Cassation appeal dismissed; domestic jurisdiction upheld for services contract and fixed remuneration liability confirmed.

Decizia nr. 814/2016

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea introductivă de instanţă, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să fie obligată pârâta la plata sumei de 1.173.996,04 lei (946.771 lei plus TVA în valoare de 227.225,04 lei) reprezentând remuneraţia datorată reclamantei în temeiul contractului din 3 ianuarie 2011 şi dobânda legală aferentă remuneraţiei datorate, calculată de la data scadenţei acesteia şi până la data achitării efective.

Prin Sentinţa civilă nr. 1943 din 15 aprilie 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis cererea reclamantei SC A. SRL şi a fost obligată pârâta SC B. SRL la plata către reclamantă a sumei de 1.173.996,04 lei reprezentând remuneraţie datorată conform actului adiţional din 3 ianuarie 2011 şi la plata sumei de 26.505 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei sentinţe, s-a reţinut, în esenţă, că la data de 3 ianuarie 2011, între reclamantă în calitate de prestator, pe de o parte, şi SC B. SRL, în calitate de client, pe de altă parte, s-a încheiat actul adiţional nr. x având ca obiect prestarea de servicii în domeniul publicităţii şi marketingului.

Potrivit art. 1 lit. a) din acest adiţional, părţile au stabilit că pârâta va plăti reclamantei, în perioada 1 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011 o remuneraţie trimestrială fixă în valoare de 405.759 lei fără TVA, în timp ce remuneraţia anuală este de 1.623.036 lei fără TVA. De asemenea, s-a mai prevăzut că remuneraţia anuală fixă reprezintă remunerarea agenţiei, pârâta în cauză, pentru dezvoltarea proiectelor de publicitate pentru toate mărcile B., în conformitate cu obiectul contractului pentru anul 2011 şi nu va fi schimbată în cazul în care pârâta anulează sau amână oricare dintre aceste proiecte.

Prin probatoriul administrat, prima instanţă a reţinut că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile contractuale cât priveşte neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei de a achita suma de 1.173.996,04 lei reprezentând remuneraţie datorată conform actului adiţional din 3 ianuarie 2011.

Prin Decizia civilă nr. 243A/2015 din 18 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul pârâtei SC B. SRL.

În argumentarea acestei soluţii, în ce priveşte excepţia necompetenţei generale a instanţelor române invocată de apelantă, s-a apreciat a fi neîntemeiată, având în vedere că pretenţiile deduse judecăţii derivă dintr-un contract încheiat între două societăţi comerciale în nume propriu, constituite potrivit legii române, cu personalitate juridică şi sediu social în România şi că obiectul contractului îl constituie prestarea unor servicii exclusiv pe teritoriul României, prin urmare, contractul fiind lipsit de orice element de extraneitate, este guvernat atât în plan substanţial cât şi în plan procedural de legea română.

În urma analizei probatoriului administrat, instanţa de control judiciar a constatat că niciuna dintre notificările transmise reclamantei nu exprimă intenţia clară şi neechivocă a pârâtei de denunţare a actului adiţional din 3 ianuarie 2011, iar între părţi nu a intervenit alt acord de voinţă cu privire la modalitatea de remunerare stabilită prin acest contract, motiv pentru care s-a apreciat că pârâta datorează remuneraţia fixă, potrivit prevederilor actului adiţional nr. x.

Împotriva deciziei menţionate anterior, a declarat recurs pârâta SC B. SRL, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei recurate şi, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată ca nefiind de competenţa instanţelor române, iar în subsidiar, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În argumentarea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta a criticat soluţia pronunţată sub aspectul nelegalităţii respingerii excepţiei necompetenţei internaţionale a instanţelor române şi a invocat nulitatea hotărârii din perspectiva încălcării competenţei în raport de prevederile art. 24 din contractul-cadru încheiat la data de 17 mai 2004 între "societăţile mamă" B., cu sediul în Paris, Franţa şi C., cu sediul în New York, SUA, potrivit căruia părţile au convenit ca orice litigii apărute să fie soluţionate de instanţele din Paris.

Sub acest aspect, recurenta a susţinut că prin clauza atributivă de competenţă cuprinsă la art. 24 din contractul-cadru, părţile au convenit ca toate raporturile juridice născute din contract şi din actele adiţionale la acesta să fie guvernate de legea franceză, iar orice litigii apărute între părţi în legătură cu încheierea, validitatea, efectele, interpretarea, executarea raporturilor juridice stabilite între părţi prin acest contract sau prin actele adiţionale încheiate în temeiul acestuia, precum şi orice alte aspecte decurgând din aceste acorduri, să fie soluţionate de instanţele din Paris.

Deşi dispoziţiile contractuale atribuiau competenţa de soluţionare a oricăror litigii născute între părţi instanţelor franceze, instanţa de apel a respins în mod eronat excepţia necompetenţei instanţelor române ca neîntemeiată, reţinând în esenţă că în cauză nu ar exista un raport de drept internaţional privat întrucât nu ar exista un element de extraneitate deoarece relaţiile comerciale se desfăşoară pe teritoriul României, între entităţi distincte de "societăţile-mamă", care au personalitate juridică şi sediu social în România, relaţii ce se desfăşoară exclusiv în baza actului adiţional nr. x, act care nu are nicio legătură cu contractul-cadru.

În continuare, a susţinut recurenta că raţionamentul instanţei de apel nu poate fi primit, în cauză existând un raport de drept internaţional privat, în cuprinsul căruia se poate identifica elementul de extraneitate reprezentat, pe de-o parte, de naţionalitatea "societăţilor mamă", iar, pe de altă parte, de locul încheierii contractului-cadru, respectiv Paris.

A mai susţinut recurenta că elementul de extraneitate poate consta în orice împrejurare de fapt care creează o legătură între raportul juridic şi sistemul de drept al unui stat străin, fără a putea fi enumerate în mod limitativ elementele de extraneitate care ar putea fi întâlnite în diferite contracte.

În legătură cu incidenţa contractului-cadru în prezenta cauză, a susţinut recurenta că actul adiţional nr. x nu are o existenţă de sine stătătoare, acesta reprezentând doar o prelungire a contractului-cadru încheiat între "societăţile mamă", prin care subsidiarele celor doua societăţi au modificat modalitatea de remunerare a agenţiei de publicitate în raport de specificul relaţiilor desfăşurate pe teritoriul României.

Astfel, a susţinut recurenta că actul adiţional nr. x, încheiat pe teritoriul ţării noastre este parte componentă a contractului-cadru după cum rezultă din chiar preambulul acestuia unde se arată că părţile au încheiat actul adiţional în data de 4 ianuarie 2011 la contractul de publicitate contract-cadru, şi că potrivit aceluiaşi act adiţional, contractul-cadru şi actele adiţionale aprobate vor forma cadrul pe care îl vor respecta filiala operativă a Grupului B., agenţiile şi birourile locale ale C..

De asemenea, a mai arătat recurenta că însuşi obiectul actului adiţional, prevăzut la art. 1 statuează că începând cu 1 ianuarie 2011, Secţiunea 9 denumită "Remunerarea agenţiei" din contractul-cadru, va fi modificată după cum urmează: (...)", iar în finalul actului adiţional se prevede că "celelalte secţiuni ale contractului rămân nemodificate".

A mai susţinut recurenta că, în speţă, B.. este o filială a B. din Paris, care acţionează pe teritoriul României sub coordonarea acestei din urma societăţi, toate deciziile executive fiind supervizate de către B.

Concluzionând în legătură cu acest motiv de recurs, recurenta a susţinut că în prezenta cauză, elementul de extraneitate este prezent sub doua aspecte: naţionalitatea "societăţilor mamă" care au încheiat contractul-cadru şi locul încheierii contractului-cadru (Franţa - Paris).

În continuare, recurenta a susţinut că hotărârea atacată este nelegală din perspectiva încălcării şi aplicării greşite a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv că instanţa de apel a interpretat în mod greşit normele juridice de drept material aplicabile în cauză, neacordând eficienţă prevederilor art. 969 alin. (1) C. civ.

Aplicând greşit dispoziţiile art. 969 alin. (1) C. civ., instanţa de apel a nesocotit voinţa expresă a părţilor cu privire la modul de stabilire a remuneraţiei datorate în temeiul actului adiţional nr. x, valabilitatea denunţării actului adiţional şi exprimarea acordului cu privire la încheierea unui nou act adiţional (actul adiţional nr. y).

Sub un prim aspect, în ceea ce priveşte modul de stabilire a remuneraţiei părţilor datorate în temeiul actului adiţional din 3 ianuarie 2011, a susţinut recurenta că prin semnarea acestuia, părţile au urmărit asumarea reciprocă a unor obligaţii corelative, respectiv prestarea serviciilor de publicitate enumerate în Secţiunea a 4-a din contractul-cadru de către SC A. şi, în schimbul acestora, plata unei remuneraţii de către SC B. şi că nu au avut în nici un caz în vedere stabilirea unei remuneraţii care să fie plătită indiferent după cum agenţia de publicitate presta sau nu servicii.

În speţă, a arătat recurenta că scopul exclusiv urmărit de părţi prin încheierea contractului este de a obţine beneficii reciproce însă instanţa de apel a nesocotit aceste realităţi, apreciind fără temei că recurenta ar trebui să plătească intimatei o sumă considerabilă chiar şi în lipsa oricărei prestaţii din partea intimatei.

Sub un al doilea aspect, a susţinut recurenta că instanţa de apel a dat o interpretare greşită şi excesiv de formalistă incidenţei şi valabilităţii denunţării actului adiţional nr. 4, aplicând greşit din acest punct de vedere dispoziţiile art. 969 alin. (1) şi (2) C. civ., nesocotind voinţa sa şi considerând în mod greşit că nu şi-ar fi exprimat în mod neîndoielnic acordul cu privire la încetarea efectelor actului adiţional nr. x.

În acest sens, a susţinut recurenta că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că prin notificarea din 1 iunie 2011, şi-ar fi manifestat doar intenţia de a schimba modalitatea de remunerare a intimatei şi nu de a denunţa contractul, de asemenea nu s-a analizat conţinutul tuturor adreselor transmise intimatei, coroborat cu corespondenţa şi negocierile purtate între părţi şi cu ansamblul relaţiilor comerciale existente între acestea.

A mai arătat recurenta că, cele doua părţi au purtat negocieri cu privire la modalitatea de încetare a raporturilor contractuale şi au ajuns la un acord în sensul încetării efectelor actului adiţional nr. x, fără plata comisionului de încetare a contractului şi încheierii unui nou act adiţional. Mai mult decât atât, părţile şi-au exprimat în mod expres acordul şi cu privire la conţinutul actului adiţional nr. y, care urma să fie semnat şi să-şi producă efecte începând cu data de 1 iulie 2011, situaţie în care SC B. a retransmis şi notificarea de încetare a efectelor actului adiţional nr. x, sub forma adresei din 28 iunie 2011.

Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 969 C. civ., omiţând să dea eficienţă intenţiei reale a părţilor şi atunci când a reţinut că atitudinea recurentei de a nu mai furniza proiecte intimatei nu poate fi interpretată ca reprezentând o intenţie clară de a înceta orice efect al actului adiţional nr. x deoarece atitudinea sa de a nu mai furniza proiecte agenţiei de publicitate a fost determinată de faptul că avea reprezentarea faptului că actul adiţional nr. x nu mai este în fiinţă.

Sub un al treilea aspect, nici în ceea ce priveşte acordul părţilor cu privire la încheierea actului adiţional nr. 5, instanţa de apel nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 969 C. civ., reţinând, pe de-o parte, faptul că intimata SC A. nu şi-ar fi exprimat acordul clar cu privire la acest act, iar, pe de altă parte, faptul că actul adiţional nr. y nu a fost semnat de părţi.

În ceea ce priveşte exprimarea acordului intimatei cu privire la conţinutul actului adiţional nr. y, apreciază recurenta că, de vreme ce însăşi intimata i-a transmis varianta revizuită a acestui act, în niciun caz nu se poate susţine că aceasta nu şi-ar fi exprimat acordul cu privire la conţinutul acestuia.

În privinţa susţinerilor instanţei potrivit cărora părţile nu ar fi semnat actul adiţional nr. y, a arătat recurenta că acestea nu pot fi primite de vreme ce dispoziţiile art. 46 C. com. permit ca dovada obligaţiunilor comerciale să se facă prin orice mijloc de probă, inclusiv prin corespondenţa existentă între părţi.

Pentru toate aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată ca nefiind de competenţa instanţelor române, iar în subsidiar, trimiterea cauzei spre o noua judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea atacată.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea completului de filtru din data de 24 noiembrie 2015 a fost analizat raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea completului de filtru din data de 1 martie 2016, s-a admis în principiu recursul pârâtei SC B. SRL Bucureşti şi s-a stabilit termen în vederea soluţionării acestuia, la 19 aprilie 2016, potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată, conform art. 499 C. proc. civ., în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. vizează respectarea normelor procedurale referitoare la competenţa de ordine publică a instanţelor judecătoreşti.

Circumscris acestui caz de casare, recurenta a susţinut, în esenţă, nulitatea hotărârii atacate din perspectiva încălcării competenţei internaţionale a instanţelor române, în raport de prevederile art. 24 din contractul-cadru încheiat între B. şi C., potrivit cărora părţile au convenit că orice litigii apărute în legătură cu încheierea, validitatea, efectele, interpretarea, executarea raporturilor juridice să fie soluţionate de instanţele din Paris.

Din perspectiva cazului de casare invocat, se constată că dezlegarea dată de instanţa de apel excepţiei necompetenţei generale a instanţei române este corectă, în raport cu faptul că s-a constatat inexistenţa vreunui element de extraneitate în raportul juridic în speţă.

În legătură cu această critică, trebuie precizat că, elementele de extraneitate pot fi în legătură cu subiectele raportului juridic dedus judecăţii, în speţă, ambele părţi fiind persoane juridice române, cu sediul în România, sau cu conţinutul raportului juridic, respectiv drepturile şi obligaţiile părţilor materializate prin elemente de fapt plasate pe teritoriul altor state, or, în cauză, obiectul contractului îl constituie prestarea unor servicii exclusiv pe teritoriul României.

Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că în lipsa oricărui element de extraneitate, competenţa revine instanţelor române potrivit regulilor de drept comun.

În ceea ce priveşte incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 24 din contractul-cadru încheiat între "societăţile mamă", se constată că nu poate fi reţinută, având în vedere că statuează asupra raporturilor născute între părţile contractante, respectiv B. SA şi C., or, prezentul litigiu vizează drepturile şi obligaţiile părţilor SC B. SRL şi SC A. SRL, persoane juridice distincte de "societăţile mamă".

Mai mult, în susţinerea celor menţionate anterior, se reţine că prin contractual-cadru, la Secţiunea 6, art. 6.1.1, se stabileşte că acest contract va constitui cadrul pentru contractele la nivel local care vor fi încheiate de către filialele B. şi Agenţie la nivel regional, astfel încât, în mod corect a apreciat instanţa de apel că prezentul litigiu este guvernat de actul adiţional nr. x.

Pe cale de consecinţă, în raport cu cele expuse, se constată că nu se poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de pct. 3 al art 488 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Circumscris acestui caz de casare, recurenta a susţinut că prin decizia atacată, curtea de apel a încălcat dispoziţiile art. 969 C. civ., în sensul că a nesocotit voinţa părţilor cu privire la modul de stabilire a remuneraţiei datorate în temeiul actului adiţional nr. x, valabilitatea denunţării actului şi exprimarea acordului cu privire la încheierea unui nou act adiţional.

Cu referire la argumentele dezvoltate în susţinerea acestui motiv de recurs, se constată că autoarea căii de atac a formulat exclusiv critici referitoare la temeinicia hotărârii atacate, cu scopul evident de a repune în discuţie modalitatea de interpretare a probatoriului administrat în cauză, respectiv corespondenţa dintre părţi şi concludenţa acesteia în stabilirea situaţiei de fapt, aspecte ce nu pot face obiectul analizei instanţei în această fază procesuală.

Ceea ce poate face însă obiectul analizei instanţei de recurs este interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 969 C. civ. de către instanţa de apel, critică ce se constată a fi nefondată, având în vedere că din considerentele deciziei recurate rezultă că s-a examinat conţinutul întregii corespondenţe purtate între părţi, concluzia fiind că intenţia pârâtei a fost aceea de a continua raporturile contractuale, potrivit notificărilor din 26 mai 2011 şi din 28 iunie 2011, dorind să schimbe doar modalitatea de remunerare, şi nu de a denunţa contractul, potrivit dispoziţiilor art. 3 din actul adiţional din 3 ianuarie 2011.

În ceea ce priveşte încetarea efectelor actului adiţional nr. 4 şi înlocuirea sa cu actul adiţional nr. y, în mod corect a reţinut instanţa de apel că negocierea dintre părţi finalizată cu încheierea unui nou act adiţional nu s-a produs, şi mai mult, niciuna dintre notificările transmise reclamantei nu exprimă intenţia clară şi neechivocă a pârâtei de denunţare a actului adiţional nr. x, astfel încât nu poate fi reţinută, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., interpretarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 969 C. civ.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta SC B. SRL Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 243A/2015 din 18 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta SC B. SRL Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 243A/2015 din 18 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 aprilie 2016.

Procesat de GGC - CL