30-day objection deadline for insurance compensation and valuation method for non-commercialized vehicles

Decizia nr. 723/2016

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 30 martie 2010, reclamantul A. le-a chemat în judecată pe pârâtele SC B. SA Bucureşti şi SC B. SA - Sucursala Cluj, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună obligarea acestora la plata sumei de 147.460 lei, reprezentând despăgubiri civile pentru daunele morale care au fost constatate prin Decizia penală nr. 233/R/2008 din 19 mai 2008 a Tribunalului Cluj.

Prin precizarea de acţiune formulată, reclamantul a arătat că înţelege să solicite obligarea pârâtelor la plata diferenţei dintre suma stabilită ca valoare de nou a autoturismului prin expertiza efectuată de dl. expert tehnic C., 87.638 lei şi suma achitată efectiv de pârâtă, respectiv 50.341,86 lei.

Prin Sentinţa civilă nr. 2514 din 2 octombrie 2014 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, a fost respinsă cererea precizată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele SC B. SA Bucureşti, SC B. SA - Sucursala Cluj şi intervenientul forţat D., cerere având ca obiect obligarea pârâtelor la plata sumei în cuantum de 37.262,02 lei cu titlu de despăgubiri civile şi a cheltuielilor de judecată.

A fost obligat reclamantul să-i achite pârâtei SC B. SA Bucureşti suma de 2.200 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată şi a fost încuviinţată în favoarea d-lui expert E., plata sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

S-a constatat achitată de către reclamantul A. şi pârâta SC B. SA Bucureşti suma de 1.000 lei fiecare în favoarea d-lui expert şi s-a dispus restituirea a câte 500 lei în favoarea fiecărei părţi de către Biroul local de expertize de pe lângă Tribunalul Cluj.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâtei SC B. SA - Sucursala Cluj, că sucursalele sunt desmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale, prevederile art. 43 din Legea nr. 31/1990 republicată stabilind în mod clar faptul că, în lipsa personalităţii juridice, acestea nu pot sta în judecată în nume propriu, astfel încât formularea de către reclamant a cererii în despăgubiri împotriva acesteia se impune a fi respinsă ca urmare a admiterii excepţiei invocate.

În ceea ce priveşte pretenţiile formulate de reclamant în contradictoriu cu pârâta SC B. SA Bucureşti, s-a reţinut că, vinovat de producerea accidentului de circulaţie din data de 1 octombrie 2005 ce a avut drept consecinţă vătămarea corporală a reclamantului, precum şi avarierea autovehiculului condus de acesta, este intervenientul forţat D., al cărui autovehicul a intrat în coliziune cu cel condus de reclamant.

S-a mai reţinut că prin Sentinţa penală nr. 1125/2007 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. 23662/2006, s-a dispus obligarea inculpatului D. şi a părţii responsabile civilmente SC F. SRL la plata sumei de 3.311 lei cu titlu de despăgubiri materiale, compusă din suma de 300 lei contravaloare manopere medicale, 411 lei medicamente, 600 lei analize şi 2.000 lei regim alimentar special, în sarcina inculpatului fiind stabilită şi obligaţia de plată a sumei de 20.000 lei cu titlu de daune morale.

Hotărârea pronunţată de judecătorie a fost modificată în calea de atac a recursului de către Tribunalul Cluj, prin Decizia penală nr. 233 din 9 mai 2008, reţinându-se faptul că inculpatul D., vinovat de producerea accidentului, a achiesat la pretenţiile materiale formulate de reclamant, consecinţa fiind majorarea sumei acordate cu titlu de daune materiale de la 3.311 lei la 150.771 lei, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei recurate.

Prin aceeaşi decizie, a fost respins ca nefondat recursul declarat de SC B. SA, motivat de faptul că aceasta nu a fost obligată la nici o sumă de bani şi că prima instanţă a constatat în ceea ce o priveşte doar calitatea de asigurător în conformitate cu prevederile Legii nr. 136/1995.

În urma pronunţării sentinţei de către judecătorie, pârâta a achitat la data de 10 noiembrie 2009 suma de 3.311 lei, stabilită prin hotărârea primei instanţe, împrejurare pe care, de altfel, reclamantul nu a contestat-o, dovada plăţii fiind depusă la dosar.

Reţinând aceste împrejurări, prima instanţă a apreciat că susţinerile reclamantului conform cărora în cauză pretenţiile sale sunt pe deplin dovedite şi că, pe cale de consecinţă, pârâta asigurător se impune a fi obligată în baza dispoziţiilor Legii nr. 136/1995 la plata pretenţiilor formulate ca diferenţă între suma de 150.771 lei şi suma de 3.311 lei achitată de aceasta, sunt nefondate, aceasta întrucât prin sentinţa penală, în sarcina asigurătorului nu a fost stabilită nici o obligaţie de plată, stabilindu-se doar faptul că acesta are calitatea de asigurător şi că, în aceste condiţii, răspunderea sa intervine în limitele prevăzute de Legea nr. 136/1995.

Drept urmare, s-a apreciat că reclamantul era obligat să facă dovada faptului că pretenţiile deduse judecăţii sunt fondate, sarcina probei revenindu-i prin raportare la dispoziţiile art. 1169 C. civ.

S-a mai reţinut că pentru autovehiculul avariat, reclamantul a fost despăgubit cu suma de 50.341,86 lei la data de 30 august 2006, împrejurare care este, de asemenea, recunoscută de reclamant în cuprinsul înscrisului intitulat "Note scrise" depus la dosar şi prin extrasul de cont ce atestă transferul bancar al sumei din contul pârâtei în cel al reclamantului.

De altfel, după momentul producerii accidentului a fost deschis la cererea reclamantului Dosarul de daună nr. x/268/850, aprobându-se în favoarea acestuia plata parţială a despăgubirilor pentru suma de 50.341,86 lei.

S-a mai reţinut că prin cererea de plată a despăgubirilor formulată de reclamant, acesta a solicitat societăţii de asigurare plata unei despăgubiri în cuantumul mai sus menţionat, cu menţiunea că efectuarea reparaţiei la autovehiculul avariat marca G. urmează să fie efectuată în regie proprie.

Cererea de despăgubire este datată 20 iulie 2006 iar aprobarea plăţii sumei solicitate de reclamant s-a făcut la data de 28 august 2006, plata efectivă făcându-se la 30 august 2006.

În cuprinsul cererii de despăgubire era făcută şi menţiunea conform căreia, ca urmare a primirii despăgubirii solicitate, reclamantul se declara integral despăgubit de către societatea de asigurare pentru dauna suferită în ceea ce priveşte autovehiculul proprietatea personală, precum şi faptul că nu mai are nici o pretenţie de la asigurător sau asigurat. Cu aceeaşi ocazie se angaja să restituie, parţial sau total, societăţii de asigurare suma de bani primită cu titlu de despăgubire în funcţie de soluţia pronunţată de instanţa penală în ceea ce privea fapta, făptuitorul sau vinovăţia intervenientului forţat D..

A mai reţinut instanţa că în conformitate cu dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 3108/2004, în situaţia efectuării plăţii de către asigurătorul RCA direct în contul bancar al persoanei păgubite, aceasta se consideră a fi integral despăgubită dacă în termen de 30 zile de la data intrării sumei în contul său bancar nu a notificat asigurătorului RCA eventualele obiecţii referitoare la cuantumul despăgubirilor.

Prima instanţă a apreciat că aceste dispoziţii legale se impun a fi aplicate în cazul în speţă, în condiţiile în care, după data achitării în contul reclamantului a sumei solicitate cu titlu de despăgubiri, acesta nu a formulat obiecţiuni la suma de plată, cererea de chemare în judecată fiind introdusă la aproape 4 ani după data efectuării plăţii de către asigurător.

Susţinerile reclamantului în sensul că nu-i pot fi aplicabile dispoziţiile enunţate întrucât a formulat o contestaţie împotriva despăgubirilor ce i-au fost achitate de pârâtă în calitate de asigurător, la data de 17 octombrie 2006, s-a apreciat că nu pot fi luate în considerare dat fiind faptul că această pretinsă contestaţie a fost efectuată cu depăşirea termenului de decădere prevăzut de lege.

Totodată, au fost înlăturate şi susţinerile conform cărora nu ar fi fost notificat de către societatea de asigurare cu privire la efectuarea plăţii, întrucât această obligaţie nu-i revenea asigurătorului şi, mai mult decât atât, însuşi reclamantul i-a comunicat asigurătorului contul bancar unde urma să fie efectuată plata.

Nu au fost reţinute susţinerile reclamantului conform cărora termenul de 30 de zile începe să curgă de la momentul la care reclamantul a luat efectiv la cunoştinţă de data efectuării plăţii şi cuantumul acesteia întrucât nu se stabileşte prin lege o astfel de condiţie în favoarea titularului despăgubirii, legiuitorul statuând în mod clar şi fără nici un fel de echivoc faptul că termenul începe să curgă de la data efectuării plăţii, fără a avea relevanţă data la care reclamantul a luat la cunoştinţă de îndeplinirea de către asigurător a obligaţiei de plată.

Au fost înlăturate şi susţinerile reclamantului conform cărora a fost în imposibilitate obiectivă de a formula în termen contestaţia din motive medicale, atâta timp cât avea posibilitatea să angajeze o persoană de specialitate sau să formuleze contestaţia şi să o comunice prin poştă, nefiind justificată neformularea contestaţiei cu nerespectarea termenului de 30 zile de la data plăţii, chiar în situaţia în care se afla în străinătate sub tratament medical, tratament care nu i-a afectat discernământul.

Pe de altă parte, tribunalul a apreciat că prin expertiza tehnică de specialitate efectuată de expert E. s-a stabilit în favoarea reclamantului o valoare a despăgubirilor apropiată de cea achitată de asigurător, respectiv 53.548,1 lei şi că, în aceste condiţii, pretenţiile formulate sunt nefondate şi sub aspectul cuantumului solicitat prin cererea introductivă precizată.

Aceasta în condiţiile în care reclamantul era obligat să facă dovada pretinsului prejudiciu solicitat societăţii de asigurare, în conformitate cu dispoziţiile art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 în forma în vigoare la data producerii accidentului coroborate cu dispoziţiile art. 989 - 999 C. civ. şi prevederile art. 33 - 39 din Ordinul CSA nr. 3108/2004.

Prin raportare la prevederile art. 35 din Ordinul CSA nr. 3108/2004, despăgubirile pentru autovehicule nu pot depăşi cuantumul pagubei, diferenţa dintre valoarea autovehiculului la data producerii accidentului şi valoarea rămasă şi nici limita maximă a despăgubirilor stabilită potrivit art. 7.

În ceea ce priveşte valoarea autovehiculului la data producerii accidentului, prima instanţă a reţinut că se stabileşte prin raportare la prevederile art. 36 din acelaşi ordin, scăzându-se din valoarea de nou a acestuia uzura corespunzătoare, art. 37 definind şi valoarea de nou a autovehiculelor avariate.

În speţă, s-a constatat că autovehiculul proprietatea reclamantului, avariat ca urmare a accidentului de circulaţie produs la data de 1 octombrie 2005 era tip G., autoturism care nu se comercializa în România la data producerii accidentului. De altfel, acest autovehicul a fost importat de către reclamant din Germania, fapt ce rezultă din înscrisul intitulat "Certificat de înmatriculare internaţional" depus la dosar, drept urmare, stabilirea valorii de nou nu se impune a se face prin raportare la dispoziţiile art. 37 lit. a).

În raportul de expertiză s-a reţinut că raportat la rulajul autoturismului, cu luarea în considerare a uzurii ce se impune a fi dedusă din valoarea autovehiculului la data producerii accidentului conform art. 36, dl. expert E. a stabilit o valoare maximă a despăgubirilor ca fiind de 53.548,1 lei.

Prima instanţă a apreciat că nu poate fi luată în considerare valoarea stabilită de expert C., solicitată a fi avută în vedere de către reclamant întrucât această sumă a fost stabilită cu încălcarea prevederilor art. 37 alin 1 lit. a) din Ordinul CSA nr. 3108/2004, din înscrisurile depuse la dosar rezultând faptul că stabilirea valorii a avut în vedere o presupusă valoare pe care de altfel a solicitat-o reclamantul şi care i-a fost comunicată acestuia de către societatea H. SRL, nefiind avută în vedere valoarea de comercializare practicată de unităţile de specialitate din România la data producerii accidentului.

Valoare de nou se impunea, pe cale de consecinţă a se stabili prin raportare la lit. b) a art. 37 cu luarea în considerare a preţului corespunzător din cataloagele de specialitate, echivalat în lei la cursul de schimb al pieţei valutare comunicat de BNR la data producerii accidentului, modalitate corectă avută în vedere de dl. expert E. la momentul efectuării expertizei ordonată de instanţă în cauză.

De altfel, aceste considerente prezentate în subsidiar s-a apreciat că nu au relevanţă faţă de faptul că pretenţiile reclamantului sunt neîntemeiate în condiţiile în care nu au fost respectate prevederile art. 46 din Ordinul CSA nr. 3108/2004 şi ale Legii nr. 136/1995 în forma în vigoare la data producerii accidentului rutier.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamantul A. iar prin Decizia civilă nr. 1031/2015 din 25 iunie 2015, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondat apelul.

În argumentarea acestei soluţii, instanţa de control judiciar a reţinut că la data de 1 octombrie 2005, s-a produs un eveniment rutier, urmare căruia autoturismul proprietatea personală a reclamantului a suferit o daună totală, totodată integritatea fizică şi sănătatea acestuia fiind afectate.

Reclamantul a fost despăgubit de către societatea de asigurare B. SA - Sucursala Cluj, pentru daunele suferite ca urmare a avarierii autoturismului, cu suma de 50.341,86 lei, conform dosarului de daune, sumă ce a fost virată în contul reclamantului la data de 30 august 2006, aspect necontestat de acesta.

Întrucât obligaţiile de plată a sumei stabilite prin Decizia penală nr. 233 din 19 mai 2008 a Tribunalului Cluj, nu au fost achitate în mod benevol de părţile obligate, reclamantul a demarat procedura executării silite atât împotriva inculpatului D. şi părţii civilmente responsabilă cât şi împotriva societăţii de asigurare în cadrul Dosarului de executare nr. 336/2008 al BEJ I..

Prin Sentinţa nr. 6134/2009 - hotărâre rămasă irevocabilă - Judecătoria Cluj-Napoca a admis contestaţia la executare formulată de către societatea de asigurare şi a dispus anularea executării silite demarate împotriva acesteia, reţinându-se că societatea de asigurări nu este indicată în mod neechivoc ca fiind debitoare prin sentinţa penală.

S-a mai reţinut că reclamantul a acceptat, conform procesului-verbal din data de 30 octombrie 2009, plata sumei 23.311 lei (3.311 lei pentru daune materiale, altele decât avariile autoturismului şi suma de 20.000 lei pentru daune morale) oferită de către societatea de asigurare prin oferta reală de plată, astfel că, din suma totală stabilită prin decizia penală cu titlu de despăgubiri materiale pentru producerea accidentului (150.771 lei) societatea de asigurare a achitat suma de 3.311 lei, rămânând astfel un rest de plată de 147.460 lei datorat de către societatea de asigurare cu titlu de daune materiale pentru producerea accidentului conform deciziei penale.

Pentru a se determina cuantumul despăgubirii de care putea beneficia reclamantul în urma avarierii autoturismului, s-au efectuat două rapoarte tehnice de expertiză. Astfel, prin raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de către expertul E., s-a stabilit cuantumul despăgubirii de care putea beneficia reclamantul în urma avarierii autoturismului la valoarea de 53.548,1 lei iar prin raportul de expertiză şi răspunsul la obiecţiuni întocmite de către expertul J., cuantumul despăgubirilor a fost stabilit la următoarele valori: - 51.753,47 lei conform preţului de catalog; - 87.603,88 lei conform preţului de comercializare.

Prima critică formulată în apel se referă la reţinerile privind depăşirea termenului de decădere de 30 de zile pentru formularea contestaţiei împotriva modului în care asigurătorul a calculat despăgubirea, prevăzut de art. 46 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 3108/2004.

În susţinerea acestei critici, se relevă, în esenţă, că reclamantul nu a avut efectiv la dispoziţie termenul prevăzut de dispoziţiile legale, de 30 de zile, pentru a formula contestaţia, având în vedere că în intervalul 30 august 2006 - 17 octombrie 2006 acesta nu a avut la dispoziţie, în mod obiectiv, decât 24 zile pentru a formula contestaţia, fiind spitalizat în Austria.

În legătură cu această critică, instanţa de apel a reţinut că acest termen de 30 de zile este unul de drept procedural, ca atare, motivele invocate în susţinerea apelului trebuie raportate la prevederile art. 103 alin. (1) teza finală C. proc. civ., respectiv se impune a se stabili în ce măsură circumstanţele evocate de reclamant reprezintă împrejurări mai presus de voinţa sa, care l-au împiedicat, în mod obiectiv, să acţioneze în interiorul termenului prevăzut de textul art. 46 din Ordinul CSA nr. 3108/2004.

Plecând de la aceste premise, instanţa de apel a constatat că din extrasul de cont depus în probaţiune rezultă că despăgubirile calculate de asigurător au fost încasate la 30 august 2006, iar în data de 2 septembrie 2006, a fost ridicată în numerar suma de 8.028 lei.

Chiar dacă reclamantul a susţinut că această din urmă operaţiune nu a fost efectuată personal, ci de către numita K., s-a reţinut că simpla împrejurare că aceasta deţinea un mandat în acest sens este de natură să ateste că a acţionat în numele reclamantului, nedovedindu-se o eventuală depăşire a limitelor împuternicirii.

Ca atare, atât prin raportare la normele anterior citate, cât şi la starea de fapt din speţă, s-a reţinut că nu se poate contesta cu temei împrejurarea că reclamantul a cunoscut cuantumul despăgubirii, achitate la 30 august 2006 şi că nu a formulat eventuale obiecţii, în interiorul celor 30 de zile.

Mai mult, s-a reţinut a fi corectă susţinerea intimatei-pârâte potrivit căreia suma de 50.341,86 lei, reprezentând repararea prejudiciului suferit prin avarierea autoturismului avariat în accident, a fost acceptată de către reclamant în mod expres, prin completarea cererii de despăgubire la data de 20 iulie 2006, respectiv cu peste o lună înainte de achitarea sumei de către asigurător, circumstanţă apreciată ca relevantă de către instanţă, pentru a putea evalua corect şi echitabil atitudinea ulterioară a apelantului.

Astfel, chiar dacă este real că termenul de 30 de zile începe să curgă de la data intrării sumei în contul său bancar, s-a reţinut că, independent de evenimentele ulterioare, cuantumul despăgubirii i-a fost adus la cunoştinţă reclamantului anterior, aşa încât îşi putea adapta conduita, având la dispoziţie toate datele pentru a putea aprecia asupra necesităţii/oportunităţii formulării unor eventuale obiecţii, luând în acest sens cel puţin măsuri preparatorii, care puteau consta, de exemplu, în discuţii cu o persoană de specialitate, care, în temeiul mandatului astfel conferit, putea acţiona ulterior, independent de situaţia personală a sa.

Astfel, s-a reţinut lipsa de diligenţă a reclamantului, respectiv faptul că depăşirea termenului de 30 de zile îi este, cel puţin parţial, direct imputabilă, context în care este exclusă incidenţa unor împrejurări mai presus de voinţa sa, care să fi acţionat pe întreg intervalul prevăzut de art. 46 din ordin.

S-a reţinut că reclamantul trebuia să dovedească acea situaţie obiectivă care l-a oprit să acţioneze în termen, or, în contextul în care cunoştea anterior cuantumul despăgubirii, nu se poate susţine cu temei incidenţa unui factor independent absolut de voinţa sa.

Prin urmare, s-a constatat că este pe deplin incidentă instituţia decăderii, sancţiune legată de nerespectarea termenelor de procedură, raţiunea şi importanţa ei fiind determinate tocmai de imperativul stabilirii unor termene imperative de natura a disciplina activitatea procesuală, în general şi de a conferi stabilitate raporturilor juridice.

În esenţă, s-a reţinut că plecarea în străinătate a apelantului nu a fost intempestivă, necesitatea ei nu a intervenit înăuntrul termenului de 30 de zile, iar acesta a fost precedat de o perioadă rezonabilă în care petentul a cunoscut întinderea despăgubirii, ca atare, este exclusă situaţia în care efectuarea acestor investigaţii a determinat imposibilitatea absolută a reclamantului de a formula contestaţia adresată asigurătorului.

Ca atare, s-a apreciat că în mod corect a fost reţinută de către prima instanţă incidenţa prevederilor art. 55 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 136/1995 şi ale art. 46 şi 49 din Normele cuprinse în Ordinul CSA nr. 3108/2004, potrivit cărora, în situaţia achitării despăgubirilor pe cale amiabilă, terţul prejudiciat se consideră a fi integral despăgubit dacă în termen de 30 de zile nu a notificat asigurătorul cu privire la eventualele obiecţiuni privind sumele achitate.

În subsidiar, instanţa a luat act şi de netemeinicia motivelor de apel legate de fondul cauzei, constatându-se că în mod corect au fost stabilite despăgubirile de către asigurător, principiul reparării integrale a prejudiciului trebuind privit prin prisma specificului răspunderii civile a asigurătorului, în cazul de faţă, sumele reprezentând taxe vamale, TVA, etc., nefiind acoperite prin contractul de asigurare obligatorie.

Aceasta deoarece în mod corect s-a reţinut că valoarea de nou se impunea a se stabili prin raportare la lit. b) a art. 37 din Ordinul CSA nr. 3.108/2004, cu luarea în considerare a preţului corespunzător din cataloagele de specialitate, echivalat în lei la cursul de schimb al pieţei valutare comunicat de BNR la data producerii accidentului, modalitate corect avută în vedere de dl. expert E., la momentul efectuării expertizei ordonate de prima instanţă în cauză, cuantumul stabilit fiind apropiat de cel achitat de intimată, încă din cursul anului 2006.

Chiar dacă reclamantul relevă că, pentru calcularea valorii de nou a autoturismului, sunt aplicabile normele reglementate de art. 37 lit. a) şi nu 37 lit. b) din Ordinul CSA nr. 3108/2004, având în vedere că un autoturism cu caracteristici similare putea fi comercializat în România la data producerii accidentului, instanţa nu a îmbrăţişat această teză, având în vedere că sensul textelor invocate este acela al comercializării efective, în serie, a unui autovehicul, iar nu al unei simple posibilităţi, aceasta din urmă existând în cazul oricărui tip de astfel de bunuri.

S-a mai reţinut că potrivit definiţiei date de prevederile art. 37, la stabilirea valorii de nou nu pot fi avute în vedere şi sumele achitate de către reclamant cu titlu de taxe vamale la momentul la care a achiziţionat autovehiculul şi nici accizele şi TVA-ul solicitat, întrucât norma legală nu include aceste sume în formula de calcul a acestui indicator.

Drept consecinţă, pentru considerentele arătate, apelul reclamantului a fost respins ca nefondat, fiind păstrată sentinţa dată de prima instanţă.

Împotriva Deciziei civile nr. 1031 din 25 iunie 2015 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată la termenul de judecată din 25 septembrie 2014.

După reiterarea istoricului cauzei, în argumentarea motivului de nelegalitate invocat, recurentul a susţinut că instanţa a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 46 din Ordinul CSA nr. 3108/2004, în sensul că s-a analizat conduita recurentului de la momentul la care a semnat cererea de plată a despăgubirilor şi nu de la data intrării sumei în contul bancar, astfel cum prevăd în mod expres dispoziţiile menţionate.

Astfel, a susţinut recurentul că a fost în imposibilitate obiectivă de a formula contestaţia în termenul prevăzut de normele indicate iar raportarea instanţei la o perioadă anterioară datei creditării contului bancar cu această sumă este eronată, întrucât reprezintă o veritabilă adăugare la art. 46 alin. (2) din Ordinul nr. CSA care stabileşte neechivoc modul de la care curge termenul de contestare.

În condiţiile în care textul legal marchează un moment obiectiv de la care termenul pentru efectuarea unei eventuale contestaţii începe să curgă, analizarea de către instanţă a împrejurărilor mai presus de voinţa părţii care au condus la imposibilitatea obiectivă de a formula contestaţia trebuie să se raporteze la acest termen de pornire, or, recurentul susţine că a demonstrat, prin documente medicale justificative că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 46 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 3108 este susceptibil a fi prorogat cu perioada în care recurentul s-a aflat, în mod rezonabil, în imposibilitatea obiectivă de a acţiona, fiind incidente dispoziţiile art. 103 C. proc. civ.

În consecinţă, apreciază recurentul că susţinerea instanţei în sensul că "prin raportare la conţinutul acestui text legal, neformularea contestaţiei în termen nedatorându-se unei împrejurări mai presus de voinţa sa, în contextul în care, avea la îndemână cu peste o lună anterior, toate elementele care ii permiteau să aprecieze că despăgubirea nu este integrală, ceea ce îl obliga la minime diligente de a-şi adapta conduita" denotă o greşită interpretare şi aplicare a art. 46 alin. (2) din Ordinul CSA menţionat.

A mai susţinut recurentul că, îi este imputat de către instanţa de apel faptul că, la data semnării cererii de plată a despăgubirii nu a manifestat un comportament diligent, în sensul luării oricărei măsuri necesare contestării cuantumului despăgubirilor stabilite, or, nu momentul semnării cererii de plată a despăgubirii declanşează curgerea termenului de 30 de zile pentru contestaţie, ci momentul încasării efective a despăgubirilor.

Faptul că recurentul avea cunoştinţă de cuantumul sumei contestate se apreciază că nu are relevanţă în condiţiile în care termenul de contestare prevăzut de normele menţionate curge, în mod obligatoriu de la creditarea contului. or, din succesiunea actelor depuse la dosar rezultă că în intervalul 30 august 2006 - 17 octombrie 2006, recurentul nu a avut la dispoziţie, în mod obiectiv decât 24 zile pentru a formula contestaţia.

Apreciază recurentul că sunt profund criticabile şi concluziile instanţei de fond în sensul că "în mod voluntar, reclamantul şi-a asumat consecinţele comportamentului său" în condiţiile în care cererea de plată a despăgubirilor nu prevede termenul în care suma poate fi contestată, iar faptul că a suferit afecţiuni grave, urmate de numeroase intervenţii medicale atât în centrele medicale din ţară cât şi din afara ţării, l-a determinat pe acesta să acţioneze cu o întârziere de 18 zile peste termenul de 30 de zile stipulat de lege.

A mai susţinut recurentul că instanţa a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 37 din Ordinul CSA nr. 3108/2004, având în vedere că expertiza 2 prin care se stabileşte valoarea despăgubirilor prin raportare la preţul de comercializare al autoturismului (de 87.603,88 lei) relevă un mod de calcul al despăgubirilor în conformitate cu normele legale.

În speţă, apreciază recurentul că sunt aplicabile pentru calcularea valorii de nou a autoturismului normele reglementate de art. 37 lit. a) şi nu art. 37 lit. b) din Ordinul CSA nr. 3108/2004.

Astfel, a susţinut recurentul că instanţa a interpretat greşit textul legal invocat susţinând că prin "preţ de comercializare" în sensul art. 37 lit. a) trebuie înţeleasă o ofertă emisă de un dealer autorizat pentru un autoturism cu caracteristici similare şi nu cum eronat reţine instanţa de apel că noţiunea de "comercializare" impune o "comercializare în serie şi existenţa unui lanţ de distribuţie", o atare interpretare fiind excesivă.

Apreciază recurentul că împrejurarea că există şi s-a depus la dosar şi o ofertă de comercializare a unui autoturism similar cu cel accidentat, ofertă emisă de o unitate de specialitate din România (dealer autorizat), reprezintă o dovadă suficientă că autoturismul în cauză era comercializat în România la data accidentului iar consecinţa comercializării acestui autoturism atrage aplicabilitatea în speţă a art. 37 lit. a) şi nu a art. 37 lit. b) din ordin.

A mai susţinut recurentul că, prin raportare la suma stabilită de către societatea de asigurare prin dosarul de daune, respectiv 50.341,86 lei, prejudiciul nu a fost reparat în integralitate, iar raportarea trebuie realizată la preţul de comercializare al autoturismului, respectiv la suma de 87.603,88 lei, acesta fiind prejudiciul efectiv suferit.

De asemenea recurentul apreciază că inaplicabilitatea accesoriilor fiscale la stabilirea valorii de nou a autoturismului este o consecinţă a aplicării greşite a normelor legale care reglementează stabilirea de nou a autoturismului.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii atacate sau aplicarea greşită a legii, în speţă fiind criticată modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 46 şi 37 din Ordinul CSA nr. 3108/2004.

Potrivit dispoziţiilor art. 46 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 3108/2004, odată cu încasarea despăgubirii, persoana păgubită va menţiona în scris că a fost integral despăgubită pentru pagubele suferite şi că nu mai are nici o pretenţie de la asigurătorul RCA şi asigurat ( persoana vinovată) în legătură cu paguba respectivă, iar conform alin. (2) al textului legal evocat, în situaţia efectuării plăţii de către asigurătorul RCA direct în contul bancar al persoanei păgubite, aceasta se consideră a fi integral despăgubită dacă în termen de 30 de zile de la data intrării sumei în contul său bancar nu a notificat asigurătorului RCA eventualele obiecţii referitoare la cuantumul despăgubirilor.

În speţă, recurentul a susţinut că instanţa a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 3108/2004, în sensul că a analizat conduita sa de la momentul semnării cererii de plată a despăgubirilor şi nu de la data intrării sumei în contul său bancar.

Examinând decizia recurată din această perspectivă, critica se dovedeşte a fi nefondată, având în vedere că din considerentele hotărârii rezultă că termenul de 30 de zile a fost calculat prin raportare la data creditării contului reclamantului, 30 august 2006 şi nu prin raportare la data formulării cererii de despăgubire cum eronat susţine recurentul.

Este adevărat că instanţa face referire şi la împrejurarea că potrivit menţiunilor cuprinse în cererea de despăgubire, reclamantul a declarat că prin primirea despăgubirii de 50.341,86 lei este integral indemnizat de către pârâtă pentru dauna suferită şi nu va mai avea nicio pretenţie de la asigurător sau asigurat, însă acest aspect a fost reţinut doar pentru analiza conduitei reclamantului care cu aproximativ o lună înainte de încasarea sumei a avut cunoştinţă de cuantumul despăgubirii.

În egală măsură se constată a fi nefondată susţinerea recurentului referitoare la imposibilitatea contestării sumei în termenul legal, ca urmare a tratamentelor medicale şi internărilor în spital, nefiind de natură să justifice o împrejurare mai presus de voinţa sa, potrivit dispoziţiilor art. 103 alin. (1) C. proc. civ.

Subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurentul a mai susţinut că instanţa a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 37 din Ordinul CSA nr. 3108/2004, în speţă fiind aplicabile pentru calcularea valorii de nou a autoturismului, prevederile art. 37 lit. a) şi nu lit. b), astfel cum s-a reţinut, deoarece prin "preţ de comercializare" trebuie înţeleasă o ofertă emisă de un dealer autorizat pentru un autoturism cu caracteristici similare iar nu cum a reţinut instanţa că noţiunea de comercializare presupune o comercializare în serie şi existent unui lanţ de distribuţie.

Art. 37 din Ordinul CSA nr. 3108/2004 explicitează noţiunea de valoare de nou a autovehiculelor avariate, reglementând două ipoteze, respectiv, prin valoarea de nou se înţelege: a) preţul de comercializare practicat de unităţile de specialitate din România la data producerii accidentului; b) pentru autovehiculele care nu se comercializează în România, preţul corespunzător din cataloagele de specialitate, echivalat în lei la cursul de schimb al pieţei valutare comunicat de BNR la data producerii accidentului.

Examinând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, se constată că în mod corect, instanţa de control judiciar a reţinut incidenţa prevederilor art. 37 lit. b) din Ordinul CSA nr. 3108/2004, în condiţiile în care lit. a) vizează ipoteza în care bunul ar fi fost comercializat efectiv în România şi nu o eventuală posibilitate de comercializare, astfel cum a susţinut recurentul.

Cu alte cuvinte, este lipsită de relevanţă oferta emisă de o societate ce cuprinde eventuala posibilitate de comercializare a unui autovehicul similar, de vreme ce textul reglementează fără echivoc ipoteza comercializării produsului la data producerii accidentului.

În acest context, se constată că argumentele recurentului nu relevă nicio încălcare sau aplicare greşită a legii de natură a conduce la modificarea deciziei recurate, motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 1031/2015 din 25 iunie 2015 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi 7 aprilie 2016.

Procesat de GGC - CL