Review of court decision based on ECHR finding: prescription of successive payments (interest) and interruption of limitation for enforcement rights under Decree 167/1958

Decizia nr. 784/2016

Asupra cererii de revizuire de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa nr. 2038 din 5 mai 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis excepţia prescripţiei, şi, în consecinţă, a respins ca prescrisă acţiunea, promovată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect obligarea la plata sumei de 364.404.711 lei cu titlu de dobânzi legale.

Instanţa de fond a reţinut că prin Sentinţa nr. 542 din 1 februarie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, pârâtul Ministerul de Finanţe a fost obligat la plata sumei de 251.964.610.720 lei reprezentând creanţe pe relaţia Egipt, sentinţă definitivă prin Decizia nr. 1930 din 23 iunie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin Decizia nr. x/2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială. Suma a fost plătită cu O.P. din 13 august 2003 iar actualizarea acesteia în sumă de 264.660.018.688 lei a fost plătită cu O.P. la 2 iunie 2004.

De la data de 23 iunie 2000 curge atât termenul de prescripţie pentru dreptul de a cere executare silită a debitului principal cât şi pentru dreptul la acţiune a dreptului de a solicita eventuale dobânzi conform art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, conform art. 43 C. com., datoriile comerciale producând dobânda de drept din ziua când devin exigibile.

Cum termenul s-a împlinit la 23 iunie 2003, în raport de data introducerii acţiunii, excepţia pârâtei cu privire la prescripţia dreptului la acţiune pentru dobânzi s-a apreciat ca întemeiată.

Prin Decizia nr. 59 din 9 februarie 2006 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis apelul formulat de reclamanta SC A. SA, a desfiinţat în parte sentinţa atacată şi a trimis cauza la prima instanţă spre rejudecare, apreciind ca întemeiate criticile apelantei cu privire la soluţionarea excepţiei prescripţiei.

În considerentele deciziei s-a reţinut că de la data de 23 iunie 2000 a început să curgă dreptul creditorului obligaţiei de a cere executarea silită a titlului executoriu.

În cadrul termenului de prescripţie, prin încheierea din 9 iulie 2002, Judecătoria sector 5 a încuviinţat creditoarei executarea silită iar potrivit art. 4052 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. încheierea de încuviinţare a întrerupt cursul prescripţiei, dată de la care a început să curgă un nou termen de prescripţie al dreptului de a obţine executarea silită.

Referirile primei instanţe la dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 sunt corecte doar sub aspect teoretic însă nesusţinute de probele de la dosar, se apreciază în decizia atacată.

Se mai susţine că dobânzile, ca prestaţii succesive se prescriu în conformitate cu art. 12 din Decretul nr. 167/1958 şi, deci, la data de 23 iunie 2000 a început să curgă termenul de prescripţie al dreptului la acţiune pentru dobânzi iar pentru fiecare zi a curs un termen de prescripţie separat aşa încât dreptul la acţiune s-a prescris pentru perioada 23 iunie 2000 - 11 februarie 2003 însă nu şi pentru perioada de la 11 februarie 2003 şi data achitării integrale a debitului.

Împotriva acestei decizii pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., criticând, în esenţă, aplicarea greşită a prevederilor Decretului nr. 167/1958, în speţă fiind incidente dispoziţiile art. 1 alin. (2) din acest act normativ.

Astfel, a susţinut recurenta, termenul de prescripţie a început să curgă de la data rămânerii definitive a Deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 1930 şi anume 23 iunie 2000, dată de la care reclamanta a stat în pasivitate, această situaţie fiind marcată de solicitarea încuviinţării silite care a fost admisă prin încheierea dată de Judecătoria Sectorului 5 la data de 9 iulie 2002, fără ca întreruperea prescripţiei să opereze în raport de această solicitare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 1792 din 23 mai 2006 a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei nr. 59 din 9 februarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pe care a modificat-o în sensul că a respins apelul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva Sentinţei civile nr. 2038 din 5 mai 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială.

În argumentarea acestei decizii, instanţa supremă, a reţinut, în esenţă, că în aplicarea principiului instituit de art. 1 din Decretul nr. 167/1958, constatând stins dreptul la acţiune pentru dreptul principal în raport de data scadenţei reţinută în Sentinţa nr. 542/2000 a Tribunalului Bucureşti, constată stins la data introducerii cererii de chemare în judecată şi dreptul la acţiune privind dobânzile ca drept accesoriu.

Împotriva acestei decizii SC A. SA a formulat plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, soluţionată prin Hotărârea din 31 martie 2015 în cauza SC A. SA împotriva României (publicată în M. Of., Partea I nr. 677/7.09.2015), iar în temeiul dispoziţiilor art. 322 pct. 9 C. proc. civ. SC A. SA a formulat cerere de revizuire a Deciziei nr. 1792 din 23 mai 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. 22885/2/2005.

În susţinerea cererii de revizuire, revizuenta după redarea conţinutului dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 10 Noul C. proc. civ. şi art. 322 pct. 9 Vechiul C. proc. civ. a arătat, în esenţă, că cererea de revizuire este admisibilă îndeplinind cerinţele normei citate, astfel Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea din 31 martie 2015, Dosar nr. 43807/06 - "SC A. SA împotriva României" a constatat încălcarea dreptului la un proces echitabil printr-o hotărâre judecătorească, respectiv Decizia civilă nr. 1792/2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 22885/2005.

Consecinţele grave ale acestei încălcări continuă, susţine revizuenta, deoarece Ministerul Finanţelor nu face plata sumei de 346.404.176.711,00 lei vechi pe cale amiabilă, motiv pentru care a folosit calea deschisă a revizuirii Deciziei civile nr. 1792/2006.

Prezentând motivele de fapt, revizuenta a arătat, în esenţă, că prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti şi care a format obiectul Dosarului nr. 859/2005 a solicitat obligarea Ministerului Finanţelor la plata sumei de 346.404.176.711,00 lei vechi cu titlu de dobânzi legale şi cheltuieli de judecată, acţiune ce a fost respinsă pe motiv că dreptul său la dobânzi a fost prescris.

Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia nr. 59/2006 a respins excepţia prescrierii invocată de Ministerul Finanţelor şi a făcut o corectă aplicare a art. 12 din Decretul nr. 167/1958 şi a constatat că dreptul său la dobânzi ca prestaţii succesive este neprescris pe perioada 11 februarie 2003 şi data achitării integrale a debitului principal, respectiv 13 august 2003 şi 2 iunie 2004.

Înalta Curte prin Hotărârea nr. 1792 din 23 mai 2006 a respins argumentele societăţii referitor la faptul că fiecare zi de întârziere a condus la începerea unui nou termen de prescripţie şi a decis că dreptul la dobânzi a fost accesoriu în raport cu dreptul de a executa hotărârea judecătorească din februarie 2000, şi, prin urmare, acest drept a fost prescris în termen de trei ani de la data la care hotărârea a devenit definitivă.

În aceeaşi perioadă, de fapt la aceeaşi dată 11 februarie 2005, susţine revizuenta, a introdus şi o altă cerere (Dosar nr. 863/2005) prin care a solicitat dobânzi în sumă de 33.863.295.836, 00 lei vechi calculate pe perioada decembrie 2001 - iulie 2003 pentru plata cu întârziere a debitului de 64.507.000.000,00 lei vechi stabilit prin titlul executor Sentinţa civilă nr. 2079 din 31 martie 1999 definitivă prin Decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 2934 din 26 noiembrie 1999 (Dosar nr. 22173/2/2005).

În acest dosar, susţine revizuenta, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul Ministerului de Finanţe prin Decizia nr. 3128 din 24 octombrie 2006, întrucât dobânda de întârziere reprezintă o prestaţie succesivă, şi s-a constatat că acestea au fost datorate pentru fiecare zi de întârziere până la plata întregii datorii, respectiv până la data de 13 august 2003. În ceea ce priveşte prescrierea dreptului Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat ca fiecare zi de întârziere a dus la începerea unui nou termen de prescripţie de trei ani. Având în vedere că acţiunea a fost introdusă la data de 11 februarie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a concluzionat că pentru perioada cuprinsă între 11 februarie 2002 şi 4 august 2003 societatea SC A. SA are dreptul de a primi plata dobânzilor de întârziere.

Revizuenta arată că, SC A. SA a formulat plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar prin Hotărârea din 31 martie 2015 în cauza "SC A. SA împotriva României" (publicată în M. Of., Partea I nr. 677/07.09.2015) s-a dispus: "1. Declară cererea admisibilă; 2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. (1) din Convenţie; 3. Hotărăşte că nu este cazul să analizeze capătul de cerere menţionat în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie; 4. Hotărăşte: a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie, suma de 94.933 euro (nouăzeci şi patru mii nouăsute treizeci şi trei euro), care va fi convertită în moneda statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plăţii pentru cheltuielile de judecată; b) că de la expirarea acestui termen şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de credit marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.".

În continuarea motivării revizuenta a prezentat, în sinteză, argumentele Hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului, arătând, în esenţă, că s-a reţinut încălcarea de către instanţa naţională a art. 6 alin. (1) din Convenţie şi "... că aplicarea art. 1 din Decretul nr. 167/1958 în speţă este arbitrară şi aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice, de vreme ce nimic nu permite Înaltei Curţi să tragă concluzii cu privire la caracterul tardiv al cererii reclamantei, în prezenţa unei norme de drept şi a unei jurisprudenţe suficient de clare în sens contrar ...".

Totodată, în continuarea motivării, revizuenta a prezentat istoricul evoluţiei cauzei, prezentând, opinii privind fondul litigiului referitoare la prescrierea dreptului material la acţiune al SC A. SA, precum şi motivele pentru care decizia solicitată a fi revizuită este nelegală.

Pentru aceste motive revizuenta a solicitat admiterea cererii de revizuire, schimbarea în tot a Deciziei nr. 1792 din 23 mai 2006 în sensul de a respinge recursul declarat de Ministerul Finanţelor, menţinerea Deciziei nr. 59 din 9 februarie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi să se constate că cererea pentru dobânzi legale nu este prescrisă pe perioada 11 februarie 2002 - 13 august 2003, pentru creanţa de 254.492.471.827 lei vechi şi pentru perioada 11 februarie 2002 - 2 iunie 2004 pentru creanţa de 264.660.018.669 lei vechi, urmând ca instanţa de fond, Tribunalul Bucureşti, să stabilească cuantumul sumelor datorate de către Ministerul Finanţelor către SC A. SA în baza unei expertize contabile.

Analizând cererea de revizuire în raport de motivul invocat, Înalta Curte constată caracterul fondat al acesteia, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 322 (1) pct. 9 C. proc. civ. revizuirea unei hotărâri judecătoreşti rămasă definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere şi dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Consacrarea acestui motiv de revizuire a fost necesară pentru a crea posibilitatea reparării prejudiciilor cauzate prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului, atunci când se constata aceasta situaţie printr-o decizie a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În acest caz de revizuire, instanţa trebuie să verifice pe de o parte, dacă exista o hotărâre pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin care s-a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale printr-o hotărâre judecătorească internă şi, pe de altă parte, dacă consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

În speţa de faţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, s-a pronunţat prin decizia din data de 31 martie 2015, în cauza "SC A. SA împotriva României", hotărâre definitivă prin neatacarea acesteia în condiţiile art. 44 alin. (2) din Convenţie, constatând ca a avut loc o încălcare a articolului 6 alin. (1) din Convenţia Europeană, determinată de încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice, pe motivul "că decizia din 23 mai 2006 a Înaltei Curţi, care a respins ca prescrisă cererea reclamantei, apare ca fiind diametral opusă Decretului nr. 167/1958, aşa cum este interpretat de către însăşi Înalta Curte şi de jurisprudenţa constantă a altor curţi şi tribunale. Această decizie a suprimat orice posibilitate pentru reclamantă de a obţine daune-interese pentru plata cu întârziere de către stat a creanţei a cărei titulară era reclamanta, în temeiul sentinţei din 1 februarie 2000." .

Totodată, Curtea Europeană a reţinut că, "în speţă, aplicarea art. 1 din Decretul nr. 167/1958 a fost arbitrară şi a adus atingere principiului securităţii raporturilor juridice, de vreme ce nimic nu permitea Înaltei Curţi să concluzioneze cu privire la caracterul tardiv al cererii reclamantei, în prezenţa unei norme de drept şi a unei jurisprudenţe suficient de clare în sensul contrar."

Încălcarea constatată de Curtea Europeană are consecinţe grave, care continuă să se producă şi care nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate, cu atât mai mult cu cât, chiar instanţa europeană a considerat că "cea mai potrivită remediere pentru reclamantă ar fi rejudecarea sau redeschiderea, la cererea sa, a procedurii litigioase.".

În condiţiile în care hotărârea a cărei revizuire se solicită a rămas în vigoare, ea continua să-şi producă efectele şi consecinţele grave ale încălcării dreptului la care face referire decizia Curţii Europene, situaţie în care înlăturarea acestor consecinţe nu poate fi realizată decât prin revizuirea acestei hotărâri.

Înalta Curte, analizând recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei nr. 59 din 9 februarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin prisma motivelor invocate, constată că este nefondat pentru următoarele considerente:

Deşi recurenta-pârâtă a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greşită a vreunui act juridic dedus judecăţii. Astfel, din sinteza motivelor de recurs se constată că recurenta a indicat formal pct. 8 ale art. 304 C. proc. civ. fără o minimă argumentare pentru ca instanţa de recurs să poată analiza decizia recurată din perspectiva acestui motiv, drept pentru care va fi respins.

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Din perspectiva acestui motiv recurenta a criticat decizia recurată, privind aplicarea Decretului nr. 167/1958 susţinând incidenţa dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din acelaşi act normativ şi a faptului că termenul de prescripţie a început să curgă de la data rămânerii definitive a Deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 1930 şi anume 23 iunie 2000.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte în speţă, se constată că, aşa cum corect a apreciat şi instanţa de apel, de la data de 23 iunie 2000 a început să curgă dreptul creditorului obligaţiei de a obţine executarea silită a titlului executoriu, fiind deci vorba despre prescripţia dreptului de a obţine executarea silită şi nu despre prescripţia dreptului material la acţiune.

Cum în cadrul termenului de prescripţie creditoarea obligaţiei a solicitat încuviinţarea executării silite, ce a fost admisă de Judecătoria Sectorului 5, prin încheierea de la data de 9 iulie 2002, cursul prescripţiei a fost întrerupt pe data depunerii cererii de încuviinţare a executării silite, de la acest moment începând să curgă un nou termen de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită a obligaţiei principale şi cum nu au trecut trei ani până în momentul în care intimatul şi-a executat această obligaţie, nici prescripţia dreptului de a obţine executarea silită nu a operat.

În cauză, se constată că, s-a solicitat obligarea pârâtului la plata dobânzii aferente obligaţiei principale, iar aceste dobânzi reprezintă prestaţii succesive, ce se prescriu în conformitate cu prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

Este adevărat că art. 12 din Decretul nr. 167/1958 nu precizează când începe să curgă prescripţia extinctivă în cazul prestaţiilor succesive, însă având în vedere regulile incidente acestei instituţii prescripţia dreptului material la acţiune cu privire la fiecare prestaţie în parte, va începe să curgă la data când aceasta a devenit exigibilă. Într-o altă exprimare, în cazul prestaţiilor succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data când a devenit exigibilă fiecare dintre aceste prestaţii.

Aşa cum corect a constatat şi instanţa de apel, de la data de 23 iunie 2000 a început să curgă termenul de prescripţie al dreptului la acţiune pentru plata dobânzilor, iar pentru fiecare zi a curs un termen separat de prescripţie şi având în vedere data de 11 februarie 2005, data expedierii prin poştă a cererii de chemare în judecată, dreptul la acţiune privind dobânzile pentru perioada 23 iunie 2000 - 11 februarie 2005 s-a prescris, nefiind însă prescris dreptul la dobânzi pentru perioada cuprinsă între data de 11 februarie 2005 şi data achitării integrale a debitului principal.

Prin urmare, constatând întrunite condiţiile cerute de art. 322 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite cererea de revizuire formulată de SC A. SA, va schimba în tot Decizia nr. 1792 din 23 mai 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în sensul că va respinge ca nefondat recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei nr. 59 din 9 februarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de revizuire formulată de revizuenta SC A. SA împotriva Deciziei nr. 1792 din 23 mai 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Schimbă în tot decizia supusă revizuirii în sensul că:

Respinge ca nefondat recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei nr. 59 din 9 februarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2016.

Procesat de GGC - CL