Nullity of a loan agreement and mortgage guarantee: failure to develop legal grounds for revision renders the cassation appeal null

Decizia nr. 873/2016

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, ulterior precizată, înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia I civilă, sub nr. x/100/2010, reclamanţii A. şi B.au chemat în judecată pe pârâţii C., D. şi E., solicitând a se dispune:

- nulitatea contractului încheiat între părţi şi a celor 3 anexe pe motive de fraudă, obligaţia fiind fondată pe cauză ilicită şi falsă, nefiind întrunite cerinţele imperative ale dispoziţiilor legale invocate la pct. 1 din acţiunea promovată;

- nulitatea contractului autentificat şi sub aspectul încheierii autentificării cu încălcarea dispoziţiilor legale imperative şi cu caracter absolut prevăzute de Legea nr. 36/1995, modificată şi completată, cu încălcarea Regulamentului de aplicare a legii, fără identificarea părţilor, starea civilă, cât şi a proprietăţilor ce fac obiectul contractului;

- nulitatea garanţiei ipotecare instituite prin contract şi asupra bunurilor imobiliare aflate în indiviziune cu soţia B. coproprietară, cu încălcarea dispoziţiilor art. 30 şi art. 35 C. fam., fiind căsătoriţi din anul 1999 iulie 03, conform cununiei religioase, apoi oficializate în Suedia în anul 2001;

- înscrierea în fals a celor 3 anexe acte sub semnătură privată şi anularea lor declaraţiile din anexe ca fiind mincinoase.

Prin sentinţa civilă nr. 125 din 25 ianuarie 2012, Tribunalul Maramureş, secţia I civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B., invocată de pârâţi.

A fost respinsă acţiunea reclamantului A. împotriva pârâţilor.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a motivat următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B., invocată de pârâţi, aceasta a fost admisă, reţinându-se că proprietar tabular al imobilului înscris în C.F. Baia Sprie, este reclamantul A., imobil pe care l-a dobândit în anul 1996 prin cumpărare, dată la care nu era căsătorit, căsătoria intervenind la data de 2 iunie 2001, deci după cumpărarea imobilului, sens în care instanţa a apreciat că reclamanta B. nu este proprietar asupra imobilului şi nu este parte în contractele care fac obiectul litigiului.

Pe fondul cauzei a reţinut că la data de 13 decembrie 2007 s-a încheiat între părţi „Contractul de împrumut cu garanţie imobiliară, autentificat din 13 decembrie 2007 de B.N.P. F.

Conform acestui contract, pârâţii E., D. şi C. au dat reclamantului A., cu titlu de împrumut suma de 120.000 euro, stabilindu-i-se ca termen pentru restituirea împrumutului data de 13 decembrie 2008, împrumutul fiind garantat cu imobilul înscris în C.F. Baia Sprie, constând în teren în suprafaţă de 4.480 mp şi construcţii casă P+1, anexă gospodărească. Tot în aceeaşi zi, 13 decembrie 2007, s-au încheiat de către aceleaşi părţi 3 anexe la contractul de împrumut cu garanţie imobiliară.

Prima anexă, încheiată în forma unui act sub semnătură privată între reclamant şi pârâtul C., are ca obiect un împrumut de 20.000 euro şi alta suma de 10.000 euro, în total 30.000 euro, pe care reclamantul recunoaşte că i-a primit de la pârât.

Al doilea act anexă, încheiat tot sub forma unui act sub semnătură privată, are ca obiect un împrumut prin care reclamantul primeşte de la pârâta D. suma totală de 30.000 euro, 20.000 euro prin virament bancar şi 10.000 euro în numerar.

Cel de-al treilea act anexă, încheiat tot în forma actului sub semnătură privată are ca obiect un împrumut prin care reclamantul primeşte de la pârâta E. suma de 40.000 euro, echivalentul în lei a sumei de 141.040 lei şi suma de 20.000 euro, echivalentul în lei a sumei de 70.520 lei.

Din toate sumele consemnate în actele mai sus enunţate, reclamantul a recunoscut că a primit doar suma consemnată în actul încheiat cu pârâta E., respectiv echivalentul a 60.000 euro, despre toate celelalte sume de bani a susţinut că nu le-ar fi primit niciodată.

În urma renegocierii, la data de 13 decembrie 2007 toate părţile s-au prezentat în faţa notarul public unde reclamantul a completat o cerere scrisă şi a semnat-o prin care a solicitat legalizarea unui contract de împrumut pentru suma de 120.000 euro cu termen de restituire 13 decembrie 2008, cu garanţie ipotecară de rangul 1 asupra imobilului înscris în C.F. Baia Sprie. Aşa cum a recunoscut şi reclamantul, toate actele, inclusiv contractul în litigiu le-a semnat, necontestându-se semnăturile de pe aceste acte, astfel că, în cauză nu au fost reţinute susţinerile reclamantului că ar fi aplicabile dispoziţiile art. 178, 179 C. proc. civ., atâta timp cât scrisul şi semnăturile îi aparţin.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, prin Decizia civilă nr. 1463/A/2015 din 25 iunie 2015 a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanţii A. şi B.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că în cauză reclamanţii nu au reuşit să facă în mod convingător şi, deci, util dovada faptului că actul de împrumut cu garanţie imobiliară a fost dublat de un altul care să reflecte oferirea de către reclamantul A., prin vânzare şi în scopul edificării de construcţii de către pârâtul C., a suprafeţei de 3000 mp teren, urmată de distribuirea ulterioară între cocontractanţi a profitului obţinut din vânzarea către terţi a construcţiilor ce trebuiau edificate.

S-a reţinut, în ceea ce priveşte contractul de împrumut în litigiu, faptul că s-a preferat întocmirea lui conform legii, pentru a se obţine efectele de garanţie atrase de instituirea unui drept de ipotecă în favoarea pârâţilor, ceea ce arată că, în această situaţie, părţile au apreciat că este prudent a respecta rigorile legii privitoare la încheierea unui astfel de contract, nemărginindu-se la a avea o simplă încredere una în cealaltă.

De asemenea, chiar în cuprinsul contractului de împrumut reclamantul recunoaşte că a primit de la împrumutători întreaga sumă, anume 120.000 euro, această recunoaştere având valoarea unei mărturisiri pure şi simple, făcută în formă scrisă, pentru a cărei răsturnare era necesară administrarea de probe clare şi convingătoare.

Referitor la aşa-numitele anexe la contractul de împrumut, încheiate sub semnătură privată, instanţa a apreciat că se confirmă susţinerile părţilor potrivit cărora, acestea au fost întocmite anterior încheierii în faţa notarului a contractului de împrumut cu garanţie imobiliară, excepţie făcând completările olografe privitoare la indicarea numărului de autentificare a contractului de împrumut, acestea neputând fi decât ulterioare.

A mai reţinut instanţa, în ceea ce o priveşte pe pârâta E., că reclamantul însuşi a recunoscut că aceasta i-a remis suma de 60.000 euro, din care echivalentul în lei al sumei de 40.000 euro prin virament bancar, în datele de 13 şi 18 decembrie 2007.

Totodată s-a reţinut, cu privire la ceilalţi doi pârâţi, că în anexele întocmite se face vorbire despre plata de către fiecare dintre aceşti pârâţi a sumelor de 20.000 euro prin virament bancar şi de 10.000 euro în numerar, aspect asupra căruia instanţa de apel a constatat că nu s-a făcut dovada că plata sumei totale de 40.000 euro, câte 20.000 euro fiecare, s-ar fi făcut, într-adevăr, prin virament bancar, însă sub acest aspect se apreciază a fi credibilă afirmaţia pârâtei D., potrivit căreia, ulterior întocmirii anexelor părţile au convenit să facă plata în mod direct, deci nu prin virament bancar.

Faţă de această situaţie, instanţa de apel a reţinut că în mod corect a considerat prima instanţă că reclamanţii nu au făcut dovada existenţei unor cauze de nulitate a contractului de împrumut cu garanţie imobiliară, căci ilicitul cauzei ori vicierea consimţământului reclamantului la încheierea contractului trebuiau şi ele dovedite, iar nu doar afirmate.

Având în vedere că între părţi s-au purtat, cu mai multe zile înaintea autentificării contractului de împrumut, discuţii şi au existat corespondenţe prin poşta electronică privitoare la obiectul, condiţiile şi clauzele contractului de împrumut, în cauză nu se poate vorbi despre necunoaşterea de către reclamant a actului juridic pe care urma să îl încheie şi a consecinţelor acestuia. În acest context se reţine faptul că reclamantul însuşi a recunoscut, la interogatoriu, că a citit înainte de semnare inclusiv contractul autentic încheiat la 13 decembrie 2007, aspect ce conduce la ideea că toate părţile, inclusiv reclamantul, şi-au asumat în mod liber şi conştient actul juridic încheiat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, recurenţii-reclamanţi B.şi A. au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, în principal să se constate nulitatea totală a contractului de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat din 13 decembrie 2007, iar în subsidiar, să se constate nulitatea parţială a contractului de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat din 13 decembrie 2007, respectiv în limita sumei de 60.000 euro, cu cheltuieli de judecată constând în taxe judiciare şi onorarii avocaţiale.

În argumentarea memoriului de recurs, recurentul consideră că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a legii, aspectele de nelegalitate ale hotărârii atacate vizează încălcarea de către instanţa de apel a unor reguli clar statornicite de interpretare a convenţiilor şi a raporturilor juridice, art. 983 C. civ. de la 1864, reţinerea unor elemente ale stării de fapt care nu sunt dovedite cu probe, aşadar despre reţinerea unor fapte fără probe - aspect care ţine de nelegalitatea hotărârii, iar nu de netemeinicia acesteia şi nu în ultimul rând despre aplicarea greşită a legii raporturilor dovedite dintre părţi, cu referire la aplicarea greşită a regimului juridic al contractului de împrumut.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale”, şi de asemenea, potrivit art. 983 C. civ. de la 1864, „când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obligă”.

În acest context, recurentul susţine că instanţa de apel a nesocotit aceste prevederi legale care trasează două coordonate de care trebuia să ţină cont cu ocazia pronunţării hotărârii judecătoreşti, şi anume că judecătorii trebuie să manifeste un interes sporit pentru aflarea adevărului în cauză, să stabilească în mod corect faptele, pe baza probelor de la dosar şi să aplice în mod corect legea raporturilor pe care le-au stabilit ca având loc între părţi, precum şi interpretarea raporturilor dintre părţi în sensul că atunci când există îndoială interpretarea se face în favoarea debitorului, a celui care se obligă.

În acest sens, recurenţii apreciază că instanţa de apel, în ciuda existenţei unei îndoieli serioase asupra remiterii banilor de către împrumutători, a interpretat raportul juridic şi toate probele de la dosarul cauzei, exclusiv în favoarea creditorilor, apreciind că susţinerile acestora par mai credibile şi mai convingătoare.

În opinia recurenţilor, instanţa de apel a interpretat convenţia de împrumut şi anexele acesteia exclusiv în favoarea pârâţilor, stabilind drept certă remiterea integrală a banilor, 120.000 euro de către pârâţi si respectiv primirea lor de către recurent, deşi există elemente certe care pun sub îndoială serioasă această reţinere a instanţei de apel, or, în situaţia în care există o astfel de îndoială ea trebuie să profite debitorului, adică celui care se obligă.

Mai susţin recurenţii că instanţa de apel, la fel ca prima instanţă, a reţinut într-o manieră simplistă şi superficială, că reclamantul ar fi primit integral suma de 120.000 euro, iar acest lucru rezultă din semnarea contractului de împrumut în care se menţionează recunoaşterea primirii acestei sume, aspect care în opinia recurentului apare a fi incorect.

Concluzia care trebuie trasă în acest context se referă la îndoială care se ridică, privind menţiunea din contractul de împrumut potrivit cu care recurentul ar fi recunoscut faptul că a primit de la împrumutători suma de 120.000 euro, menţiune care nu corespunde adevărului, întrucât în realitate, suma respectivă urma să fie primită, conform celor trei anexe încheiate cu pârâţii, după semnarea contractului de împrumut, astfel că la momentul semnării contractului de împrumut recurentul nu primise nici un ban de la pârâţi.

Prin urmare, recurentul arată că toate aceste elemente relevă existenţa unei îndoieli serioase cu privire la remiterea banilor, asupra căreia instanţa de apel trebuia să se aplece cu un interes sporit, în acord cu prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. şi să o interpreteze, conform prevederilor art. 983 C. civ. de la 1864, adică în favoarea celui care se obligă, iar nu în favoarea creditorilor, pârâţii din prezenta cauză.

Mai susține recurentul că, fiind un contract real, contractul de împrumut nu se poate forma valabil decât dacă manifestarea de voinţă este însoţită de remiterea bunului, în speţă a banilor.

În acest context, remiterea banilor de către împrumutător nu este o obligaţie a acestuia, ci este chiar o condiţie pentru formarea valabilă a contractului de împrumut ce ţine de cauza actului juridic, tocmai de aceea, în situaţia în care, în cazul unui act juridic real lipseşte predarea bunului, atunci contractul este lovit de nulitate pentru lipsa cauzei.

Astfel, pornind de la aceste premise de ordin juridic, prima sancţiune care trebuia aplicată contractului de împrumut, ce face obiectul cercetării judecătoreşti, era cea de nulitatea integrală a acestuia, având în vedere că la momentul încheierii contractului de împrumut nu s-a remis nici o sumă de bani către recurent, sens în care s-a solicitat, în principal, constatarea nulităţii integrale a contractului de împrumut, iar ca sancţiune secundară constatarea nulităţii parţiale a acestuia, în limita sumei de 60.000 euro care nu a fost remisă niciodată de către pârâţii C. şi D.

Prin întâmpinarea depusă de intimaţii-pârâţi la 12 mai 2016, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Faţă de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., analizând cu prioritate, excepţia nulităţii cererii de recurs şi în raport de dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, textul impunând, aşadar, ca o condiţie de formă a recursului, menţionarea motivelor de nelegalitate.

Rezultă, din aceste prevederi legale, conjugate cu prevederile art. 304 C. proc. civ., privitoare la sfera motivelor de recurs, că, pentru a fi validă juridic, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină, adică, acele argumente de natură juridică pentru care recurenta înțelege a critica hotărârea atacată.

Pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, recursul nu se poate limita doar la indicarea textului de lege, condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând încadrarea lor într-unul din motivele limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

În susţinerea memoriului de recurs, recurentul apreciază că decizia pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, aspectele de nelegalitate ale hotărârii atacate vizând încălcarea de către instanţa de apel a unor reguli clar statornicite de interpretare a convenţiilor şi a raporturilor juridice, art. 983 C. civ. de la 1864, prin reţinerea unor elemente ale stării de fapt care nu sunt dovedite cu probe, încălcând astfel prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Critica prezentată de recurenţi cu referire la aplicarea greşită a prevederilor art. 983 C. civ. de la 1864 şi cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. aduce în susţinere aspecte legate de probatoriul administrat şi evaluat atât de instanţa de fond cât şi de instanţa de apel cu ocazia devoluării fondului cauzei în limitele criticilor prezentate în cererea de apel.

Din această perspectivă recurenţii susţin, în esenţă, că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că sunt mai credibile şi mai convingătoare probele prezentate de intimaţii-pârâţi în legătură cu remiterea sumelor ce au făcut obiectul contractului de împrumut şi a actelor anexă acestuia, fără a da eficienţă prevederilor art. 983 C. civ. de la 1864, în sensul de a interpreta probatoriul în favoarea recurentului-reclamant.

Analiza acestui motiv de recurs, prin prisma argumentelor aduse în sprijinul său, relevă că, prin referirea la art. 983 C. civ. de la 1864, recurentul-reclamant critică modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probatoriul administrat şi tinde la o reapreciere a probelor în favoarea sa, în calitate de debitor al obligaţiei de restituire a sumei împrumutate. Aprecierea probatoriului administrat în fazele procesuale anterioare excede controlului de legalitate specific recursului precedat de calea de atac a apelului.

Hotărârea adoptată de instanţa de apel pune în evidenţă confirmarea situaţiei de fapt stabilită de instanţa de fond, pe baza probelor administrate şi corecta aplicare a legii de către prima instanţă.

În plus, este de remarcat că invocarea aplicării greşite a prevederilor art. 993 C. civ. de la 1864 nu a constituit o critică distinctă în cadrul apelului, iar o atare constatare permite calificarea acestei critici ca având caracter inadmisibil, fiind prezentată omisso medio.

De aceea, chiar dacă prin decizia din apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Au mai invocat recurenţii, că în cauză, instanţele de fond au făcut o greşită aplicare a legii (respectiv a dispoziţiilor art. 1576 C. civ. de la 1864) raportului juridic născut între părţi, câtă vreme contractul de împrumut nu este valabil încheiat pentru că nu este îndeplinită condiţia de validitate referitoare la remiterea materială a bunului împrumutat, respectiv a sumei de bani consemnată în contractul de împrumut.

Criticile recurentului din perspectiva aplicării greşite a legii pornesc de la o situaţie premisă greşită, aceea că nu s-a remis suma împrumutată (justificată prin afirmaţia că nu corespund adevărului menţiunile din contract prin care recurentul însuşi a recunoscut că a primit suma împrumutată şi că, în realitate, suma de 120.000 euro urma să fie primită conform anexelor la contractul de împrumut) contrar statuărilor de fapt reţinute de instanţele devolutive pe baza probelor administrate.

Cu alte cuvinte, recurentul-pârât susţine aplicarea greşită a legii unei situaţii de fapt diferite de situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond.

Cum situaţia de fapt a fost pe deplin stabilită de instanţele de fond pe baza analizei detaliate a probatoriilor administrate, cu prezentarea motivelor pentru care s-a dat prevalenţă unora în detrimentul altora şi cu înlăturarea motivată a acestora din urmă, critica prezentată nu are legătură cu situaţia de fapt stabilită în cadrul cercetării cauzei pe fond.

Înalta Curte reţine, că recurentul nu a arătat în ce modalitate decizia instanţei de apel nu este conformă legii, şi nici nu s-a raportat la considerentele acesteia, ci a reluat criticile de fapt formulate în faza procesuală anterioară şi asupra cărora instanţa de apel deja s-a pronunţat.

Prin urmare, motivele de recurs trebuie să vizeze critica hotărârii judecătoreşti atacate, iar nu doar reiterarea susţinerilor părţii cu privire la situaţia de fapt ori probatoriul administrat, de la judecata în instanţa de prim control judiciar devolutiv, cum este cazul în speţă.

În cauză, susţinerile recurentului prezentate drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, dar care deja şi-au primit o rezolvare prin hotărârea atacată.

Or, prin decizia atacată, s-a răspuns deja acestor critici, potrivit considerentelor pe larg dezvoltate, pe care instanţa de apel le-a expus în conturarea soluţiei adoptate.

Prin urmare, fără a face referiri la soluţia apelului, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existenţa judecăţii anterioare şi natura căii de atac a recursului.

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept, şi, ca urmare, atunci când criticile formulate nu se raportează punctual la conţinutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, este atrasă nulitatea recursului, întrucât, ele nu combat dezlegarea juridică dată problemelor litigioase prin hotărârea instanţei de apel.

În cauză, recurentul nu s-a conformat, aşadar, dispoziţiilor înscrise în art. 3021 şi art. 304 C. proc. civ., întrucât, în memoriul de recurs, nu a dezvoltat vreun motiv din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., criticile formulate neputând fi încadrate în vreunul din motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege, sens în care, Înalta Curte urmează a da eficienţă dispoziţiilor legale precitate şi pe cale de consecinţă, a constata nulitatea recursului declarat de recurenţii-reclamanţi B.şi A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B.şi A. împotriva Deciziei civile nr. 1463/A/2015 din 25 iunie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 mai 2016.