Limits of extraordinary retrial in consumer credit: bank commissions and interest rate clauses rejected as material or omitted errors under Art. 318 CPC

Decizia nr. 886/2016

Asupra contestaţiei în anulare de faţă:

Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la această instanţă sub nr. x/1/2015 contestatoarea A., denumită în continuare A. a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei nr. 2323 din 20 octombrie 2015 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/3/2010* solicitând ca, prin hotărârea care se va pronunţa, să se dispună admiterea contestaţiei în anulare, retractarea în tot a deciziei civile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. x/3/2010* şi rejudecarea recursurilor formulate de pârâta A. şi de reclamanţi.

În expunerea de motive contestatoarea arată că decizia atacată este susceptibilă de desfiinţare potrivit prevederilor art. 318 C. proc. civ. din perspectiva celor două ipoteze prevăzute de această prevedere legală.

Prima ipoteză este cea prevăzută de art. 318 alin. (1) C. proc. civ. „Dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale”.

Sub acest motiv contestatoarea a susţinut că instanţa de recurs a stabilit o situaţie de fapt proprie în cadrul judecării recursului, reţinând lipsa negocierii contractului cu fiecare reclamant în parte ceea ce demonstrează neobservarea actelor adiţionale/notelor de negociere, cel puţin pentru cei 38 de reclamanţi - recurenţi, acte cu caracter esenţial în rezolvarea problemei de drept discutate.

Recurenta A. a criticat pe larg, inclusiv prin cererea de recurs faptul că instanţa de apel nu a dat relevanţă acestor înscrisuri, din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Arată că din analiza considerentelor deciziei contestate privitoare la admiterea în parte a recursului reclamanţilor, respectiv, respingerea recursului pârâtei (pag. 102 - 106 şi pag. 113 - 120 din decizia contestată), reiese că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a observat notele de negociere.

Contestatoarea solicită a se constata această greşeală materială cu consecinţa ei, constând în greşeală de judecată, având în vedere că instanţa de recurs nu le-a observat şi prin urmare, a creat o situaţie juridică falsă bazată pe o situaţie de fapt inexistentă.

Susţine că observarea notelor de negociere şi actelor adiţionale indicate la fila 122 din vol. II al Dosarului de instanţă nr. x/3/2010* (anexate concluziilor scrise în cadrul apelului din cel de-al doilea ciclu procesual) ar fi răsturnat prezumţia simplă de nenegociere şi ar fi schimbat soluţia privind constatarea caracterului abuziv al dobânzii de referinţă variabile/comisioanelor bancare, cel puţin pentru cei 38 de reclamanţi, în sensul respingerii recursului reclamanţilor pe dobândă şi admiterii recursului recurentei A. pe comisioane.

Având în vedere îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 318 alin. (1), prima ipoteză din C. proc. civ., în cazul celor 38 de reclamanţi, contestatoarea A. solicită instanţei de control judiciar admiterea contestaţiei în anulare şi retractarea deciziei contestate.

În ceea ce priveşte cea de-a doua ipoteză prevăzută de art. 318 alin. (1) din C. proc. civ. „Instanţa de recurs a omis din greşeală să cerceteze unul dintre motivele de modificare” a motivat următoarele:

Instanţa de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., privind admiterea apelului pentru cei 13 reclamanţi enumeraţi la paginile 33 - 35 ale deciziei recurate.

Precizează că în cuprinsul cererii de recurs, a criticat decizia Curţii de Apel Bucureşti sub aspectul constatării caracterului abuziv al comisionului de acordare (acolo unde este dublat de comisionul de analiză documentaţie) şi sub aspectul admiterii celorlalte capete de cerere accesorii vizând emiterea unor noi grafice de rambursare şi restituirea anumitor sume de bani.

Acestui motiv de recurs îi erau subsumate două critici.

Pe de o parte, a invocat o primă critică, privitoare la inconsecvenţa raţionamentului instanţei de apel care, deşi a reţinut în mod corect faptul că a prestat servicii în folosul împrumutaţilor şi că preţul acestor servicii se reflecta în comisionul de acordare credit, a admis totuşi apelul celor 13 reclamanţi, apreciind că pentru unul şi acelaşi scop, banca ar percepe două comisioane.

Învederează că instanţa de recurs a răspuns, într-adevăr, acestei critici, la pag. 118 - 119 ale Deciziei nr. 2123 din 20 octombrie 2015, apreciind caracterul neîntemeiat al susţinerilor recurentei-pârâte.

Pe de altă parte, a invocat o a doua critică privitoare la constatarea caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acordare, întemeiată, în principal, pe diferenţele de substanţă dintre cele două tipuri de servicii/operaţiuni efectuate de bancă şi care îndrituiesc banca să solicite atât plata comisionului de analiză documentaţie, cât şi plata comisionului de acordare credit.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a omis să cerceteze acest motiv de recurs, întemeiat în mod esenţial pe diferenţa dintre cauzele perceperii celor două comisioane respectiv, identifică în motivare şi nu dă suport legal identităţii/diferenţei dintre comisionul de acordare credit şi comisionul de analiză a documentaţiei când trage concluzia existenţei „aceluiaşi scop” şi a celorlalte condiţii pe care reclamanţii - consumatori trebuiau să le întrunească pentru a accesa protecţia dată de instanţă. Această critică a fost întemeiată pe argumente cu caracter esenţial, dar ignorate de instanţă, precum:

- „un subiect de drept aflat în deplinătatea capacităţii sale de folosinţă şi de exerciţiu îşi asumă obligaţii ce se pot revela a depăşi contraprestaţia părţii adverse, nu-l face pe respectivul subiect de drept, fie el şi în situaţia caracterizată de lege drept cea a unui consumator, să poată solicita anularea respectivei clauze - pentru că (...) această aplicare a legii ar constitui o deturnare a sensului normei juridice menită să ocrotească realele situaţii de încălcare a obligaţiilor legale ce incumbă profesioniştilor”.

Dintr-o altă perspectivă, dar tot ca o critică de legalitate, arată că a susţinut inexistenţa unui dezechilibru semnificativ şi a considerat corectă, logică şi legală dezlegarea problemei de drept în sensul că:

- „chiar dacă nu se defineşte explicit în contract operaţiunea pentru care se percepe comisionul de analiză, aceasta nu afectează caracterul vădit inteligibil, clar, al contraprestaţiei solicitate şi nici nu poate crea, prin valoarea pe care o adaugă, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor - pentru că (...) a adăuga un cuantum de 600 lei, de 300 lei sau de 150 lei la comisionul de acordare determinat şi în cazul celor 13 reclamanţi (...) nu poate creea un dezechilibru semnificativ în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000”.

Susţine că nici această problemă de drept nu a primit dezlegarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în hotărârea atacată prin prezenta cale de atac.

Tot ca o critică de legalitate a fost şi cea având ca obiect claritatea şi inteligibilitatea clauzei privind comisionul susţinând atât corectitudinea dezlegării acesteia de către judecătorul opiniei separate cât şi a propriilor dezvoltări (esenţializate în respectiva opinie).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a analizat şi combătut printr-un raţionament propriu de ce această dezlegare este contrară legii.

Principala critică a recurentei - pârâte, subsumată primului motiv de recurs, a fost întemeiată pe diferenţa dintre cele două tipuri de comision, prezentată în detaliu la pag. 21 a cererii de recurs.

Un alt motiv de contestare priveşte omisiunea instanţei de recurs de a cerceta motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la corecta interpretare a cerinţei negocierii prevăzută în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În cuprinsul cererii de recurs, a reiterat critica invocată în mod constant în faţa instanţei de apel, privitoare la condiţia negocierii prevăzută în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Precizează că a criticat în recurs decizia Curţii de Apel Bucureşti, din următoarea perspectivă:

„Curtea de Apel Bucureşti, în cel de-al doilea ciclu procesual:

- a transformat cea de-a doua condiţie, din condiţia posibilităţii de a negocia, în condiţia negocierii obligatorii, atât în privinţa comisionului de administrare, cât şi în privinţa comisionului de urmărire riscuri”.

Arată că instanţa de recurs nu a înţeles să analizeze condiţia negocierii inclusiv din această perspectivă şi a omis, astfel, să cerceteze critica de recurs.

Sub un alt motiv a invocat că instanţa de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privind greşita aplicare a dispoziţiilor legale care impun îndeplinirea cumulativă a cerinţelor ce atrag calificarea de „clauză abuzivă”.

În cuprinsul cererii de recurs, a criticat decizia Curţii de Apel Bucureşti sub aspectul constatării caracterului abuziv al comisionului de administrare şi al comisionului de urmărire riscuri.

În susţinerea primului motiv de recurs, arată că a invocat două critici, prezentate pe larg la pag. 4-17 din cererea de recurs.

Pe de o parte, a invocat o primă critică, privitoare la încălcarea dispoziţiilor legale care exclud de la analiza caracterului abuziv clauzele contractuale care, fiind clare şi inteligibile, fac parte din obiectul principal al contractului sau se asociază cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi plată pentru serviciile prestate.

Instanţa de recurs a înţeles să analizeze această critică, prin argumentele prezentate la paginile 116 - 117 ale deciziei contestate.

Pe de altă parte, arată că a invocat şi o a doua critică, referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor legale care impun îndeplinirea cumulativă a condiţiilor ce atrag calificarea de „clauză abuzivă”.

Cu toate acestea, deşi învestită cu analiza condiţiilor ce atrag calificarea caracterului abuziv, instanţa de recurs a omis să cerceteze aceste motive, din prisma criticilor prezentate prin cererea de recurs.

În motivarea soluţiei sale, instanţa de recurs a ignorat criticile de nelegalitate invocate în cererea de recurs.

Lipsa de motivare expresă şi clară este un defect fundamental al hotărârii.

Contestatoarea prezintă în continuare criticile formulate în cererea de recurs cu privire la negociere sub aspectul clauzelor privind comisionul de administrare şi comisionul de urmărire riscuri susţinând că au caracter negociat.

Instanţa de recurs a trimis la argumentele prezentate la motivarea capătului de cerere privind dobânda, care se reţin şi în cazul acestor două clauze, deşi erau situaţii de fapt şi juridice diferite, ceea ce poate demonstra consecvenţa instanţei în înţelegerea greşită a condiţiei negocierii în mod global, dar şi lipsa de cercetare a motivului de sine stătător.

În consecinţă, consideră că instanţa de recurs nu a analizat motivele de recurs, analiza superficială fiind echivalentul necercetării reale, complete şi corecte a respectivelor probleme de drept cu privire la caracterul negociat al comisioanelor de administrare şi urmărire riscuri.

Lipsa analizării criticilor de recurs echivalează cu o omisiune a instanţei de recurs, în sensul prevăzut de art. 318 C. proc. civ., motiv pentru care se impune admiterea contestaţiei în anulare din această privinţă.

Cu privire la neincluderea clauzelor în contracte cu rea-credinţă prezintă criticile cuprinse în cererea de recurs pct. 45, 46, 49 şi motivează că respectiva critică întemeiată pe lipsa analizei condiţiei relei-credinţe de către instanţele de fond şi de apel, nu a fost analizată de instanţa de recurs sub niciun aspect.

Critica privind existenţa caracterului negociat al clauzelor contractuale era întemeiată exclusiv pe lipsa analizei condiţiei relei-credinţe de către instanţa de apel, precum şi pe faptul adăugării la lege a condiţiei definirii prestaţiilor în contract. În consecinţă, critica privind reţinerea relei-credinţe nu a fost analizată, motiv pentru care se impune admiterea contestaţiei în anulare pentru omisiunea cercetării motivelor de recurs.

Cu privire la lipsa dezechilibrului semnificativ în detrimentul consumatorilor arată că a expus criticile de nelegalitate referitoare la dezechilibrul semnificativ cu privire la comisionul de administrare şi comisionul de urmărire la riscuri pe care le-a reluat pct. 74 - 75 al contestaţiei.

Se mai arată că instanţa de recurs nu a analizat criticile privind inexistenţa dezechilibrului semnificativ între drepturi şi obligaţii şi nereglementarea privind analiza dezechilibrului economic făcut de instanţe în mod incorect, potrivine materiei dreptului consumului, dar în acord cu interese materiale imediate ale debitorilor.

Instanţa de recurs a reţinut multitudinea argumentelor invocate de contestatoarea recurentă, însă nu a înţeles să răspundă acestora, menţionând numai că acestea nu au fost aduse ab initio la cunoştinţă împrumutaţilor şi că echilibrul contractual implică inclusiv un echilibru practic, pecuniar fără a indica temeiul de drept al acestei hotărâri grave.

Contestatoarea A. a mai solicitat a-i fi recunoscut dreptul de a introduce prezenta contestaţie în anulare motivat de faptul omisiunii cercetării de către instanţa de recurs a temeiniciei apărărilor privind formula de calcul a ratei dobânzii. Apreciază contestatoarea că atâta vreme cât reglementarea actuală a contestaţiei în anulare (art. 318 ipoteza a II-a C. proc. civ.) nu răspunde exigenţelor procesului echitabil, astfel cum au fost acestea enunţate de jurisprudenţa Curtea Europeană a Drepturilor Omului, se impune admiterea pe cale jurisprudenţială (după modelul admiterii contestaţiei în anulare anterior reglementării acesteia exprese) a admisibilităţii unui nou caz de contestaţie în anulare - respectiv cazul necercetării apărărilor formulate de intimat în faţa instanţei de recurs, prin aplicarea cu prioritate a prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se susţine că prin art. 318 ipoteza a II-a din C. proc. civ., s-a consacrat doar pentru recurent posibilitatea de a-şi valorifica susţinerile formulate prin cererea de recurs şi omise de instanţă, legiuitorul deschizând calea contestaţiei în anulare doar uneia din părţi, intimatul din aceeaşi cauză neputându-şi valorifica susţinerile omise a fi cercetate.

Reglementarea art. 318 ipoteza a doua din C. proc. civ. are în vedere de lege lata situaţiile în care recurentului nu i s-a acordat „satisfacţie echitabilă” şi i s-a respins recursul sau i s-a admis doar în parte recursul, iar instanţa de recurs a omis să cerceteze toate motivele. Prin această reglementare legiuitorul pune într-o poziţie dezavantajoasă intimatul căruia, urmare a admiterii recursului părţii adverse, i se respinge acţiunea, dar nu i se deschide calea contestaţiei atunci când apărările sale nu au fost analizate.

Art. 318 ipoteza a doua din C. proc. civ. rupe echilibrul impus de principiul egalităţii armelor câtă vreme intimatul care nu a obţinut „satisfacţie echitabilă” nu are posibilitatea să invoce omisiunea de a-i fi analizate apărările, dispoziţia internă fiind contrară astfel art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva „egalităţii armelor”.

Contestatoarea invocă omisiunea cercetării de către instanţa de recurs a apărărilor privind imposibilitatea stabilirii unei dobânzi la credit inferioare dobânzii la depozit şi inferioare dobânzii la care banca însăşi se împrumută.

În ceea ce priveşte argumentele privitoare la excluderea dobânzii din sfera controlului caracterului abuziv şi privitoare la negociere instanţa de recurs a ignorat cu desăvârşire să cerceteze argumentele referitoare la condiţiile introducerii clauzelor cu rea-credinţă şi la inexistenţa dezechilibrului semnificativ.

Învederează că instanţa de recurs a construit un raţionament bazat pe îndeplinirea tuturor condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Cu toate acestea, instanţa de recurs a omis să cerceteze argumentele invocate pe calea întâmpinării privitoare la aplicabilitatea dispoziţiilor de drepăt comun privind viciile de consimţământ.

În ceea ce priveşte condiţia respectării cerinţei bunei-credinţe, instanţa de recurs a omis să analizeze practica şi hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pe care le-a invocat în recurs.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ instanţa de recurs nu a analizat apărările intimatei-pârâte privitoare la inexistenţa unei condiţii pur potestative ce afectează clauza prevăzută la art. 2.10, factorii ce determină modificarea dobânzii, importanţa echilibrului juridic şi nu acelui matematic, incidenţa obligaţiei de a executa uno ictu, lipsa cauzei.

Decizia pronunţată în recurs a fost con testată şi pentru motivul reglementat prin art. 317 alin. (2) prima ipoteză.

În dezvoltarea acestui motiv se aratză că din an aliza considerentelor deciziei contestate reiese justificarea cartacaterului abuziv al clauzerlor contractuale prin aregumente generale, inapolicabile unor a xdiuntre reclamanţi.

În raport de protecţia oferită subiectiv, in personam de Legea nr. 193/2000, analiza instanţei de recurs ar fi trebuit să fie făcută distinct, particularizat la calitatea reclamanţilor printr-o aplicare a legii in concreto la cazul dedus judecăţii.

Deşi instanţa de recurs a reţinut în mod corect că în cauză nu este vorba despre un litisconsorţiu veritabil, aceasta a pronunţat totuşi o decizie de principiu cu privire la situaţii de fapt distincte, în ciuda faptului că, A. a enunţat în toate etapele procesuale că acest mod impropriu de stabilire a cadrului procesual aduce atingeri dreptului la apărare şi a demonstrat diferenţele concrete între cele 207 situaţii de fapt deduse judecăţii.

Din argumentele expuse anterior, reiese că instanţa de recurs a respins critica tocmai pentru că „avea nevoie de verificări de fapt”, în sensul prevăzut de art. 317 alin. (a) din C. proc. civ.

Refuzul expres al instanţei supreme de a analiza ea însăşi fiecare raport în parte, şi de a respinge ca atare critica de recurs a A., echivalează cu un caz clasic de denegare de dreptate, în sensul prevăzut de art. 3 din V.C.C., iar remediul procedural în acest moment se află 3n admiterea contestaţiei în anulare. Pentru motivele mai sus expuse contestatoarea a solicitat admiterea contestaţiei în anulare, retractarea deciziei pronunţate în recurs şi rejudecarea recursurilor.

Pentru motivele mai sus expuse contestatoarea a solicitat admiterea contestaţiei în anulare, retractarea deciziei pronunţate în recurs şi rejudecarea recursurilor.

Intimaţii-reclamanţi B., C., D. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea contestaţiei în anulare.

Intimaţii-reclamanţi reprezentaţi convenţional de SCA E. SRL şi Asociaţii precum şi intimatul-reclamant F. prin avocat G. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea contestaţiei în anulare.

Au susţinut, în esenţă, că motivele invocate pe calea contestaţiei în anulare nu se încadrează în ipotezele prevăzute de art. 317 şi 318 C. proc. civ.

Au mai precizat că în pronunţarea hotărârii contestate, instanţa a avut în vedere totalitatea argumentelor expuse de A. prin recursul formulat, fiind vădit neîntemeiat a se pretinde o analiză a fiecărui argument individual, instanţa având posibilitatea analizării grupate a criticilor cu care a fost învestită după cum rezultă din jurisprudenţă şi doctrină.

Analizând contestaţia în anulare prin prisma motivelor invocate şi a apărărilor formulate Înalta Curte reţine următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 2123 din 20 octombrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. x/3/2010*, s-au admis recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi H., I., J., K., L., M., N., O., P., R., S. şi T. în calitate de moştenitori ai lui U., V., X., Z., Y., A.A., B.B., C.C., D.D., E.E., F.F., G.G., H.H., I.I., J.J., K.K., L.L., M.M., N.N., O.O., P.P., R.R., T.T., U.U., V.V., X.X., Z.Z., Y.Y., A.A.A., B.B.B., C.C.C., D.D.D., E.E.E., F.F.F., G.G.G., H.H.H., I.I.I., J.J.J., K.K.K., L.L.L., M.M.M., N.N.N., O.O.O., P.P.P., R.R.R., S.S.S., T.T.T., U.U.U., V.V.V., X.X.X., Z.Z.Z., Y.Y.Y., A.A.A.A., B.B.B.B., C.C.C.C., D.D.D.D., E.E.E.E., F.F.F.F., G.G.G.G., H.H.H.H., I.I.I.I., J.J.J.J., K.K.K.K., F., L.L.L.L., M.M.M.M., N.N.N.N., O.O.O.O. a (coplătitor P.P.P.P.), R.R.R.R., S.S.S.S., T.T.T.T., U.U.U.U., V.V.V.V., X.X.X.X., Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A., B.B.B.B.B., C.C.C.C.C., D.D.D.D.D., E.E.E.E.E., F.F.F.F.F., G.G.G.G.G., H.H.H.H.H., I.I.I.I.I., J.J.J.J.J., K.K.K.K.K., M.M.M.M.M., N.N.N.N.N., O.O.O.O.O., P.P.P.P.P., R.R.R.R.R., S.S.S.S.S., T.T.T.T.T., U.U.U.U.U., V.V.V.V.V., X.X.X.X.X., Z.Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A.A., B.B.B.B.B.B., C.C.C.C.C.C., D.D.D.D.D.D., E.E.E.E.E.E., F.F.F.F.F.F., G.G.G.G.G.G., H.H.H.H.H.H., I.I.I.I.I.I., J.J.J.J.J.J., K.K.K.K.K.K., L.L.L.L.L.L., N., M.M.M.M.M.M., N.N.N.N.N.N., O.O.O.O.O.O., P.P.P.P.P.P., R.R.R.R.R.R., S.S.S.S.S.S., T.T.T.T.T.T., U.U.U.U.U.U., V.V.V.V.V.V., X.X.X.X.X.X., Z.Z.Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A.A.A., B.B.B.B.B.B.B., C.C.C.C.C.C.C., D.D.D.D.D.D.D., E.E.E.E.E.E.E., F.F.F.F.F.F.F., G.G.G.G.G.G.G. (coplătitor H.H.H.H.H.H.H.), I.I.I.I.I.I.I., J.J.J.J.J.J.J., K.K.K.K.K.K.K., L.L.L.L.L.L.L., M.M.M.M.M.M.M., N.N.N.N.N.N.N., O.O.O.O.O.O.O., P.P.P.P.P.P.P., R.R.R.R.R.R.R., S.S.S.S.S.S.S., T.T.T.T.T.T.T., U.U.U.U.U.U.U., V.V.V.V.V.V.V., X.X.X.X.X.X.X., Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A.A.A.A., B.B.B.B.B.B.B.B., C.C.C.C.C.C.C.C., D.D.D.D.D.D.D.D., E.E.E.E.E.E.E.E., F.F.F.F.F.F.F.F., G.G.G.G.G.G.G.G., H.H.H.H.H.H.H.H., I.I.I.I.I.I.I.I., J.J.J.J.J.J.J.J., K.K.K.K.K.K.K.K., L.L.L.L.L.L.L.L., M.M.M.M.M.M.M.M., N.N.N.N.N.N.N.N., O.O.O.O.O.O.O.O., P.P.P.P.P.P.P.P., R.R.R.R.R.R.R.R., S.S.S.S.S.S.S.S., T.T.T.T.T.T.T.T., U.U.U.U.U.U.U.U., V.V.V.V.V.V.V.V., X.X.X.X.X.X.X.X., Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A.A.A.A.A., B.B.B.B.B.B.B.B.B., C.C.C.C.C.C.C.C.C., D.D.D.D.D.D.D.D.D., E.E.E.E.E.E.E.E.E., F.F.F.F.F.F.F.F.F., G.G.G.G.G.G.G.G.G., H.H.H.H.H.H.H.H.H., I.I.I.I.I.I.I.I.I., J.J.J.J.J.J.J.J.J., K.K.K.K.K.K.K.K.K., L.L.L.L.L.L.L.L.L., M.M.M.M.M.M.M.M.M., N.N.N.N.N.N.N.N.N., O.O.O.O.O.O.O.O.O., P.P.P.P.P.P.P.P.P., R.R.R.R.R.R.R.R.R., S.S.S.S.S.S.S.S.S., T.T.T.T.T.T.T.T.T., M., U.U.U.U.U.U.U.U.U.

şi V.V.V.V.V.V.V.V.V. şi de recurenţii-reclamanţi B., C. şi D. împotriva Deciziei civile nr. 96 din 28 ianuarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

S-a modificat în parte decizia atacată, în sensul că:

S-a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi s-a respins cererea de constatare a caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei indicate în petitul 1.1, precum şi celelalte capete de cerere formulate în principal şi, în subsidiar, în legătură cu această clauză (petitele 2, 3.1, 4 şi 5), pentru contractele din 19 iunie 2007, din 8 martie 2006 şi din 4 septembrie 2008, constatând autoritate de lucru judecat.

S-a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei de obiect.

S-a admis cererea reclamanţilor privind clauza menţionată în petitul 1.1 din contract.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei privind dobânda de referinţă variabilă.

S-a constatat nulitatea absolută parţială a clauzei privind dobânda, în partea privind dobânda de referinţă variabilă, precum şi orice altă clauză care permite SC A. SA modificarea unilaterală a cuantumului dobânzii.

S-a dispus obligarea pârâtei SC A. SA să modifice contractele încheiate cu reclamanţii ca urmare a constatării nulităţii absolute parţiale a clauzei privind dobânda, precum şi să emită noi grafice de rambursare în urma acestei modificări.

S-a admis cererea formulată de reclamanţii B., C. şi D. privind clauza menţionată în petitul 1.5.

S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei 8.4 din Condiţiile generale de creditare, precum şi a oricărei clauze care permite SC A. SA declararea scadenţei anticipate a creditului dacă valoarea garanţiilor constituite de consumator scade sub valoarea creditului rămas de plată.

În consecinţă, s-a decis eliminarea acestei clauze din Condiţiile generale de creditare.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

S-a respins ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi H., I., J., K., L., M., N., O., P., R., S. şi T. în calitate de moştenitori ai lui U., V., X., Z., Y., A.A., B.B., C.C., D.D., E.E., F.F., G.G., H.H., I.I., J.J., K.K., L.L., M.M., N.N., O.O., P.P., R.R., T.T., U.U., V.V., X.X., Z.Z., Y.Y., A.A.A., B.B.B., C.C.C., D.D.D., E.E.E., F.F.F., G.G.G., H.H.H., I.I.I., J.J.J., K.K.K., L.L.L., M.M.M., N.N.N., O.O.O., P.P.P., R.R.R., S.S.S., T.T.T., U.U.U., V.V.V., X.X.X., Z.Z.Z., Y.Y.Y., A.A.A.A., B.B.B.B., C.C.C.C., D.D.D.D., E.E.E.E., F.F.F.F., G.G.G.G., H.H.H.H., I.I.I.I., J.J.J.J., K.K.K.K., F, L.L.L.L., M.M.M.M., N.N.N.N., O.O.O.O.a (coplătitor P.P.P.P.), R.R.R.R., S.S.S.S., T.T.T.T., U.U.U.U., V.V.V.V., X.X.X.X., Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A., B.B.B.B.B., C.C.C.C.C., D.D.D.D.D., E.E.E.E.E., F.F.F.F.F., G.G.G.G.G., H.H.H.H.H., I.I.I.I.I., J.J.J.J.J., K.K.K.K.K., M.M.M.M.M., N.N.N.N.N., O.O.O.O.O., P.P.P.P.P., R.R.R.R.R., S.S.S.S.S., T.T.T.T.T., U.U.U.U.U., V.V.V.V.V., X.X.X.X.X., Z.Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A.A., B.B.B.B.B.B., C.C.C.C.C.C., D.D.D.D.D.D., E.E.E.E.E.E., F.F.F.F.F.F., G.G.G.G.G.G., H.H.H.H.H.H., I.I.I.I.I.I., J.J.J.J.J.J., K.K.K.K.K.K., L.L.L.L.L.L., N., M.M.M.M.M.M., N.N.N.N.N.N., O.O.O.O.O.O., P.P.P.P.P.P., R.R.R.R.R.R., S.S.S.S.S.S., T.T.T.T.T.T., U.U.U.U.U.U., V.V.V.V.V.V., X.X.X.X.X.X., Z.Z.Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A.A.A., B.B.B.B.B.B.B., C.C.C.C.C.C.C., D.D.D.D.D.D.D., E.E.E.E.E.E.E., F.F.F.F.F.F.F., G.G.G.G.G.G.G. (coplătitor H.H.H.H.H.H.H.), I.I.I.I.I.I.I., J.J.J.J.J.J.J., K.K.K.K.K.K.K., L.L.L.L.L.L.L., M.M.M.M.M.M.M., N.N.N.N.N.N.N., O.O.O.O.O.O.O., P.P.P.P.P.P.P., R.R.R.R.R.R.R., S.S.S.S.S.S.S., T.T.T.T.T.T.T., U.U.U.U.U.U.U., V.V.V.V.V.V.V., X.X.X.X.X.X.X., Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A.A.A.A., B.B.B.B.B.B.B.B., C.C.C.C.C.C.C.C., D.D.D.D.D.D.D.D., E.E.E.E.E.E.E.E., F.F.F.F.F.F.F.F., G.G.G.G.G.G.G.G., H.H.H.H.H.H.H.H., I.I.I.I.I.I.I.I., J.J.J.J.J.J.J.J., K.K.K.K.K.K.K.K., L.L.L.L.L.L.L.L., M.M.M.M.M.M.M.M., N.N.N.N.N.N.N.N., O.O.O.O.O.O.O.O., P.P.P.P.P.P.P.P., R.R.R.R.R.R.R.R., S.S.S.S.S.S.S.S., T.T.T.T.T.T.T.T., U.U.U.U.U.U.U.U., V.V.V.V.V.V.V.V., X.X.X.X.X.X.X.X., Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A.A.A.A.A., B.B.B.B.B.B.B.B.B., C.C.C.C.C.C.C.C.C., D.D.D.D.D.D.D.D.D., E.E.E.E.E.E.E.E.E., F.F.F.F.F.F.F.F.F., G.G.G.G.G.G.G.G.G., H.H.H.H.H.H.H.H.H., I.I.I.I.I.I.I.I.I., J.J.J.J.J.J.J.J.J., K.K.K.K.K.K.K.K.K., L.L.L.L.L.L.L.L.L., M.M.M.M.M.M.M.M.M., N.N.N.N.N.N.N.N.N., O.O.O.O.O.O.O.O.O., P.P.P.P.P.P.P.P.P., R.R.R.R.R.R.R.R.R., S.S.S.S.S.S.S.S.S., T.T.T.T.T.T.T.T.T., M., U.U.U.U.U.U.U.U.U.

şi V.V.V.V.V.V.V.V.V. împotriva încheierii de şedinţă de la 27 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în acelaşi dosar.

S-a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC A. SA împotriva Deciziei civile nr. 96 din 28 ianuarie 2015 şi a încheierii de şedinţă de la 27 ianuarie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

S-a respins cererea formulată de recurenţii-reclamanţi H., I., J., K., L., M., N., O., P., R., S. şi T. în calitate de moştenitori ai lui U., V., X., Z., Y., A.A., B.B., C.C., D.D., E.E., F.F., G.G., H.H., I.I., J.J., K.K., L.L., M.M., N.N., O.O., P.P., R.R., T.T., U.U., V.V., X.X., Z.Z., Y.Y., A.A.A., B.B.B., C.C.C., D.D.D., E.E.E., F.F.F., G.G.G., H.H.H., I.I.I., J.J.J., K.K.K., L.L.L., M.M.M., N.N.N., O.O.O., P.P.P., R.R.R., S.S.S., T.T.T., U.U.U., V.V.V., X.X.X., Z.Z.Z., Y.Y.Y., A.A.A.A., B.B.B.B., C.C.C.C., D.D.D.D., E.E.E.E., F.F.F.F., G.G.G.G., H.H.H.H., I.I.I.I., J.J.J.J., K.K.K.K., F, L.L.L.L., M.M.M.M., N.N.N.N., O.O.O.O.a (coplătitor P.P.P.P.), R.R.R.R., S.S.S.S., T.T.T.T., U.U.U.U., V.V.V.V., X.X.X.X., Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A., B.B.B.B.B., C.C.C.C.C., D.D.D.D.D., E.E.E.E.E., F.F.F.F.F., G.G.G.G.G., H.H.H.H.H., I.I.I.I.I., J.J.J.J.J., K.K.K.K.K., M.M.M.M.M., N.N.N.N.N., O.O.O.O.O., P.P.P.P.P., R.R.R.R.R., S.S.S.S.S., T.T.T.T.T., U.U.U.U.U., V.V.V.V.V., X.X.X.X.X., Z.Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A.A., B.B.B.B.B.B., C.C.C.C.C.C., D.D.D.D.D.D., E.E.E.E.E.E., F.F.F.F.F.F., G.G.G.G.G.G., H.H.H.H.H.H., I.I.I.I.I.I., J.J.J.J.J.J., K.K.K.K.K.K., L.L.L.L.L.L., N., M.M.M.M.M.M., N.N.N.N.N.N., O.O.O.O.O.O., P.P.P.P.P.P., R.R.R.R.R.R., S.S.S.S.S.S., T.T.T.T.T.T., U.U.U.U.U.U., V.V.V.V.V.V., X.X.X.X.X.X., Z.Z.Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A.A.A., B.B.B.B.B.B.B., C.C.C.C.C.C.C., D.D.D.D.D.D.D., E.E.E.E.E.E.E., F.F.F.F.F.F.F., G.G.G.G.G.G.G. (coplătitor H.H.H.H.H.H.H.), I.I.I.I.I.I.I., J.J.J.J.J.J.J., K.K.K.K.K.K.K., L.L.L.L.L.L.L., M.M.M.M.M.M.M., N.N.N.N.N.N.N., O.O.O.O.O.O.O., P.P.P.P.P.P.P., R.R.R.R.R.R.R., S.S.S.S.S.S.S., T.T.T.T.T.T.T., U.U.U.U.U.U.U., V.V.V.V.V.V.V., X.X.X.X.X.X.X., Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A.A.A.A., B.B.B.B.B.B.B.B., C.C.C.C.C.C.C.C., D.D.D.D.D.D.D.D., E.E.E.E.E.E.E.E., F.F.F.F.F.F.F.F., G.G.G.G.G.G.G.G., H.H.H.H.H.H.H.H., I.I.I.I.I.I.I.I., J.J.J.J.J.J.J.J., K.K.K.K.K.K.K.K., L.L.L.L.L.L.L.L., M.M.M.M.M.M.M.M., N.N.N.N.N.N.N.N., O.O.O.O.O.O.O.O., P.P.P.P.P.P.P.P., R.R.R.R.R.R.R.R., S.S.S.S.S.S.S.S., T.T.T.T.T.T.T.T., U.U.U.U.U.U.U.U., V.V.V.V.V.V.V.V., X.X.X.X.X.X.X.X., Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A.A.A.A.A., B.B.B.B.B.B.B.B.B., C.C.C.C.C.C.C.C.C., D.D.D.D.D.D.D.D.D., E.E.E.E.E.E.E.E.E., F.F.F.F.F.F.F.F.F., G.G.G.G.G.G.G.G.G., H.H.H.H.H.H.H.H.H., I.I.I.I.I.I.I.I.I., J.J.J.J.J.J.J.J.J., K.K.K.K.K.K.K.K.K., L.L.L.L.L.L.L.L.L., M.M.M.M.M.M.M.M.M., N.N.N.N.N.N.N.N.N., O.O.O.O.O.O.O.O.O., P.P.P.P.P.P.P.P.P., R.R.R.R.R.R.R.R.R., S.S.S.S.S.S.S.S.S., T.T.T.T.T.T.T.T.T., M., U.U.U.U.U.U.U.U.U.

şi V.V.V.V.V.V.V.V.V. de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs.

Pentru a decide astfel, instanţa supremă a constatat şi a reţinut următoarele:

Cu titlu preliminar a precizat că petitul cererii de chemare în judecată la care s-a raportat instanţa de recurs este cel la care s-au raportat atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel în rejudecare, petit stabilit prin cererea precizatoare de la 20 mai 2011.

Asupra recursului recurenţilor - reclamanţi reprezentaţi convenţional de SCA E. SRL şi Asociaţii a reţinut următoarele:

Cu titlu prealabil, instanţa supremă a remarcat faptul că recurenţii-reclamanţi au invocat în cadrul acestui motiv dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., însă examinarea criticilor dezvoltate a condus la concluzia că în cadrul acestui motiv coexistă atât recursul împotriva încheierii de şedinţă de la 27 octombrie 2014, cât şi un prim motiv de recurs împotriva deciziei civile nr. 96 din 28 ianuarie 2015.

Recursul împotriva încheierii de şedinţă de la 27 octombrie 2014 s-a reţinut că este nefondat.

Cu toate că recurenţii-reclamanţi şi-au subsumat criticile motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., instanţa supremă a apreciat, dând eficienţă dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., că, în ceea ce priveşte încheierea de şedinţă de la 27 octombrie 2014, faţă de argumentele aduse în realitate se invocă greşita aplicare a legii la soluţionarea incidentului procedural al incompatibilităţii, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Critica a fost considerată nefondată şi a fost înlăturată în funcţie de următoarele categorii de considerente:

Considerente de ordin procedural:

În primul rând s-a relevat faptul că instanţa de apel a reţinut că este învestită cu soluţionarea „excepţiei de incompatibilitate” a judecătorului X.X.X.X.X.X.X.X.X. şi s-a pronunţat tale quale, respingând-o în condiţiile în care, în realitate, nu este vorba despre o veritabilă excepţie procesuală, care să facă de prisos examinarea apelurilor, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., ci despre un incident de procedură. În plus, a constatat instanţa supremă că recurenţii-reclamanţi (apelanţi în ciclul procesual anterior) au denumit incidentul de procedură în mod impropriu excepţie de incompatibilitate, pentru că în susţinerea acestuia nu au invocat motivele de incompatibilitate anume reglementate de norma specială, respectiv art. 24 C. proc. civ., ci argumente care au fost încadrate în motivul de recuzare prevăzut de art. 27 pct. 7 C. proc. civ. şi care ar fi trebuit să fie cenzurate de instanţa de apel numai dacă ar fi fost formulate pe calea cererii de recuzare, intitulată ca atare de reclamanţi sau calificată astfel de instanţă.

În cauză, însă, reclamanţii nu au formulat o cerere de recuzare numită ca atare şi nici instanţa de apel nu a calificat astfel „excepţia de incompatibilitate” invocată, iar în acest context criticile formulate în recurs în acelaşi cadru şi urmând aceeaşi logică nu au fost primite, întrucât o astfel de soluţie ar fi validat o conduită procesuală deficitară şi un raţionament impropriu sub aspect procedural.

A apreciat Înalta Curte că încheierea de şedinţă de la 27 octombrie 2014 ar fi putut fi reformată doar dacă ar fi fost criticată sub aspectul încălcării formelor de procedură, respectiv dacă s-ar fi invocat că în mod greşit s-a soluţionat o excepţie procesuală în condiţiile în care instanţa era învestită cu un incident de procedură, că în mod greşit instanţa s-a raportat la starea de incompatibilitate, în condiţiile în care argumentele expuse priveau o situaţie de recuzare şi că în mod greşit s-a soluţionat incidentul în lipsa unei cereri de recuzare formale sau a unei calificări corespunzătoare a actului de procedură.

Aceste aspecte, însă, nu au fost invocate în calea de atac a recursului şi, de esenţa încheierii recurate fiind nu o stare de incompatibilitate, aşa cum incorect s-a invocat, ci o situaţie de pretinsă recuzare, reglementată de norme cu caracter dispozitiv, aceste aspecte nici nu puteau fi invocate ex officio, întrucât nu sunt de ordine publică.

Considerente de ordin substanţial:

Instanţa de apel a constatat în mod legal că nu se poate conchide cu privire la starea de incompatibilitate a judecătorului X.X.X.X.X.X.X.X.X. şi la încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece judecătorul nu şi-a spus părerea cu privire la pricina concretă şi că similarităţile pretinse sunt doar aparente, neexistând dosare cu obiecte identice. Acest din urmă aspect a fost, de altfel, reţinut şi în considerentele deciziei de casare pronunţată la finele primului ciclu procesual, în care instanţa de recurs a găsit neîntemeiate criticile argumentate identic pentru situaţia judecătoarei Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z., situaţie similară celei în care se află judecătorul X.X.X.X.X.X.X.X.X.

Cât priveşte criticile din recurs relative la faptul că dispoziţiile art. 99 alin. (6) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti contravin dispoziţiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, critici care se constituie într-o veritabilă excepţie de neconvenţionalitate, Înalta Curte le-a apreciat nefondate, întrucât pretinsa stare de incompatibilitate nu a fost analizată prin prisma reglementării dispoziţiilor din Regulamentul de ordine interioară, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005, instanţa de apel reţinând obiter dictum că dispoziţiile art. 99 alin. (6) din Regulament prevăd procedura de urmat în situaţia existenţei unui incident procedural, ceea ce autorizează a conchide că dispoziţiile din Regulament nu prevăd şi condiţiile de fond ce trebuie analizate în examinarea stării de incompatibilitate.

Toate aceste considerente au format convingerea instanţei că în privinţa încheierii de şedinţă de la 27 octombrie 2014 nu subzistă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct 9 C. proc. civ., de aceea recursul declarat împotriva acestei încheieri a fost respins ca nefondat, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Ca urmare, constatând că încheierea de şedinţă prin care s-a statuat asupra legalităţii compunerii completului nu a fost reformată, instanţa supremă a apreciat ca nefondat primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., întrucât decizia recurată a fost pronunţată într-un complet alcătuit potrivit dispoziţiilor legale, atât sub aspect numeric, cât şi sub aspectul identităţii judecătorilor. Pe cale de consecinţă, această critică a fost înlăturată ca nefondată.

Al doilea motiv de recurs a fost apreciat ca întemeiat şi a fost admis în limitele şi pentru considerentele ce se vor arăta.

Prima critică circumscrisă acestui motiv de recurs a fost găsită întemeiată.

În cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată la 20 mai 2011, recurenţii-reclamanţi au susţinut că prevederea contractuală referitoare la dobândă are caracter abuziv atât în raport de condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, cât şi din perspectiva faptului că o astfel de clauză este interzisă de o serie de prevederi legale; au avut susţineri similare şi în privinţa clauzei privind comisionul de acordare a creditului.

În ceea ce priveşte clauza privitoare la dobândă, recurenţii-reclamanţi au arătat în motivarea cererii că aceasta este prezumată absolut a avea caracter abuziv, fiind inserată atât în lista cu clauze abuzive anexă la Legea nr. 193/2000, cât şi în lista similară anexă la Directiva nr. 93/13/CEE (fila 13 a vol.I al dosarului de fond).

În ceea ce priveşte clauza referitoare la comisionul de acordare a creditului, s-a constatat că susţinerea privitoare la caracterul abuziv prezumat nu se regăseşte în cererea introductivă de instanţă şi nici în precizarea de la 20 mai 2011 (filele 156 - 159 ale vol. IX al dosarului de fond), ci doar în motivele de apel.

Examinând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte a constatat că, într-adevăr, instanţa de apel nu a analizat, în privinţa clauzei privind dobânda, caracterul ei abuziv şi din perspectiva celor două motive sus-enunţate, deşi în apel a existat o critică expresă în acest sens, ceea ce face ca hotărârea să contravină, astfel, dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte comisionul de acordare a creditului, critica recurenţilor-reclamanţi a fost apreciată a fi întemeiată doar în parte, în sensul că instanţa de apel nu a analizat dacă această clauză este interzisă de textele legale invocate, respectiv de art. 78 din Legea nr. 296/2004 şi de art. 2 pct. 6 din O.G. nr. 21/1992.

Referitor la nepronunţarea asupra caracterului prezumat de jure ca abuziv al clauzei privind comisionul de acordare a creditului, instanţa supremă a constatat că decizia recurată nu încalcă prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât o astfel de susţinere nu a fost făcută în faţa instanţei de fond şi nici nu există o critică pe acest aspect în apel.

În limitele stabilite în cele ce preced, instanţa supremă a apreciat că hotărârea instanţei de apel contravine dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ceea ce atrage nu incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., ci incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 teza I C. proc. civ., text legal care sancţionează ipoteza lipsei motivelor pe care se sprijină soluţia.

În acest context, Înalta Curte a apreciat că, atâta vreme cât dispoziţiile art. 312 alin. (3) teza I C. proc. civ. prevăd că existenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. atrage modificarea hotărârii, motivarea deficitară a instanţei de prim control judiciar pe aspectele deja reţinute a fost complinită în considerentele deciziei de recurs.

A doua critică circumscrisă celui de-al doilea motiv de recurs a fost găsită întemeiată în parte.

Aşa cum rezultă din considerentele deciziei de casare, instanţa de recurs a reţinut in terminis că, din cele trei cauze indicate de apelanţi în susţinerea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobânzi, instanţa de apel nu a analizat decât cauza referitoare la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, aceasta reprezentând o omisiune în motivare.

Raportat la dispoziţiile deciziei de casare, instanţa supremă a reţinut că instanţa de rejudecare avea obligaţia de a cerceta toate cauzele ce atrag caracterul abuziv al clauzei referitoare la dobânzi, ceea ce formează obiectul petitului nr. 1.1 din cererea de chemare în judecată precizată, în decizia de casare neexistând o recomandare similară şi pentru clauza 1.2 din cererea referitoare la clauza privitoare la comisionul de acordare a creditului.

Revenind la clauza menţionată la pct. 1.1 din petitul cererii de chemare în judecată, instanţa supremă a constatat că instanţa de apel, în rejudecare, nu s-a conformat dispoziţiilor din decizia de casare, întrucât, la analiza caracterului abuziv al clauzei privind dobânda, s-a axat exclusiv pe interpretarea logico-gramaticală a termenilor în care este redactată clauza, fără legătură chiar cu condiţiile impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi cu omiterea desăvârşită a analizării primelor cauze ce determină caracterul abuziv, respectiv faptul că acest tip de clauze este interzis de lege şi faptul că este prezumat absolut ca fiind abuziv caracterul respectivei clauze.

Faţă de această împrejurare, instanţa supremă a constatat că, prin decizia recurată, instanţa de apel a încălcat în rejudecare dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ., nu a art. 304 pct. 5 C. proc. civ., cum au susţinut recurenţii-reclamanţi, după cum a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 teza I C. proc. civ., instanţa supremă procedând la complinirea motivării instanţei de apel pe acest aspect, astfel cum a precizat şi în considerentele în care a analizat prima critică dezvoltată în cadrul aceluiaşi motiv de recurs, examinând potrivit deciziei de casare, şi caracterul clar şi inteligibil al clauzei referitoare la dobânda variabilă, omis de la analiză în rejudecare.

În ce privește analiza ultimelor două motive de recurs, Înalta Curte a precizat următoarele:

Reclamanții au învestit instanțele de judecată cu o acțiune concepută ca o acțiune colectivă și, lucru demn de subliniat, întemeiată pe dispozițiile unei legi speciale, anume Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori.

Au susținut reclamanții, în esență, că, pe lângă condițiile impuse de legea specială pentru a se declara caracterul abuziv al unor clauze contractuale, condiții prevăzute de art. 4 din actul normativ sus-numit, în speță subzistă și alte două motive care conduc la nulitatea acestor clauze: faptul că aceste clauze sunt interzise de unele texte legale și faptul că, în privința unora dintre ele, caracterul abuziv este prezumat în mod absolut, limitele rejudecării după casare vizând și analiza acestor motive, cu distincțiile făcute în considerentele aferente celui de-al doilea motiv de recurs.

În aceste împrejurări, instanța supremă a apreciat că analiza condițiilor care imprimă unei clauze caracter abuziv trebuie să pornească de la condițiile prevăzute de legea specială, iar motivele de nulitate invocate suplimentar să fie analizate în contextul și în logica impuse de acestea și în corelație cu ele.

Acestea au fost argumentele pentru care instanța supremă a apreciat că ordinea firească a examenului trebuie să înceapă cu cel de-al patrulea motiv de recurs, urmat de criticile a treia și a patra dezvoltate în cel de-al treilea motiv de recurs și în final cu analiza celei de-a doua și a primei critici subsumate celui de-al treilea motiv de recurs.

Legat de prima și a doua critică din al treilea motiv de recurs, Înalta Curte a precizat că acestea vor fi dezlegate prin considerente cu care se va răspunde și celor două critici dezvoltate în al doilea motiv de recurs.

Al patrulea motiv de recurs a fost considerat ca întemeiat în limitele și pentru considerentele ce urmează.

Prima critică a fost găsită întemeiată.

A apreciat instanța supremă că în privința clauzei referitoare la dobânda de referință variabilă sunt întrunite toate condițiile impuse de art. 4 din actul normativ precitat, pentru următoarele considerente:

În acord cu abordarea propusă de recurenta-pârâtă, s-a subliniat faptul că analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale trebuie să înceapă cu observarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, instanța de judecată având a stabili în mod prioritar dacă respectiva clauză se află în situațiile de exceptare prevăzute în acest text legal.

În dezacord cu poziția exprimată de recurenta-pârâtă, însă, instanța supremă a apreciat că situația de excludere din textul legal invocat nu este operantă în speță. O clauză referitoare la dobândă, inserată într-un contract de împrumut, este în mod categoric asociată obiectului principal al contractului, câtă vreme contractul de împrumut de bani nu este un contract cu titlu gratuit, ci dimpotrivă, este un contract real cu titlu oneros, dobânda remuneratorie fiind de esența acestuia, reprezentând echivalentul folosinței banilor și una dintre rațiunile fundamentale pentru care se desfășoară activitatea bancară.

Aparent, examenul caracterului abuziv al acestei clauze pare a fi exclus de plano de dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, însă el este posibil în speță, întrucât clauza respectivă nu întrunește cerința impusă de teza finală a aceluiași text legal, clauza referitoare la dobânda de referință variabilă nefiind exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.

Pentru a conchide astfel, instanța supremă a apreciat că exprimarea într-un limbaj ușor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical, adică morfologic, sintactic și semantic. Limbajul ușor inteligibil presupune ca, în cazul convențiilor, fiecare dintre părțile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii și întinderii propriilor drepturi procurate și obligații asumate și, în egală măsură, a drepturilor și contraprestațiilor părții adverse, acest aspect fiind reţinut şi în hotărârea pronunţată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-26/13, Kásler contra O.T.P.

Revenind la clauza incriminată, Înalta Curte a constatat, contrar celor reținute de instanța de apel și apărărilor recurentei-pârâte, că analiza clauzei referitoare la dobândă, clauză care are o redactare de esență similară în toate contractele, nu poate decela care este criteriul în funcție de care Banca își stabilește dreptul de a calcula partea variabilă din dobândă, care se adaugă părții procentuale fixe sau care reprezintă pur și simplu dobânda în contractele care nu au prevăzută și o cotă fixă.

Semnificativ sub acest aspect s-a reţinut a fi faptul că părțile litigante au avut o reprezentare diferită a criteriului în funcție de care dobânda variază, reclamanții susținând în mod constant că la încheierea contractului au avut convingerea că acesta este un indice financiar de referință de genul Euribor, iar pârâta susținând, în apărare pe acest aspect, că dobânda de referință variabilă a fost comunicată de Bancă tuturor sucursalelor sale, a fost unică, a avut o singură cotație și s-a raportat la indici bancari obiectivi, la care Condițiile generale fac trimitere neechivocă, indici între care menționează Euribor, Robor, Libor, la mai multe intervale de timp (această poziție fiind exprimată și în întâmpinarea depusă în recurs).

În această ordine de idei, a subliniat instanța supremă că din economia Legii nr. 193/2000 se desprinde neîndoielnic faptul că legiuitorul a înțeles să instituie în favoarea consumatorilor un regim special, care să îi protejeze de un eventual dezechilibru în raporturile contractuale cu profesioniștii, iar acest regim vizează cu precădere momentul încheierii contractului și faza negocierilor, de aceea analiza tuturor condițiilor impuse pentru a verifica natura abuzivă a unei clauze trebuie să se raporteze la aceste două momente, fiind, în această logică și sub aspectul caracterului abuziv al unor clauze, quasi-irelevant faptul că un contract s-a pus în executare, față de caracterul retroactiv al sancțiunii nulității, atașată acestui caracter abuziv.

Concluzia care s-a impus chiar din pozițiile exprimate și asumate de părțile litigante a fost că împrumutatul și împrumutătorul au avut reprezentări diferite ale criteriului de variabilitate a dobânzii la momentul încheierii contractului, aspect care, coroborat cu inexistența în contractul special încheiat cu fiecare împrumutat, contract care particularizează în mod necesar termenii înțelegerii și la care trebuie raportate toate obligațiile concrete asumate, a oricărui indiciu privitor la acest criteriu de variabilitate, a făcut ca prevederea contractuală referitoare la dobânda de referință variabilă să fie considerată fără putință de tăgadă o prevedere exprimată în termeni de maxim echivoc, ceea ce autorizează examinarea acestei clauze prin prisma dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte a apreciat că, în speță, nu s-a făcut dovada caracterului negociat al clauzei. În materia contractelor încheiate între profesioniști și consumatori, dispozițiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000 inversează sarcina probei, obligându-l pe profesionist să facă dovada faptului că o clauză standard dintr-un contract preformulat a fost negociată direct cu consumatorul, în cazul în care are o susținere de acest gen. Este, de asemenea, necontestat faptul că în speță este vorba de contracte de adeziune, preformulate, care nu sunt interzise de lege, dar care cad sub incidența regimului legal de protecție instituit de Legea nr. 193/2000 și de Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului.

În acest context, instanța supremă a constatat, raportat la probatoriul administrat sub acest aspect, că nici un mijloc de dovadă nu autorizează a se conchide că vreuna din clauzele denunțate în cauza de față ar fi fost negociată direct cu împrumutații, așa cum impune textul legal evocat, recurenta-pârâtă neavând nicio trimitere la probatoriul care ar putea prezenta relevanţă sub acest aspect.

Preliminar, a fost subliniat faptul că teza probatorie care ar fi trebuit să fie urmărită și dovedită viza o etapă anterioară celei a realizării acordului de voință, respectiv faza negocierii, din interpretarea logic-gramaticală a textului legal evocat putându-se deduce indubitabil că legiuitorul nu acordă preferință necondiționată aspectului formal legat de semnarea contractului, ci modalității de realizare a acordului de voință și posibilității reale acordate consumatorului de a discuta clauzele propuse de profesionist, de a le negocia și de a le accepta în cunoștință de cauză și în acord cu propriul interes.

În această logică, a fost evidențiat că sunt lipsite de relevanță faptul că reclamanții au semnat contractele de împrumut, precum și împrejurarea că aceștia au optat pentru un anumit tip de contract preformulat dintr-o serie de alte contracte similare de același gen, câtă vreme legiuitorul nu consideră suficient faptul aderării la contract sau al opțiunii între mai multe tipuri de contracte de adeziune, ci impune ferm dovada negocierii directe a contractului în întregul lui sau a unora dintre clauzele acestuia, respectiv dovada acelor discuții prealabile încheierii contractului și din care a reieșit obținerea acordului împrumutatului cu privire la conținutul clauzei denunțate. Ca urmare, apărările formulate în acest sens de către recurenta-pârâtă, întemeiate pe furnizarea contractului de împrumut, însoțit de Condițiile generale, neurmată de obiecțiunile împrumutatului, ci dimpotrivă, de semnarea contractului, au fost apreciate ca neîntemeiate, întrucât nu se înscriu în teza probatorie deja enunțată.

Neîntemeiate au fost apreciate și apărările formulate pe aspectul negocierii în cuprinsul primului motiv de recurs din recursul declarat de SC A. SA, antamate în avans în acest cadru în considerarea faptului că instanța supremă a reținut lipsa dovezii impuse de art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, câtă vreme recurenta-pârâtă nu critică modalitatea de administrare a probelor în rejudecare în apel, ci doar modalitatea de interpretare a acestora, ceea ce excede controlului de legalitate în recurs și câtă vreme dispozițiile Legii nr. 193/2000 și ale Directivei nr. 93/13/CEE nu exclud specificul activității bancare de la controlul clauzelor abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte a apreciat că dovada caracterului negociat al clauzei referitoare la dobânda de referință variabilă era dificil de realizat câtă vreme a reținut reprezentarea diferită a părților asupra înțelesului clauzei, așadar caracterul echivoc al acesteia, ceea ce face cu totul improbabile atât negocierea clauzei, cât și acordul de voință al părților cu privire la conținutul acesteia, fiind de domeniul evidenței că aceasta a fost asumată de către împrumutați în contextul aderării la contracte preformate.

S-a reţinut a fi întrunită condiția inserării în contracte a clauzei referitoare la dobânda de referință variabilă contrar cerințelor bunei-credințe.

Prealabil, instanța supremă a reținut că recurenta-pârâtă se bucură de prezumția de bună-credință impusă, în regimul C. civ. de la 1864, de principiul bona fides praesumitur, dar a apreciat că această prezumție a fost răsturnată în primul rând prin inserarea în contracte a unei clauze referitoare la dobânda variabilă cu caracter echivoc, fapt care pune ab initio buna-credință sub semnul îndoielii.

În al doilea rând, Înalta Curte a apreciat că inserarea unei astfel de clauze, care, coroborată cu posibilitatea pe care Banca și-a rezervat-o implicit și în mod intenționat, așa cum rezultă din apărarea din întâmpinarea depusă în recurs, de a se raporta discreționar, fără consultarea prealabilă a împrumutaților și fără acordul acestora, la oricare din indicii financiari obiectivi, contravine obligației de informare care îi incumbă acesteia și pe care de altfel nici nu a contestat-o. Înalta Curte nu a primit apărările recurentei-pârâte sub acest aspect, dezvoltate amplu în întâmpinarea depusă în recurs, fundamentate pe argumentul întemeiat pe interpretarea subiectivă a modificării practicii Curții de Justiție a Uniunii Eurpene, întrucât au fost invocate în susținerea acestei poziții doar concluziile avocatului general, dar nicio hotărâre a Curții, după cum nu a fost invocată nicio schimbare în reglementările națională și europeană de referință.

În fine, s-a reţinut a fi îndeplinită și ultima cerință impusă de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 cu privire la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, fiindcă prin inserarea acestei clauze Banca și-a arogat dreptul discreționar de a stabili criteriile după care variază dobânda, cu luarea în considerare doar a acelor indici financiari care să îi procure profit în orice situație de fluctuație a pieței financiare. În acest sens, s-a notat faptul că nicio apărare credibilă și rezonabilă, conformă cu principiul deja evocat al bunei-credințe, nu a fost opusă de Bancă susținerilor constante ale reclamanților împrumutați cu privire la faptul că Banca a calculat dobânzi ridicate chiar și în perioada în care indicele Euribor a scăzut, iar imprecizia acestei clauze referitoare la dobânda variabilă, lăsată sub aspectul aplicării exclusiv la îndemâna Băncii, se poate repercuta asupra executării contractului de o manieră imprevizibilă, putând transforma un contract funciarmente comutativ, în care întinderea drepturilor și a obligațiilor trebuie să fie cunoscută încă de la încheierea acestuia sau cel puțin determinabilă, într-un contract aleatoriu, ale cărui costuri, dacă ar fi putut fi măcar prevăzute, nu ar fi fost acceptate de către împrumutați.

Toate considerentele ce preced au format convingerea Înaltei Curți că hotărârea instanței de apel prin care s-a apreciat asupra netemeiniciei motivului de apel vizând dobânda de referință variabilă a fost pronunțată cu încălcarea legii, motivul de recurs incident fiind cel prevăzut de art. 304 pct. 9, raportat la art. 295-296 C. proc. civ. și la art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000.

A doua critică a fost considerată nefondată.

Preliminars-a subliniat faptul că nu există critici intrinseci acestei clauze, în cazul în care aceasta nu este dublată de clauza referitoare la comisionul de analiză, cu excepția celor ce au fost analizate în cadrul celei de a treia și a patra critici din cadrul motivului al treilea de recurs și care au fost găsite ca neîntemeiate.

Cele două coordonate ale criticii privind clauza referitoare la comisionul de acordare vizează faptul că parte dintre reclamanți nu se mai află în posesia dovezilor legate de existența acestei clauze, iar parte dintre aceștia au produs aceste dovezi.

Niciuna dintre susținerile recurenților-reclamanți, astfel cum a fost circumstanțiată, nu a fost primită.

În cazul reclamanților care au susținut că nu mai pot produce dovada existenței clauzei respective, s-a reţinut a fi operant principiul idem est non esse et non probari, reclamanții fiind ținuți să facă dovada pretențiilor conform dispozițiilor art. 1169-1170 C. civ. de la 1864 și principiului de drept actori incumbit probatio. Apărarea a fost privită cu atât mai puțin credibilă cu cât dovada existenței clauzei incriminate trebuia să reiasă nemijlocit din contractele deduse judecății, fiind un element intrinsec al acestora, ceea ce a făcut necredibilă susținerea referitoare la imposibilitatea administrării probei câtă vreme contractele de împrumut se află la dosar, singura concluzie rezonabilă care a putut a fi desprinsă de aici fiind aceea a inexistenței clauzei respective în forma cenzurată de instanța de apel în rejudecare.

În cazul celorlalți reclamanți, instanța supremă a constatat că afirmațiile făcute nu se susțin. Acești recurenți-reclamanți nu au afirmat că instanța de apel a ignorat probele administrate în cauză și nici nu au indicat punctual unde se află înscrisurile pe care se fundamentează pretențiile afirmate, pentru ca această susținere să fie verificată, iar examinarea actelor și a lucrărilor dosarului nu conduce la concluzia propusă în recurs.

În acest context, instanța supremă a apreciat lipsa oricărui temei al criticii secunde dezvoltate în cadrul celui de-al patrulea motiv de recurs, câtă vreme lipsește dovada condiției-premisă a argumentului, respectiv dovada existenței, în ceea ce îi privește pe ceilalți reclamanți neavuți în vedere de instanța de apel în rejudecare, a clauzei pretins abuzive.

Pe cale de consecință, în lipsa dovezii existenței acestei clauze în cazul reclamanților excluși de instanţă de la beneficiul legislației privind protecția consumatorilor, analiza condițiilor impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000 este complet inutilă, critica având acest obiect fiind apreciată ca neîntemeiată.

În ceea ce privește al treilea motiv de recurs, Înalta Curte a reținut următoarele:

A treia critică a fost apreciată ca neîntemeiată.

Ea a fost centrată pe motivarea deficitară, insuficientă a instanței de prim control judiciar în rejudecare în legătură cu caracterul abuziv și cu dezechilibrul contractual cauzat de clauza privind comisionul de acordare a creditului. Or, în contextul în care instanța de apel a găsit întemeiat motivul de apel referitor la această clauză în privința unora dintre reclamanții-reclamanți, în privința acestora critica este lipsită de interes.

În privința celorlalți recurenți-reclamanți, critica, și dacă s-ar fi vădit întemeiată, a fost privită ca lipsită de utilitate, câtă vreme în considerentele precedente instanța supremă a reținut că nu s-a făcut dovada existenței condiției-premisă, respectiv a clauzei privind comisionul de acordare dublat de comisionul de analiză.

A patra critică a fost apreciată ca neîntemeiată. Ea viza situația recurenților-reclamanți în cazul cărora instanțele de fond au apreciat comisionul de acordare a creditului, nedublat de comisionul de analiză, ca datorat.

În primul rând, instanța supremă a constatat că recurenții-reclamanți au afirmat că, și dacă existența comisionului de acordare a creditului ar fi considerată justă, cuantumul acestuia ar trebui să fie fix, identic pentru toți împrumutații. Această afirmație, însă, nu a fost găsită întemeiată pe niciun text legal, astfel încât nu se poate vorbi despre o hotărâre pronunțată fără temei legal, cu aplicarea greșită a legii sau cu încălcarea legii, aprecierea făcută de instanța de prim control judiciar fiind argumentată.

În al doilea rând, instanța supremă a apreciat că, și dacă instanța de apel nu a analizat condiția dezechilibrului generat de perceperea unui comision de acordare la valoarea creditului acordat, critica având acest obiect nu se susține, întrucât nu a fost argumentată, recurenții-reclamanți având a dovedi nu numai că în acest caz există un dezechilibru cauzat de valoarea ridicată a acestui comision, ci şi că dezechilibrul este semnificativ și că el trebuie determinat în raport de drepturile și obligațiile părților, astfel cum impun prevederile art. 4 alin. (1) teza finală din Legea nr. 193/2000.

O astfel de susținere nu numai că nu s-a dovedit, dar nici nu s-a realizat, cu toate că era imperios necesară în condițiile în care instanța de apel a pus în evidență, în cazul acestui comision nedublat de comisionul de analiză, în ce constă contraprestația Băncii și de ce aceasta este apreciată ca justificată.

A doua critică a fost apreciată ca neîntemeiată.

Instanța supremă a apreciat necesară tratarea cu precădere a acestei critici, în ciuda ordinii propuse de parte, întrucât statuarea asupra caracterului absolut al unei prezumții de clauză abuzivă ar fi făcut de prisos, în fapt, analiza tuturor condițiilor impuse în acest scop de legea specială.

Tot cu titlu preliminar, instanța supremă a reiterat considerentele în care a reținut că argumentul privind caracterul prezumat abuziv vizează exclusiv clauza referitoare la dobândă, nu și pe cea referitoare la comisionul de acordare a creditului.

În condițiile evocate, s-a considerat că afirmația recurenților-reclamanți este lipsită de temei.

Anexa 1 la Legea nr. 193/2000 conține o listă cuprinzând clauze considerate ca fiind abuzive, iar Anexa la Directiva nr. 93/13/CEE este relativă la clauzele menționate la art. 3 alin. (3) din Directivă.

Ambele acte normative relevă faptul că în anexele care le însoțesc există un inventar al unor clauze care pot fi considerate abuzive.

Niciunul dintre actele normative de referință nu prevede faptul că în anexe există un inventar exhaustiv al clauzelor considerate abuzive.

Niciunul dintre actele normative invocate nu prevede in terminis că menționatele clauze sunt prezumate a avea per se, în lipsa oricăror alte condiționări, caracter abuziv. Dimpotrivă, făcându-se trimitere la art. 3 alin. (3) din Directivă chiar în titlul Anexei, concluzia care se impune este că inventarul clauzelor din Anexă nu conține clauze abuzive decât în măsura în care acestea întrunesc și celelalte condiții prevăzute pentru declararea caracterului lor abuziv.

În condițiile expuse, instanța supremă a apreciat că trimiterea la o anumită tipologie a clauzelor, incluse într-o listă exemplificativă, nicidecum limitativă, nu poate, prin ea însăși, să conducă la concluzia că respectivele clauze sunt prezumate juris et de jure ca având caracter abuziv, întrucât prezumțiile legale absolute trebuie afirmate expres, în termeni neechivoci, nu deduse per a contrario sau pe calea altor raționamente interpretative, în această situație propunându-se a considera că prin anexa la un act normativ se poate deroga de la normele ce compun corpul respectivului act normativ.

Drept consecință, Înalta Curte a apreciat că nu poate fi vorba despre o prezumție absolută a caracterului abuziv al clauzelor menționate în anexele invocate și că acest caracter abuziv trebuie dovedit în condițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv în condițiile art. 3 și următoarele din Directiva nr. 93/13/CEE.

Referitor la prima critică circumscrisă celui de-al treilea motiv de recurs, Înalta Curte a reținut următoarele:

Instanța de casare a impus obligația de analiză în sarcina instanței de rejudecare exclusiv în ceea ce privește clauza privitoare la dobândă.

Recurenții-reclamanți au invocat inserarea acestei clauze cu încălcarea dispozițiilor art. 948 pct. 3 și ale art. 964 C. civ. de la 1864, în considerarea caracterului comutativ al contractului de împrumut bancar.

Susținerea a fost găsită întemeiată. Dispozițiile legale invocate nu se referă in terminis la contractele comutative, care își au definiția legală configurată în art. 947 C. civ. de la 1864, dar aceste dispoziții sunt pe deplin aplicabile în speță, câtă vreme o doctrină și o jurisprudență constante au statuat asupra faptului că un contract de împrumut bancar este comutativ, ceea ce presupune ca întinderea drepturilor și a obligațiilor să fie cunoscute la momentul încheierii contractului sau cel puțin să fie determinabile.

În contextul dat, s-a constatat că în contract s-a inserat o clauză care contravine dispozițiilor legale invocate prin efectele pe care le produce, în sensul în care nu numai că face literă moartă din caracterul determinat al prestațiilor părților, sub aspectul cuantumului sumei de returnat Băncii cu titlu de dobândă, dar face imposibil de determinat la momentul încheierii contractului cuantumul sumei de restituit cu acest titlu, transformând în fapt un contract comutativ într-un contract aleatoriu, ale cărui costuri să nu fi putut fi anticipate de către împrumutat.

Au mai invocat recurenții-reclamanți încălcarea dispozițiilor art. 1010 C. civ. de la 1864, iar susținerea acestora, în privința clauzei referitoare la dobânda de referință variabilă, a fost găsită întemeiată, fiindcă modul de redactare a acestei clauze pune în relief faptul că Banca nu se raportează anume la nici un eveniment exterior și independent de voința sa, precum și faptul că lasă modul de calcul al dobânzii variabile la latitudinea sa exclusivă, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 1010 C. civ., obligația fiind contractată sub condiție pur potestativă și fiind, așadar, nulă absolut și din acest punct de vedere.

În ce privește încălcarea dispozițiilor art. 54 din Legea nr. 296/2004, coroborate cu dispozițiile art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, ale art. 93 lit. g) pct. 1 și 3 din O.G. nr. 21/1992, ale art. 14 din Legea nr. 190/1999 și ale art. 8 din Legea nr. 289/2004, instanța supremă a reținut următoarele:

Dispozițiile Legii nr. 296/2004, deși fac referire inclusiv la servicii financiare, circumscriu sfera de aplicare a legii la activitatea de vânzare-cumpărare de produse, definită de dispozițiile legii speciale, în speță de O.G. nr. 99/2006, câtă vreme dispozițiile art. 2 din Legea nr. 296/2004 precizează în mod expres că legea nu se aplică produselor și serviciilor reglementate prin legi speciale, iar în cuprinsul legii speciale nu există o prevedere similară celei invocate în legea privind Codul consumului.

Dispozițiile art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 definesc costul total al creditului și nu impun nicio interdicție, în schimb dispozițiile art. 93 lit. g) pct. 1 și 3 din același act normativ impun regulile referitoare la contractele de credit cu dobândă variabilă, reguli cu care prevederile contractuale denunțate în contractele de față vin într-adevăr în conflict manifest, fiind lovite de nulitate și din acest punct de vedere și tot în considerarea legislației privind protecției consumatorilor.

Cu referire la dispozițiile art. 14 din Legea nr. 190/1999, s-a remarcat faptul că prevederile contractuale referitoare la dobânda de referință variabilă vin în contradicție cu aceste prevederi legale, în privința contractelor de credit ipotecar, prevederi care sancționează, în esență, tot stipularea de clauze sub condiție pur potestativă.

În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 289/2004, s-a constatat că acest act normativ este aplicabil contractelor de credit pentru consum, iar regimul său de aplicare implică exceptările prevăzute de art. 3 lit. a), respectiv contractele de credit destinate în principal să permită achiziţionarea sau menţinerea drepturilor de proprietate asupra unui teren ori construcţie. Pe cale de consecinţă, încălcarea dispoziţiilor art. 8 lit. b) din acest act normativ a fost reţinută doar în cazul contractelor care nu se încadrează în dispoziţiile art. 3 lit. a) deja evocat.

În ce priveşte clauza privind comisionul de acordare a creditului, instanţa supremă a apreciat că, şi dacă s-ar putea reţine că aceasta este stipulată cu încălcarea dispoziţiilor art. 78 din Legea nr. 296/2004, respectiv ale art. 2 pct. 6 din O.G. nr. 21/1992, acest fapt nu ar putea, per se, atrage nulitatea, întrucât în considerentele arătate mai sus instanţa supremă a stabilit că motivele de nulitate suplimentare trebuie interpretate şi analizate în corelaţie cu dispoziţiile Legii nr. 193/2000, iar în privinţa comisionului de acordare a creditului nu s-a reţinut îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B., C. şi D. a fost privit întemeiat în limitele şi pentru considerentele ce succed:

Primul motiv de recurs a fost găsit întemeiat în parte. Înalta Curte a constatat că, într-adevăr, instanţa de apel nu s-a pronunţat pe excepţiile puterii de lucru judecat şi a lipsei de obiect, invocate în raport de soluţiile irevocabile din Dosarele nr. x/337/2011 şi nr. x/337/2012, încălcând astfel dispoziţiile art. 298, raportat la art. 137 C. proc. civ., caz în care devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

A apreciat, însă, instanţa supremă că, în condiţiile în care cele două excepţii se raportează la aceeaşi bază factuală și se întemeiază pe aceeași argumentație, prioritară în analiză este excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţie peremptorie, de ordine publică şi care poate fi invocată în orice stare a pricinii, de părţi sau de judecător, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 166 C. proc. civ. În acest context, analiza excepţiei lipsei de obiect nu s-a mai justificat, impunându-se respingerea acesteia ca urmare a admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat.

Pe cale de consecinţă, s-a reţinut că apelul trebuia admis şi sub acest aspect şi, urmare a admiterii acestei excepţii, cererea vizând constatarea caracterului abuziv şi nulitatea clauzei indicate în petitul 1.1, precum şi toate cererile în legătură cu această clauză, formulate în principal şi în subsidiar, legate de contractele din 19 iunie 2007, din 8 martie 2006 şi din 4 septembrie 2008, trebuiau respinse pentru autoritate de lucru judecat, față de cele două hotărâri irevocabile invocate de către recurenții-reclamanți.

Al doilea şi al treilea motiv de recurs s-a reţin ut că sunt întemeiate, instanţa supremă constatând că recurenţii-reclamanţi B., C. şi D. au dezvoltat critici comune cu recurenţii-reclamanţi reprezentaţi convenţional de SCA E. SRL şi Asociaţii, critici cărora li s-a răspuns în detaliu în considerentele anterioare, aceste considerente nemaifiind reluate, ci fiind menţinute şi în argumentarea soluţiei de admitere a recursului.

În ceea ce priveşte argumentele specifice recursului, care nu s-au regăsit în susţinerea recursului analizat anterior, instanţa supremă a apreciat că nu se impune tratarea lor distinctă, ele nereprezentând argumente de esenţă, ci complementare, fără pondere şi fără vocaţie să fundamenteze o altă soluţie decât cea preconizată.

Al patrulea motiv de recurs a fost găsit întemeiat. Deşi recurenţii-reclamanţi nu au indicat temeiul juridic al acestei critici, din modul în care a fost dezvoltată această susţinere a reieşit indiscutabil că au invocat încălcarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, motivul de recurs fiind încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Critica a fost găsită fondată. Instanţa supremă a constatat că în privinţa acestei clauze cuprinse în art. 8.4 din Condiţiile generale de creditare sunt îndeplinite toate cerinţele art. 4 din Legea nr. 193/2000. Cu titlu preliminar, s-a reţinut că această clauză, care vizează în esenţă posibilitatea conferită Băncii de a declara scadenţa anticipată a creditului, nu intră în categoria clauzelor exceptate de la control, astfel cum sunt definite acestea în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, neputând fi asociată în niciun fel cu obiectul principal de activitate, câtă vreme se referă la garanţii. De altfel, s-a constatat că acest aspect nici nu a fost contestat în cauză.

În al doilea rând, instanţa supremă a reţinut că această clauză nu a fost negociată direct cu împrumutaţii, fiind cuprinsă în Condiţiile generale de creditare, care reprezintă un exemplu tipic de contract preformat. Argumentele pentru care se reţine lipsa dovezii negocierii au fost prezentate in extenso în considerentele prin care s-a răspuns primei critici din cadrul celui de-al patrulea motiv de recurs din recursul analizat anterior, considerente în care instanţa supremă a precizat că lipsa dovezii negocierii directe cu consumatorii vizează toate clauzele denunţate. De aceea, aceste considerente nu au mai fost reiterate în analiza acestui aspect.

În al treilea rând, au fost apreciate ca întrunite şi condiţiile privitoare la existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi la inserarea clauzei în contract cu încălcarea cerinţelor bunei-credinţe, câtă vreme o atare prevedere a fost menită să transfere în mod împovărător riscurile devalorizării bunurilor aduse în garanţie în sarcina exclusivă a împrumutaţilor.

În aceeași ordine de idei, prezintă relevanță sub aspectul creării unui dezechilibru semnificativ și faptul că împrumutații se confruntă cu efortul considerabil al constituirii unor garanții noi, efort cuantificat, pe de o parte, în indisponibilizarea altor bunuri și, pe de altă parte, în costurile aferente noilor contracte de garanție, precum și faptul că acești parteneri contractuali se află într-o stare de incertitudine a derulării raporturilor contractuale, marcată de eventualitatea declarării anticipate a scadenţei.

În acest caz, prezumţia de bună-credinţă a fost răsturnată, întrucât partenerul puternic din contract, Banca, urmăreşte să se pună la adăpost de orice risc potenţial, transferă riscul în sarcina exclusivă a partenerului slab şi încalcă nu numai principiul solidarismului contractual, ci şi obligaţia ce îi incumbă potrivit art. 970 C. civ. de la 1864, aceea de a executa contractul cu bună-credinţă.

Pentru toate aceste considerente, recursul declarat de acești trei recurenți-reclamanți a fost apreciat ca întemeiat și a fost admis.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă a fost respins pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Preliminar, instanța supremă a subliniat faptul că obiect al analizei specifice căii de atac a recursului îl vor constitui criticile punctuale aduse hotărârii pronunțate de curtea de apel în rejudecare, întrucât obiectul recursului îl constituie această hotărâre, restul apărărilor și argumentelor indicate de recurenta-pârâtă în preambulul motivelor de recurs, pretinse a face corp comun cu motivele de recurs, au fost avute în vedere, după caz, fie ca argumente suplimentare aduse criticilor propriu-zise, fie în considerarea apărării și a poziției acestei părți litigante pe parcursul procesului, fie ca și chestiuni care necesită o dezlegare prealabilă de principiu.

Tot cu titlu preliminar, instanța supremă a constatat că recurenta-pârâtă, deși și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a indicat că obiect al recursului îl constituie și încheierea de ședință de la 27 ianuarie 2015, pronunțată în același dosar, nu există critici distincte care să privească această încheiere, critici care să vizeze măsuri luate de instanță cu impact asupra soluției finale pronunțate și care să se poată circumscrie temeiului juridic invocat, nearătând în concret ce dispoziții luate la termenul din 27 ianuarie 2015 cad sub incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și de ce.

Pe cale de consecință, recursul declarat împotriva încheierii de ședință de la 27 ianuarie 2015 exclusiv în considerarea faptului că această încheiere de ședință, de consemnare a dezbaterilor şi de amânare a pronunțării, face parte integrantă din decizia de apel, a fost respins ca nefondat în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., acesta neputând fi circumscris motivului invocat, respectiv dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Consecventă abordării prefigurate în alineatul întâi al considerentelor ce vizează acest recurs, Înalta Curte a apreciat necesar a dezlega următoarele probleme de principiu, cu impact asupra criticilor ce vor fi avute în vedere.

Nu a fost primită critica inserată în partea introductivă a motivelor de apel care se referă la nesocotirea limitelor rejudecării și care poate fi circumscrisă, în completarea temeiurilor expres indicate de parte, dispozițiilor art. 304 pct. 9, raportat la art. 315 C. proc. civ.

S-a constatat, astfel, că instanța de casare nu a impus instanței de apel ca în rejudecare să efectueze exclusiv un examen al fiecărui raport juridic contractual, luat ut singuli, instanța supremă admițând ideea analizei grupate a contractelor pentru împrumutații aflați în situații identice.

Această abordare vine în consens cu specificul tipului de acțiune promovat, respectiv o acțiune colectivă, prin decizia de casare neluându-se măsura casării pentru ca instanțele inferioare să judece litigiul distinct pentru fiecare reclamant, cu ignorarea situației de coparticipare procesuală activă cu care instanța a fost inițial învestită și care nu s-a criticat sub aspect procedural.

Acestei abordări i s-a și dat curs, în considerentele deciziei recurate regăsindu-se analiza punctuală a clauzelor contestate în funcție fie de situația particulară în care anumiți reclamanți s-au regăsit, fie de conținutul comun al clauzelor analizate, anume individualizate în funcție de contracte, instanța de apel conformându-se sub acest aspect cu rigoare dispozițiilor din decizia de casare și aplecându-se asupra naturii specifice ori comune a clauzelor denunțate în funcție de contractele deduse judecății.

Instanța supremă a apreciat necesar a sublinia, sub același aspect, că recurenta-pârâtă nu a criticat modul în care instanța de apel, conformându-se deciziei de casare, a înțeles să încuviințeze probele propuse și nici faptul că nu a administrat alte probe relevante sub aspectul cercetat, ci a criticat modul în care s-au apreciat probele, aspect care ține de controlul de temeinicie, nu de controlul de legalitate ce face obiectul recursului și care nu poate fi circumscris niciunui caz prevăzut de art. 304 C. proc. civ.

Ca urmare, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9, raportat la art. 315 C. proc. civ. este neîntemeiat și a fost înlăturat.

Referitor la contractele preformulate, instanța supremă a apreciat, în consens cu recurenta-pârâtă, că nu există o prezumție legală absolută referitoare la caracterul abuziv al clauzelor pe care acestea le cuprind. În considerarea, însă, a legislației privind protecția consumatorilor, este de domeniul evidenței că legiuitorul intern și cel european au în vedere existența acestor contracte ca premisă în analiza caracterului abuziv al unora dintre clauzele pe care le cuprind, impunând profesioniștilor dovada caracterului negociat al clauzelor ca garanție a exprimării acordului neconstrâns al consumatorilor la inserarea lor în contract.

Susținerea făcută de recurenta-pârâtă în preambulul motivelor de recurs în legătură cu faptul că reprezintă preț al contractului și comisioanele bancare a fost apreciată ca întemeiată. În acest sens, în dezacord cu poziția exprimată de recurenții-reclamanți reprezentați convențional de SCA E. SRL și Asociații în întâmpinarea depusă în recurs, Înalta Curte a apreciat comisioanele drept componentă a prețului contractual, constatând în primul rând că distincția între dobânda anuală efectivă și prețul contractului de împrumut (credit) bancar nu este operată de niciuna dintre legile edictate în vederea protecției consumatorilor sau de reglementare a activității bancare, motiv pentru care apărarea reclamanților este, din acest punct de vedere, fără temei legal.

Pe de altă parte, date fiind specificul activității bancare, faptul că obiectul concret al contractului este legat de prestațiile părților (în special faptul că Banca efectuează anumite operațiuni în legătură cu creditul acordat, iar împrumutatul datorează prețul acestora), precum și ponderea consistentă a comisioanelor de achitat în economia costului general pe care împrumutatul îl datorează (cost reclamat ca împovărător chiar în speța de față), apare de necontestat că toate comisioanele prevăzute în acest tip de contracte sunt parte din prețul total și real al contractului de împrumut bancar.

A apreciat instanța supremă ca întemeiată susținerea recurentei-pârâte despre faptul că toate condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru declararea caracterului abuziv al unei clauze trebuie îndeplinite cumulativ, acest aspect reieșind din textul legal precitat, fiind reținut și în considerentele anterioare și neconstituind nici obiect de controversă între părțile litigante.

Susținerea referitoare la condițiile în care instanțele naționale sunt în drept să valorifice jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Eurpene a fost apreciată de Înalta Curte ca fiind de principiu corectă, însă s-a remarcat că o astfel de aserțiune de maximă generalitate nu poate infirma prin ea însăși soluția instanței de control judiciar, câtă vreme pe de o parte nu se invocă nesocotirea concretă a unui astfel de principiu în decizia recurată, iar pe de altă parte nu se are în vedere că decizia recurată nu se sprijină, în considerentele contestate, exclusiv pe jurisprudența Curții Europene.

Răspunzând chestiunilor de principiu enunțate în preambulul motivelor de recurs din recursul declarat de SC A. SA, instanța supremă a apreciat neîntemeiată susținerea referitoare la imposibilitatea cenzurării caracterului abuziv al unui comision bancar din perspectiva caracterului mediat al perceperii sale, întrucât o atare interdicție nu este prevăzută de niciun text legal, instanța de judecată fiind suverană în a aprecia pe acest aspect pentru a verifica atât cerința inserării clauzelor cu bună-credință, cât și cerința existenței echilibrului în contractele de acest tip, în condiții derogatorii de la dreptul comun, respectiv în condițiile protecției care trebuie să fie acordată consumatorului.

Primul motiv de recurs a fost apreciat nefondat.

Referitor la cerinţa îndeplinirii cumulative a condiţiilor impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000, instanţa supremă a arătat în considerentele anterioare că este corect susţinută de către recurenta-pârâtă.

A fost respinsă critica referitoare la faptul că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Pentru considerentele expuse în precedent, s-a reţinut că atât comisioanele, cât şi dobânda sunt clauze ataşate obiectului principal al contractului de credit, dar că ele pot fi examinate prin prisma prevederilor art. 4 alin. (2) din acelaşi act normativ dacă nu sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.

S-a constatat că instanţa de apel a făcut referiri de ordin teoretic la incidenţa dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, dispoziţii legale care impun cerinţa redactării clauzelor într-un limbaj clar şi inteligibil şi a redat considerentele de la pct. 44 al hotărârii pronunţate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-484/08 - Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, care permit examinarea caracterului abuziv al clauzelor chiar şi atunci când acestea sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil. Instanţa de apel nu a făcut nicio apreciere proprie cu privire la incidenţa hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene în cazul celor două comisioane indicate în cadrul acestui motiv de recurs, respectiv comisionul de administrare şi cel de urmărire de riscuri, iar incidenţa cazului de excludere prevăzut de art. 4 alin. (6) teza finală din Legea nr. 193/2000 a fost analizată doar în cazul comisionului de urmărire riscuri.

Din această perspectivă, a fost găsită întemeiată critica din cadrul primului motiv de recurs referitoare la analiza incompletă efectuată de instanţa de rejudecare, care poate fi circumscrisă motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dar care nu are vocaţie a fundamenta o soluţie de admitere a recursului câtă vreme instanţa supremă are posibilitatea de a complini parte din considerentele instanţei de apel.

Procedând în acest sens, Înalta Curte a îndepărtat argumentele recurentei-pârâte referitoare la inaplicabilitatea hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din cauza C-484/08, câtă vreme instanţa de apel nu şi-a fundamentat soluţia pe această hotărâre, limitându-se la a o cita.

A fost apreciată ca nefondată critica întemeiată pe încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte comisionul de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului, s-a remarcat faptul că singurul aspect care poate fi considerat ca fiind exprimat într-un limbaj clar şi inteligibil este cel legat de faptul că împrumutaţii îşi asumă obligaţia de a plăti o sumă al cărei cuantum este determinabil. Or, aşa cum s-a reţinut în precedent, limbajul clar şi inteligibil nu presupune o exprimare corectă exclusiv din punct de vedere morfologic şi semantic, ci implică decelarea facilă şi neechivocă a prestaţiilor reciproce asumate de părţi.

În speţă, ceea ce face ca prevederea referitoare la comisionul de administrare să fie ambiguă este omisiunea totală a descrierii prestaţiei la care se obligă Banca şi pentru care percepe acest comision, precum şi omisiunea de a preciza motivul pentru care comisionul se calculează la soldul iniţial al creditului, deşi acest sold este în permanentă descreştere.

Aceleaşi considerente au fost reţinute şi în privinţa comisionului de urmărire riscuri, argumentele prezentate de instanţa de apel fiind apreciate ca pertinente din punctul de vedere al lipsei descrierii prestaţiei Băncii, în condiţiile în care contractul de împrumut este un contract sinalagmatic, dând naştere unor drepturi şi obligaţii reciproce, iar noţiunea de „comision” este strâns legată de ideea de remunerare a unui serviciu prestat.

Semnificativ apare, în legătură cu descrierea prestaţiilor datorate de Bancă, faptul că aceasta este realizată abia în actele de procedură întreprinse în cauză, în condiţiile în care ea trebuia inserată în contract şi adusă la cunoştinţa cocontractantului, pentru ca acesta să o accepte sau să o refuze în cunoştinţă de cauză, dar şi pentru a permite, ulterior încheierii contractului, controlul din partea împrumutatului şi a instanţei asupra modului de aducere la îndeplinire a obligaţiilor asumate.

Sub acest aspect, s-a apreciat a fi lipsită de orice relevanţă apărarea legată de lipsa unui prevederi legale care să oblige banca la inserarea în contracte a unui repertoriu complet de definiţii ale termenilor folosiţi, Legea nr. 193/2000 impunând nu existenţa unui asemenea repertoriu, ci existenţa unor clauze neechivoce, din care obligaţiile asumate de părţi, exprimate nu în termeni tehnici, ci uzuali, să transpară cu limpezime.

Conchizând, instanţa supremă a apreciat că nu a avut loc o încălcare a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât cele două clauze sunt neclare sub aspectul individualizării obligaţiilor asumate de recurenta-pârâtă şi pentru care s-a stipulat o remuneraţie.

Critica referitoare la neobservarea cerinţei întrunirii cumulative a celor trei condiţii impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru declararea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de administrare şi la comisionul de urmărire a riscurilor a fost găsită nefondată şi a fost înlăturată pentru argumente suplimentare şi care vin în completarea celor prezentate de instanţele de fond.

În considerentele anterioare instanţa supremă a prezentat argumentele pentru care trebuie reţinut că nu există negociere pentru niciuna dintre clauzele denunţate în cauza de faţă, iar aceste argumente s-au reţinut şi în cazul acestor două clauze şi nu au mai fost reiterate.

În plus, a reţinut instanţa supremă că argumentul adus de recurenta-pârâtă în legătură cu cei 12 reclamanţi care au negociat comisionul de administrare în perioada precontractuală şi cu cei 141 de reclamanţi care au negociat în aceeaşi perioadă comisionul de urmărire de riscuri nu poate fi unul favorabil Băncii, ci dimpotrivă, de vreme ce negocierea precontractuală nu a avut rezultatul scontat de împrumutaţi, nefăcându-se dovada că în cazul acestor reclamanţi comisioanele au fost excluse din contract, ci că, în ciuda pretinsei negocieri, reclamanţii au fost nevoiţi să adere la contractele care le cuprind.

Or, Legea nr. 193/2000, ca şi Directiva nr. 93/13/CEE instituie un regim de protecţie în favoarea consumatorului, care implică nu doar posibilitatea teoretică, ipotetică recunoscută acestuia de a negocia cu profesionistul, ci posibilitatea reală de a-şi exprima poziţia în legătură cu forma şi conţinutul contractului, ceea ce în cauză nu s-a dovedit.

În ceea ce priveşte condiţia inserării clauzelor cu nesocotirea exigenţelor bunei-credinţe, instanţa supremă a apreciat că aceasta este întrunită şi decurge pe de o parte din ambiguitatea clauzelor şi pe de altă parte din faptul că, în lipsa oricărei definiri a prestaţiei Băncii, încasarea unui comision apare ca fără cauză, aşadar fără fundament juridic, fiind incidente dispoziţiile art. 966 teza I C. civ. de la 1864, aşa cum au susţinut în mod corect reclamanţii-recurenţi B., C. şi D. în argumentarea celui de-al treilea motiv de recurs.

În fine, a fost apreciată ca fiind întrunită şi condiţia referitoare la dezechilibrul semnificativ creat prin inserarea acestor clauze, raportat la cuantumul considerabil al sumelor achitate lunar cu acest titlu, ponderea acestora în suma totală rambursată, precum şi faptul că nivelul comisioanelor a fost prevăzut în funcţie de soldul iniţial al creditului, nesocotindu-se diminuarea acestui sold şi împovărându-se astfel costul total al creditului.

S-a reţinut a fi relevant, sub acest aspect, şi faptul că recurenta-pârâtă nu a contestat afirmaţia potrivit cu care comisioanele calculate la soldul iniţial al creditului pot depăşi chiar valoarea dobânzii, iar apărarea potrivit căreia echilibrul trebuie cercetat în legătură cu prestaţiile părţilor, deşi amplu argumentată sub aspectul multitudinii prestaţiilor efectuate şi corectă în principiu, nu a fost primită pe de o parte pentru că, aşa cum s-a reţinut deja, aceste prestaţii nu au fost aduse ab initio la cunoştinţă împrumutaţilor şi pe de altă parte pentru că echilibrul contractual nu trebuie exprimat doar juridic, sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor asumate la nivel teoretic, acesta implicând şi un echilibru practic, în speţă pecuniar; în această logică, instanţa supremă reiterând faptul că în considerentele ce preced s-a reţinut pe de o parte că asumarea plăţii comisioanelor apare ca lipsită de cauză, iar pe de altă parte că prin stipularea acestor comisioane costul total al creditului este împovărat, nivelul comisioanelor depăşindu-l pe cel al dobânzii, ceea ce face ca dezechilibrul contractual să se impună cu forţa evidenţei.

Al doilea motiv de recurs a fost găsit nefondat.

Prima critică din cadrul acestui motiv de recurs a fost legată de soluţia dată de instanţa de apel pe apelul celor treisprezece reclamanţi care au contestat clauza privind comisionul de acordare a creditului.

Prealabil, s-a subliniat că recurenta-pârâtă, deşi a invocat şi în acest caz motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi-a argumentat critica şi pe existenţa unei motivări contradictorii, ceea ce atrage şi incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Critica a fost găsită nefondată. Instanţa de apel a dezvoltat un raţionament logic şi corect din punct de vedere juridic atunci când a afirmat că, de principiu, clauza privind comisionul de acordare a creditului nu este abuzivă, dar că aceasta capătă acest caracter atunci când este dublată de clauza privind comisionul de analiză a documentaţiei.

În alţi termeni, instanţa de apel a pus semnul egalităţii între clauza privind comisionul de acordare a creditului şi cea privind comisionul de analiză a documentaţiei, ceea ce a făcut ca în raţionamentul său să nu existe nicio fractură şi nicio contradicţie, instanţa supremă apreciind că, faţă de natura prestaţiilor aferente celor două clauze, se poate conchide în mod rezonabil că ele slujesc aceleiaşi finalităţi, aşadar nu se justifică existenţa lor paralelă în acelaşi contract.

Cum prin acţiune s-a contestat clauza privind comisionul de acordare a creditului, nu cea privind comisionul de analiză a documentaţiei, caracterul abuziv a fost reţinut în raport de această clauză, cu respectarea limitelor învestirii, apreciindu-se în mod întemeiat că perceperea a două comisioane pentru acelaşi scop face ca unul dintre acestea să fie lipsit de fundament juridic, fără cauză aşadar, prin urmare să fie lovit de nulitate în condiţiile art. 966 teza I C. civ. de la 1864.

Prin raportare la aceste dispoziţii legale şi la aceste argumente instanţa supremă a apreciat ca fără temei legal aserţiunea prin care Banca a încercat să acrediteze ideea că existenţa unui comision dublu nu este interzisă de lege şi se foloseşte de argumentul conform căruia este permis tot ceea ce nu este expres interzis de lege, fără a ţine cont de faptul că din dovezile administrate nu transpare acordul împrumutaţilor la inserarea celor două comisioane cu scop identic şi nesocotind, practic, raţiunile existenţei legislaţiei de protecţie a consumatorilor.

A doua critică dezvoltată în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs a fost respinsă.

S-a reţinut şi în acest caz faptul că motivele expuse trimit la cazul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., atâta timp cât s-a criticat existenţa unor argumente decizorii care se exclud reciproc.

Examinarea hotărârii de apel sub aspectul analizei caracterului abuziv al comisionului de administrare nu relevă, însă, incidenţa nici a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi nici a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

A apreciat instanţa supremă că nu poate fi loc de contradicţie în raţionamentul pe care instanţa de apel l-a dezvoltat plecând de la premisa că o clauză privitoare la comisionul de administrare nu este abuzivă per se. Instanţa supremă a reiterat considerentele în care a reţinut că Legea nr. 193/2000 şi Directiva nr. 93/13/CEE conţin o listă a clauzelor care pot fi considerate abuzive, ceea ce înlătură susţinerea reclamanţilor despre caracterul abuziv al acestor clauze prezumat de jure.

Procedând la examinarea caracterului abuziv al sus-menţionatei clauze prin raportare la dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, instanţa de apel nu a înfrânt, ci dimpotrivă, a dat eficienţă deplină acestor dispoziţii legale, întrucât a verificat dacă o clauză care nu este prezumată abuzivă în mod absolut are în condiţiile concrete ale cauzei acest caracter, motivarea neavând la bază argumente decizorii contradictorii.

În ceea ce priveşte susţinerea despre denaturarea afirmaţiilor făcute de Bancă la interpelarea curţii de apel, instanţa supremă a apreciat că acestea nici nu pot fi circumscrise vreunui motiv de recurs din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., după cum nici nu ar putea fi valorificate în sensul admiterii recursului, întrucât aceste argumente aduse de instanţa de apel sunt complementare, nefiind de esenţa soluţiei pronunţate.

Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 în cazul comisionului de administrare, instanţa supremă a făcut trimitere la considerentele prin care a răspuns punctual acestei critici în cadrul primului motiv de recurs din recursul declarat de SC A. SA.

A treia critică dezvoltată în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs a fost apreciată ca nefondată. Prin soluţia preconizată în cadrul acestei faze procesuale, găsind neîntemeiat recursul declarat de Bancă şi întemeiat recursul părţilor adverse, instanţa supremă consolidează statutul Băncii de parte care a pierdut procesul în apel şi care nu se află în situaţia de a solicita cheltuieli de judecată de la reclamanţi, care au câştigat în apel, instanţa supremă reţinând, aşadar, că soluţia instanţei de apel este în strictă concordanţă cu dispoziţiile art. 298, raportat la art. 274 C. proc. civ.

Ca urmare, nici în privinţa acestei critici nu s-a reţinut incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Conchizând, pentru toate considerentele arătate mai sus, reţinând că nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de SC A. SA împotriva încheierii de şedinţă de la 27 ianuarie 2015 şi împotriva deciziei civile nr. 96 din 28 ianuarie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2010*.

Reţinând, în cazul recursului declarat de recurenţii-reclamanţi reprezentaţi convenţional de SCA E. SRL şi Asociaţii împotriva încheierii de şedinţă de la 27 octombrie 2014, că nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. Înalta Curte a respins ca nefondat acest recurs.

În temeiul art. 312 alin. (1)-(3), raportat la art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi reprezentaţi convenţional de SCA E. SRL şi Asociaţii, ca şi de recurenţii-reclamanţi B., C. şi D. împotriva deciziei civile nr. 96 din 28 ianuarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2010*.

Contrar solicitării formulate de recurenţii-reclamanţi reprezentaţi convenţional, de casare a hotărârii recurate şi de reţinere a cauzei spre rejudecare, instanţa supremă a subliniat faptul că au fost găsite întemeiate numai motive care atrag modificarea hotărârii, nu şi casarea acesteia, instanţa de apel intrând în cercetarea fondului, iar controlul judiciar putând fi efectuat, inclusiv în modalitatea complinirii motivării.

De altfel, soluţia preconizată de aceşti recurenţi-reclamanţi nici nu era legal posibilă, de vreme ce interdicţia la care face trimitere art. 312 alin. (6)1 C. proc. civ. priveşte doar tribunalele şi curţile de apel, Înalta Curte având posibilitatea de a casa numai cu trimitere, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 313 din acelaşi Cod.

Pe cale de consecinţă, păstrând soluţia de admitere a apelului declarat de reclamanţi şi de respingere a apelului declarat de pârâtă, ca şi soluţia de schimbare în parte a hotărârii pronunţate de tribunal, instanţa supremă a modificat în parte decizia recurată, în sensul următor:

Subsecvent admiterii în parte a primului motiv de recurs din recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B., C. şi D., procedând la soluţionarea cu prioritate a excepţiilor în conformitate cu dispoziţiile art. 316, raportat la art. 298 şi la art. 137 C. proc. civ., a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat şi a fost respinsă cererea de constatare a caracterului abuziv, de constatare a nulităţii absolute a clauzei indicate în petitul 1.1, precum şi celelalte capete de cerere formulate în principal şi în subsidiar în legătură cu această clauză pentru contractele din 2007, din 2006 şi din 2008.

A fost respinsă ca neîntemeiată excepţia lipsei de obiect, invocată de aceiaşi recurenţi.

A fost admisă cererea reclamanţilor privind clauza menţionată în petitul 1.1 din cererea precizată, în sensul că s-a constatat caracterul abuziv al clauzei privind dobânda de referinţă variabilă.

Dând eficienţă prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, care, prevăzând că nu vor produce efecte asupra consumatorului clauzele constatate ca având caracter abuziv, instituie în privinţa acestora sancţiunea nulităţii, instanţa supremă a constatat nulitatea absolută parţială a clauzei privind dobânda, în partea privind dobânda de referinţă variabilă, precum şi a oricărei alte clauze care permite Băncii să modifice unilateral cuantumul dobânzii.

Soluţia de constatare a nulităţii absolute parţiale a acestei clauze s-a impus, pe de o parte, pentru că, în vederea respectării imperativului de salvgardare a contractului, nulitatea parţială este regula, câtă vreme lipsirea de efecte vizează doar clauza care încalcă dispoziţia legală imperativă, iar pe de altă parte pentru că toate criticile, ca şi considerentele prin care li s-a răspuns vizează exclusiv partea variabilă a dobânzii, care a fost denumită dobândă de referinţă variabilă. Pe cale de consecinţă, continuă să îşi producă efectele, în cazul contractelor care au o astfel de prevedere, clauza privind dobânda exprimată în procente fixe, iar în cazul celorlalte contracte părţile urmează a stabili dobânda prin negociere.

Subsecvent constatării nulităţii parţiale a clauzei privind dobânda, Înalta Curte a obligat pe pârâtă să modifice contractele încheiate cu reclamanţii şi să emită, după modificare, noi grafice de rambursare.

Instanţa supremă a înţeles să dea eficienţă, sub acest aspect, cererii subsidiare formulate de reclamanţi în petitul nr. 4 şi nu cererii principale formulate în petitul nr. 3.1 din cererea precizată, cerere principală care a fost menţinută ca respinsă de tribunal şi de curtea de apel, întrucât nicio dispoziţie legală nu autorizează instanţa să intervină în contractul părţilor prin înlocuirea unei clauze declarate nule.

În acest sens s-a arătat faptul că nici reglementarea specială - Legea nr. 193/2000 şi Directiva 93/13/CEE şi nici reglementarea de drept comun - C. civ. de la 1864 nu permite intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind abilitat doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

A apreciat instanţa supremă şi că în speţă nu este posibilă adaptarea contractului, întrucât este vorba despre o altă ipoteză, anume aceea a unui contract cu clauze lovite de nulitate, nulitatea producând alte efecte decât impreviziunea şi operând retroactiv.

În plus, s-a menţionat şi faptul că imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată în practica Curții de Justiție a Uniunii Europene, sens în care a fost evocată hotărârea pronunţată în cauza C-618/10 Banco Español de Crédito SA, singura derogare admisă de Curte fiind cea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv - hotărârea pronunţată în cauza C-26/13 Árpád Kásler. Numai că o astfel de dispoziţie supletivă nu există în dreptul român aplicabil raporturilor deduse judecăţii în materia nulităţii, ceea ce face imposibilă intervenţia judecătorului în contract în sensul solicitat de reclamanţi.

În această situaţie, revine pârâtei obligaţia ca, pe baza unei negocieri reale şi efective cu împrumutaţii şi în baza acordului acestora liber exprimat, să modifice clauza declarată nulă atât sub aspectul modului de determinare a dobânzii, cât şi sub aspectul momentului de la care această modificare operează şi, subsecvent acestei modificări, să emită noi grafice de rambursare.

Înalta Curte a respins cererea formulată de reclamanţi privind obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii până la îndeplinirea obligaţiei de modificare a clauzei privitoare la dobândă, păstrând sub acest aspect hotărârile de fond. Aceasta întrucât la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000 dispoziţiile art. 5803 C. proc. civ. instituie o altă sancţiune decât cea consacrată jurisprudenţial sub forma daunelor cominatorii pentru neexecutarea unei obligaţii de a face cuprinsă într-un titlu executoriu, respectiv amenda civilă, în acest context solicitarea de acordare a daunelor cominatorii apărând ca fără temei legal.

Cât priveşte cererea ce face obiectul petitului 5, referitoare la obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate nedatorat cu titlu de dobândă, instanţa supremă a păstrat soluţia de respingere pronunţată de instanţele de fond, dar pentru alte considerente.

Înalta Curte nu nu a negat dreptul părţilor de a redobândi prestaţia executată în baza unei clauze declarate nule, dimpotrivă, a reafirmat supremaţia principiului restitutio in integrum, însă a apreciat că în privinţa clauzei privitoare la dobândă nu are posibilitatea, la momentul pronunţării acestei decizii, să determine cuantumul sumelor încasate necuvenit.

Aceasta pentru că instanţa supremă, admiţând cererea subsidiară de obligare a pârâtei la modificarea clauzei privind dobânda, nu are nici un element de referinţă privitor nici la cuantumul dobânzii, nici la perioada pentru care modificarea operează, aşadar nu poate determina dacă există sume încasate necuvenit şi, dacă da, la cât se ridică acestea.

Sub acelaşi aspect, instanţa supremă a luat în calcul şi posibilitatea conferită consumatorilor de art. 6 teza finală şi de art. 7 din Legea nr. 193/2000, anume aceea de a cere rezilierea contractelor atunci când, după eliminarea clauzelor abuzive, acestea nu mai pot continua, ceea ce aruncă o notă suplimentară de incertitudine asupra perioadei pentru care se poate vorbi despre dobândă încasată nedatorat.

În acest context, reţinând şi faptul că nulitatea clauzei privind dobânda variabilă a fost constatată în recurs şi că în acest stadiu procesual nu era posibilă administrarea unei probe cu expertiză faţă de dispoziţiile art. 305 C. proc. civ., Înalta Curte a apreciat că nu poate pronunţa o hotărâre de restituire a unor sume nedeterminate şi nedeterminabile.

Spre a decide astfel, instanţa supremă a invocat prevederile art. 372 C. proc. civ., care consacră caracterul de titlu executoriu al hotărârilor judecătoreşti, precum şi prevederile art. 379 C. proc. civ., care dispun că nicio urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanţă certă, lichidă şi exigibilă. Or, în speţă creanţa nu este nici certă, nici lichidă.

În plus, aşa cum reiese din examinarea cererii de chemare în judecată precizată şi din toate actele de procedură, reclamanţii înşişi au recunoscut Băncii dreptul de a percepe după primul an de contract o dobândă care să cuprindă şi o componentă variabilă, contestând, însă, dreptul acesteia de a determina în mod arbitrar şi netransparent partea de dobândă variabilă; ca atare, nivelul dobânzii depinde de înţelegerea părţilor, ceea ce face ca aplicarea principiului restitutio in integrum în legătură cu sumele încasate cu titlu de dobândă să apară la momentul pronunţării prezentei decizii ca prematură, reclamanţii având posibilitatea formulării unei cereri cu acest obiect după modificarea clauzei privind cuantumul dobânzii.

Spre deosebire de acest capăt de cerere, au fost menţinute dispoziţiile din hotărârile anterioare privitoare la sumele încasate necuvenit şi care erau aferente comisioanelor declarate nule. Deşi nici cu privire la aceste sume nu există precizări ale cuantumului, hotărârea poate fi executată, întrucât creanţa este certă şi exigibilă, fiind pronunţată o hotărâre de constatare a nulităţii şi de eliminare a clauzelor respective din contracte. Creanţa este şi lichidă, întrucât ea este determinabilă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 379 alin. (4) C. proc. civ., putând fi calculată prin aplicarea unui procent clar stabilit în contract la soldul iniţial al creditului, iar perioada pentru care se datorează este cuprinsă între momentul încheierii contractului şi data la care hotărârea de restituire a devenit executorie.

Urmare a admiterii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi B., C. şi D., instanţa supremă, menţinând soluţia de admitere a apelului declarat de aceştia şi de schimbare în parte a sentinţei de fond, a admis cererea formulată de aceşti reclamanţi privind clauza menţionată în petitul 1.5 si a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei 8.4 din Condiţiile generale de creditare, precum şi a oricărei clauze care permite Băncii declararea scadenţei anticipate a creditului, consecinţa acestei măsuri fiind eliminarea acestei clauze din Condiţiile generale de creditare.

Înalta Curte nu a extins efectul admiterii recursului celor trei recurenţi-reclamanţi cu privire la clauza 8.4 şi la restul recurenţilor-reclamanţi, care nu au avut critici pe acest aspect, întrucât nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 48 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, deşi reclamanţii se află în situaţie de coparticipare procesuală activă, în cauză nu este vorba despre un veritabil litisconsorţiu, astfel cum este definit acesta de dispoziţiile art. 47 C. proc. civ.

Reclamanţii au promovat un tip insolit de acţiune, definită ca acţiune colectivă, întemeiată pe tipuri comune sau similare de clauze contractuale şi pe motive comune de nulitate, însă reclamanţii sunt părţi în contracte diferite, ceea ce exclude ideea de obligaţii comune sau izvorând din aceeaşi cauză, astfel cum impun dispoziţiile art. 47 C. proc. civ.

În acest context, nefiind în faţa unui litisconsorţiu în acccepţiunea dată de normele de procedură civilă, nu s-a pus problema extinderii efectelor recursului asupra tuturor reclamanţilor, întrucât aceştia nu sunt părţi ale aceluiaşi raport contractual cu Banca, ci fiecare reclamant se situează într-un raport juridic distinct cu instituţia de credit. De asemenea, s-a constatat că nicio dispoziţie legală nu impune în speţă extinderea efectelor favorabile ale actelor de procedură asupra tuturor reclamanţilor dintr-o acţiune colectivă, acest tip de acţiune nefiind, de altfel, recunoscut de nicio normă legală, ci fiind o creaţie jurisprudenţială de inspiraţie străină. Prin urmare, s-a reţinut că nu este întrunită niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 48 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât efectele admiterii recursului cu privire la caracterul abuziv al clauzei 8.4 profită doar recurenţilor-reclamanţi B., C. şi D.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

În ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate în calea de atac a recursului, instanţa supremă a respins cererea având acest obiect, câtă vreme nu s-a dovedit în condiţiile art. 1169-1170 C. civ. de la 1864 efectuarea unor astfel de cheltuieli în recurs.

Decizia adoptată în recurs pentru considerentele expuse este criticată pe calea contestației în anulare de către recurenta contestatoare A., invocând incidenţa prevederilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ. din perspectiva celor două ipoteze reglementate cât şi a prevederilor art. 317 alin. (2) C. proc. civ.

Prima ipoteză prevăzută de art. 318 alin. (1) C. proc. civ. se referă la situaţia în care dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de recurs este rezultatul unei greşeli materiale.

Prin argumentele aduse în sprijinul acestui motiv contestatoarea A. a invocat faptul că instanţa de recurs nu a observat înscrisurile constând în note de negociere/acte adiţionale întocmite şi încheiate în perioadele precontractuale şi postcontractuale de A. pentru cei 38 din cei 207 reclamanţi, ceea ce a condus la stabilirea unei situaţii de fapt proprii în cadrul judecăţii recursului cu consecinţa reţinerii lipsei negocierii contractului cu fiecare reclamant în parte.

Textul de lege pe care contestatoarea l-a invocat drept temei juridic al contestației deduse judecăţii are în vedere greşeli materiale cu caracter procedural, în această categorie intrând greşeli comise prin confundarea unor date esenţiale ale dosarului cauzei. Textul de lege analizat nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt în urma aprecierii probelor, aşa cum se invocă în cadrul acestui motiv de contestare.

Contestatoarea, prin argumentele prezentate, se referă la o chestiune ce ţine de fondul cauzei, respectiv îndeplinirea obligaţiei de negociere cu privire la o parte dintre contractele analizate în recurs, aducând spre dovadă înscrisuri în legătură cu care susţine că instanţa de recurs nu a făcut aprecieri în urma unei analize efective.

Interpretarea propusă de către contestatoare nu poate fi acceptată deoarece nu se încadrează în limitele cazului de retractare reglementat prin ipoteza art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., contestatoarea neinvocând o greşeală materială, adică o eroare evidentă, legată de aspectele formale ale judecăţii în recurs, ci critică fondul cauzei în legătură cu modul în care instanţa a stabilit una dintre condiţiile pe care le implică constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, ceea ce nu este admisibil a se verifica pe calea aleasă de contestatoare.

Al doilea motiv al contestației în anulare este reprezentat de cazul reglementat prin dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., potrivit căruia instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Textul de lege invocat are în vedere exclusiv omisiunea cercetării unui motiv de modificare sau de casare.

Contestatoarea SC A. SA a invocat în cadrul acestui motiv de contestare omisiunea instanţei de recurs de a analiza anumite critici de nelegalitate, motive de modificare subsumate cazului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Primul motiv invocat ca fiind neanalizat, se referă la omisiunea instanţei de a cerceta motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în legătură cu admiterea apelului pentru cei 13 reclamanţi, întemeiat în mod esenţial pe diferenţa dintre cauzele perceperii celor două comisioane, respectiv nu a dat suport identităţii/diferenţei dintre comisionul de acordare credit şi comisionul de analiză a documentaţiei, concluzionând greşit asupra existenţei aceluiaşi scop şi a celorlalte condiţii pe care reclamanţii consumatori trebuiau să le întrunească pentru a accesa protecţia dată de instanţă.

De asemenea, s-a invocat faptul că instanţa de recurs nu a analizat argumentele referitoare la caracterul clar şi inteligibil al clauzei privind comisionul de analiză şi la absenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Verificând considerentele deciziei contestate din această perspectivă se constată că instanţa de recurs a analizat decizia ce a făcut obiectul recursului prin prisma criticilor prezentate în legătură cu cele două comisioane prevăzute în contractele încheiate şi a menţinut hotărârea instanţei de apel în această privinţă, „instanţa supremă apreciind, că faţă de natura prestaţiilor aferente celor două clauze, se poate conchide în mod rezonabil că ele slujesc aceleiaşi finalităţi, aşadar nu se justifică existenţa lor paralelă în acelaşi contract”.

Rezultă cu puterea evidenţei că instanţa de recurs a analizat şi combătut printr-un raţionament propriu argumentele prezentate de recurentă, pe care le-a considerat neîntemeiate.

Un alt motiv de recurs invocat a fi fost omis de la analiză se referă la corecta interpretare a cerinţei negocierii prevăzută în art. 4 din Legea nr. 193/2000 din perspectiva caracterului pretins facultativ al acestei condiţii, arătându-se că posibilitatea de a negocia nu poate fi transformată în condiţia negocierii obligatorii, atât în privinţa comisionului de administrare, cât şi în privinţa comisionului de urmărire riscuri şi că, în orice caz, aceste clauze au caracter negociat.

Verificând motivul invocat a fi fost omis de la analiză, instanţa supremă reţine că susţinerea contestatoarei din perspectiva neanalizării de către instanţa de recurs a condiţiei negocierii clauzelor privind comisionul de administrare şi comisionul de urmărire riscuri nu este întemeiată.

În considerentele deciziei pronunţate în recurs se regăseşte analiza acestei condiţii, în privinţa tuturor clauzelor contractuale denunţate ca fiind abuzive în cadrul recursului recurenţilor, cu ocazia analizării primei critici din cuprinsul celui de al patrulea motiv de recurs, în care sunt analizate şi apărările formulate de către pârâta A. în legătură cu negocierea, reiterate în cadrul primului motiv de recurs declarat de această parte.

Totodată, referirile instanţei de recurs la neîndeplinirea condiţiei negocierii sunt reluate cu ocazia analizării recursului pârâtei A., în cadrul primului motiv de recurs.

Prin urmare, în cauză nu se poate stabili că instanţa de recurs a omis să analizeze aceste critici referitoare la condiţia negocierii, câtă vreme instanţa de recurs a analizat această condiţie, şi a expus considerentele care au dus la tranşarea acestei chestiuni.

Sub un alt motiv s-a mai invocat faptul că instanţa de recurs nu a analizat critica privind neîndeplinirea condiţiei relei-credinţe şi a dezechilibrului semnificativ în detrimentul consumatorilor în raport cu clauzele ce stabilesc comisionul de administrare şi comisionul de urmărire riscuri.

Susţinerea contestatoarei este infirmată de considerentele expuse de instanţa de recurs, cu ocazia analizei recursului declarat de pârâtă, în a doua parte a primului motiv de recurs.

Printr-un alt motiv care nu poate fi încadrat în vreuna dintre ipotezele reglementate de art. 318 alin. (1) C. proc. civ. contestatoarea a susţinut că instanţa de recurs a omis să cerceteze temeinicia apărărilor sale în legătură cu formula de calcul a ratei dobânzii şi aplicabilitatea dispoziţiilor de drept comun privind viciile de consimţământ.

Invocă în sprijinul admisibilităţii analizei apărărilor formulate în calitate de intimat, în faza recursului dispoziţiile art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 148 alin. (2) din Constituţia României şi jurisprudenţa Curții Europene a Drepturilor Omului.

Contestatoarea a solicitat ca Înalta Curte să aplice direct dispoziţiile art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în vederea corectării unui defect fundamental al deciziei din recurs, acela al omisiunii de a se fi cercetat apărările invocate de A. prin întâmpinarea formulată în raport cu recursul reclamanţilor.

Sub aspectul apărărilor pretins neanalizate a arătat că instanţa de recurs nu a cercetat argumentele referitoare la condiţiile introducerii clauzelor cu rea- credinţă şi absenţa dezechilibrului semnificativ în legătură cu clauzele privind dobânda şi importanţa echilibrului juridic şi nu a celui matematic.

De asemenea, a susţinut că nu a cercetat argumentele relative la aplicabilitatea dispoziţiilor de drept comun privind viciile de consimţământ, incidenţa obligaţiei de executare uno ictu, lipsa cauzei, neîngrădirea reclamanţilor, respectarea cerinţei bunei-credinţe, inexistenţa unei condiţii pur potestative ce afectează clauza 2 octombrie.

Din perspectiva criticilor prezentate de contestatoare referitoare la omisiunea instanţei de recurs de a analiza apărările prezentate prin întâmpinarea formulată în legătură cu recursul declarat de reclamanţi trebuie precizat că dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. prevăd două motive pentru exercitarea contestației în anulare care au fost redate şi în considerentele expuse mai sus, anume atunci când dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de recurs este rezultatul unei greşeli materiale şi atunci când instanţa respingând recursul sau admiţându-l în parte a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

Din cuprinsul textului de lege analizat rezultă care sunt cazurile prevăzute de lege în care ar putea fi admisibilă calea extraordinară de atac a contestației în anulare, acestea neputând fi extinse sau aplicate prin analogie altor situaţii aşa cum tinde contestatoarea pentru a obţine reanalizarea apărărilor prezentate în cadrul întâmpinării faţă de recursul reclamanţilor.

Aceste pretinse omisiuni referitoare la analiza apărărilor prezentate întâmpinarea formulată în cadrul recursului nu pot face obiectul analizei în cadrul contestației în anulare specială, motivele invocate neputând fi încadrate în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege pentru admisibilitatea contestației în anulare.

Nici invocarea încălcării dreptului la un proces echitabil garantat prin art. 6.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu se verifică în cauză şi nu poate constitui temei pentru admisibilitatea contestației în anulare din perspectiva propusă.

Jurisprudenţa Curţii Europeane a Drepturilor Omului este invocată în mod inadecvat de către contestatoare.

Instanţa supremă reţine relevantă cauza Mitrea vs. România nr. 26105/03 din 29 iulie 2007, în care Curtea Europeană a reamintit că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, conform căruia „nici o parte nu este îndreptăţită să solicite o revizuire a unei hotărâri definitive şi irevocabile, obligatorii, şi, mai ales, nu în scopul de a obţine o rejudecare şi o nouă analiză a cauzei. Puterea de control a instanţelor ierarhic superioare trebuie exercitată pentru a corecta erorile justiţiei, iar nu pentru a se efectua o nouă analiză a cauzei”.

Curtea Europeană a statuat că o cale extraordinară de atac, fie ea şi introdusă de una din părţile procesului, nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui „defect fundamental”, care poate conduce la arbitrariu.

Faţă de aspectele mai sus redate instanţa reţine că motivele invocate de contestatoare prin care se solicită reanalizarea apărărilor formulate prin întâmpinare nu se circumscriu dispoziţiilor legale referitoare la contestația în anulare reglementată prin art. 318 alin. (1) C. proc. civ. şi nesocotesc prezumţia de validitate de care se bucură hotărârea pronunţată în recurs.

În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 317 alin. (2) C. proc. civ., contestatoarea aduce în susţinere împrejurarea că instanţa de recurs nu a realizat o analiză în mod distinct, particularizat la calitatea reclamanţilor printr-o aplicare a legii in concreto, la cazul dedus judecăţii, deşi a reţinut că în cauză nu este vorba despre un litisconsorţiu veritabil.

Contestatoarea a motivat că instanţa de recurs a respins critica în legătură cu analiza circumstanţelor în care s-a încheiat fiecare contract pentru că „avea nevoie de verificări de fapt”, în sensul prevăzut de art. 317 alin. (2) C. proc. civ.

Consideră că refuzul instanţei de a analiza fiecare raport în parte şi de a respinge ca atare critica de recurs a A. echivalează cu un caz clasic de denegare de dreptate în sensul art. 3 din vechiul C. civ.

Ţinând seama de reglementarea contestației în anulare care are natura unei căi extraordinare de atac, de retractare, care poate fi exercitată pentru motivele reglementate exhaustiv prin dispoziţiile art. 317 C. proc. civ. şi care privesc nelegalitatea citării, la termenul când a avut loc judecata şi încălcarea dispoziţiilor de ordine publică referitoare la competenţă, instanţa supremă reţine că toate criticile prezentate prin prisma acestei prevederi legale sunt fără legătură cu motivele legale care justifică exercitarea contestației pe acest temei.

Fiind o cale de atac în retractare şi nu de cenzură judiciară, contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, fiind inadmisibilă repunerea în discuţie a unor probleme de fond care au fost analizate de instanţa de recurs şi care s-a pronunţat asupra motivelor invocate de parte.

Toate criticile prezentate de contestatoare pot fi calificate ca fiind strict legate de fondul cauzei, fiind vorba, în fapt, contrar susţinerilor contestatoarei, de argumente privind aprecierea probelor administrate în dosarul cauzei şi de modul în care instanţa de recurs a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale incidente, demersul contestatoarei tinzând spre realizarea unui nou control asupra deciziei în recurs pentru a se remedia pretinse greşeli de judecată, procedură care nu este posibilă prin intermediul contestației în anulare.

Faţă de considerentele ce preced în temeiul dispoziţiilor art. 320 alin. (1) C. proc. civ. va respinge contestația în anulare.

Cu respectarea principiului disponibilităţii părţilor şi în aplicarea sa, în temeiul art. 246 C. proc. civ. va lua act de renunţarea contestatoarei la judecata contestației în contradictoriu cu intimaţii indicaţi în cererea depusă şi în scris, cu excepţia intimaţilor Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A.A.A.A.A.A., B.B.B.B.B.B.B.B.B.B., C.C.C.C.C.C.C.C.C.C. şi D.D.D.D.D.D.D.D.D.D. care nu se regăsesc în calitate de părţi în cadrul recursului soluţionat prin decizia contestată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Ia act de renunțarea la judecata contestației în anulare formulată de contestatoarea B.C.R. S.A împotriva Deciziei nr. 2123 din 20 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2010*, în contradictoriu cu intimații V., Z., B.B., S., E.E., J., K., J.J., M.M., O.O., R.R., V.V., J.J.J.J.J.J.J.J.J., Y.Y., A.A.A., X.X., B.B.B., E.E.E., G.G.G., F.F.F., I.I.I., K.K.K., C.C.C.C.C.C.C.C.C., P.P.P., R.R.R., S.S.S., V.V.V., X.X.X., Y.Y.Y., A.A.A.A., F.F.F.F.F.F.F., D.D.D.D., G.G.G.G., I.I.I.I., D.D.D.D.D.D.D.D.D., M.M.M.M., F.F.F.F.F.F.F.F.F., Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y., R.R.R.R.R.R.R.R.R., R.R.R.R., S.S.S.S., M.M.M.M.M.M.M.M, T.T.T.T., U.U.U.U., V.V.V.V., X.X.X.X., Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A., C.C.C.C.C., I.I.I.I.I.I.I.I.I., E.E.E.E.E., D.D.D.D.D., H.H.H.H.H., U.U.U.U.U.U.U.U.U., P.P.P.P.P., B.B.B.B.B.B.B.B.B., U.U.U.U.U., B.B.B.B.B.B., C.C.C.C.C.C., P., H.H.H.H.H.H., I.I.I.I.I.I., J.J.J.J.J.J., K.K.K.K.K.K., M., M.M.M.M.M.M., N.N.N.N.N.N., O.O.O.O.O.O., P.P.P.P.P.P., R.R.R.R.R.R., S.S.S.S.S.S., U.U.U.U.U.U., Z.Z.Z.Z.Z.Z., B.B.B.B.B.B.B., C.C.C.C.C.C.C., I.I.I.I.I.I.I., K.K.K.K.K.K.K., L.L.L.L.L.L.L., O.O.O.O.O.O.O., U.U.U.U.U.U.U., A.A.A.A.A.A.A.A., B.B.B.B.B.B.B.B., E.E.E.E.E.E.E.E., F.F.F.F.F.F.F.F., L.L.L.L.L.L.L.L.L., I.I.I.I.I.I.I.I., J.J.J.J.J.J.J.J., K.K.K.K.K.K.K.K., L.L.L.L.L.L.L.L., N.N.N.N.N.N.N.N., O.O.O.O.O.O.O.O., P.P.P.P.P.P.P.P., R.R.R.R.R.R.R.R., S.S.S.S.S.S.S.S., T.T.T.T.T.T.T.T., U.U.U.U.U.U.U.U., Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z., X.X.X.X.X.X.X.X..

Respinge cererea de a se lua act de renunţarea la judecata contestaţiei în anulare formulată de contestatoarea SC A. SA împotriva aceleiaşi decizii, în contradictoriu cu intimații Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A.A.A.A.A.A., B.B.B.B.B.B.B.B.B.B., C.C.C.C.C.C.C.C.C.C. şi D.D.D.D.D.D.D.D.D.D.

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC A. SA împotriva Deciziei nr. 2123 din 20 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2010*.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 mai 2016.