Loan recovery claim barred from cassation due to statutory monetary threshold

Decizia nr. 915/2015

Prin cererea înregistrată sub nr. x/118/2013 la Tribunalul Constanţa reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B. a investit instanţa cu acţiunea civilă având ca obiect obligarea pârâtului la restituirea sumei de 114.250 euro, sumă ce a fost împrumutată la data de 20 februarie 2013, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 68 din 14 ianuarie 2014, Tribunalul Constanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune ca nefondată şi a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.

A fost obligat pârâtul către reclamant la plata sumei de 30.000 euro, în echivalentul în RON la data plăţii efective, reprezentând împrumut nerestituit.

Împotriva acestei sentinţe reclamantul A. şi pârâtul B. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 63/C din 23 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, s-a admis apelul reclamantului A. împotriva sentinţei civile nr. 68 din 14 ianuarie 2014 pronunţată de Tribunalul Constanţa, a fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că s-a admis în totalitate acţiunea, obligând pârâtul să plătească reclamantului şi suma de 84.250 euro, în echivalent în RON la data plăţii, precum şi 26.318,85 RON reprezentând cheltuieli de judecată în fond (onorariu avocat diminuat cu 15% şi taxă judiciară de timbru).

S-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate, cât priveşte obligaţia de plată a sumei de 30.000 euro şi soluţionarea excepţiei prescripţiei.

S-a respins ca nefondat apelul pârâtului B. împotriva sentinţei civile nr. 68 din 14 ianuarie 2014 pronunţată de Tribunalul Constanţa şi a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în apel, în cuantum de 8.135 RON.

S-a dispus darea în debit a apelantului pârât B., cu taxa judiciară de timbru aferentă apelului propriu, în cuantum de 1.896,50 RON.

Pârâtul B. a declarat recurs împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, pârâtul face aprecieri asupra probelor administrate în cauză şi invocă pentru prima dată în recurs faptul că actul juridic, respectiv înscrisul sub semnătură privată a fost încheiat prin vicierea consimţământului său sub forma violenţei aşa cum este definită în art. 1216, 1217 C. civ., precum şi faptul că a fost întocmit cu încălcarea prevederilor art. 1235 C. civ. referitoare la cauza actului juridic.

Recurentul susţine faptul că în cererea de chemare în judecată reclamantul a trecut suma pe care i-ar fi împrumutat-o pârâtului în luna februarie - suma de 114.250 euro - deoarece aceasta este data trecută în chitanţă, pentru ca ulterior să-şi schimbe cererea în sensul că suma împrumutată a fost de fapt în anul 2009 şi a inventat un nou împrumut acordat în 2014.

Consideră recurentul că instanţa de apel a reţinut că în speţă sunt incidente dispoziţiile Codului civil de la 1864 cât şi prevederile art. 309 alin. (2) C. proc. civ., dar a considerat că „restricţia este impusă părţile şi succesorilor lor în drepturi dar nu şi terţilor”, ori în cazul de faţă nu este vorba despre terţi, ci doar de părţi, deci instanţa a apreciat greşit faptul că terţii care justifică un interes pot dovedi actul juridic prin orice mijloace de probă.

De asemenea, recurentul arată că instanţa a reţinut faptul că valoarea în funcţie de care se stabileşte inadmisibilitatea probei cu martori este aceea din momentul încheierii actului juridic, deoarece în acel moment părţile puteau aprecia dacă este necesară sau nu preconstituirea unui înscris, iar după cum a constatat prima instanţă reclamantul a recunoscut şi martorii au fost de acord că înţelegerea iniţială a fost în anul 2009 când părţile nu au considerat necesară constituirea unui înscris.

Recurentul susţine că instanţa de apel a reţinut greşit faptul că înscrisul sub semnătură privată a fost semnat de către părţi, înscrisul nefiind semnat de către reclamant.

Totodată, s-a reţinut greşit faptul că în speţă s-a făcut dovada împrumutului pentru suma de 114.250 euro cu înscrisul sub semnătură privată, înscrisul fiind viciat, suma trecută fiind de „114,250”, care poate însemna aproape 115 euro şi nu 114.250 euro.

O altă critică vizează faptul că hotărârea instanţei de apel conduce la o îmbogăţire fără just temei a reclamantului.

Susţine în primul rând faptul că a fost obligat la plata sumei de 114.250 euro compusă din 84.250 euro şi suma de 30.000 euro admisă de prima instanţă, fără a deduce nici măcar suma pe care reclamantul a recunoscut-o ca fiindu-i returnată de către pârât în valoare de 35.000 euro.

În al doilea rând arată că reclamantul nu a putut face dovada sumei pretinse, singurul împrumut cert care s-a dovedit şi recunoscut de către ambele părţi fiind cel iniţial din anul 2009 în valoare de 65.000 euro.

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului din faza admiterii în principiu. A arătat că motivele invocate de recurent nu se circumscriu niciunuia din motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., motiv pentru care consideră că se impune anularea recursului, în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 2.000 RON, conform chitanţei.

Recurentul-pârât B. a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul nu este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 13 ianuarie 2015 s-a dispus comunicarea raportului către părţi potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Intimatul-reclamant A. a depus punct de vedere asupra raportului, solicitând respingerea recursului ca inadmisibil.

Analizând recursul formulat Înalta Curte constată că este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Prin demersul judiciar reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la restituirea sumei de 114.250 euro, sumă care i-a fost împrumutată la data de 20 februarie 2013, între părţi fiind încheiat un înscris sub semnătură privată.

Potrivit art. 98 alin. (1) C. proc. civ. competenţa se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, pentru stabilirea valorii nu se vor avea în vedere accesoriile pretenţiei principale precum dobânzile, penalităţile, fructele etc.

În cauză este vorba de pretenţii în valoare de 114.250 euro (504.985 RON), aceasta fiind şi valoarea contestată, suma reprezentând valoarea împrumutată în baza unui înscris sub semnătură privată.

Art. XVIII din Legea nr. 2/2013 prevede:

„(1) Dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016.

(2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.”

Raportând datele speţei la dispoziţiile legale evocate se constată că în speţă este vorba de o acţiune în pretenţii, având caracter patrimonial, iar recursul este inadmisibil întrucât valoarea pretenţiilor contestate în prezentul litigiu se află sub plafonul prevăzut de lege pentru exercitarea căii de atac a recursului.

Astfel, decizia ce formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunţarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speţă fiind operant principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul ca inadmisibil.

Faţă de soluţia pronunţată în privinţa prezentului recurs, Înalta Curte constată întemeiată cererea formulată de intimatul-reclamant A. privind obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. întrucât recurentul a căzut în pretenţii, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., acesta va fi obligat să-i plătească intimatului cheltuielile de judecată, efectuate în acest stadiu al litigiului şi dovedite prin chitanţa aflată la dosarul acestei instanţe, cheltuieli în sumă de 2.000 RON, reprezentând onorariu avocaţial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 63/C din 23 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Obligă pe recurentul-pârât B. să-i achite intimatului-reclamant A. suma de 2.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2015.