat, din cauza veniturilor realizate, apreciind că soluţiile prezentate îi sunt dezavantajoase.

Reclamantul s-a adresat la data de 7 septembrie 2012 ANPC, solicitând constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de art. 5 şi art. 2.10 a din contract şi, raportat la dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 193/2000, să se încheie proces-verbal prin care să se constate existenţa clauzelor abuzive din contract şi să se transmită procesul-verbal instanţei competente în vederea stabilirii realităţii existenţei clauzelor abuzive.

Conform adresei din 30 noiembrie 2010 emise de ANPC, aceasta a comunicat reclamantului că referitor la dobândă, pentru contractele de credit aflate în derulare, în care dobânda variabilă era compusă din dobânda de referinţă a băncii + o marjă fixă sau în care nu era stipulată o formulă de variaţie în funcţie de un indice de referinţă, noua formulă de calcul trebuie să includă indicele de referinţă aferent valutei în care a fost acordat creditul + o marjă fixă compusă din marja fixă existentă în contractul iniţial, valabilă la data semnării contractului şi diferenţa dintre valoarea dobânzii de referinţă practicată de bancă şi valoarea indicelui de referinţă, valabile la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, respectiv 21 iunie 2010. Prin urmare, va fi respectat nivelul de dobândă practicat de bancă până la data intrării în vigoare a actului normativ menţionat anterior, aceasta urmând să varieze în funcţie doar de variaţia indicelui de referinţă.

Faţă de aceste considerente, prima instanţă a reţinut că în ceea ce priveşte clauzele prevăzute de art. 5 din contractul de credit şi art. 2.10 a din condiţiile generale, în cauză nu sunt incidente prevederile art. 5 din Legea nr. 363/2007, art. 1 lit. a) şi lit. g) din Anexa Legii nr. 193/2000, art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte prevederile O.U.G. nr. 174/2008 şi ale Legii nr. 363/2007 invocate de reclamant în cerere, s-a constatat că acestea sunt ulterioare încheierii contractului de credit, astfel încât nu sunt aplicabile în cauză, având în vedere principiul neretroactivităţii legii civile consacrat de art. 1 C. civ. forma în vigoare la data naşterii raportului de drept dedus judecăţii şi de art. 15 alin. (2) din Constituţie.

Cu privire la prevederile art. 9 lit. c) din contractul din 17 decembrie 2007 prima instanţă a apreciat că acestea sunt abuzive.

Conform clauzei contractuale menţionate, pentru creditul pus la dispoziţie banca percepe comisioane variabile în funcţie de evoluţia pieţei financiar bancare, comisionul de administrare de 14 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzut la pct. 1.

În cauză, s-a apreciat de către prima instanţă, că s-a creat un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât comisionul plătit lunar se raportează la valoarea întregului credit contractat, iar nu la valoarea soldului la data plăţii comisionului.

Din scadenţarul depus la dosar rezultă că în cursul derulării contractului valoarea comisionului de administrare a creditului poate depăşi în anumite luni valoarea dobânzii, motiv pentru care clauza prevăzută de art. 9 lit. c) s-a apreciat că are caracter abuziv, fiind astfel lovită de nulitate absolută.

Prima instanţă a reţinut că nu poate modifica cuprinsul clauzelor convenite de părţi în sensul solicitat de reclamant sau de pârâtă prin cererea reconvenţională.

În temeiul Legii nr. 193/2000 instanţa sesizată direct de consumator (iar nu în temeiul dispoziţiilor art. 8 - 13 din Lege) nu poate interveni în acordul de voinţă al părţilor în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute de acestea, instanţa putând doar să constate caracterul abuziv al unor clauze contractuale.

Prima instanţă a mai apreciat că nu poate interveni să suplinească acordul de voinţă al unei părţi obligând-o împotriva voinţei sale la acceptarea unei anume formule de calcul a dobânzii, agreate de cealaltă parte contractantă şi neprevăzută în contract, fiind invocată în acest sens şi practica CJUE, potrivit căreia atunci când constată existenţa unei clauze abuzive, instanţele au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia.

În raport cu faptul că a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 9 lit. c), prima instanţă a constatat această clauză ca fiind lovită de nulitate absolută şi pe cale de consecinţă, a obligat pârâta să emită un nou grafic de rambursare.

În ceea ce priveşte cererea reclamantului de restituire a sumelor încasate abuziv cu titlu de dobândă (reclamantul solicitând prin cererea astfel cum a fost modificată şi precizată doar restituirea sumelor încasate abuziv cu titlu de dobândă, nu şi a altor sume), prima instanţă a reţinut că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că ambele clauze invocate de reclamant referitoare la dobândă au fost apreciate ca nefiind abuzive.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel pârâta B. şi reclamantul A., iar prin Decizia civilă nr. 167 din 29 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins apelul pârâtei, ca nefondat, a admis apelul reclamantului, a schimbat, în parte, sentinţa apelată în sensul că a admis, în tot, cererea principală; a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 5 din contractul de credit bancar din 17 decembrie 2007 în sensul interpretării sintagmei "dobânda de referinţă variabilă" ca fiind indicele EURIBOR/LUNĂ; a obligat pârâta la restituirea sumelor reţinute în plus, în temeiul celor două clauze abuzive; a obligat pârâta la emiterea unui nou grafic de rambursare, conform noului algoritm de calcul al dobânzii la credit (1,5% + EURIBOR); a obligat intimata pârâtă la plata sumei de 4.000 lei cheltuieli de judecată neacordate de prima instanţă; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a se pronunţa astfel, au fost reţinute următoarele:

Cu privire la apelul pârâtei-reclamante B., criticile au fost găsite nefondate:

Susţinerea apelantei în sensul că instanţei nu îi era permis să analizeze caracterul abuziv al clauzelor invocate de reclamant, deoarece acestea făceau parte din obiectul principal al contractului, a fost găsită nefondată deoarece tinde la o limitare a accesului reclamantului la justiţie din perspectiva legislaţiei protecţiei consumatorului, ceea ce nu poate fi primit. De asemenea, apelanta-pârâtă a propus un fine de neprimire a cererii reclamantului, pornind de la susţinerea că această clauză (cuprinsă în art. 9 lit. c) din contractul de credit) nu poate fi supusă cenzurii instanţei, însă, în raport cu dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, o atare concluzie nu a putut fi acceptată.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că, în mod corect, s-a apreciat de către prima instanţă că sunt îndeplinite condiţiile textului de lege mai sus evocat, reţinând că există acel dezechilibru semnificativ dat de faptul că acel comision de administrare se raportează la valoarea întregului credit, iar nu la valoarea soldului la data plăţii comisionului. Faptul că prima instanţă a apreciat că o atare clauză nu este prin ea însăşi abuzivă nu conferă un caracter contradictoriu al hotărârii, ci conferă logică şi coerenţă raţionamentului expus de instanţă în considerente, fără a fi necesară reformarea hotărârii cu privire la acest aspect.

Referitor la modul cum a fost soluţionat aspectul caracterului abuziv al clauzei menţionate, din perspectiva dreptului european, al jurisprudenţei UE şi al legislaţiei naţionale, de asemenea, critica a fost găsită nefondată, prima instanţă aplicând în mod direct şi echitabil Directiva nr. 93/13/CEE, ţinând seama şi de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în sensul necesităţii restabilirii echilibrului real între clauzele contractuale, chiar de către instanţele naţionale.

De asemenea, instanţa de apel a apreciat că acea clauză referitoare la comisionul de administrare nu constituie nicidecum un element care conturează "obiectul principal al contractului de credit", acesta constând în suma de bani împrumutată ce urmează a fi restituită, plus dobânda convenită, dar cunoscută şi predictibilă şi din perspectiva consumatorului, deoarece acestea apar ca accesorii ale creditului principal, ceea ce face ca susţinerea apelantei-pârâte în sensul că aceasta nu putea fi supusă cenzurii instanţei de judecată să fie cu atât mai nefondată.

Pe de altă parte, s-a mai reţinut că soluţia primei instanţe nu afectează obiectul principal al contractului, ci restabileşte echilibrul prestaţiilor reciproce, în urma constatării dezechilibrului contractual decurgând din clauza abuzivă, declarată astfel prin aplicarea judicioasă a art. 4 din Legea nr. 193/2000, efectul soluţiei primei instanţe fiind acela de a înlătura caracterul mult prea oneros al clauzei, în raport cu natura contractului, dar şi cu intenţia părţilor de la data încheierii contractului.

Reiterarea de către apelanta-pârâtă a susţinerilor sale formulate în cadrul apărărilor din întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe şi a susţinerilor din cererea reconvenţională nu a fost găsită aptă de a conduce la reformarea hotărârii, în condiţiile în care instanţa de apel are obligaţia de a verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă (art. 295 alin. (1) C. proc. civ.), astfel că acestea au fost analizate doar din perspectiva calificării lor drept critici aduse hotărârii apelate.

Susţinerile apelantei în sensul că prestaţiile băncii decurgând din necesitatea monitorizării creditului trebuie recompensate tocmai cu acest comision de administrare, sunt contrare dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, iar împrejurarea că reclamantul nu a invocat vicii de consimţământ cu privire la aceste clauze nu este de natură a înlătura caracterul abuziv al acestei clauze, deoarece efectele nulităţii decurg din dispoziţiile legii speciale în materia protecţiei consumatorilor, iar nu din vicierea propriu-zisă a consimţământului său la încheierea contractului, neinvocarea viciului de consimţământ pe cale de acţiune nefiind un motiv de excludere a aplicării legislaţiei în materia protecţiei consumatorului.

În ce priveşte apelul reclamantului, instanţa de apel a apreciat că acesta este fondat, pentru următoarele motive:

Critica privind soluţia dată de către prima instanţă aspectului privind caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 5 din contractul de credit bancar din 17 decembrie 2007 a fost găsită întemeiată, deoarece dobânda variabilă este raportată la o dobândă stabilită discreţionar de bancă şi nu la indici de referinţă obiectivi, verificabili, exteriori voinţei băncii.

Din acest punct de vedere, o atare clauză apare ca fiind izvorul unei obligaţii pur potestative din partea celui care se obligă, deoarece "dobânda afişată la sediile B. ..." nu se cunoaşte în funcţie de ce criterii va fi stabilită de către furnizorul de servicii bancare, astfel că în temeiul art. 4 din Legea nr. 193/2000 raportat la art. 1010 din vechiul C. civ. - 1864 (în vigoare la data încheierii contractului) a fost constatat caracterul abuziv şi al acestei clauze.

Chiar dacă ulterior, banca a procedat la o modificare a clauzei cuprinse în art. 5, sub pretextul adaptării contractului la noile dispoziţii ale O.U.G. nr. 50/2010, favorabile consumatorului, în realitate, printr-o atare modificare, s-a produs efectul invers decât cel consacrat prin ordonanţă, respectiv posibilitatea băncii ca, indiferent de creşterea sau diminuarea indicelui Euribor, dobânda datorată de consumator să nu scadă, deoarece aceasta urma a fi adaptată prin creşterea marjei fixe, astfel încât cuantumul dobânzii datorate să nu fie micşorat niciodată.

Or, în atare condiţiuni, clauza cuprinsă în art. 5 denotă un dezechilibru semnificativ între prestaţiile băncii şi prestaţiile consumatorului, deoarece acesta, deşi ar putea beneficia de o diminuare a dobânzii, în condiţiile scăderii Euribor, indice de referinţă obiectiv, verificabil şi care nu depinde de voinţa băncii contractante, nu beneficiază de aceasta, deoarece banca intervine şi majorează marja fixă ce se adaugă la indicele EURIBOR, astfel încât efectul final este acelaşi cu cel ce decurgea anterior din clauza ce cuprindea o condiţie pur potestativă.

Aşadar, soluţia primei instanţe cu privire la caracterul abuziv al clauzei privind dobânda, a fost găsită criticabilă, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor legale reţinute mai sus, astfel că, instanţa de apel, a dispus schimbarea, în parte, a sentinţei în sensul admiterii şi a acestui capăt de cerere formulat de reclamant, cu consecinţa, pentru restabilirea echilibrului prestaţiilor şi contraprestaţiilor părţilor, a înlocuirii clauzei modificate cu clauza stabilită iniţial de părţi, potrivit căreia dobânda contractuală va fi formată din marja fixă de 1,5% la care se adaugă EURIBOR/lună, ceea ce implică obligarea intimatei-pârâte la a emite un nou grafic de rambursare a creditului ca urmare a recalculării dobânzii conform celor dispuse, precum şi la obligarea intimatei la restituirea sumelor reţinute în plus potrivit celor două clauze abuzive declarate prin sentinţa apelată şi respectiv decizia de faţă.

Împotriva Deciziei civile nr. 167 din 29 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a declarat recurs pârâta B. SA, iar prin Decizia nr. 1499 din 11 aprilie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul şi a dispus casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Înalta Curte, din oficiu, în baza dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a invocat lipsa încheierii de amânare a pronunţării din 22 aprilie 2013 ca motiv de ordine publică, subsumat dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., coroborat cu art. 261 şi art. 105 alin. (2) din acelaşi cod.

În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 195 din 10 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, au fost admise apelurile formulate de reclamantul A. şi pârâta B. SA împotriva Sentinţei civile nr. 8049 din 6 iunie 2012, pronunţată de secţia a VI-a civilă a Tribunalului Bucureşti.

A fost schimbată sentinţa primei instanţe în sensul că s-a constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 2.10 lit. a) din condiţiile generale ale contractului de credit.

Au fost respinse celelalte pretenţii ale reclamantului, ca neîntemeiate.

A fost respinsă cererea reconvenţională a pârâtei, ca neîntemeiată.

Au fost compensate cheltuielile de judecată efectuate de părţi.

Pentru a se pronunţa astfel, în rejudecare după casare, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte apelul formulat de pârâta B. SA, în ce priveşte constatarea eronată drept abuzivă a clauzei de la art. 9 lit. c) din contractul din 17 decembrie 2007, instanţa de apel l-a considerat întemeiat.

Astfel, prin cererea formulată, aşa cum a fost ea modificată, reclamantul a solicitat calcularea comisionului de administrare prin aplicarea unei valori procentuale la soldul creditului. Sub acest aspect, raţionamentul primei instanţe, prin care s-a indicat practica instanţei europene (cauza C - 618/10), în sensul că instanţa are posibilitatea de a constata nulitatea unei clauze, dar nu şi de a o modifica, ar fi trebuit să se aplice şi în această situaţie, din moment ce legala învestire a instanţei, în limitele principiului disponibilităţii, viza, de fapt, o modificare a clauzei de la art. 9 lit. c) din contract. Or, prima instanţă fiind învestită, în limitele principiului disponibilităţii, cu o astfel de solicitare, trebuia să analizeze în ce măsură o astfel de solicitare se poate încadra în regimul juridic al nulităţii clauzelor abuzive, pentru ca ulterior să analizeze dacă ea îndeplinea condiţiile impuse de lege în acest sens.

Jurisprudenţa CJUE preindicată arată expres că Directiva nr. 93/13 (preluată integral de Legea nr. 193/2000 şi căreia aceasta din urmă trebuie să se conformeze, inclusiv sub aspectul interpretării sale) trebuie interpretată în sensul că "instanţele naţionale au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia" (parag. 66 şi 67). Sub acest aspect, în speţă, apreciind în limitele învestirii, nu se putea aprecia nici că ar fi vorba de o nulitate parţială a unei clauze (deci numai a unei teze a acesteia, eventual a tezei finale privind aplicarea procentului "la valoarea creditului", iar nu "la valoarea soldului"), din moment ce ceea ce se cerea era evident modificarea structurii ei. Aceasta deoarece clauza, prin modul, de altfel, foarte explicit, inteligibil de redactare, solicita plata lunară a 14 euro, acesta fiind obiectul său sub aspectul preţului administrării, teza sa finală doar explicitând la ce corespund cei 14 euro (0,05% din valoare credit). Practic preţul contraprestaţiei era stabilit mai întâi şi expres de o manieră perfect determinată, prin raportare la o sumă fixă, iar nu procentuală, astfel încât stabilirea lui prin calcularea procentului la diverse alte sume nu poate reprezenta o nulitate (fie şi parţială) a clauzei, ci o veritabilă modificare a acordului de voinţă al părţilor.

S-a mai reţinut, prin raportare la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, caracterul eminamente inteligibil al clauzei, determinat de indicarea sumei fixe/lunare, care nu ar putea indica un comportament de rea-credinţă al băncii, cerut inclusiv de norma generală de apreciere a condiţiilor clauzelor abuzive, altele decât cele care vizează direct preţul contractului (art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În ceea ce priveşte apelul formulat de reclamant referitor la constatarea drept abuzivă a clauzelor de la art. 5 din contractul din 17 decembrie 2007, precum şi art. 2.10 lit. a) din condiţiile generale, instanţa de apel l-a considerat întemeiat pentru cea din urmă clauză.

Astfel, deşi reclamantul a înţeles să critice cu argumente comune soluţia pentru cele două clauze şi deşi şi prima instanţă a făcut o analiză comună, din punctul de vedere al instanţei de apel o analiză corectă nu poate fi făcută decât stabilind corect situaţia juridică dedusă judecăţii a ambelor clauze atacate.

S-a considerat că reclamantul a solicitat, practic, pentru clauza de la art. 5 din contractul din 17 decembrie 2007, înlocuirea acesteia cu o cu totul altă prevedere, deci modificarea contractului sub haina juridică a nulităţii pentru acte abuzive. Simpla raportare a solicitării sale la cele 1,5 p.p (puncte procentuale) menţionate în teza finală a art. 5 nu infirmă cele indicate mai sus, din moment ce dobânda curentă, aşa cum este ea definită la art. 5 din contract nu avea legătură, nici în partea de perioadă în care era fixă, nici ulterior, cu dobânda EURIBOR (Euro Interbank Offered Rate) solicitată de reclamant a lua locul acesteia. Acest lucru este evident din punct de vedere economic faţă de diferenţa de valoare faţă de aceasta (practic, nici în trecut, nici acum, nicio bancă din România nu-şi permite să acorde clienţilor persoane fizice credite în euro ce ar depăşi doar cu 1,5 p.p EURIBOR-ul întrucât, de cele mai multe ori, ele nu se pot refinanţa la nivelul Euribor, ci la niveluri mult mai mari), dar în speţă este evident şi strict juridic, prin interpretarea voinţei părţilor, din moment ce creditul se încadra în categoria generală de la art. 2.10 lit. a), iar nu la art. 2.10 lit. b) (deci la cele raportabile strict la EURIBOR/LIBOR), care, probabil, aveau adăugate mult mai multe puncte procentuale faţă de elementul variabil.

Dacă s-ar putea accepta teoretic că instanţele pot anula doar teza a doua a unei clauze contractuale - în cazul de faţă posibilitatea de variaţie a dobânzii faţă de cea iniţială de 6,95% (urmând a se analiza în concret, în funcţie de condiţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, aplicabile fiecărei speţe în parte), nu se poate accepta că nulitatea parţială a unei clauze înseamnă, de fapt, modificarea ei totală, fără nicio legătură cu acordul iniţial al părţilor, deci transformarea unui acord bilateral de voinţă în expresia voinţei doar a unuia dintre contractanţi.

În acest sens, de această dată a fost corect aplicată de prima instanţă jurisprudenţa CJUE (Cauza C - 618/10) care indica faptul că, într-un litigiu de drept privat, instanţele nu ar putea modifica efectiv contractul, ci doar să constate o nulitate, fie şi parţială, a clauzelor lui. Însă, dacă această concluzie poate privi solicitarea reclamantului aşa cum aceasta a fost formulată sub aspectul art. 5 din condiţiile speciale ale contractului, această singură motivare nu ar putea privi şi art. 2.10 lit. a) din condiţiile generale, din moment ce pentru aceasta se solicită practic înlăturarea ei cu totul din contract, ca efect al nulităţii sale (similar cu regimul nulităţilor absolute) cauzată de abuzivitate. Din acest motiv această clauză trebuia analizată separat (cu atât mai mult cu cât contractul poate funcţiona şi dacă aceasta ar fi fost înlăturată, în baza celorlalte clauze din condiţiile speciale, ce se completează cu condiţiile generale ce nu ar fi fost constatate drept abuzive, ea reprezentând practic o prevedere prin care banca îşi rezervă un drept de modificare a dobânzii).

Analizând respectiva clauză instanţa de apel a constatat că aceasta întruneşte condiţiile impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea ei drept abuzivă; astfel, ea nu a fost dovedită ca negociată cu consumatorul (este preformulată în condiţiile generale de contractare, iar banca, căreia îi revenea sarcina probei negocierii individuale, conform art. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000, nu a făcut o astfel de probă), creează în detrimentul acestuia posibilitatea unei modificări neexplicitate concret a dobânzii practicate şi dă posibilitatea dezechilibrării drepturilor şi obligaţiilor părţilor. Deşi posibilitatea de modificare a dobânzii nu ar putea fi considerată drept abuzivă per se, faptul că prezenta clauză este vagă, lăsând la simpla apreciere a băncii această posibilitate, creează premisele unui dezechilibru juridic semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Din formularea acestei clauze rezultă o rezervare de către bancă a dreptului modificării unilaterale, de o manieră subiectivă, a preţului contractului.

Dacă se apreciază clauza şi din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, deci ţinând cont de faptul că ea priveşte preţul contractului, deci obiectul său principal, ceea ce reduce marja de protecţie aplicabilă consumatorului, s-a reţinut că aceasta nu îndeplineşte condiţia esenţială a exprimării într-un limbaj uşor inteligibil, din moment ce nu este explicitat în ce ar consta costul resurselor de creditare şi cum ar avea loc această modificare a dobânzii în funcţie de acestea (direct proporţional sau doar în sensul modificării lor).

Faţă de precizările făcute cu privire la apelul reclamantului, instanţa de apel a constatat că şi cererea reconvenţională a pârâtei (reconvenţională subsidiară, în cazul în care s-ar fi admis solicitarea de stabilire a dobânzii de către instanţa de apel) trebuie respinsă în speţă pentru aceleaşi considerente, întrucât eventuala nulitate a unei clauze nu poate avea drept consecinţă modificarea ei prin acordarea unei prevalenţe unei voinţe juridice a uneia dintre părţi, în sensul modului în care ar fi trebuit calculată aceasta.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A. şi pârâta B. SA iar prin Decizia nr. 310 din 11 februarie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. SA.

În baza art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi decizii, a modificat, în parte, decizia recurată, în sensul că a admis apelul declarat de reclamant împotriva Sentinţei civile nr. 8049 din 6 iunie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată în sensul că a admis cererea, modificată şi precizată, formulată de reclamant.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 5 din contractul din 17 decembrie 2007 în sensul interpretării sintagmei "dobânda de referinţă" variabilă, ca fiind indicele EURIBOR/LUNĂ şi s-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 9 lit. c) din acelaşi contract.

S-a dispus obligarea pârâtei să restituie reclamantului sumele reţinute în plus în temeiul clauzelor declarate abuzive.

Totodată, s-a dispus obligarea pârâtei să emită un nou grafic de rambursare, ţinând cont de clauzele constatate ca fiind abuzive.

De asemenea, s-a menţinut dispoziţia din Sentinţa nr. 8049 din 6 iunie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în ce priveşte respingerea cererii reconvenţionale formulată de pârâta B. SA.

S-au menţinut dispoziţiile deciziei recurate în ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 2.10 a din Condiţiile generale ale contractului de credit.

În argumentarea acestei soluţii s-au reţinut următoarele:

I. În recursul său, recurentul-reclamant A. a adus următoarele critici deciziei recurate:

1. În ce priveşte clauza de la art. 9 lit. c) din contractul de credit, instanţa de apel a analizat cererea sa doar din punctul de vedere al cerinţei privind calcularea comisionului de administrare prin aplicarea unei valori comerciale la soldul creditului şi nu la valoarea iniţială a creditului, neţinând seama de faptul că a solicitat, în primul rând, constatarea caracterului abuziv al acestei clauze.

Dacă se face analiza cererii din perspectiva solicitării constatării caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare, ca urmare a admiterii cererii, nu ar interveni o modificare a acestei clauze, ci s-ar constata doar nulitatea acesteia, urmând a nu-şi mai produce efectele juridice.

Recurentul-reclamant a susţinut că instanţa era datoare se analizeze din oficiu această clauză, conform jurisprudenţei CJUE, indicând în acest sens hotărârile pronunţate în cauzele C-484/2008 şi C-76/2010.

Această clauză este abuzivă şi din perspectiva faptului că pentru acelaşi serviciu sunt percepute două costuri, respectiv dobânda şi comisionul de administrare, punându-se în discuţie problema lipsei contraprestaţiei în ce priveşte comisionul de administrare, aspect ce trebuie avut în vedere atunci când se examinează buna credinţă a băncii în stipularea acestei clauze.

S-a mai susţinut de către recurentul-reclamant că analiza acestei clauze contractuale trebuie făcută şi din perspectiva lipsei unor criterii obiective de stabilirea a cuantumului comisionului de administrare dar şi din perspectiva existenţei unui dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile părţilor, motivat de faptul că acest comision se raportează la valoarea întregului credit contractat, iar nu la valoarea soldului la data plăţii sale, deşi el se plăteşte lunar.

Recurentul-reclamant a mai susţinut faptul că în cursul derulării contractului, valoarea comisionului de administrare, în anumite luni, poate depăşi valoarea dobânzii.

2. În mod greşit instanţa de apel nu a pus semnul egalităţii în ce priveşte interpretarea clauzei prevăzută de art. 2.10 din contract - Condiţii generale şi interpretarea clauzei prevăzută de art. 5 din contract, deoarece nu există nicio diferenţă între sintagmele folosite în ambele articole din contract, respectiv dobânda de referinţă valabilă afişată la sediile B..

Dacă nu există un limbaj inteligibil în ce priveşte clauza de la art. 2.10 - Condiţii generale, atunci nu există un limbaj inteligibil nici în ce priveşte dobânda de referinţă variabilă care, oricum, nu a fost niciodată afişată la sediile B..

Recurentul-reclamant a susţinut că nu a considerat marja băncii de 1,5 pp ca fiind abuzivă, deoarece a crezut că aceasta este marja de profit a băncii, însă clauza contractuală referitoare la dobândă trebuie analizată din punct de vedere al caracterului amintit în ce priveşte a doua componentă a dobânzii şi, anume, dobânda de referinţă a B..

Această clauză nu este definită într-un mod inteligibil, fiind încălcate dispoziţiile art. 4 şi art. 6 din Legea nr. 193/2000, rata dobânzii, aşa cum rezultă din art. 5 din contract, era dependentă de voinţa băncii.

S-a mai invocat de către recurentul-reclamant că, deşi Legea nr. 193/2000 nu prevede decât inopozabilitatea clauzelor abuzive în raport cu consumatorul, regimul juridic al aceste sancţiuni este identic cu cel al nulităţii absolute, indicându-se în acest sens Decizia nr. 686 din 21 februarie 2013 a ICCJ.

II. În recursul său, recurenta-pârâtă B. SA a adus următoarele critici deciziei recurate.

1. Instanţa de apel a interpretat greşit contractul iniţial, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al clauzei de la art. 2.10 a din Condiţiile generale, situaţie ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Această greşeală de interpretare iese la iveală atunci când se raportează motivarea deciziei recurate la conţinutul propriu zis al acestor clauze în lumina prevederilor art. 1 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 126 din O.G. nr. 99/2006 raportat la art. 3 alin. (1) lit. g) din Normele BNR, nr. 17 din 18 decembrie 2003 şi cu art. 175 din Regulamentul BNR nr. 18 din 17 septembrie 2009, art. 3 şi art. 4 parag. 1 din Directiva 93/13/CEE, art. 2 lit. m) din Legea nr. 363/2007, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

Recurenta-pârâtă a susţinut că a încheiat cu reclamantul contractul de credit bancar pentru persoane fizice din 17 decembrie 2007, care are natura unui contract real cu prestaţii succesive pentru împrumutat, preţul creditului fiind format atât din dobândă cât şi din comisioane.

Acest preţ al creditului, reprezintă un cost, care este determinat sau determinabil, atunci când părţile stabilesc împreună un mecanism de determinare a valorilor viitoare.

În opinia recurentei-pârâte obligaţiile de plată asumate de împrumutat reprezintă drepturi de creanţă pentru împrumutător, iar fixarea preţului de către creditor, în funcţie de elemente exterioare voinţei sale, duce la stabilirea întinderii obligaţiei de plată a împrumutatului.

Instanţa de apel a interpretat greşit aceste clauze atunci când a constatat că banca ar avea o obligaţie pur protestativă, transformând clauzele de la art. 2.10 a dintr-unele înţelese şi lămurite, în clauze abuzive, neînţelese şi neacceptate de împrumutat.

Această interpretare încalcă prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, nefiind îndeplinite condiţiile pentru ca o clauză să poată fi considerată abuzivă, respectiv: a) să nu se refere la o componentă ce face parte din preţul contractului (atât timp cât redactarea clauzei analizate este clară şi neechivocă); b) să nu fi fost negociată direct cu profesionistul; c) să fi fost introdusă în contract contrar cerinţelor bunei credinţe; d) să creeze un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

Clauza respectivă exprimă în mod clar şi neechivoc componente de cost/preţ, determinând mecanismul de formare al dobânzii, uşor de înţeles şi de verificat de către orice client al băncii cu înţelegere şi diligenţă medie.

Deşi clauza respectivă este clară, instanţa de apel, ignorând contextul legislativ în care banca îşi desfăşoară activitatea economică, a judecat în echitate, neţinând seama de faptul că activitatea bancară este una reglementată, pe o piaţă foarte tehnicizată, în care marja de acţiune a profesionistului este încadrată în anumiţi parametrii, astfel încât ea nu poate inventa câte un produs financiar unicat pentru fiecare dintre clienţii săi, tipurile de credit fiind prestabilite pe piaţă/reglementate de legiuitor în mod obiectiv, fiecare având caracteristicile sale definitorii, care nu pot fi suprimate, ori câtă apetenţă la negociere ar avea viitoarele părţi contractante.

În opinia recurentei, dispoziţiile legale ce reglementează activitatea bancară, dau anumită marjă de acţiune băncii.

În altă ordine de ideii, instanţa de apel a pronunţat o soluţie greşită, neobservând faptul că reclamantul nu a invocat vreo cauză care să afecteze validitatea consimţământului său.

Prin urmare, împrumutatul a avut reprezentarea corectă a tuturor componentelor de cost ale creditului, contractul reprezentând legea părţilor, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 969 C. civ.

Prin urmare, pentru a modifica termenii şi condiţiile agreate la început, ar fi trebuit ca ambele părţi să cadă de acord, cât timp niciuna dintre ele nu a avut consimţământul viciat la data semnării contractului.

Recurenta-pârâtă a susţinut că dispoziţiile din Legea nr. 193/2000 aduc o serie de criterii suplimentare, care nu vin să înlăture elementele de care depinde validitatea unui contract.

Dintre criteriile cuprinse în art. 4 din Legea nr. 193/2000, unul trebuia analizat cu prioritate şi anume existenţa unui preţ al creditului şi că acesta este compus din dobândă şi comisioane, precum şi faptul că părţile au semnat, de comun acord, respectivul contract, plata acestui preţ reprezentând voinţa comună a părţilor.

Ca atare, instanţa de apel a interpretat greşit clauza de la art. 2.10 a - Condiţii generale, ca fiind dobândă unilaterală stabilită de către prestatorul de servicii financiare, când de fapt, era o componentă distinctă de preţ, concluzionând, tot greşit, că redactarea acestei clauze reprezintă o modalitate de modificare unilaterală a dobânzii.

Instanţa de apel a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al clauzei de la art. 2.10 a din Condiţiile generale şi în sensul că modificarea dobânzii variabile ar fi un aspect lăsat la simpla apreciere a băncii.

Mai mult, instanţa de apel nu a determinat în ce constă dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor şi nici cum ar putea banca să influenţeze modificarea dobânzii prin manipularea costului resurselor de creditare, făcând şi o apreciere greşită cu privire la o aşa zisă lipsă de informare a consumatorului datorită pretinsei exprimări neclare a respectivei clauze.

2. Hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu greşita aplicare a legii.

Recurenta-pârâtă a învederat instanţei faptul că reclamantul a fost cel care a avut iniţiativa încheierii contractului, a avut timp de gândire şi de analiză a acestuia, clauzele contractului nu au fost contestate ca nefiind clare, la data semnării contractului, reclamantul nu a solicitat retractarea acestuia, deşi a avut la dispoziţie un timp pentru acest scop, nu a existat nici un viciu de consimţământ la semnarea contractului.

Abia după derularea parţială a contractului, reclamantul a încercat să distorsioneze realităţile contractului.

Recurenta-pârâtă a arătat că în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu trebuie avută în vedere nici definirea obiectului contractului, nici justeţea preţului sau a remuneraţiei, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

În sprijinul susţinerilor sale, recurenta-pârâtă a invocat concluziile avocatului general al CJUE în cauza C-484/08.

În opinia recurentei-pârâte, din concluziile acestuia se desprinde faptul că intenţia legiuitorului european a fost aceea ca obiectul unui contract, descrierea acestuia, precum şi raportul calitate/preţ să fie excluse de la aprecierea caracterului abuziv.

În acelaşi sens au fost apreciate intenţiile privind prestaţia şi descrierea acesteia, ca fiind excluse de la controlul caracterului abuziv.

A fost invocată hotărârea pronunţată în cauza C-76/2010, opinându-se în sensul că, potrivit acestei hotărâri, un contract de credit trebuie să cuprindă menţiunea DAE (dobânda anuală efectivă), aceasta reprezentând costul global al creditului, rostul acestei menţionări a DAE, constând în a da posibilitatea consumatorului să aprecieze întinderea obligaţiei sale.

Recurenta-pârâtă a învederat instanţei că o interpretare directă a noţiunii de obiect şi preţ, în cazul contractelor bancare a fost efectuată de Curtea Supremă a Marii Britanii, în cauza The Office of Faire v Abbey National plc & Others precum şi de Curtea Supremă a Germaniei în Decizia nr. XI ZR167/96, din ambele hotărâri rezultând faptul că nu poate fi analizat caracterul abuziv al clauzelor ce privesc obiectul contractului.

Ca parte a preţului contractului dobânda nu este stabilită de bancă după simpla apreciere sau voinţă, ci sub un dublu control, al reglementărilor BNR şi al pieţei relevante, utilizând perspectiva concurenţială.

Au fost invocate în acest sens, dispoziţiile art. 93 lit. g) pct. 1 şi 3 din O.G. nr. 21/1992 şi ale art. 1 lit. a) parag. 2 şi 3 din Anexa I la Legea nr. 193/2000, care rezervă băncii dreptul de creştere a preţului în relaţie de dependenţă cu rata de pe piaţa financiară, dacă există o motivaţie întemeiată.

În opinia recurentei-pârâte, reclamantul a încercat să determine instanţele să dea o altă calificare juridică faptelor decât cea care i se impune cu rigoare ştiinţifică.

S-a apreciat că nu poate fi criticat un contract, în privinţa anumitor clauze pe care le conţine, în virtutea unor dispoziţii din Legea nr. 193/2000, pentru a se cere intervenţia judecătorului, care este terţ la respectivul contract, în sensul stabilirii unui nou preţ al creditului, cu nesocotirea voinţei comune a părţilor.

A scoate din contractele de credit clauzele care privesc mecanismul de formare al dobânzii contractuale variabile, ar echivala cu lăsarea fără cauză juridică a acestei obligaţii de plată, de esenţa oricărui contract de credit.

În acest sens a evidenţiat faptul că respectivul contract de credit încheiat cu reclamantul cuprinde în Condiţiile generale explicaţii cu privire la elementele de cost obiective, exterioare voinţei băncii, în funcţie de care va evolua dobânda de referinţă a acesteia, între aceste elemente regăsindu-se costurile de creditare ale băncii, care nu ţin de voinţa acesteia ci de piaţa financiar bancară în care aceasta activează.

Pentru a exista pe piaţă, mai ales în condiţii economico-financiare dificile, trebuie ca toate costurile suportate de bancă cu împrumuturile pe care le ia din piaţă, să fie mai mici decât cele cu care împrumută alte subiecte de drept.

Recurenta-pârâtă afirmă că a depus la dosarul cauzei situaţiile sintetice la care a fost actualizată cotaţia dobânzii variabile de referinţă, din care ar rezulta faptul că aceasta nu a crescut decât cu 0,40% în perioada 2007 - 2008 şi a stagnat în perioada 2009 - 2010, banca absorbind impactul economic al pieţei fără a mai repercuta creşterea nivelului costurilor de creditare, în costurile propriilor împrumutaţi.

S-a mai afirmat că până la apariţia O.U.G. nr. 50/2010, nivelul dobânzii de referinţă al B. era stabilit în funcţie de o serie de factori care se luau în considerare la calcularea acestuia, fiecare factor fiind un cost de creditare al băncii, factori care au o evoluţie exterioară voinţei băncii şi care, luat fiecare în parte, dar cu atât mai mult împreună, reprezintă o motivaţie întemeiată, în sensul art. 1 lit. a) din Anexa I la Legea nr. 193/2000.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat următoarele:

I. Recursul formulat de recurentul-reclamant A. s-a constatat a fi fondat, pentru următoarele considerente:

1. Clauza prevăzută de art. 9 lit. c) din Contractul de credit s-a apreciat a fi abuzivă, hotărârea instanţei de apel fiind dată cu aplicarea greşită a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Analizând cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă faptul că recurentul- reclamant a solicitat constatarea caracterului abuziv al acestei clauze, în primul rând, chiar dacă a indicat drept motiv al dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor faptul că respectivul comision se calculează lună de lună raportat la întregul împrumut şi nu la soldul rămas de plată.

Trebuie arătat că, potrivit practicii CJUE, aşa după cum rezultă din hotărârea pronunţată în cauza C-241/98, judecătorul naţional are puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, arătând că această putere se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care Directiva 93/13/CEE tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi, reţinându-se că există un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele.

Tot în acest sens, sunt şi hotărârile pronunţate de CJUE în cauzele C-484/2008, C-164/2013, C-279/2014 şi C-76/2010.

Sub acest aspect, motivarea instanţei de apel s-a apreciat că este greşită, în sensul că nu se poate considera că reclamantul ar fi cerut modificarea respectivei clauze, în sensul aplicării comisionului de administrare la soldul rămas de plată, iar nu la întregul credit, acesta încercând doar, pe această cale, să justifice existenţa dezechilibrului contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Instanţa era obligată, din oficiu, să analizeze caracterul abuziv al acestei clauze, sub aspectul dezechilibrului contractual invocat, contractele preformulate, cum este şi cazul contractului din speţa de faţă, nefiind prin ele însele, contracte abuzive, însă acest contract nu a fost negociat, iar faptul că banca a informat pe reclamant în legătură cu conţinutul contractului şi că i-a lăsat timp de gândire, nu echivalează cu faptul negocierii clauzelor contractului.

Nici existenţa, la data încheierii contractului, a unei varietăţi de produse de creditare, nu semnifică faptul că acesta a fost negociat, reclamantul nefăcând altceva decât să adere la un tip de contract preformulat, dar ale cărui clauze au fost grefate pe condiţiile de eligibilitate ale reclamantului.

De altfel, din simpla observare a clauzei respective, rezultă că în cuprinsul ei nu se enumeră prestaţiile efective în schimbul cărora s-a perceput acest comision, această enumerare reprezentând o cerinţă esenţială a contractelor de împrumut bancar, lipsa contraprestaţiilor fiind de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea reclamantului.

Chiar dacă prin O.U.G. nr. 50/2010 s-a permis băncilor posibilitatea de a percepe un comision de administrare, aceasta nu înseamnă că în cazul fiecărui contract nu trebuie să se arate care sunt contraprestaţiile efective în baza cărora se percepe acest comision, lipsa acestora echivalând cu redactarea clauzelor într-un limbaj care nu este uşor inteligibil, mai ales sub aspectul consecinţelor economice care rezultă din această clauză, în ceea ce-l priveşte pe împrumutat, astfel încât se poate vorbi despre reaua credinţă a băncii în ce priveşte includerea acestei clauze în contract, rezultând că instanţa de apel, în mod nelegal, nu a reţinut caracterul abuziv al acestei clauze.

Monitorizarea situaţiei creditului face parte din firescul activităţii bancare, iar costurile cu această monitorizare ar putea fi acoperite prin perceperea dobânzii, banca nejustificând, în mod credibil, de ce mai era necesar şi comisionul de administrare. În plus, susţinerea acesteia că acest comision trebuie suportat doar de împrumutat, nu face decât să întărească ideea că această clauză, care nu prevede contraprestaţiile în baza căruia este perceput acest comision, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea împrumutatului, caracterul semnificativ al dezechilibrului rezultând dintr-un simplu calcul economic, comisionul de administrare fiind plătit lunar de-a lungul derulării contractului.

Pentru aceste considerente, hotărârea instanţei de apel a fost modificată, în sensul admiterii apelului reclamantului, schimbării sentinţei apelate şi admiterii cererii reclamantului sub aspectul constatării ca abuzive a clauzei prevăzute de art. 9 lit. c) din contractul de creditare.

2. Hotărârea instanţei de apel s-a constatat că a fost dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1), (2), (3) şi (6) din Legea nr. 193/2000 în ce priveşte clauza prevăzută de art. 5 din contract.

Această clauză are următorul cuprins: "La data încheierii prezentului contract dobânda curentă este de 6,95% pe an şi este fixă în primele 12 luni şi variabilă ulterior. Dobânda fixă se menţine constantă pe o perioadă de 12 luni, începând cu data primei trageri, cu excepţiile prevăzute la pct. 7 şi 8. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă care se afişează la sediile B., la care se adaugă 1,5 pp".

Conţinutul acestei clauze s-a apreciat că este abuziv, cu referire la sintagma "dobânda de referinţă variabilă care se afişează la sediile B.", deoarece această sintagmă nu este exprimată într-un limbaj uşor inteligibil, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

S-a mai reţinut că limbaj clar înseamnă exprimarea corectă din punct de vedere gramatical, însă în analiza acestei clauze, din punct de vedere al caracterului abuziv, trebuie ţinut cont şi de prevederile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, în sensul că respectivul contract de împrumut bancar este unul de adeziune, în care se prezumă caracterul nenegociat al clauzelor, informarea reclamantului în legătură cu conţinutul contractului şi acordarea unui răgaz de gândire în vederea semnării acestuia nu echivalează cu negocierea contractului şi mai ales a acestei clauze cu reclamantul.

În ce priveşte limbajul inteligibil, acesta înseamnă posibilitatea pentru consumator de a prevedea consecinţele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecinţelor economice din care rezultă din acesta, în ceea ce-l priveşte.

S-a constatat că modul de redactare al clauzei de la art. 5 din contractul bancar se înscrie în prevederile alin. (1) lit. a), b) şi g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, cât şi în prevederile art. 4 alin. (1) şi (6) din aceeaşi lege, că sintagma "dobânda de referinţă variabilă care se afişează la sediile B." nu respectă exigenţele legii, nepermiţând consumatorului să determine mecanismul prin care banca ar putea să determine rata dobânzii, după expirarea celor 12 luni de început, în orice caz, această sintagmă lasă la liberul arbitru al băncii cuantumul părţii variabile a dobânzii, din moment ce se permite acesteia calculul dobânzii în care partea variabilă este stabilită prin simpla voinţă a băncii, neexistând, explicitat, un mecanism de stabilire şi de evoluţie a acestei părţi variabile a dobânzii.

Prin modul de redactare al acestei clauze, împrumutatul nu poate cunoaşte, în mod real, la încheierea contractului, care este mecanismul referitor la modificarea ratei dobânzii, aceasta însemnând că respectiva prevedere contractuală este astfel formulată încât sfera sa de incidentă poate fi stabilită, exclusiv, de către profesionist.

Datorită acestui mod neclar şi neinteligibil în care a fost redactată respectiva clauză, ţinând cont şi de caracterul nenegociat al acesteia, s-a constatat că aceasta este de natură să creeze, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea împrumutatului.

Totodată, în analiza clauzelor contractului ce face obiectul speţei de faţă, trebuie pornit chiar de la prevederile art. 1 din Legea nr. 193/2000, care, în alin. (2) arată că "în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului".

Sub acest aspect, trebuie observat că la art. 1 din contractul de credit din 17 decembrie 2007 se prevede faptul că banca a acordat împrumutatului un credit în moneda euro.

În acest sens, în opinia instanţei de recurs, este rezonabil a se interpreta că voinţa reală a părţilor a fost aceea ca partea variabilă a dobânzii, după primele 12 luni de la acordarea împrumutului, să fie indicele Euribor/Lună, cum de altfel, a interpretat şi instanţa de apel în primul ciclu procesual.

Cum împrumutul a fost acordat în moneda Euro, este rezonabil a se interpreta că prin "dobânda de referinţă variabilă care se afişează la sediile B.", părţile s-au referit la indicele Euribor/Lună.

Prin urmare, nu este vorba de o modificare a clauzelor contractuale, deci de o ingerinţă în voinţa părţilor, ci de o interpretare a clauzelor contractuale, plecând de la analiza ansamblului clauzelor, dar ţinând seama şi de faptul că sintagma care se referă la partea variabilă a dobânzii, după primele 12 luni de la încheierea contractului, are caracter abuziv.

Ca atare, instanţa de recurs a admis şi sub acest aspect recursul reclamantului-recurent, a modificat decizia recurată, a admis apelul reclamantului în sensul schimbării sentinţei şi a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 din contract, în sensul interpretării sintagmei "dobânda de referinţă" variabilă, ca fiind indicele EURIBOR/LUNĂ.

II. În ce priveşte recursul formulat de recurenta-pârâtă B. SA, Înalta Curte a constatat că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Critica privind greşita interpretare şi schimbare a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic a clauzei prevăzute de art. 2.10 a din Condiţiile generale ale contractului, critică încadrată de către recurenta-pârâtă în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., s-a apreciat că nu poate fi reţinută, din cuprinsul criticilor formulate rezultând că recurenta-pârâtă a criticat nelegala interpretare şi aplicare a acestora de către instanţa de apel, critică ce poate fi încadrată în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., clauza de la art. 2.10 a neputând fi interpretată ca "un act juridic" de sine stătător, această critică fiind analizată împreună cu cele ce vizează greşita aplicare a legii.

2. S-a constatat că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu corecta aplicare a dispoziţiilor art. 1, art. 4 alin. (1), (2), (3) şi (6) din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi a Regulamentelor BNR, dispoziţiile Legii nr. 363/2007 nefiind aplicabile speţei de faţă, contractul bancar analizat fiind încheiat înainte de promulgarea acestei legi.

Din analiza criticilor formulate de către recurenta-pârâtă, a rezultat că aceasta susţine faptul că art. 2.10 a din Condiţiile generale ale contractului de împrumut bancar se referă la o componentă de cost/preţ a contractului, respectiv la mecanismul de formare a dobânzii şi, ca atare, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile cerute de acest articol pentru ca o clauză să poată fi considerată abuzivă, cât timp aceasta este exprimată într-un limbaj uşor de înţeles şi de verificat de către orice client al băncii cu înţelegere şi diligenţă medie.

S-a reţinut că art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, se referă la necesitatea exprimării clauzelor privind componente de cost/preţ, într-un limbaj uşor inteligibil, respectiv într-un limbaj clar şi inteligibil, or, sub acest aspect instanţa de apel a arătat, în mod clar, de ce clauza constatată abuzivă nu respectă aceste condiţii, recurenta-pârâtă nearătând de ce această constatare a instanţei de apel ar fi greşită.

Nu a fost reţinută nici susţinerea recurentei-pârâte potrivit căreia instanţa de apel, în ce priveşte clauza analizată, a judecat în echitate, când de fapt, a analizat respectiva clauză prin prisma cerinţelor legale prevăzute de legislaţia referitoare la protecţia consumatorilor, precum şi ţinând cont de practica CJUE în acest domeniu. Sub acest aspect, nu a fost reţinută nici susţinerea că împrumutatul nu a invocat vreo cauză care să afecteze validitatea consimţământului său.

Contractul de împrumut bancar, ca orice tip de contract, trebuie să respecte condiţiile de validitate cerute de lege, însă, în plus, el trebuie să respecte şi legislaţia privind protecţia consumatorilor, respectiv să cuprindă clauze care să fie uşor de înţeles pentru consumatori, plecându-se tocmai de la ideea că aceştia nu se află pe picior de egalitate cu profesionistul, atât din punct de vedere al posibilităţii de negociere al contractului, cât şi al pregătirii de specialitate.

Nimeni nu a împiedicat unitatea bancară să formuleze clauza privind evoluţia dobânzii într-un limbaj clar şi accesibil, în sensul legislaţiei şi jurisprudenţei privind protecţia consumatorului, astfel încât împrumutatul să poată prevedea, mai ales, consecinţele economice în timp ale aplicării clauzei respective, sub acest aspect fiind relevante cele arătate la analiza recursului reclamantului-recurent cu referire la comisionul de administrare.

Recurenta-pârâtă încearcă să acrediteze ideea că orice contract de împrumut bancar, inclusiv cel ce face obiectul cauzei de faţă, ar cuprinde clauze esenţiale, care îl caracterizează, precum şi alte clauze, care sunt neesenţiale, iar clauza privind plata dobânzii ar fi una esenţială, care nu ar putea face obiectul analizei de către o instanţă de judecată, în ce priveşte caracterul lor abuziv, în susţinerea acestei idei invocând Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-484/08.

Această susţinere nu a fost reţinută, deoarece, pe de o parte, recurenta-pârâtă a invocat susţinerile avocatului general, iar nu concluziile instanţei, iar pe de altă parte, există alte hotărâri ale CJUE, precum cea pronunţată în cauza C-26/13, din care rezultă că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil, trebuie înţeleasă ca impunând contractului condiţia de a expune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă în ceea ce-l priveşte, însă tocmai aceste cerinţe nu sunt îndeplinite de clauzele analizate.

Potrivit hotărârii pronunţată de CJUE în cauza C-76/2010, instanţelor naţionale li s-a recunoscut posibilitatea de a efectua analiza caracterului abuziv, chiar din oficiu, al unor clauze încheiate între profesionişti şi consumatori, dar nu li s-a dictat rezultatul la care trebuie să ajungă în urma acestei analize, fiind evident că doar dacă în urma analizei efectuate, în spiritul practicii CJUE, ar rezulta că unele clauze au caracter abuziv, acestea vor fi declarate ca atare.

Este adevărată susţinerea recurentei-pârâte în sensul că, potrivit hotărârii pronunţate de CJUE în cauza C-76/2010, un contract de împrumut bancar trebuie să cuprindă menţiunea DAE (dobânda anuală efectivă) însă, CJUE a specificat faptul că această dobândă ar trebui exprimată sub forma unei dobânzi calculate potrivit unei formule matematice unice, subliniind faptul că numai dacă această formulă nu ar fi redactată într-un mod clar şi inteligibil o instanţă naţională ar putea să analizeze caracterul său abuziv, or, în speţa de faţă, instanţa de apel a analizat conţinutul clauzei şi a constatat că aceasta nu este exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

În speţa analizată, nu are relevanţă jurisprudenţa curţilor supreme din Marea Britanie şi Germania, ci doar jurisprudenţa CJUE, de care, însă, s-a ţinut seama în analiza motivelor de recurs formulate de către recurenta-pârâtă.

Nu au fost reţinute criticile formulate de către recurenta-pârâtă cu privire la faptul că atât reglementările BNR cât şi evoluţia băncilor pe o piaţă concurenţială permit băncilor să reglementeze mecanismul de formare al dobânzii contractuale variabile, cu atât mai mult cu cât a fost obţinut şi acordul împrumutatului.

Este adevărată susţinerea recurentei-pârâte sub acest aspect, legislaţia şi practica jurisprudenţială în materie neinterzicând băncilor să încheie cu împrumutaţii contracte care să prevadă o evoluţie în timp a nivelurilor dobânzilor, numai că această evoluţie trebuie să fie surprinsă printr-un mecanism clar, iar clauzele care reglementează respectivul mecanism trebuie să fie exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, care să permită consumatorului să întrevadă consecinţele economice ale clauzei respective, în ceea ce-l priveşte, însă tocmai sub acest aspect, clauzele declarate drept abuzive nu întrunesc cerinţele legislaţiei privind protecţia consumatorilor, aşa cum s-au conturat atât din practica CJUE cât şi a ICCJ.

Împotriva Deciziei nr. 310 din 11 februarie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a formulat contestaţie în anulare contestatoarea B., solicitând admiterea acesteia, şi pe cale de consecinţă: modificarea în tot a deciziei atacate şi rejudecarea recursurilor formulate, cu consecinţa respingerii recursului recurentului-intimat A., menţinerea în parte a deciziei din apel, respingerea apelului reclamantului referitor la cererea de constatare ca abuzive a clauzelor privind modul de compunere a dobânzii şi comisionul de administrare, respectiv a menţinerii clauzelor contractuale corespunzătoare (art. 5 şi art. 9 lit. c)) în contractul de credit bancar, admiterii recursului propriu, cu consecinţa modificării în parte a deciziei din apel cu privire la constatarea ca abuzivă a clauzei ce stabilea posibilitatea băncii de a modifica dobânda aplicată (art. 2.10 lit. a)) din Condiţiile generale şi respectiv a menţinerii clauzei contractuale corespunzătoare în contractul de credit bancar şi respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul A., astfel cum a fost modificată şi precizată, şi obligarea acestuia la plata tuturor cheltuielilor de judecată, ocazionate cu soluţionarea prezentului litigiu, în toate fazele judecăţii.

Într-o primă critică, în motivarea contestaţiei în anulare, contestatoarea a susţinut că dezlegarea dată de instanţa de recurs este rezultatul unei greşeli materiale, în sensul art. 318 alin. (1) C. proc. civ., în raport cu faptul că raţionamentul instanţei de recurs este fundamentat pe o greşită observare a înscrisurilor de la dosarul cauzei.

Astfel, a arătat contestatoarea că a învestit instanţa de recurs cu critici subsumate art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi apărări împotriva recursului reclamantului iar prin considerentele deciziei atacate instanţa de recurs a stabilit o situaţie de fapt proprie în cadrul judecării recursului, reţinând lipsa negocierii contractului, ceea ce demonstrează neobservarea înscrisurilor din dosarul de creditare al reclamantului, acte cu caracter esenţial în rezolvarea problemei de drept discutate.

În cauză, a susţinut contestatoarea că Înalta Curte nu a observat existenţa înscrisurilor depuse în susţinerea apărărilor sale, respectiv cererea de acordare credit şi nici perioada de timp scursă între momentul formulării cererii şi momentul acordării împrumutului.

Prin urmare, a arătat contestatoarea că observarea înscrisurilor din dosarul de fond al instanţei ar fi răsturnat prezumţia simplă de nenegociere şi ar fi schimbat soluţia privind caracterul abuziv al dobânzii de referinţă variabile/comisioanelor bancare, în sensul respingerii recursului reclamantului şi admiterii recursului său.

În continuare, a susţinut contestatoarea că instanţa de recurs a omis să cerceteze unul din motivele de recurs precum şi toate apărările sale formulate şi apreciază că atâta vreme cât reglementarea actuală a contestaţiei în anulare (art. 318 alin. (1) ipoteza a doua C. proc. civ.) nu răspunde exigenţelor procesului echitabil, astfel cum au fost acestea enunţate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, reiese necesitatea şi utilitatea consacrării pe cale jurisprudenţială a admisibilităţii unui nou caz de contestaţie în anulare - respectiv cazul necercetării apărărilor formulate în faţa instanţei de recurs, prin aplicarea cu prioritate a prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

A solicitat contestatoarea recunoaşterea dreptului său, de a introduce prezenta contestaţie în anulare motivat de faptul omisiunii cercetării de către instanţa de recurs a temeiniciei apărărilor sale privind imposibilitatea stabilirii unei dobânzi la credit inferioare dobânzii la depozit şi inferioare dobânzii la care banca însăşi se împrumută.

A arătat contestatoarea că aplicarea prioritară a Convenţiei şi obligativitatea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt principii directoare în dreptul şi jurisdicţia internă, fixate prin art. 20 alin. (2) din Constituţie şi apreciază că se impune a fi aplicat cu prioritate art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în sensul recunoaşterii legitimării procesuale de a introduce o contestaţie în anulare întemeiată pe prevederile art. 318 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. şi pentru intimatul împotriva căruia a fost admis recursul, câtă vreme instanţa de recurs a omis să cerceteze argumentele sale.

A mai arătat contestatoarea că un alt argument pentru care se impune aplicarea directă a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi care este de natură a duce la concluzia că şi intimatului căruia i s-a omis a se analiza toate apărările trebuie să i se recunoască dreptul de a introduce contestaţia în anulare îl constituie dreptul la un proces echitabil din perspectiva motivării hotărârii.

Pe cale de consecinţă, în respectarea dreptului la un proces echitabil pentru menţinerea "egalităţii armelor" apreciază contestatoarea că este admisibilă contestaţia în anulare prin care invocă omisiunea cercetării de către instanţa de recurs a apărărilor privind imposibilitatea stabilirii unei dobânzi la credit inferioare dobânzii la depozit şi inferioare dobânzii la care banca însăşi se împrumută şi solicităm admiterea prezentei contestaţii.

Pe fondul acestui al doilea motiv de contestare, a mai susţinut recurenta că instanţa de recurs a omis din greşeală să analizeze toate criticile subsumate art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, în considerentele deciziei atacate, Înalta Curte a reţinut, cu privire la recursul său întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. că nu poate fi reţinută critica privind greşita interpretare şi schimbare a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic a clauzei prevăzute de art. 2.10 din Condiţiile generale ale contractului, din cuprinsul criticilor formulate rezultând că recurenta pârâtă a criticat nelegala interpretare şi aplicare a acestora de către instanţa de apel, critică ce poate fi încadrată în prevederile art. 304 pct. 9 acelaşi cod, clauza neputând fi interpretată ca "un act juridic" de sine stătător, fiind analizată împreună cu cele ce vizează greşita aplicare a legii.

Prin urmare, apreciază contestatoarea că în mod neîntemeiat a făcut instanţa de recurs aplicarea dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., câtă vreme acesta nesocoteşte un motiv de recurs, sub pretextul că o clauză contractuală nu ar reprezenta un act juridic de sine stătător.

În continuare, a susţinut contestatoarea că instanţa de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind corecta interpretare a cerinţei negocierii prevăzută în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În cuprinsul cererii de recurs, la pagina 6, am reiterat critica noastră invocată în mod constant în faţa instanţei de apel, privitoare la condiţia negocierii prevăzută în art. 4 din Legea nr. 193/2000, prin care a susţinut că s-a pierdut din vedere contextul legislativ mai larg, în care activează instituţiile financiar-bancare, şi în care acestea îşi pot propune oferta comercială faţă de toţi consumatorii, dintre care, unii le devin cocontractanţi/împrumutaţi.

Or, instanţa de recurs nu a înţeles să analizeze condiţia negocierii inclusiv din această perspectivă şi a omis, astfel, să cerceteze critica sa din recurs.

A mai arătat contestatoarea că instanţa de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privind greşita aplicare a dispoziţiilor legale care impun îndeplinirea cumulativă a cerinţelor ce atrag calificarea de "clauză abuzivă".

Astfel, a arătat contestatoarea că în cuprinsul cererii de recurs, a invocat o primă critică privitoare la încălcarea dispoziţiilor legale care exclud de la analiza caracterului abuziv clauzele contractuale care, fiind clare şi inteligibile, fac parte din obiectul principal al contractului sau se asociază cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi plată pentru serviciile prestate.

Pe de altă parte, a invocat şi o a doua critică, referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor legale care impun îndeplinirea cumulativă a condiţiilor ce atrag calificarea de "clauză abuzivă" şi cu toate acestea, deşi învestită cu analiza condiţiilor ce atrag calificarea caracterului abuziv, instanţa de recurs a omis să cerceteze aceste motive, din prisma criticilor prezentate prin cererea noastră de recurs, rezumându-se la a relua concluziile instanţei de apel şi la a aprecia că instanţa are aptitudinea să efectueze din oficiu controlul caracterului abuziv al clauzelor contractuale.

Neanalizarea criticilor privind neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 apreciază contestatoarea că reprezintă o omisiune a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care nu a cercetat criticile sale, lăsând să se înţeleagă că motivarea unei hotărâri se poate face în baza principiului de interpretare per a contrario, ceea ce este inadmisibil.

În continuare, a arătat contestatoarea că prin întâmpinarea la recurs a invocat principalele argumente pentru care clauzele privind comisionul de administrare şi dobânda au caracter negociat, că fără a fi supus vreunei presiuni din partea băncii, recurentul a optat pentru semnarea convenţiei de creditare declarând că a înţeles clauzele contractuale şi că şi le însuşeşte în întregime, acestea fiind rezultatul negocierilor iar lipsa oricărui demers de înţelegere/negociere a clauzelor referitoare la preţ, în ciuda existenţei unei astfel de posibilităţi, este imputabilă împrumutatului.

În legătură cu aceste apărări, instanţa de recurs s-a rezumat la a afirma că "informarea reclamantului în legătură cu conţinutul contractului şi acordarea unui răgaz de gândire în vederea semnării acestuia nu echivalează cu negocierea contractului şi mai ales a acestei clauze cu reclamantul", fără a arăta în ce mod banca ar fi putut deduce dezacordul reclamantului, cât timp acesta a rămas în pasivitate.

În consecinţă, a arătat contestatoarea că instanţa de recurs nu a analizat apărările sale, analiza superficială fiind echivalentul necercetării reale, complete şi corecte a respectivelor probleme de drept cu privire la caracterul negociat al comisionului de administrare şi al dobânzii.

Cu privire la neincluderea clauzelor în contracte cu rea-credinţă, în susţinerea întâmpinării la recurs, a învederat că banca nu a întreprins nicio acţiune de convingere a încheierii contractului de credit, ci s-a limitat la prezentarea unei oferte iar prin cererea de recurs recurentul nu a adus niciun argument pentru care clauzele contestate ar fi contrare bunei-credinţe.

Critica întemeiată pe lipsa analizei condiţiei relei-credinţe de către instanţele de fond şi de apel, nu a fost analizată de instanţa de recurs sub niciun aspect, or, apărarea sa privind existenţa caracterului negociat al clauzelor contractuale era întemeiată exclusiv pe analiza condiţiei relei-credinţe, care nu a fost analizată, motiv pentru care se impune admiterea contestaţiei în anulare pentru omisiunea cercetării motivelor de recurs.

Cu privire la lipsa dezechilibrului semnificativ în detrimentul consumatorilor, apărările sale au fost expuse pe larg prin întâmpinare dezvoltând argumente cu privire la comisionul de administrare, însă instanţa de recurs nu a analizat criticile sale statuând lacunar, că datorită acestui mod neclar şi neinteligibil în care a fost redactată respectiva clauză, ţinând cont şi de caracterul nenegociat al acesteia, aceasta este de natură să creeze, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea împrumutatului.

Prin omisiunea analizei apărărilor sale, a arătat contestatoarea că este încălcat, pe de o parte, dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi, pe de altă parte, dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În continuare, a susţinut contestatoarea că deşi a demonstrat în cuprinsul paginilor 4 - 16 din întâmpinarea la recurs neîndeplinirea fiecărei condiţii în parte, instanţa de recurs a înţeles să analizeze numai o parte nesemnificativă din argumentele sale privitoare la negociere, ignorând cu desăvârşire să cerceteze argumentele referitoare la condiţiile introducerii clauzelor cu rea-credinţă şi inexistenţa dezechilibrului semnificativ, or, exclusiva analiză a argumentelor recurentului echivalează cu un defect fundamental al deciziei contestate, cu consecinţa admiterii contestaţiei în anulare, prin raportare la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte condiţia nenegocierii, instanţa de recurs a constatat lipsa caracterului negociat, respingând în mod argumentat afirmaţiile sale referitoare la semnarea contractului de credit şi opţiunea pentru un anumit tip de contract preformulat şi lipsa obiecţiunilor la momentul semnării, însă, a omis să cerceteze argumentele sale privitoare la aplicabilitatea dispoziţiilor de drept comun privind viciile de consimţământ.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ, instanţa de recurs a argumentat îndeplinirea sa exclusiv prin raportare la modul neclar şi neinteligibil al clauzei, or, prin întâmpinarea la recursul reclamantului a invocat numeroase argumente privitoare la existenţa unui mecanism obiectiv de stabilire al dobânzii, factorii ce determină modificarea dobânzii, transparenţa costurilor, existenţa unei contraprestaţii directe, neîngrădirea reclamanţilor, însă niciuna dintre apărările expuse nu a fost avută în vedere de instanţa de recurs, sub aspectul analizării temeiniciei/netemeiniciei, astfel încât, instanţa de recurs a analizat exclusiv apărările recurentului, fără să se pronunţe asupra temeiniciei sau netemeiniciei argumentelor sale.

Or, o asemenea situaţie reprezintă un defect fundamental al deciziei atacate, care în opinia contestatoarei deschide calea contestaţiei în anulare din perspectiva art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte urmează a respinge contestaţia în anulare pentru considerentele ce urmează:

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere instanţei care a pronunţat hotărârea atacată în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o noua judecată.

În speţă, contestatoarea B. SA şi-a întemeiat în drept calea extraordinară de atac pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., învestind instanţa cu o contestaţie în anulare specială.

Din analiza dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ. rezultă că legiuitorul a statuat admisibilitatea contestaţiei în anulare speciale în cazul a două situaţii, respectiv: "când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale" şi "când instanţa respingând recursul sau admiţându-l numai în parte a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare".

Primul motiv prevăzut de art. 318 C. proc. civ., are în vedere erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului şi care au avut drept consecinţă pronunţarea unor soluţii greşite.

Textul vizează greşeli de fapt, involuntare, iar nu greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

Numai o greşeală materială esenţială care a determinat o soluţie eronată poate fi invocată pe calea contestaţiei în anulare, iar aceasta se apreciază în raport cu situaţia existentă la dosar la data hotărârii ce se atacă.

Instituind acest motiv de contestaţie în anulare, legiuitorul a avut în vedere greşelile materiale cu caracter procedural, pe care instanţa le-a comis prin omiterea ori confundarea unor elemente sau a unor date materiale importante.

În speţă, contestatoarea a invocat greşita observare a înscrisurilor din dosar, respectiv cele din dosarul de creditare, ceea ce în opinia sa a dus la stabilirea unei stări de fapt proprii.

Din această perspectivă, se constată că prin critica formulată, contestatoarea nu se referă la lipsa observării înscrisurilor care au fundamentat decizia, ci la modalitatea de stabilire a stării de fapt. Or, în recurs, în mod esenţial, evaluările instanţei vizează aplicarea legii la o stare de fapt deplin stabilită, astfel încât nu se poate imputa instanţei de recurs modalitatea de stabilire a situaţiei de fapt, întrucât aceasta nu a căzut în sfera analizei recursului.

Ca atare, nu se poate aprecia că soluţia instanţei de recurs este consecinţa unei erori materiale, respectiv a neobservării existenţei la dosar a înscrisurilor menţionate iar nemulţumirea contestatoarei cu privire la soluţia pronunţată sau cu privire la argumentele care au format convingerea instanţei de recurs nu poate constitui motiv de admisibilitate a contestaţiei în anulare, în condiţiile în care aspectele invocate în motivarea cererii nu reprezintă erori materiale în sensul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.

În consecinţă, din perspectiva acestui prim motiv al contestaţiei în anulare, se constată că dezlegarea dată recursului prin decizia a cărei anulare se solicită nu este rezultatul unei greşeli materiale, iar prezenta contestaţie în anulare este nefondată în raport cu dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.

O altă critică adusă deciziei contestate vizează faptul că instanţa a omis să cerceteze unul dintre motivele de recurs, în sensul că plecând de la premisele instituite prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, contestatoarea solicită instanţei să aprecieze admisibilă contestaţia în anulare şi în favoarea intimatului împotriva căruia a fost admis recursul, câtă vreme nu i-a fost analizată o apărare.

În raport cu dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se constată că problema supusă examinării nu este cea a neanalizării unuia dintre motivele de recurs ale contestatoarei, ci neanalizarea unei apărări formulate în recursul admis al reclamantului, ipoteză ce nu se înscrie în premisele art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

În fapt, din dezvoltarea argumentelor astfel cum au fost formulate şi redate anterior, rezultă că se tinde la a critica nelegalitatea deciziei ca efect al nemotivării sau a motivării insuficiente sau inadecvate, ceea ce, în mod evident, nu este admisibil în contestaţia în anulare.

Chiar dacă judecata recursului nemulţumeşte una dintre părţi, sfera restrânsă a motivelor contestaţiei în anulare vine tot în garantarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul de a se da prevalenţă unei hotărâri irevocabile care, indiferent de alte critici decât cele excepţional prevăzute de art. 318, nu mai poate fi repusă în discuţie.

Referitor la critica ce vizează faptul că instanţa a omis să analizeze unul dintre motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în fapt, instanţa de recurs a apreciat că motivul de nelegalitate astfel cum a fost încadrat de către recurentă nu corespunde sensului art. 304 pct. 8, ci, referindu-se la interpretarea clauzelor unui contract, ar putea fi încadrat în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., clauza de la art. 2.10 a neputând fi interpretată ca un act juridic de sine stătător.

În ceea ce priveşte recalificarea motivului de nelegalitate invocat, aceasta este obligaţia instanţei de recurs şi opera deliberării, neputându-se susţine că prin această procedură instanţa a ignorat sau omis cercetarea unei critici, pe care a cercetat-o, dintr-o abordare care corespunde spiritului legalităţii.

În fapt, prin argumentele aduse acestui motiv de contestare, se critică reîncadrarea motivului de recurs menţionat, ceea ce reprezintă o critică de reformare şi nu de retractare.

Referitor la critica potrivit căreia instanţa a omis să cerceteze motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu privire la corecta interpretare a cerinţei negocierii, se constată de asemenea că reprezintă o critică asupra modului de dezlegare a acestei critici, iar nu lipsa analizei propriu-zise.

Astfel, s-a susţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pierdut din vedere contextul legislativ în care banca îşi desfăşoară activitatea şi se critică chiar raţionamentul instanţei de recurs, iar nu omisiunea considerentelor asupra recursului.

În ceea ce priveşte neanalizarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. referitor la aplicarea dispoziţiilor legale care permit calificarea clauzei ca fiind abuzivă, se constată că prin argumentele aduse se reformulează motivul de recurs solicitându-se o reanalizare, paralelă celei realizate în decizia din recurs a cărei reformare se cere, chestiune care de asemenea nu poate face obiectul analizei în calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare.

Pentru considerentele anterior expuse, nefiind îndeplinite cerinţele art. 318 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea B. SA împotriva Deciziei nr. 310 din 11 februarie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., ca parte căzută în pretenţii, va fi obligată contestatoarea la plata sumei de 2.000 lei către intimatul A., cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat potrivit dovezii aflate la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea B. SA Bucureşti împotriva Deciziei nr. 310 din 11 februarie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Obligă contestatoarea să-i achite intimatului A. suma de 2.000 lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 mai 2016.

Procesat de GGC - CL