Decizia nr. 608/2016 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia a II-a civilă

Decizia nr. 608/2016

Asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. x/3 din 17 decembrie 2010 reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., R., S., T., U., V., X., Z., Y., A.A., B.B., C.C., D.D., E.E., F.F., G.G., H.H., I.I., J.J., K.K., L.L., M.M., N.N., O.O., P.P., R.R., S.S., T.T., U.U., V.V., X.X., Z.Z., Y.Y., A.A.A., B.B.B., C.C.C., D.D.D., E.E.E., F.F.F., G.G.G., H.H.H., I.I.I., J.J.J., K.K.K., L.L.L., M.M.M., N.N.N., O.O.O., P.P.P., R.R.R., S.S.S., T.T.T., U.U.U., V.V.V., X.X.X., Z.Z.Z., Y.Y.Y., A.A.A.A., B.B.B.B., C.C.C.C., D.D.D.D., E.E.E.E., F.F.F.F., G.G.G.G., H.H.H.H., I.I.I.I., J.J.J.J., K.K.K.K., L.L.L.L., M.M.M.M., N.N.N.N., O.O.O.O., P.P.P.P., R.R.R.R., S.S.S.S., T.T.T.T., U.U.U.U., V.V.V.V., X.X.X.X., Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A., B.B.B.B.B., C.C.C.C.C., D.D.D.D.D., E.E.E.E.E., F.F.F.F.F., G.G.G.G.G., H.H.H.H.H., I.I.I.I.I., J.J.J.J.J., K.K.K.K.K., L.L.L.L.L., M.M.M.M.M., N.N.N.N.N., O.O.O.O.O., P.P.P.P.P., R.R.R.R.R., S.S.S.S.S., T.T.T.T.T., U.U.U.U.U., V.V.V.V.V., X.X.X.X.X., Z.Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A.A., B.B.B.B.B.B., C.C.C.C.C.C., D.D.D.D.D.D., E.E.E.E.E.E., F.F.F.F.F.F., G.G.G.G.G.G., H.H.H.H.H.H., I.I.I.I.I.I., J.J.J.J.J.J., K.K.K.K.K.K., L.L.L.L.L.L., M.M.M.M.M.M., N.N.N.N.N.N., O.O.O.O.O.O., P.P.P.P.P.P., R.R.R.R.R.R., S.S.S.S.S.S., T.T.T.T.T.T., U.U.U.U.U.U., V.V.V.V.V.V., X.X.X.X.X.X., Z.Z.Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A.A.A., B.B.B.B.B.B.B., C.C.C.C.C.C.C., D.D.D.D.D.D.D., E.E.E.E.E.E.E., F.F.F.F.F.F.F., G.G.G.G.G.G.G., H.H.H.H.H.H.H., I.I.I.I.I.I.I., J.J.J.J.J.J.J., K.K.K.K.K.K.K., L.L.L.L.L.L.L., M.M.M.M.M.M.M., N.N.N.N.N.N.N., O.O.O.O.O.O.O., P.P.P.P.P.P.P., R.R.R.R.R.R.R., S.S.S.S.S.S.S., T.T.T.T.T.T.T., U.U.U.U.U.U.U., V.V.V.V.V.V.V., X.X.X.X.X.X.X., Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A.A.A.A., B.B.B.B.B.B.B.B., C.C.C.C.C.C.C.C., D.D.D.D.D.D.D.D., E.E.E.E.E.E.E.E., F.F.F.F.F.F.F.F., G.G.G.G.G.G.G.G., H.H.H.H.H.H.H.H., I.I.I.I.I.I.I.I., J.J.J.J.J.J.J.J., K.K.K.K.K.K.K.K., L.L.L.L.L.L.L.L., M.M.M.M.M.M.M.M., N.N.N.N.N.N.N.N., O.O.O.O.O.O.O.O., P.P.P.P.P.P.P.P., R.R.R.R.R.R.R.R., S.S.S.S.S.S.S.S., T.T.T.T.T.T.T.T., U.U.U.U.U.U.U.U., S.S.S.S.S.S.S., V.V.V.V.V.V.V.V., X.X.X.X.X.X.X.X., Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A.A.A.A.A., B.B.B.B.B.B.B.B.B., C.C.C.C.C.C.C.C.C., D.D.D.D.D.D.D.D.D., E.E.E.E.E.E.E.E.E., F.F.F.F.F.F.F.F.F., G.G.G.G.G.G.G.G.G., H.H.H.H.H.H.H.H.H., I.I.I.I.I.I.I.I.I., au chemat în judecată pe pârâta SC J.J.J.J.J.J.J.J.J.

SA solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunța:

1. să constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale indicate în acţiune la pct. 1.1 - 1.5 (clauze ce se regăsesc în contractele reclamanților indicate în Anexa 3 şi aflate în Anexa 2 şi în condiţiile generale de creditare respectiv Anexa 2):

1.1.clauzele din contractele de credit ale reclamanților, care prevăd că dobânda este formată dintr-o marjă fixă plus dobânda de referință/administrată afișată la sediile Băncii Comerciale Române şi orice altă clauză care permite băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor;

1.2.clauzele din contractele reclamanților care prevăd perceperea unui comision de acordare a creditului calculat la valoarea inițială a creditului;

1.3.clauzele din contractele reclamanților care prevăd perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea inițială a creditului;

1.4.clauzele din contractele reclamanților care reglementează plata unui comision de urmărire riscuri calculat la valoarea inițială a creditului;

1.5.clauza din art. 8.4 din condiţiile generale şi orice altă clauză care permite băncii declararea scadenței anticipate a creditului dacă valoarea garanțiilor constituite de consumator scade sub valoarea creditului rămas de plată.

2. ca o consecinţă a constatării caracterului abuziv al clauzelor arătate la pct. 1.1 – 1.5, să constate nulitatea absolută a acestor clauze;

3. să dispună modificarea contractelor reclamanților (indicate în Anexa 2), prin înlocuirea sau eliminarea clauzelor arătate la pct. 1.1 - 1.5, după cum urmează:

3.1. înlocuirea clauzei relative la dobândă, în sensul că dobânda contractuală este formată din marja fixă, inițial stabilită în contractele reclamanților (conform Anexa 3 coloana D) plus Euribor sau Robor;

3.2. eliminarea clauzelor referitoare la comisionul de acordare credit, comisionul de administrare şi comisionul de urmărire riscuri;

3.3. eliminarea clauzelor referitoare la garanțiile suplimentare;

4. în subsidiar, faţă de pct. 3, să fie obligată pârâta la modificarea contractelor în sensul celor expuse la pct. 3.1 - 3.3. şi la emiterea unor noi grafice de rambursare conforme cu noua formă a contractelor de credit dată de constatarea nulității clauzelor indicate la pct. 1.1 - 1.5, sub sancțiunea de daune cominatorii în cuantum de 20.450 lei/zi de întârziere (câte 50 de lei pentru fiecare contract ce trebuie modificat - sunt 409 contracte) până la executarea acestei obligații.

5. să fie obligată pârâta la restituirea către reclamanți a sumelor plătite nedatorat în baza clauzelor arătate la pct. 1.1 - 1.4, clauze ce vor fi fost declarate nule absolut;

6. să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

La data de 01 martie 2011 pârâta a depus la dosar, prin serviciul registratură, întâmpinare şi cerere reconvențională (vol. 5 filele 178-204).

Prin întâmpinare s-a invocat excepţia nulității capătului 5 de cerere prin care se solicită obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumelor plătite pretins nedatorat pentru lipsa determinării obiectului, iar pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin cererea reconvenționalăs-a solicitat instanţei să adapteze contractele în cauză în sensul luării în considerare a algoritmului de calcul propus de pârâtă, respectiv valoarea indicelui de referință aferent valutei în care a fost încheiat fiecare contract la 6 luni plus marja formată din valoarea diferenței dintre dobânda de referință aplicabilă în baza prevederilor contractuale inițiale şi indicele de referință la șase luni plus marja fixă din contractul inițial.

La data de 06 aprilie 2011 reclamanții au depus la dosar precizări cu privire la modul de calcul al pretențiilor pe capătul 5 de cerere.

La termenul din 07 aprilie 2011 reclamanții au învederat că renunță la excepţia lipsei calităţii de reprezentant, împrejurare de care s-a luat act în încheiere.

Instanţa a calificat acţiunea ca fiind patrimonială şi a pus în vedere apărătorului reclamanților să precizeze pentru fiecare reclamant în parte pe fiecare clauză considerată abuzivă obiectul cererii în raport de ceea ce se contestă din contractul de credit până la data introducerii cererii şi modul de calcul.

La termenul din 19 mai 2011 reclamanții au depus precizare prin care au solicitat daune morale în cuantum de câte 150.000 lei, cu excepţia reclamantului Y.Y.Y.Y.Y.Y. care a solicitat daune morale în cuantum de 1.000.000 lei (filele 65 şi următoarele din vol. 17).

În motivare s-a arătat că aceste prejudicii constau în suferințele de ordin psihic îndurate ca urmare a practicilor abuzive şi a șantajului economic practicate de pârâta SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA S-a susținut că este justificată acordarea unor daune materiale acelor persoane ale căror posibilități de viață familială şi socială au fost alterate. Aceste compensații sunt destinate să creeze condiţii de viață care să aline într-o oarecare măsură suferințele psihice ale reclamanților, care, datorită impunerii de către pârâtă a unor clauze abuzive, au fost şi sunt privați de sumele pe care le-au achitat şi le achită în continuare în mod nedatorat, în acest fel fiindu-le afectată viața familială.

Totodată, în anexa la cerere s-au precizat: a) sumele pe care le-au achitat nedatorat la momentul depunerii acţiunii în instanţă, b) la momentul depunerii prezentei precizări şi c) sumele de plată până la sfârşitul perioadei de creditare.

Reclamanții au solicitat şi introducerea în cauză în calitate de pârâtă a SC K.K.K.K.K.K.K.K.K. SA.

La termenul din 24 noiembrie 2011 instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC K.K.K.K.K.K.K.K.K. SA.

Pârâta a invocat excepţia prescripției dreptului material la acţiune al reclamanților.

În legătură cu excepţia prescripției dreptului material la acţiune reclamanții au invocat decăderea pârâtei din dreptul de a invoca prescripția în raport de dispoziţiile art. 2513 C. civ., art. 725 C. proc. civ.

O parte din reclamanți au renunțat la judecată şi instanţa a luat act de cererile formulate, respectiv:

- în şedinţă de la 19 mai 2011 a lua act de renunțarea la judecată a reclamanților P.P.P.P.P.P.P.P., B.B.B., F.F.F., C.C.C.C.C., H.H.H.H.H., H.H.H.H.H.H., U.U.U.U.U.U.U., O.O.O.O.O.O., K.K.K.K.K.K.K., N.N.N.N.N.N.N., A.A., M.M., B.B.B.B.B.B., G.G.G.G.G.G., H.H.H.H.H.H.H., L.L.L.L.L.L.L., T.T.T.T.T.T.T., D., G., J., L., O., T., U., Y., G.G., H.H., J.J., K.K., L.L., O.O., S.S., V.V., X.X., Y.Y., E.E.E.E.E.E.E.E.E., H.H.H., J.J.J., A.A.A.A.A.A.A.A., L.L.L., I.I.I.I.I.I.I.I., T.T.T., A.A.A.A., J.J.J.J.J.J.J.J., G.G.G.G., M.M.M.M., E.E.E.E.E.E.E.E., U.U.U.U.U.U.U.U., S.S.S.S., U.U.U.U., X.X.X.X., Z.Z.Z.Z., V.V.V.V.V.V.V.V., F.F.F.F.F., K.K.K.K.K., M.M.M.M.M., S.S.S.S.S., T.T.T.T.T., U.U.U.U.U., Y.Y.Y.Y.Y., D.D.D.D.D.D., E.E.E.E.E.E., Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z., J.J.J.J.J.J., M.M.M.M.M.M., Z.Z.Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y., F.F.F.F.F.F.F., R.R.R.R.R.R.R., S.S.S.S.S.S.S., I.I.I.I.I. şi L.L.L.L.L.L.L.L.;

- în ședința de la 16 iunie 2011 a luat act de renunțarea la judecată a reclamanților S.S.S.S.S.S.S.S., P.P.P., F.F.F.F. şi I.I.I.I.;

- în şedinţa de la 12 ianuarie 2012 a luat act de renunţarea la judecată a reclamantului D.D.D.D.D.D.D.D.D.;

- în şedinţa de la 23 februarie 2012 a luat act de renunţarea la judecată a reclamanţilor L.L.L.L.L.L. şi G.G.G..

Prin sentinţa civilă nr. 4546 din 9 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2010 s-a luat act de renunţarea reclamanţilor-pârâţi P.P.P.P.P.P.P.P., B.B.B., F.F.F., C.C.C.C.C., H.H.H.H.H., H.H.H.H.H.H., U.U.U.U.U.U.U., O.O.O.O.O.O., K.K.K.K.K.K.K., N.N.N.N.N.N.N., A.A., M.M., B.B.B.B.B.B., G.G.G.G.G.G., H.H.H.H.H.H.H., L.L.L.L.L.L.L., T.T.T.T.T.T.T., D., G., J., L., O., T., U., Y., G.G., H.H., J.J., K.K., L.L., O.O., S.S., V.V., X.X., Y.Y., E.E.E.E.E.E.E.E.E., H.H.H., J.J.J., A.A.A.A.A.A.A.A., L.L.L., I.I.I.I.I.I.I.I., T.T.T., A.A.A.A., J.J.J.J.J.J.J.J., G.G.G.G., M.M.M.M., E.E.E.E.E.E.E.E., U.U.U.U.U.U.U.U., S.S.S.S., U.U.U.U., X.X.X.X., Z.Z.Z.Z., V.V.V.V.V.V.V.V., F.F.F.F.F., K.K.K.K.K., M.M.M.M.M., S.S.S.S.S., T.T.T.T.T., U.U.U.U.U., Y.Y.Y.Y.Y., D.D.D.D.D.D., E.E.E.E.E.E., Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z., J.J.J.J.J.J., M.M.M.M.M.M., Z.Z.Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y., F.F.F.F.F.F.F., R.R.R.R.R.R.R., S.S.S.S.S.S.S., I.I.I.I.I., L.L.L.L.L.L.L.L.,S.S.S.S.S.S.S.S., P.P.P., F.F.F.F.;I.I.I.I., D.D.D.D.D.D.D.D.D., L.L.L.L.L.L. şi G.G.G., la judecată; s-a respins cererea formulată de reclamanţii-pârâţi, în contradictoriu cu pârâta SC K.K.K.K.K.K.K.K.K. SA, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor-pârâţi: s-a respins tardivitatea invocării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor-pârâţi. S-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor-pârâţi.

Pe fondul cauzei: s-au admis în parte cererile precizate şi completate formulate de reclamanţii-pârâţi A., F., H., I., N., P., V., X., Z., B.B., C.C., D.D., F.F., I.I., N.N., T.T., U.U., A.A.A., C.C.C., K.K.K., M.M.M., R.R.R., U.U.U., Z.Z.Z., B.B.B.B., D.D.D.D., N.N.N.N., P.P.P.P., T.T.T.T., G.G.G.G.G., V.V.V.V.V., Z.Z.Z.Z.Z., A.A.A.A.A.A., I.I.I.I.I.I., N.N.N.N.N.N., R.R.R.R.R.R., S.S.S.S.S.S., U.U.U.U.U.U., V.V.V.V.V.V., A.A.A.A.A.A.A., C.C.C.C.C.C.C., D.D.D.D.D.D.D., G.G.G.G.G.G.G., M.M.M.M.M.M.M., P.P.P.P.P.P.P., V.V.V.V.V.V.V., X.X.X.X.X.X.X., Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z., B.B.B.B.B.B.B.B., C.C.C.C.C.C.C.C., F.F.F.F.F.F.F.F., M.M.M.M.M.M.M.M., O.O.O.O.O.O.O.O., R.R.R.R.R.R.R.R., A.A.A.A.A.A.A.A.A., B.B.B.B.B.B.B.B.B., G.G.G.G.G.G.G.G.G., I.I.I.I.I.I.I.I.I., C.C.C.C.C.C.C.C.C., M., P.P., I.I.I., V.V.V., X.X.X., O.O.O.O., K.K.K.K.K.K., D.D.D.D.D.D.D.D., N.N.N., R.R., X.X.X.X.X.X., I.I.I.I.I.I.I., O.O.O.O.O.O.O., N.N.N.N.N.N.N.N., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA, s-a constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale care prevedea perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi nulitatea absolută a clauzei contractuale din contractele reclamanţilor care prevedea perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului.

De asemenea, a obligat pârâta-reclamantă să emită noi grafice de rambursare conforme cu noua formă a contractelor de credit dată de constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi să restituie reclamanţilor-pârâţi sumele plătite în baza clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului, respingând, ca nefondate celelalte capetele de cerere.

S-au admis în parte cererile precizate şi completate formulate de reclamanţii-pârâţi K.K.K.K., B., E., R., S., Z.Z., D.D.D., O.O.O., S.S.S., Y.Y.Y., C.C.C.C., H.H.H.H., L.L.L.L., V.V.V.V., Y.Y.Y.Y., J.J.J.J.J., P.P.P.P.P., X.X.X.X.X., C.C.C.C.C.C., F.F.F.F.F.F., P.P.P.P.P.P., T.T.T.T.T.T., T.T.T.T.T.T.T.T., S.S.S.S.S.S.S., X.X.X.X.X.X.X.X., O.O.O.O.O., E.E.E., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale din contractele reclamanţilor care prevăd perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi perceperea unui comision de urmărire riscuri calculat la valoarea iniţială a creditului şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale din contractele reclamanţilor care prevăd perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi perceperea unui comision de urmărire riscuri calculat la valoarea iniţială a creditului, obligând pârâta-reclamantă să emită noi grafice de rambursare conforme cu noua formă a contractelor de credit dată de constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractuale care prevăd perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi, respectiv, perceperea unui comision de urmărire riscuri la valoarea iniţială a creditului şi să restituie reclamanţilor-pârâţi sumele plătite în baza clauzelor contractuale care prevăd perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi, respectiv, perceperea unui comision de urmărire riscuri calculat la valoarea iniţială a creditului, respingând ca nefondate celelalte capetele de cerere.

S-au admis în parte cererile precizate şi completate formulate de reclamanţii-pârâţi L.L.L.L.L., N.N.N.N.N., Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y., K.K.K.K.K.K.K.K., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA, s-a constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi nulitatea absolută a clauzei contractuale din contractele reclamanţilor care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului, obligând pârâta-reclamantă să emită un nou grafic de rambursare conform cu noua formă a contractelor de credit dată de constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi să restituie reclamanţilor-pârâţi sumele plătite în baza clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului, respingând ca nefondate celelalte capetele de cerere.

S-au admis în parte cererile precizate şi completate formulate de reclamanţii-pârâţi R.R.R.R.R. şi E.E.E.E., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA, s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale din contractele reclamanţilor care prevăd perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi perceperea unui comision de urmărire riscuri calculat la valoarea iniţială a creditului şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale din contractele reclamanţilor care prevăd perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi perceperea unui comision de urmărire riscuri calculat la valoarea iniţială a creditului, obligând pârâta-reclamantă să emită noi grafice de rambursare conforme cu noua formă a contractelor de credit dată de constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi a clauzei privind perceperea unui comision de urmărire riscuri calculat la valoarea iniţială a creditului şi să restituie reclamanţilor-pârâţi sumele plătite în baza clauzelor contractuale care prevăd perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi, respectiv, perceperea unui comision de urmărire riscuri calculat la valoarea iniţială a creditului, respingând ca nefondate celelalte capetele de cerere.

S-a admis în parte cererea precizată şi completată formulată de reclamantul-pârât R.R.R.R., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA, s-a constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi nulitatea absolută a clauzei contractuale din contractul reclamantului-pârât care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului, obligând pârâta-reclamantă să restituie reclamantului-pârât sumele plătite în baza clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului până la data încheierii actului la contractul din 07 noiembrie 2005 (30 decembrie 2010), respingând ca nefondate celelalte capetele de cerere.

S-a admis în parte cererea precizată şi completată formulată de reclamantul-pârât E.E.E.E.E, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA, s-a constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi nulitatea absolută a clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului, obligând pârâta-reclamantă să restituie reclamantului-pârât sumele plătite în baza clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului până la data încheierii actului adiţional din data de 27 august 2008 la contractul de credit bancar din 20 decembrie 2006, respingând ca nefondate celelalte capetele de cerere.

S-a admis în parte cererea precizată şi completată formulată de reclamantul-pârât E.E., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA.

Pe contractul din 09 octombrie 2007: s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale care prevăd perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi, respectiv, perceperea unui comision de urmărire riscuri calculat la valoarea iniţială a creditului şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale care prevăd perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi perceperea unui comision de urmărire riscuri calculat la valoarea iniţială a creditului, obligând pârâta- reclamantă să emită un nou grafic de rambursare conform cu noua formă a contractului de credit dată de constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi a clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de urmărire riscuri calculat la valoarea iniţială a creditului şi să restituie reclamantului-pârât sumele plătite în baza clauzelor contractuale care prevăd perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi, respectiv, perceperea unui comision de urmărire riscuri calculat la valoarea iniţială a creditului, respingând ca nefondate celelalte capetele de cerere.

Pe contractul din 30 octombrie 2007: s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale care prevăd perceperea unui comision de acordare a creditului calculat la valoarea iniţială a creditului şi perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale care prevăd perceperea unui comision de acordare a creditului calculat la valoarea iniţială a creditului şi perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului, obligând pârâta-reclamantă să emită un nou grafic de rambursare conform cu noua formă a contractului de credit dată de constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractuale care prevăd perceperea unui comision de acordare a creditului şi, respectiv, perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi să restituie reclamantului-pârât sumele plătite în baza clauzelor contractuale care prevăd perceperea unui comision de acordare a creditului calculat la valoarea iniţială a creditului şi, respectiv, perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului, respingând ca nefondate celelalte capetele de cerere.

S-a admis în parte cererea precizată şi completată formulată de reclamantul-pârât D.D.D.D.D., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA.

Pe contractul din 20 decembrie 2006: s-a constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi nulitatea absolută a clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului, obligând pârâta-reclamantă să emită un nou grafic de rambursare conform cu noua formă a contractului de credit dată de constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi să restituie reclamantului-pârât sumele plătite în baza clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului, respingând ca nefondate celelalte capetele de cerere.

Pe contractul din 15 decembrie 2006: s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale din contractul reclamantului care prevăd perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi perceperea unui comision de urmărire riscuri calculat la valoarea iniţială a creditului şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale care prevăd perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi perceperea unui comision de urmărire riscuri calculat la valoarea iniţială a creditului, obligând pârâta-reclamantă să emită un nou grafic de rambursare conform cu noua formă a contractului de credit dată de constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi a clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de urmărire riscuri calculat la valoarea iniţială a creditului şi să restituie reclamantului-pârât sumele plătite în baza clauzelor contractuale care prevăd perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi, respectiv, perceperea unui comision de urmărire riscuri calculat la valoarea iniţială a creditului, respingând ca nefondate celelalte capetele de cerere.

S-a admis în parte cererea precizată şi completată formulată de reclamantul-pârât H.H.H.H.H.H.H.H., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA.

Pe contractul din 02 iulie 2008: s-a constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi nulitatea absolută a clauzei contractuale din contractele reclamanţilor care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului, obligând pârâta-reclamantă să emită un nou grafic de rambursare conform cu noua formă a contractului de credit dată de constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi să restituie reclamantului-pârât sumele plătite în baza clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului, respingând ca nefondate celelalte capetele de cerere.

Pe contractul din 07 iulie 2008: s-a respins ca nefondată cererea.

S-au admis în parte cererile precizate şi completate formulate reclamanţii-pârâţi C., B.B.B.B.B.B.B., E.E.E.E.E.E.E., J.J.J.J.J.J.J., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA, s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale din contractele reclamanţilor care prevăd perceperea unui comision de acordare a creditului calculat la valoarea iniţială a creditului şi perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale din contractele reclamanţilor care prevăd perceperea unui comision de acordare a creditului calculat la valoarea iniţială a creditului şi perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului, obligând pe pârâta-reclamantă să emită noi grafice de rambursare conforme cu noua formă a contractelor de credit dată de constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractuale care prevăd perceperea unui comision de acordare a creditului şi, respectiv, perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi să restituie reclamanţilor-pârâţi sumele plătite în baza clauzelor contractuale care prevăd perceperea unui comision de acordare a creditului calculat la valoarea iniţială a creditului şi, respectiv, perceperea unui comision de administrare la valoarea iniţială a creditului, respingând ca nefondate celelalte capetele de cerere.

S-au respins ca nefondate cererile precizate şi completate formulate de reclamanţii-pârâţi H.H.H.H.H.H.H.H.H., F.F.F.F.F.F.F.F.F., K., A.A.A.A.A., B.B.B.B.B., G.G.G.G.G.G.G.G, Y.Y.Y.Y.Y.Y., J.J.J.J., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA, obligând pârâta-reclamantă să plătească reclamantului-pârât R.R.R.R.R. suma de 200 lei, cheltuieli de judecată.

S-au respins ca nefondate cererile celorlalţi reclamanţi-pârâţi de obligare a pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

S-au respins ca nefondată cererea reconvenţională şi cererea pârâtei-reclamante de obligare a reclamanţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, în raport de acțiunea formulată,care a fost completată, s-a întocmit un tabel cu articolele cuprinzând clauzele considerate abuzive pentru fiecare dintre reclamanţii - care nu au renunţat la judecată pe parcursul procesului. S-a mai reţinut că după ce s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a respectivelor clauze şi modificarea contractelor prin înlocuirea sau eliminarea clauzelor nule absolut, în subsidiar s-a solicitat obligarea pârâtei la modificarea condiţiilor şi la emiterea unor noi grafice de rambursare; obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumelor plătite nedatorat în baza clauzelor declarate nule absolut; obligarea pârâtei la plata de daune morale.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzelor contractuale s-a reţinut că, reclamanţii au solicitat, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 139/2000, Legii nr. 296/2004, O.G. nr. 21/1992, constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale:

- care prevăd că dobânda este formată dintr-o marjă fixă plus dobânda de referinţă/administrată afişată la secţiile SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA şi orice altă clauză care permite băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzii;

- care prevăd perceperea unui comision de acordare a creditului calculat la valoarea iniţială a creditului;

- care prevăd perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului;

- care prevăd perceperea unui comision de urmărire riscul calculat la valoarea iniţială a creditului ;

- care permit băncii declararea scadenţei anticipate a creditului dacă valoarea garanţiilor constituite de consumator scade sub valoarea creditului rămas de plată - „clauza referitoare la garanţiile suplimentare”.

S-a reținut că în cauză sunt aplicabile prevederile Legii nr. 193/2000 invocate de reclamanţi, iar potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 193/2000 „(1) Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituită în asociaţi, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale industriale sau de producţie, artizanale sau liberale (2) Prin comerciant se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori literale, cât şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acestuia”.

S-a apreciat că în cauză pârâta este comerciant în sensul legii, întrucât este o persoană juridică autorizată care în temeiul unor contracte ce intră sub incidenţa legilor privind protecţia consumatorilor acţionează în cadrul activităţii sale comerciale. Reclamanţii sunt consumatori în sensul aceleiaşi legi, întrucât în contractele încheiate cu pârâta au acţionat în scopuri personale (de exemplu cumpărarea unei case de locuit), exterioare oricărei activităţi comerciale, industriale sau de producţie, artizanale sau liberale.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 „(1) o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerate abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă acesta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard pre-formulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului activ. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard pre formulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului ; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil”.

Aşadar, pentru a reţine existenţa unei clauze abuzive, instanţa trebuia să verifice următoarele condiţii:

1) clauza contractuală să nu fi fost negociată;

2) prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor;

3) dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei-credinţe.

Fără a încălca prevederile legii, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de:

a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia;

b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului;

c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

În privinţa clauzei contractuale din contractul reclamanţilor care prevede că dobânda este formată dintr-o marjă fixă plus dobânda de referinţă/administrată afişată la sediile Băncii Comerciale Române - clauza 4, 5, 6 din contracte (precizare clauză - filele 248-251 vol.16), instanţa a apreciat că aceasta nu este abuzivă.

Potrivit clauzei menţionate dobânda este fie variabilă (dobândă de referinţă variabilă revizuibilă semestrial la care se adaugă un număr de puncte procentuale ex. 1,9; 1,2; 2,00; 4,00; 2,05; 3,5; 2,5; 2), fie mixtă (fixă pe o perioadă de 3 luni, 12 luni, 18 luni (7,4%, 6,4%, 5,8%, 6,95%, 6,2%, 7%, 8,9%, 10,9%, 10,95%, 13,05%) şi variabilă ulterior compusă din dobânda de referinţă variabilă afişată la sediile Băncii Comerciale Române la care se adaugă un număr de puncte procentuale - 1,4; 1,2; 1,5; 1,9; 2,5; 2,05).

Din contractele de credit face parte integrantă anexa „Condiţii generale de creditare”. În cuprinsul condiţiilor generale sunt prevederi referitoare la „creditele cu dobânda variabilă” (pct. 2.10 a, 2.10 b, 2.11) şi „creditele cu dobânda fixă” (pct. 2 octombrie c). Potrivit clauzelor menţionate „(2 octombrie a) Pentru creditele cu dobânda variabilă pe parcursul derulării creditului banca poate modifica dobânda, fără consimţământul împrumutatului, în funcţie de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se la data modificării acestuia, la soldul creditului existent. Modificarea dobânzii curente % conduce la recalcularea dobânzii datorate. (2 octombrie b) Pentru creditele cu dobândă variabilă, stabilită în funcţie de un indice de referinţă Robor/Euribor, nivelul dobânzii se poate modifica în funcţie de evoluţia acestuia. (2.11) Noul procent de dobândă va fi afişat la sediul băncii la data intrării în vigoare a modificării şi se va aplica la soldul creditului existent la data modificării.

Pentru creditele cu dobânda fixă sunt aplicabile dispoziţiile clauzei (2 octombrie c) potrivit căreia „Dobânda se menţine constantă pe toată perioada de creditare, cu excepţiile prevăzute în contract”.

Punctele 2 octombrie a şi 2 octombrie b au avut şi o altă formulare în unele anexe, în senul că s-a prevăzut că „pe parcursul derulării creditului, nivelul dobânzii curente variabile se modifică în funcţie de evoluţia dobânzii de referinţă SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA/dobânzii administrate/indicelui de referinţă Libor/Euribor/Rubor. Noul procent al dobânzii variabile dobânzii administrate indicelui de referinţă va fi ataşat la sediul băncii, iar dobânda rezultată se va aplica la soldul creditului existent la data modificării”.

La contractul la care dobânda este revizuibilă semestrial sunt prevederi speciale - art. 2.10 d). Pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda de referinţă revizuibilă semestrial, fără consimţământul împrumutatului, în funcţie de costul resurselor de creditare, doar la datele de 30 septembrie şi 3martie ale anului, noul procent de dobândă aplicându-se de la 01 octombrie, respectiv 01 aprilie, la soldul creditului existent. Modificarea nivelului dobânzii de referinţă revizuibilă semestrial conduce la recalcularea dobânzii datorate- 2 noiembrie b). Noul procent de dobândă revizuibilă semestrial va fi afişat la sediul băncii de la data aplicării acesteia”.

Având în vedere dispoziţiile contractuale citate a rezultat că la momentul încheierii contractelor de credit ale reclamanţilor existau în oferta băncii două tipuri de contracte de credit, respectiv contracte de credit cu dobânda fixă (în monedă naţională sau în euro) şi contracte de credit cu dobânda variabilă (stabilită fie în funcţie de dobânda de referinţă SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA conform clauzei 2 octombrie a), fie în funcţie de indicele de referinţă Euribor/Robor, conform clauzei 2 octombrie b).

Deşi reclamanţii nu au avut posibilitatea de a negocia conţinutul clauzei privind dobânda (clauza 4/5/6/7/) au avut posibilitatea de a opta între trei tipuri de credite, respectiv: cu dobânda fixă în monedă naţională sau în euro, cu dobânda variabilă calculată în funcţie de indicele Euribor/Libor/Robor; cu dobânda variabilă calculată în funcţie de dobânda de referinţă variabilă afişată la sediile Băncii Comerciale Române, primele două tipuri de credite dobânda este fixă, respectiv calculată în funcţie de un indice de pe piaţa financiară.În aceste condiţii, în care reclamanţii şi-au exercitat opţiunea în sensul că au ales varianta în care dobânda era variabilă calculată în raport de dobânda de referinţă/administrată afişată la sediile SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA şi nu variantele în care dobânda era fixă, respectiv calculată în funcţie de indicele Euribor/Libor/Robor, şi-au asumat şi anumite riscuri legate de creşterea dobânzii. Astfel fiind, instanţa a apreciat că reclamanţii şi-au asumat şi existenţa unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile contractuale şi cerinţa existenţei relei credinţe a pârâtei nu subzistă.

Pe de altă parte, există reclamanţi la care cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei privind dobânda apare ca nefondată şi din altă perspectivă, respectiv dobânda contractuală a fost fixă (fie de la începutul contractului la credite în lei sau în euro, fie stabilită prin act adiţional) sau a fost variabilă, calculată în funcţie de indicele de referinţă - Euribor/Robor.

Astfel, în privinţa reclamanţilor E.E.E.E.şi O.O.O.O.O., potrivit clauzei 5 din contract dobânda curentă (la un credit în lei) este fixă pe toată durata contractului, fiind alcătuită din dobânda de referinţă fixă de 18,25% la care se adaugă 2 puncte procentuale (vol. 3 şi 41 din dosar).

În privinţa reclamantului N.N.N.N.N.N.N.N., potrivit clauzei 4 din contract dobânda este fixă în primul an, iar ulterior este variabilă şi se calculează în funcţie de cotaţia Euribor la 6 luni la care se adaugă 6 puncte procentuale. Ulterior reclamantul a încheiat cu pârâta două acte adiţionale la datele de 21 octombrie 2010 şi 03 decembrie 2010 prin care marja băncii a fost redusă la 5,3, respectiv 4,7 puncte procentuale (vol. 33 din dosar).

În privinţa reclamantului E.E.E., potrivit clauzei 5 din contract dobânda curentă este calculată în funcţie de indicele Euribor la care se adaugă 7,5 puncte procentuale.

Reclamantul R.R.R.R. a încheiat un act adiţional la contract, intrat în vigoare la data de 31 decembrie 2010, care prevede că dobânda curentă se calculează în funcţie de cotaţia indicelui Euribor la 6 luni la care se adaugă 6,75 puncte procentuale (vol. 22 din dosar).

Reclamantul E.E. a încheiat două contracte, respectiv contractul din 09 octombrie 1997 (credit de trezorerie nenominalizat) şi contractul din 31 octombrie 2007. Dacă în privinţa primului contract s-a stabilit o dobândă variabilă revizuibilă semestrial, în privinţa celui de-al doilea contract potrivit clauzei 5 dobânda este fixă (8%) în primii 5 ani, iar ulterior este variabilă, calculată în funcţie de indicele Bubor la 6 luni la care se adaugă 5 puncte procentuale (vol. 65).

Reclamantul H.H.H.H.H.H.H.H. a încheiat cu pârâta două contracte de credit. Dacă în privinţa contractului din 07 iulie 2008 dobânda este variabilă în privinţa contractului din 02 iulie 2008 părţile au încheiat un act adiţional ce îşi produce efectele începând cu data de 01 aprilie 2010 prin care au stabilit că dobânda curentă este fixă, de 11,25% pe an vol. 51 din dosar).

În privinţa reclamantului H.H.H.H.H.H.H.H.H., la contractul din 08 august 2007 părţile au încheiat la data de 29 iulie 2011 un act adiţional prin care au stabilit că dobânda curentă este variabilă şi se calculează funcţie de cotaţia Euribor la 6 luni la care se adaugă 4,9 puncte procentuale (vol. 45).

Reclamantul F.F.F.F.F.F.F.F.F. a încheiat la contractul iniţial un act adiţional (la data de 20 iulie 2011) prin care s-a stabilit că dobânda curentă este variabilă calculată în funcţie de indicele Euribor la 6 luni la care se adaugă 4,9 puncte procentuale (vol. 68 din dosar).

Reclamantul A.A.A.A.A. a încheiat un act adiţional la contractul iniţial care prevede că dobânda se calculează în funcţie de indicele Euribor la 6 luni la care se adaugă 4,5 puncte procentuale (vol. 56 din dosar).

Deşi la pct. 1.1 din acţiune reclamantul a solicitat constatarea caracterului abuziv şi al altor clauze contractuale ce permit băncii să modifice în mod unilateral cuantumul dobânzii, reclamanţii nu au indicat şi alte clauze contractuale, cu excepţia celor indicate în vol.16 din dosar, astfel că instanţa nu a putut verifica incidenţa Legii nr. 193/2000.

În privinţa clauzei contractuale din contractele reclamanţilor care prevede perceperea unui comision de acordare a creditului calculat la valoarea iniţială a creditului, instanţa a apreciat că aceasta nu este abuzivă.

Potrivit respectivei clauze (cuprinse în art. 8/9 din contractele reclamanţilor) comisionul de acordare a creditului este calculat la valoarea creditului şi se plăteşte la prima tragere a creditului. Respectiva clauză contractuală nu a fost negociată între părţi, fiind parte într-un contract preformulat. Acest fapt, prin el însuşi, nu este suficient pentru a demonstra că respectiva clauză este abuzivă. Instanţa a apreciat că nu există un dezechilibru între drepturi şi obligaţii şi nu sunt încălcate exigenţele bunei credinţe prin perceperea acestui comision, calculat la valoarea creditului. Acordarea creditului se face în baza analizei documentelor puse la dispoziţie de client, analiză ce presupune existenţa unor costuri în legătură cu verificările impuse de respectiva situaţie. În consecinţă, nu există un dezechilibru semnificativ între drepturi şi obligaţii, deoarece este la latitudinea băncii stabilirea comisionului de acordare a creditului într-o anumită formă, respectiv un procent din valoarea creditului sau o sumă fixă. La data încheierii contractelor de credit ale reclamanţilor nu era interzisă stabilirea comisionului de acordare în raport de valoarea creditului, numai prin prevederi legale ulterioare (art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010) stabilindu-se că pentru analiza dosarului se percepe un comision în sumă fixă.

S-a reținut că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 190/1999. Potrivit art. 15 din lege, invocat de reclamanţi, „în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielilor aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecilor şi garanţiilor aferente”. Instanța de fond a apreciat că acest articol nu este aplicabil în cauză. În primul rând, Legea nr. 190/1999 are în vedere creditele ipotecare pentru investiţii imobiliare, iar în cauză nu toate creditele reclamanţilor sunt credite ipotecare. Pe de altă parte, prevederea legală anterior citată face referire la cheltuielile creditului (taxe notariale, evaluare şi asigurare imobil), iar nu la comisioanele creditului. Dacă s-ar primi raţionamentul reclamanţilor, în cazul creditelor ipotecare nu s-ar plăti niciun fel de costuri, ci doar cheltuieli pentru întocmirea documentelor şi constituirea garanţiilor. Ori, costul total al creditului cuprinde totalitatea cheltuielilor efectuate cu creditul - dobândă, comisioane, taxe, orice alte costuri.

Instanţa a apreciat însă că în cazul unor reclamanţi există un dezechilibru semnificativ între drepturi şi obligaţii şi că exigenţele bunei-credinţe nu sunt respectate. În cazul acestor reclamanţi sunt stabilite două tipuri de comisioane, respectiv un comision fix pentru analiza documentaţiei de credit şi un comision de acordare a creditului calculat ca un procent din valoarea creditului acordat. Ori, acordarea creditului se face în baza analizei documentelor depuse de consumator şi nu se justifică plata a două comisioane (unul în sumă fixă şi unul calculat sub forma unui procent din valoarea creditului) pentru acelaşi scop.

Astfel, în cazul reclamantei C. la clauza 8 din contract sunt stabilite un comision de acordare a creditului de 2,5% din valoarea creditului (lit. f)) şi un comision de analiză a documentaţiei de credit în sumă de 300 lei (lit. h))- vol. 28 din dosar.

În cazul reclamantei B.B.B.B.B.B.B. la clauza 9 din contract sunt stabilite un comision de acordare a creditului de 1,8% din valoarea creditului de 1,8% din valoarea creditului (lit. b), şi un comision de analiză dosar în sumă de 300 lei (lit. g)) vol. 31 din dosar.

În cazul reclamantului E.E.E.E.E.E.E. la clauza 8 din contract sunt stabilite un comision de acordare a creditului de 25% din valoarea creditului (lit. b)) şi un comision de analiză a documentaţiei de credit în sumă de 300 lei (lit. g))- vol. 21 din dosar.

În cazul reclamantei J.J.J.J.J.J.J. la clauza 9 din contract sunt stabilite un comision de acordare a creditului de 2,5% din valoarea creditului (lit. a) şi un comision de analiză dosar în sumă de 600 lei (lit. g))- vol. 39 din dosar).

În privinţa clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea creditului instanţa a apreciat că aceasta este abuzivă.

Potrivit respectivei clauze contractuale (cuprinse în art. 8/9 din contractele reclamanţilor) pentru creditul pus la dispoziţie banca percepe un comision de administrare reprezentând 0,05% din valoarea creditului contractat. Clauza contractuală prin care se stabileşte un comision de administrare a creditului nu este în sine abuzivă, în raport de scopul acestui comision recunoscut de ambele părţi (monitorizarea înregistrarea efectuarea de operaţiuni în scopul utilizării rambursării creditului acordat consumatorului). În cauză însă se creează un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât comisionul plătit lunar se raportează la valoarea întregului credit contractat, iar nu la valoarea soldului la data plăţii comisionului. Dezechilibru semnificativ există, întrucât valoarea comisionului nu se corelează cu valoarea soldului rămas de plată, în condiţiile în care scopul comisionului, declarat de pârâtă, este acela de a acoperi cheltuieli de monitorizare a creditului care, scade progresiv cu fiecare rată lunară achitată. Din scadenţarele depuse la dosar (volumele 6-15) rezultă că în cursul derulării contractelor valoarea comisionului de administrare a creditului poate depăşi valoarea dobânzii.

În cazul reclamantului K. cererea de constatare a caracterului abuziv este nefondată, întrucât contractul acestuia (vol. 33 fila 3 din dosar) nu prevede perceperea unui comision de administrare, ci perceperea unui comision de acordare a creditului.

În cazul reclamantului H.H.H.H.H.H.H.H.H. clauza privind perceperea comisionului de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului nu este abuzivă. Reclamantul a negociat clauzele contractului iniţial şi a încheiat după introducerea cererii, la data de 29 iulie 2011, un act adiţional (vol. 45 din dosar). În respectivul contract părţile au stabilit un comision de administrare fix de 28 euro lunar. În condiţiile în care după introducerea acţiunii prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la perceperea comisionului la valoarea iniţială a creditului părţile au încheiat un act adiţional în care se prevede un comision de administrare fix, deşi calculat la valoarea iniţială a creditului, instanţa apreciază că părţile au negociat această clauză şi voinţa lor a fost de percepere a comisionului de administrare la valoarea creditului iar nu la valoarea soldului.

Aceeaşi este situaţia şi în cazului reclamantului F.F.F.F.F.F.F.F.F., care a încheiat la data de 20 iulie 2011 un act adiţional în care se prevede un comision de administrare în cuantum de 17 euro lunar (vol. 68 din dosar).

În privinţa reclamantului N.N.N. pârâta susţine că cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale este neîntemeiată faţă de împrejurarea că creditele contractate au fost achitate integral.

Instanţa a apreciat că reclamantul justifică interesul cererii sale întrucât în cazul constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale şi respectiv al constatării nulităţii absolute reclamantul este îndrituit la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare.

Pe de altă parte, chiar dacă instanţa ar constata caracterul abuziv al clauzei contractuale privind dobânda instanţa nu ar putea valida formula de calcul a dobânzii precizată de reclamanţi, întrucât pe temeiul Legii nr. 193/2000 instanţa sesizată direct de consumator (iar nu în temeiul dispoziţiilor art. 8-13 din Lege) nu poate interveni în acordul de voinţă al părţilor în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute de acestea, instanţa poate doar să constate caracterul abuziv al unor clauze contractuale. Consecinţa este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezoluțiunea contractului (cu daune interese, dacă este cazul).

Aceasta este şi practica Curtea de Justiție a Uniunii Europene (la data motivării hotărârii). Astfel, în Hotărârea Curţii (Camera întâi) din data de 14 iunie 2012 în cauza C - 618/10, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul art. 267 T.F.U.E. de Audiencia Provincial de Barcelona (Spania), prin decizia din 29 noiembrie 2010 primită de Curte la 29 decembrie 2010 în procedura Banco Español de Credito SA împotriva Joaquin Calderón Camino, Curtea a hotărât că atunci când constată existenţa unei clauze abuzive, instanţele au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia. Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

Clauza contractuală care prevede perceperea unui comision de urmărire riscuri calculat la valoarea creditului a fost considerată abuzivă de către prima instanță.

Potrivit acestei clauze (cuprinse în art. 8/9 din contractele reclamanţilor) pentru creditul pus la dispoziţie banca percepe un comision de urmărire riscuri în procent de 0,17% - 0,28% calculat la valoarea creditului acordat. S-a apreciat caracterul abuziv, întrucât comisionul este calculat la valoarea iniţială a creditului, pentru motivele anterior menţionate în privinţa clauzei referitoare la comisionul de administrare. Instanţa a apreciat că această clauză este abuzivă şi pentru un alt argument. Noţiunea „comision de urmărire riscuri” nu este definită în contract şi instanţa nu poate aprecia cu privire la legalitatea perceperii acestui comision.

Pârâta a precizat în întâmpinare că raţiunea economică care justifică solicitarea acestui comision „este existenţa riscului de credit care este un element de carte Banca este obligată să ţină cont şi să încerce să îl acopere”, însă acest scop este realizat prin perceperea comisionului de administrare.

Însăşi pârâta a precizat în întâmpinare, în justificarea faptului că amintita clauză privind perceperea comisionului de administrare nu este abuzivă că „principala operaţiune pe care trebuie să o realizeze administratorul unui credit este aceea de monitorizare şi acoperire a riscurilor”. Deci, în cazul comisionului de urmărire riscuri lipsa bunei- credinţe a băncii şi crearea dezechilibrului semnificativ între drepturi şi obligaţii rezultă din perceperea a două comisioane diferite pentru realizarea unui singur scop, monitorizarea şi gestionarea riscurilor creditului.

Instanţa a apreciat că în privinţa reclamantului H.H.H.H.H.H.H.H. clauza privind perceperea unui comision de urmărire riscuri calculată la valoarea iniţială a creditului nu este abuzivă. Reclamantul a negociat contractul iniţial şi a încheiat la data de 29 martie 2010 un act adiţional ce a intrat în vigoare începând cu data de 01 aprilie 2010. În respectivul contract este prevăzut un comision de urmărire riscuri de 0,4% din valoarea creditului. În actul adiţional (pct. 7) se prevede că împrumutatul a înţeles şi acceptă că nivelul comisioanelor se va modifica corespunzător contractului de cont curent. În condiţiile în care atât în actul iniţial, cât şi în actul adiţional părţile au stabilit şi comision de urmărire riscuri şi acesta este stabilit ca un procent din valoarea iniţială a creditului instanţa apreciază că părţile au negociat această clauză şi voinţa lor a fost de achitare a comisionului urmărire riscuri la valoarea iniţială a creditului.

Clauza contractuală 8.4 din Condiţiile generale care permite băncii declararea scadenţei anticipate a creditului dacă valoarea garanţiilor aduse de consumator scade sub valoarea creditului rămas de plată nu este abuzivă.

Reclamanţii au solicitat şi constatarea caracterului abuziv al celorlalte clauze care permit băncii declararea scadenţei anticipate dacă valoarea garanţiilor aduse de consumator scade sub valoarea creditului rămas de plată (clauzele de „garanţie suplimentară”), însă nici în cererea introductivă nici ulterior nu au individualizat aceste clauze, astfel că instanţa nu poate verifica incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 139/2000.

Potrivit clauzei 8.4 invocată de reclamanţi „În cazul în care valoarea bunurilor care constituie garanția creditelor a devenit, din diferite motive, neacoperitoare, banca are dreptul să solicite împrumutatului completarea garanţiilor. În termen de 5 zile lucrătoare de la înştiinţare, împrumutatul trebuie să prezinte băncii lista bunurilor propuse în garanţie. Constituie caz de culpă dacă în termen de 30 de zile lucrătoare de la solicitarea băncii împrumutatul nu va prezenta băncii documentele şi actele ce atestă existenţa unor garanţii valabile, iar creanţele aferente se vor rambursa, sau în cazul lipsei disponibilităţilor se vor trece la credite restante, urmărindu-se rambursarea lor pe măsura creării disponibilităţilor sau din valorificarea garanţiilor”.

Reclamanţii au susţinut că există un dezechilibru generat de faptul că operează un transfer anormal al riscurilor din sarcina creditorului în sarcina consumatorului.

Instanţa a apreciat că nu există un dezechilibru în sensul Legii nr. 193/2000 întrucât obligaţia de a garanta recuperarea creditului este o obligaţie esenţială a debitorului, subsecventă obligaţiei principale de restituire a creditului. În consecinţă, fluctuaţia valorii bunurilor aduse în garanţie de împrumutat trebuie suportată de acesta, iar nu de bancă, care şi-a executat obligaţia contractuală de a pune la dispoziţie suma împrumutată şi este îndrituită să ia măsuri pentru minimizarea riscului de pierdere.

Pe de altă parte există reclamanţi pentru care clauza 8.4 nu produce efecte, deci nu sunt încălcate exigenţele bunei credinţe, întrucât au încheiat contracte de trezorerie nenominalizate/contracte de credit pentru nevoi personale, în care nu există bunuri aduse în garanţie, respectiv reclamanţii: K.K.K.K., B., E., R., S., Z.Z., D.D.D., O.O.O., S.S.S., Y.Y.Y., C.C.C.C., H.H.H.H., L.L.L.L., V.V.V.V., Y.Y.Y.Y., J.J.J.J.J., P.P.P.P.P., X.X.X.X.X., C.C.C.C.C.C., F.F.F.F.F.F., P.P.P.P.P.P., T.T.T.T.T.T., T.T.T.T.T.T.T.T., S.S.S.S.S.S.S., X.X.X.X.X.X.X.X., N.N.N.N.N., Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y., R.R.R.R.R., E.E.E.E., O.O.O.O.O., D.D.D.D.D., H.H.H.H.H.H.H.H. (pentru contractul din 02 iulie 2008), E.E.E., E.E. (pentru contractul din 09 octombrie 2007).

Există şi reclamanţi ale căror condiţii generale nu cuprind clauza 8.4 privind declararea scadenţei anticipate a creditului dacă valoarea garanţiilor aduse de consumator scade sub valoarea creditului rămas de plată, deci nu sunt îndeplinite condiţiile Legii nr. 193/2000 privind existenţa dezechilibrului contractual între drepturi şi obligaţii - reclamanţii R.R., X.X.X.X.X.X., I.I.I.I.I.I.I., O.O.O.O.O.O.O., N.N.N.N.N.N.N.N., E.E.E.E.E. H.H.H.H.H.H.H.H., pentru contractul din 07 iulie 2008, A.A.A.A.A., B.B.B.B.B., G.G.G.G.G.G.G.G., Y.Y.Y.Y.Y.Y., J.J.J.J.

Sub aspectul nulităţii absolute a clauzelor cu privire la care s-a constatat caracterul abuziv, tribunalul a apreciat că sancţiunea aplicabilă în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este nulitatea absolută.

Distincţia între nulitatea absolută şi nulitatea relativă este dată de natura interesului ocrotit - nerespectarea la încheierea actului juridic a unei norme ce ocroteşte un interes general, obştesc atrăgând nulitatea absolută, iar nerespectarea unei norme care ocroteşte în interes particular, individual ori personal atrăgând nulitatea relativă a actului juridic.

Dispoziţiile Legii nr. 193/2000 cuprind norme imperative, ce ocrotesc un interes general, acela de a proteja consumatorii, persoane fizice sau grupuri de persoane fizice ce acţionează în scopuri personale, împotriva clauzelor abuzive inserate în contracte de comercianţi, profesionişti care acţionează în cadrul activităţii lor comerciale, industriale sau de producţie.

Un argument în sensul că Legea nr. 193/2000 cuprinde norme imperative, a căror nerespectare atrage nulitatea absolută, este şi acela că stipularea de clauze abuzive în contracte este sancţionată drept contravenţie.

Pârâta a precizat în concluziile referitoare la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune că se face distincţie între nulitatea absolută şi nulitatea relativă, după cum clauza abuzivă este cuprinsă într-o listă gri (ex.: anexa la Legea nr. 193/2000) când sancţiunea aplicabilă este nulitatea relativă sau într-o listă neagră (ex. clauzele interzis a fi consacrate în contractele de credit încheiate cu consumatorii prin O.U.G. nr. 50/2010), când sancţiunea este nulitatea absolută.

Instanța de fond nu a primit această distincție, întrucât legea nu prevede în mod expres că în ipoteza intervenirii situaţiilor prevăzute în Anexa la Legea nr. 193/2000 sancţiunea este nulitatea relativă, astfel că este sarcina instanţei să stabilească, în raport de natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului. Aşadar, în raport de cele menţionate s-a apreciat că sancţiunea aplicabilă este nulitatea absolută.

Sub aspectul modificării, respectiv obligării pârâtei de a modifica sau elimina clauzele considerate abuzive de către reclamanţi s-a reţinut caracterul nefondat al cererii întrucât faţă de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele constatate abuzive nu mai produc efecte faţă de consumator, contractul derulându-se în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă în aceste condiţii mai poate continua.

În situaţia expusă s-a apreciat că se impune obligarea pârâtei la emiterea unor noi grafice de rambursare conform cu noua formă a contractelor de credit dată de constatarea nulităţii clauzelor privind perceperea comisionului de administrare, respectiv a comisionului de urmărire riscuri la valoarea creditului contractat.

În privinţa cererii de obligare a pârâtei la plata de daune cominatorii tribunalul a reţinut că pretențiile reclamanţilor sunt nefondate faţă de dispoziţiile art. 5803 C. proc. civ. care prevăd că dacă obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită de altă persoană decât debitorul, acesta poate fi condus la îndeplinirea ei prin aplicarea unei amenzi civile stabilită pe fiecare zi de întârziere până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu.

Ca urmare a constatării nulităţii absolute a clauzelor contractuale anterior menţionate, reținând caracterul retroactiv al efectelor nulităţii, tribunalul a apreciat că se impune obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite nedatorat. Apoi, există reclamanţi care au încheiat acte adiţionale prin care s-au modificat clauzele contractuale referitoare la comisioanele cu privire la care instanţa a constatat caracterul abuziv, însă pe principiul retroactivități efectelor nulităţii aceştia sunt îndreptățiți la restituirea sumelor plătite cu titlu de comisioane până la data încheierii actelor adiţionale - reclamantul R.R.R.R. în privinţa comisionului de administrarea (gestiune), reclamantul H.H.H.H.H.H.H.H. în privinţa contractului din 02 iulie 2008 pentru comisionul de administrare.

În finalul examinării cererii de chemare în judecată s-au avut în vedere pretențiile reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata de daune morale pentru suferințele de ordin psihic îndurate ca urmare a practicilor abuzive şi șantajului economic practicat de bancă. În privinţa acestor daune morale s-a considerat că reclamanţii au făcut simple afirmații, nesusținute de probe, aşa încât cererea, în raport de dispoziţiile art. 1197 C. civ., apare ca nefondată.

S-a mai reţinut că banca a formulat la rândul ei cerere reconvențională, cu caracter subsidiar pentru situaţia admiterii capătului de cerere din acţiunea principală privind constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale ce prevede că dobânda este formată dintr-o marfă fixă plus dobânda de referinţă/administrată afişată la sediile SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA şi a capetelor de cerere subsecvente privind constatarea nulităţii absolute şi modificarea contractelor.

S-a apreciat că cererea reconvențională este nefondată câtă vreme s-au respins cererea reclamanţilor de constatare a caracterului abuziv al respectivei clauze şi cererile subsecvente acesteia.

Pe de altă parte, cererea reconvențională a fost considerată nefondată şi pentru considerentele anterior reținute sub aspectul respingerii cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzei privind dobânda, referitoare la faptul că instanţa nu poate interveni în acordul de voinţă al părţilor în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute de acestea (pag. 72-73 din sentință).

Părţile au solicitat şi cheltuieli de judecată. În privinţa cererii reclamanţilor-pârâţi de obligarea a pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, s-a considerat că aceasta este întemeiată numai în privinţa reclamantului-pârât R.R.R.R.R., întrucât numai în privinţa acestuia s-a făcut dovada cheltuielilor de judecată, depunându-se împuternicirea avocațială şi dovada cheltuielilor de judecată. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. instanţa a dispusobligarea pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în măsura admiterii cererii reclamantului-pârât. În privinţa celorlalţi reclamanţi care au rămas în judecată cererile acestora de obligare a pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată au fost respinse ca nefondate, nefiind depuse dovezi (s-au depus procuri notariale pentru reprezentare, iar nu contracte de asistenta juridică). Pe de altă parte, s-a solicitat cu titlu de cheltuieli de judecată de către reclamanţi suma totală de 178.186,27 lei, însă o parte din extrasele de cont depuse în dovedire privesc plăţi făcute de persoane care nu sunt părţi în cauză (L.L.L.L.L.L.L.L.L., M.M.M.M.M.M.M.M.M., N.N.N.N.N.N.N.N.N., O.O.O.O.O.O.O.O.O., P.P.P.P.P.P.P.P.P., R.R.R.R.R.R.R.R.R, S.S.S.S.S.S.S.S.S., T.T.T.T.T.T.T.T.T., U.U.U.U.U.U.U.U.U., X.X.X.X.X.X.X.X.X., Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A.A.A.A.A.A., B.B.B.B.B.B.B.B.B.B., C.C.C.C.C.C.C.C.C.C., D.D.D.D.D.D.D.D.D.D., E.E.E.E.E.E.E.E.E.E., F.F.F.F.F.F.F.F.F.F., G.G.G.G.G.G.G.G.G.G., H.H.H.H.H.H.H.H.H.H., I.I.I.I.I.I.I.I.I.I., J.J.J.J.J.J.J.J.J.J., K.K.K.K.K.K.K.K.K.K., L.L.L.L.L.L.L.L.L.L., M.M.M.M.M.M.M.M.M.M., N.N.N.N.N.N.N.N.N.N., O.O.O.O.O.O.O.O.O.O., P.P.P.P.P.P.P.P.P.P., R.R.R.R.R.R.R.R.R.R. etc.), de reclamanţi care au renunţat la judecată (T.T.T., M.M.M.M.M., F.F.F., G.G.G.G.G.G., Y., X.X.X.X., S.S.S.S.S., U., X.X., D.D.D.D.D.D., E.E.E.E.E.E., A.A., C.C.C.C.C., T.T.T.T.T., Y.Y.Y.Y.Y., L.L.L.L.L.L., F.F.F.F., L., J.J., N.N.N.N.N.N.N., G.G., K.K.K.K.K., U.U.U.U.U., O., A.A.A.A.A.A.A.A., M.M.M.M., L.L.L.), ori pentru altă cauză - având ca obiect suspendare plată rată.

Cererea pârâtei-reclamante de obligare a reclamanţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată a fost respinsă ca nefondată, în raport de respingerea cererii reconvenţionale şi de împrejurarea că nu s-a făcut dovada efectuării cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care înscrisul depus în dovedirea cheltuielilor de judecată nu este confirmat de bancă.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel toţi reclamanţii (care nu au renunţat), precum și pârâta, iarprin Decizia civilă nr. 45/2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins ca nefondat, apelul reclamanţilor-pârâţi şi a fost admis apelul formulat de pârâta-reclamantă SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA, a fost schimbată în parte sentinţa atacată în sensul că:a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; a fost respinsă cererea reclamantului-pârât R.R.R.R.R. de obligare a pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată. A fost admisă în parte cererea pârâtei-reclamantă de obligare a reclamanţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată şi au fost obligați aceştia din urmă să plătească pârâtei-reclamante suma de 40.000 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată în fond. Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate. Au fost obligațiapelanții reclamanţi-pârâţi să plătească apelantei pârâtă-reclamantă suma de 159.374 lei cu titlul de cheltuieli de judecată în apel.

Prin Decizia civilă nr. 2186/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost admis recursul declarat de apelanții reclamanţi cu consecinţă casării deciziilor recurate şi trimiterea spre rejudecare a cauzei.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. Dosar nr. x/3/2010* (număr intern x/2014).

Prin Decizia civilă nr. 1290/A din 18 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, cu unanimitate, s-a respins apelul formulat de reclamanţii-pârâţi,indicați în practicaua prezentei decizii precum şi de reclamantul Y.Y.Y.Y.Y.Y. împotriva sentinţei civile nr. 4546/2012 din data de 09 aprilie 2012, pronunţată de secţia a VI-a civilă, a Tribunalului Bucureşti în Dosarul nr. x/3/2010 având ca obiect acţiune în constatare, în contradictoriu cu intimata pârâtă reclamantă SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA, ca nefondat.

Cu majoritate, în complet de divergență, s-a admis apelul formulat de pârâta reclamantă SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA împotriva sentinţei civile nr. 4546/2012 din data de 09 aprilie 2012, pronunţată de secţia a VI-a civilă, a Tribunalului Bucureşti în Dosarul nr. x/3/2010, în contradictoriu cu apelanții reclamanţi-pârâţi, indicați în practicaua prezentei decizii, precum şi cu Y.Y.Y.Y.Y.Y. A fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că au fost respinse cererile precizate şi completate formulate de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA ca neîntemeiate, fiind păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate. Au fost obligațiapelanții reclamanţi la plata către apelantă pârâtă a sumei de 219.369 lei reprezentând cheltuieli de judecată în fond şi apel.

Decizia s-a pronunțat cu opinia separată a unui judecător în sensul de a se respinge apelul formulat de pârâta reclamantă SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA, ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, privitor la apelul reclamanţilor, că pentru a putea statua asupra caracterului abuziv al clauzelor invocate de reclamanţi, trebuie avute în vedere dispoziţiile Legii nr. 193/ 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, aplicabilă în cauză având în vedere că reclamanţii au calitatea de consumatori, în înţelesul dispoziţiilor art. 2 alin. (1), iar pârâta este comerciant, perfectând contractul de credit în cadrul unei activităţi comerciale, potrivit prevederilor art. 2 alin. (2) din această lege.

În conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Astfel, potrivit dispoziţiilor alin. (2) al aceluiaşi articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulat sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. În continuare, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

În principal, reclamanţii şi-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe prevederile Legii nr. 193/2000.Reţinând aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în cazul convenţiilor de credit încheiate între părţi, Curtea a constatat că în mod indiscutabil că acestea au caracterul unor contracte de adeziune, raportat la modul de exprimare al voinţei părţilor, întrucât clauzele acestora nu au fost negociate direct cu reclamanţii, ci au fost preformulate de către bancă. Instanţa nu poate considera că actul juridic încheiat între părţi este un contract negociat, din moment ce în cazul acestuia părţile discută şi negociază toate clauzele sale, fără ca din exteriorul voinţei lor să li se impună cu caracter obligatoriu vreo dispoziţie contractuală. Aflat pe poziţie diametral opusă, contractul de adeziune este un act juridic redactat în întregime sau parţial în întregime numai de către una dintre părţile contractante, cocontractantul neavând posibilitatea de modificare a acestor clauze, ci numai pe aceea de a adera sau nu la un contract preredactat.

Prin urmare, Curtea a înlăturat susţinerea pârâtei vizând aspectul că actele juridice încheiate au fost negociate cu reclamanţii, pe considerentele referitoare la faptul că acestora li s-au înmânat, în faza precontractuală, atât condiţiile generale, cât şi cele speciale ale contractului de credit, şi că tipul de credit, suma de bani împrumutată şi perioada de creditare au fost configurate de comun acord între părţi, din moment ce, pe de-o parte, simpla cunoaştere a clauzelor contractuale, în concordanţă cu prescripţiile lit. b) din anexa legii, fără posibilitatea modificării acestora de către reclamanţi, nu echivalează cu negocierea lor, acesta având numai dreptul de a le accepta prin semnarea contractului, iar, de pe altă parte, că elementele specificate ca fiind negociate constituie în fapt cererea consumatorului de creditare raportat la care banca a prefigurat unilateral contractul de credit, fără a le acorda reclamanţilor posibilitatea de modificare a clauzelor vizând cuantumul concret al ratelor de rambursare a creditului şi de derulare a raporturilor juridice dintre părţi.

Pârâta-reclamantă nu a furnizat o explicaţie plauzibilă, din care să rezulte că părţile au negociat înainte de încheierea contractului. Faptul că aceste contracte au fost încheiate la solicitarea reclamanţilor nu o exonerează pe pârâta-reclamantă să probeze negocierea potrivit art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000.

Reţinând considerentele din decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie potrivit cărora „critica cu privire la faptul că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu s-ar fi asociat cu definirea obiectului principal nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, nici cu produsele şi serviciile oferite la schimb, este fondată, însă nu pe faptul încălcării liberului acces la justiţie ci pe greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, precum şi pe neresepctarea practicii Curții de Justiție a Uniunii Europene, care este obligatorie pentru instanţele din România” Curtea reţine, raportat la art. 4 din Legea nr. 193/2000, astfel cum a reţinut şi prima instanţă. Potrivit art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, fată de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil. Prin această dispoziţie se urmăreşte evitarea utilizării de către un consumator a reglementării juridice a clauzelor abuzive în scopul contestării preţului convenit cu un profesionist pentru un bun sau serviciu determinat, cât și împiedicarea ocolirii restricţiilor fixate de textele privind leziunea.

Interpretând aceste texte normative s-a observat că ele permit analizarea obiectului principal al contractului în aprecierea justeţei altor cerinţe, pentru a se putea îndeplini raţiunea edictării normei, aceea de a oferi un rol protector intereselor consumatorului. O cerinţă primordială a excluderii elementelor prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 alin. (2) din Directivă se referă la exprimarea clară şi inteligibilă. Curtea de Justiţie a Uniuni Europene a reţinut prin hotărârea din 03 iunie 2010, pronunţată în cauza C-484/8 că exceptarea de la aprecierea caracterului abuziv vizată de clauza 4 alin. (2) din Directivă se aplică numai în măsura în care instanţa naţională competentă consideră, în urma unei analize in concreto, că acestea au fost redactate de vânzător sau furnizor în mod clar şi inteligibil.

De asemenea, potrivit considerentelor de la pct. 44 al hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene - C - 484/08 - Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid Piedad, „dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări . care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului, sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil”.

Privitor la clauza privind dobânda, preliminar curtea de apel a reţinut că prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au contestat clauzele din contractele de credit, care prevăd că dobânda este formată dintr-o marjă fixă plus dobânda de referinţă/administrată afişată la sediile SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA şi orice altă clauză care permite băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor consecinţa pe care aceştia au solicitat-o fiind constatarea nulităţii absolute a acestor clauze şi modificarea contractelor, prin înlocuirea clauzei relative la dobândă, în sensul că dobânda contractuală este formată din marja fixă, iniţial stabilită în contractele plus Euribor sau Robor. Cu excepţia contractelor reclamanţilor N.N.N.N.N.N.N.N. - din 11 septembrie 2007 în care dobânda este reglementată de art. 4, fila 30 vol. 5; N.N.N. - din 17 aprilie 2006 în care dobânda este reglementată de art. 4, fila 74 vol. 3, M.M.M. - din 14 noiembrie 2006 în care dobânda este reglementată de art. 6 - fila 68 vol. 3; V. - din 22 noiembrie 2007 în care dobânda este reglementată de art. 6 - fila 116 vol. 2; C.C. din 04 octombrie 2007 în care dobânda este reglementată de art. 6 - fila 171 vol. 2, în privinţa contractelor celorlalţi reclamanţi dobânda este reglementată de art. 5.

Cum conţinutul clauzelor contestate este identic în cuprinsul tuturor contractelor curtea de apel a apreciat că nu se impune a relua pentru fiecare contract menţionat în cererea de chemare în judecată conţinutul acestei clauze care este: „(…) pentru ca ulterior să devină variabilă, fiind formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile băncii, la care se adaugă (…) puncte procentuale(în cuantum diferit pentru fiecare contract)”.Nici în privinţa punctelor procentuale Curtea a apreciat că nu se impune a fi menţionate expres în cuprinsul acestor considerente întrucât nu se contestă de niciuna din părţi cuantumul acestora.

Curtea a reţinut că aceasta nu este o clauză abuzivă.Clauza a fost criticată din perspectiva faptului că acordă un drept discreţionar băncii, în sensul că dobânda de referinţă nu are un caracter determinabil, indicii de referinţă neputând fi verificaţi şi pe cale de consecinţă se urmăreşte înlocuirea clauzei cuprinse în art. 5 (sau 4, sau 6, după caz) din contractele de credit în sensul că dobânda contractuală este formată din marja fixă stabilită în fiecare contract de credit şi Euribor sau Robor. Este important de reţinut că, chiar dacă prin prevederile din condiţiile generale au fost menţionaţi şi alţi indici de referinţă variabili(indicii Libor/Euribor/Bubor) se aplică dispoziţiile din fiecare contract care au un caracter special, faţă de reglementările generale conţinute de articolul din partea generală.Astfel, în condiţiile generale ale contractelor s-a menţionat la art. 2 octombrie b: „pentru creditele cu dobânda variabilă stabilită în funcţie de un indice de referinţă Libor/Euribor, nivelul dobânzii se poate modifica în funcţie de evoluţia acestuia iar la art. 2 noiembrie a „noul procent de dobândă de referinţă va fi afişat la sediul băncii la data intrării în vigoare a modificării”.

În toate contractele de credit s-a precizat expres formula de calcul a dobânzii creditului ca fiind dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA, la care se adaugă o marjă procentuală. Potrivit adresei emisă de pârâtă şi depusă în apel (fila 61 vol. 3 Dosar nr. x/3/2010), dobânda de referinţă a băncii (în raport de care se calculează dobânda curentă în contractele reclamanţilor) se stabileşte în raport de evoluţia dobânzilor indicative de pe pieţele internaţionale, primele de lichiditate, costul datorat riscului de ţară asociat pieţei, costurile asociate rezervelor minime obligatorii pentru sursele în valută atrase, pe care banca trebuie să le blocheze la Banca Națională a României, costul generat de contribuţia la fondul de garantare a depozitelor.

Prin urmare, instanţa a constatat că rata dobânzii se calculează în raport de indicatori obiectivi, ce trebuie respectaţi de instituţia bancară, şi care privesc marja practicată de furnizorii de finanţare în valută (Euribor), pasivele băncii ce trebuie recuperate prin creditele acordate (costul de rezervă minimă obligatorie), marja suplimentară peste indicatorii de piaţă monetară ce trebuie să o plătească banca (costurile de lichiditate), toate aceste costuri fiind suportate de bancă pentru a-şi desfăşura activitatea curentă şi care trebuie recuperate din preţul împrumuturilor pe care le acordă. A echivala, pentru perioada ulterioară celei pentru care părţile au stabilit plata unei dobânzi în cuantum fix, dobânda în contractele de credit cu operaţiunea Euribor/Robor +marja fixă (existentă în fiecare contract) ar însemna o nerespectare a regulii de interpretare privind prioritatea voinţei reale a părţilor, consacrate de art. 977 C. civ. Aceasta, în condiţiile în care nu se pune problema interpretării clauzei ca urmare a susceptibilităţii acesteia de două înţelesuri, în temeiul art. 979 C. civ., susţinerea apelanţilor, în sens contrar, fiind astfel neîntemeiată.

Neîntemeiată s-a apreciat a fi și susţinerea apelanţilor reclamanţi potrivit căreia „încă de la momentul încheierii contractelor de credit reclamanţii au fost de acord ca dobânda să se calculeze în funcţie de Euribor” în condiţiile în care, caracterul variabil al dobânzii a fost în mod clar menţionat în contracte, reclamanţii asumându-şi acest preţ al împrumutului (pe care l-au şi plătit mai mulţi ani după ce a expirat perioada cu dobândă fixă), fără a cere detalii suplimentare la momentul contractării.

Nu s-a reţinut ca întemeiată susţinerea reclamanţilor potrivit căreia nu li s-ar fi adus la cunoştinţă faptul că dobânda de referinţă variabilă ar fi compusă şi din alţi indici în afara Euribor/Bubor şi nici cea potrivit căreia la momentul încheierii contractelor de credit, ofiţerii de credit le-au menţionat că dobânda de referinţă variabilă afişată la sediile SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA este în fapt Euribor întrucât dacă acordul de voinţă al părţilor ar fi fost ca dobânda să fie egală cu indicele Euribor/Bubor nu ar mai fi fost necesară folosirea în contracte a unei alte sintagme, ci s-ar fi folosit sintagma Euribor/Bubor. Mai mult, s-a apreciat că reclamanţii nu pot susţine că au avut reprezentarea faptului că dobânda de referinţă variabilă este compusă numai din indicele Euribor/Bubor, întrucât în condiţiile generale se arată că această dobândă se modifică în funcţie de mai mulţi indici. S-a reţinut că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanţei de judecată posibilitatea de a modifica dispoziţii din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive şi să dispună înlăturarea lor. Consecinţa este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezoluţiunea contractului (cu daune interese, dacă este cazul).

S-a reținut că aceasta este şi practica Curții de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în Hotărârea Curţii (Camera întâi) din data de 14 iunie 2012 în cauza C - 618/10, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul art. 267 T.F.U.E. de Audiencia Provincial de Barcelona (Spania), prin decizia din 29 noiembrie 2010 primită de Curte la 29 decembrie 2010 în procedura Banco Español de Credito SA împotriva Joaquin Calderón Camino, Curtea a hotărât că atunci când constată existenţa unei clauze abuzive, instanţele au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia. Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

Faţă de acestea Curtea a reţinut că susţinerea apelanţilor reclamanţi în sensul că urmare a nulităţii clauzei privind dobânda aceasta urmează a fi înlocuită cu o clauză conform căreia dobânda să fie formată din marjă fixă +indice Euribor/Bubor, este lipsită de suportul temeiniciei. Curtea a reţinut că a înlocui clauza privitoare la dobândă înseamnă, contrar opiniei apelanţilor reclamanţi, intervenţia instanţei în contractele încheiate de părţi, intervenţie nepermisă de dispoziţiile legale menţionate.

Astfel, în contractul reclamantei V.V.V.V.V.V., în condiţiile generale la art. 2 octombrie b s-a menţionat „pentru creditele cu dobânda variabilă stabilită în funcţie de un indice de referinţă Libor/Euribor, nivelul dobânzii se poate modifica în funcţie de evoluţia acestuia iar la art. 2 noiembrie a „noul procent de dobândă de referinţă va fi afişat la sediul băncii la data intrării în vigoare a modificării”(fila 286, vol. 19).

Pentru reclamantul F. - fila 139 şi următoarele, vol. 20 menţiunile sunt identice, respectiv: ”pentru creditele cu dobânda variabilă stabilită în funcţie de un indice de referinţă Libor/Euribor, nivelul dobânzii se poate modifica în funcţie de evoluţia acestuia iar la art. 2 noiembrie a „noul procent de dobândă de referinţă va fi afişat la sediul băncii la data intrării în vigoare a modificării”.

Clauze cu conţinut identic celor de mai sus se regăsesc în toate contractele de credit supuse analizei.

În privinţa reclamantului N.N.N.N.N.N.N.N., potrivit clauzei 4 din contract dobânda este fixă în primul an, iar ulterior este variabilă şi se calculează în funcţie de cotaţia Euribor la 6 luni la care se adaugă 6 puncte procentuale. Ulterior reclamantul a încheiat cu pârâta două acte adiţionale la datele de 21. octombrie 2010 şi 03 decembrie 2010 prin care marja băncii a fost redusă la 5,3, respectiv 4,7 puncte procentuale (vol. 33 din dosar).

În plus, Curtea a reţinut că în privinţa reclamantului E.E.E., potrivit clauzei 5 din contract dobânda curentă este calculată în funcţie de indicele Euribor la şase luni la care se adaugă 7,5 puncte procentuale. Prin urmare, cererea formulată este cu atât mai neîntemeiată cu cât se tinde a se obţine prin sentinţă ceea ce părţile au statuat deja prin încheierea contractului(fila 8 vol. 3).

Reclamantul R.R.R.R. a încheiat un act adiţional la contract, intrat în vigoare la data de 31 decembrie 2010, care prevede că dobânda curentă se calculează în funcţie de cotaţia indicelui Euribor la 6 luni la care se adaugă 6,75 puncte procentuale (vol. 22 din dosar).

Reclamantul E.E. a încheiat contractul din 31 octombrie 2007 în care, potrivit clauzei 5 dobânda este fixă (8%) în primii 5 ani, iar ulterior este variabilă, calculată în funcţie de indicele Bubor la 6 luni la care se adaugă 5 puncte procentuale (vol. 65 din dosar).În privinţa reclamantului H.H.H.H.H.H.H.H.H., la contractul din 08 august 2007 părţile au încheiat la data de 29 iulie 2011 un act adiţional prin care au stabilit că dobânda curentă este variabilă şi se calculează funcţie de cotaţia Euribor la 6 luni la care se adaugă 4,9 puncte procentuale (volumul 45).

Reclamantul F.F.F.F.F.F.F.F.F. a încheiat la contractul iniţial un act adiţional (la data de 20 iulie 2011) prin care s-a stabilit că dobânda curentă este variabilă calculată în funcţie de indicele Euribor la 6 luni la care se adaugă 4,9 puncte procentuale (vol. 68 din dosar).

Reclamantul A.A.A.A.A. a încheiat un act adiţional la contractul iniţial care prevede că dobânda se calculează în funcţie de indicele Euribor la 6 luni la care se adaugă 4,5 puncte procentuale (vol. 56 din dosar). Astfel, nu s-ar putea admite că pentru aceste contracte de credit dobânda convenită de părţi a fost formată, astfel cum susţin apelanţii reclamanţi, doar din Euribor/Bubor.

Dacă părţile ar fi vrut ca dobânda să fie formată astfel (doar din Euribor/Bubor), nimic nu le-ar fi împiedicat ca materializarea voinţei în acest sens să fie făcută în contract (în sens de instrumentum).

Prin urmare, faţă de considerentele expuse mai sus, Curtea a reținut că aceste dispoziţii nu au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, motiv pentru care respectivele clauze nu pot fi considerate drept abuzive. Fără a pretinde că se aplică în cauză, dat fiind faptul că în litigiu se află contracte încheiate în perioada 2006-2008, Curtea a observat că prevederile art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010 stabilesc cu privire la contractele de credit cu dobândă variabilă că: „a) dobânda va fi compusă dintr-un indice de referinţă Euribor/Robor/Libor la o anumită perioadă sau din rata dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, în funcţie de valuta creditului, la care creditorul adaugă o anumită marjă fixă pe toată perioada derulării contractului”.

Cât privește clauza privind comisionul de acordare a creditului, Curtea a observat că aproape toţi reclamanţii au în contracte menţionată clauza privind perceperea unui comision de acordare care este în cuantum care variază între 0, 30-4, 5% flat. Menţionarea procentului s-a făcut nu pentru că analiza acestui comision se va face global pentru toate contractele ci pentru acurateţe având în vedere că apelanţii au arătat că valoarea acestuia este de 2,5%flat.

Contrar susţinerilor apelanţilor-reclamanţi, Curtea a apreciat că nu există un dezechilibru între drepturi şi obligaţii şi nu sunt încălcate exigenţele bunei-credinţe prin perceperea acestui comision, calculat la valoarea creditului.Acordarea creditului se face în baza analizei documentelor puse la dispoziţie de client, analiză ce presupune existenţa unor costuri în legătură cu verificările impuse de respectiva situaţie. În consecinţă, nu există un dezechilibru semnificativ între drepturi şi obligaţii, deoarece este la latitudinea băncii stabilirea comisionului de acordare a creditului într-o anumită formă, respectiv un procent din valoarea creditului sau o sumă fixă.

Împrejurarea că în cazul unor contracte acest comision a fost stabilit în cuantum fix, iar în altele sub forma unui procent, nu este de natură să conducă la concluzia susţinută de apelanţi, respectiv că s-a creat un dezechilibru între părţi şi că, pe cale de consecinţă comisionul este abuziv.

Curtea a mai reţinut că, la data încheierii contractului de credit nu era interzisă stabilirea comisionului de acordare în raport de valoarea creditului, numai prin prevederi legale ulterioare (art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010) stabilindu-se că pentru analiza dosarului se percepe un comision în sumă fixă.Astfel cum a reţinut şi prima instanţă în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 190/1999, invocată de reclamanţi, pentru că în cazul creditului ipotecar nu s-ar plăti niciun fel de costuri, ci doar cheltuieli pentru întocmirea documentelor şi constituirea garanţiilor. Or, costul total al creditului cuprinde totalitatea cheltuielilor efectuate cu creditul - dobândă, comisioane, taxe, orice alte costuri.

Din analiza cererii de chemare în judecată şi a contractelor aflate la dosar, Curtea a constatat că deşi acest comision de acordare a fost contestat şi de reclamanţii R.R.R.R., L.L.L.L.L., N.N.N.N.N., I.I.I.I.I.I.I.I.I. Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y. în contractele acestora aflate, în ordine, la fila 221 vol. 3; fila 4, 12, vol. 4; fila 102 vol. 5; fila 284 vol. 4, acest comision nu se regăseşte. Prin urmare, cererea este total neîntemeiată.

Şi în privinţa reclamantei U.U.U.U.U.U.,curtea de apela reţinut netemeinicia cererii având în vedere, în plus faţă de cele menţionate, că în contractul din 15 noiembrie 2007 încheiat cu pârâta s-a menţionat în privinţa comisionului de acordare că acesta a fost negociat de la 1,80% la 0,9% flat (fila 178 vol. 4).

Cât privește clauza din art. 8.4 din Condiţiile generale şi orice altă clauză care permite băncii declararea scadenţei anticipate a creditului dacă valoarea garanţiilor constituite de consumator scade sub valoarea creditului rămas de plată, astfel cum a reţinut şi prima instanţă,curtea de apel a constatat că deşi reclamanţii au solicitat şi constatarea caracterului abuziv al celorlalte clauze care permit băncii declararea scadenţei anticipate dacă valoarea garanţiilor aduse de consumator scade sub valoarea creditului rămas de plată (clauzele de „garanţie suplimentară”), nici în cererea introductivă nici ulterior nu au individualizat aceste clauze, astfel că în mod corect s-a reţinut că nu se poate verifica incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 139/2000.

Potrivit clauzei 8.4 invocată de reclamanţi:„În cazul în care valoarea bunurilor care constituie garanţia creditelor a devenit, din diferite motive, neacoperitoare, banca are dreptul să solicite împrumutatului completarea garanţiilor. În termen de 5 zile lucrătoare de la înştiinţare, împrumutatul trebuie să prezinte băncii lista bunurilor propuse în garanţie. Constituie caz de culpă dacă în termen de 30 de zile lucrătoare de la solicitarea băncii împrumutatul nu va prezenta băncii documentele şi actele ce atestă existenţa unor garanţii valabile, iar creanţele aferente se vor rambursa, sau în cazul lipsei disponibilităţilor se vor trece la credite restante, urmărindu-se rambursarea lor pe măsura creării disponibilităţilor sau din valorificarea garanţiilor”.

Curtea nu a împărtăşit punctul de vedere al reclamanţilor în sensul existenţei unui dezechilibru, întrucât nu se poate reţine că este vorba despre un transfer anormal al riscurilor din sarcina creditorului în sarcina consumatorului pentru că împrumutatul are obligaţia de a garanta recuperarea creditului, alături de obligaţia de restituire a creditului.

Curtea a reţinut că în mod corect a apreciat prima instanţă că modificarea valorii bunurilor aduse în garanţie de împrumutat(scăderea acestora) trebuie suportată de acesta din urmă, iar nu de bancă, care şi-a executat obligaţia contractuală de a pune la dispoziţie suma împrumutată şi este îndrituită să ia măsuri pentru minimizarea riscului de pierdere.

Curtea a reţinut şi împrejurarea constatată și de prima instanţă referitoare la situaţia mai multor contracte în cuprinsul cărora, această clauză nu produce efecte întrucât au încheiat contracte de trezorerie nenominalizate/contracte de credit pentru nevoi personale, în care nu există bunuri aduse în garanţie şi la situaţia mai multor contracte ale căror condiţii generale nu cuprind clauza 8.4 privind declararea scadenţei anticipate a creditului dacă valoarea garanţiilor aduse de consumator scade sub valoarea creditului rămas de plată, deci nu sunt îndeplinite condiţiile Legii nr. 193/2000 privind existenţa dezechilibrului contractual între drepturi şi obligaţii.

În ceea ce îi priveşte pe apelanţii-reclamanţi H.H.H.H.H.H.H.H.H., F.F.F.F.F.F.F.F.F., K., A.A.A.A.A., B.B.B.B.B., G.G.G.G.G.G.G.G, Y.Y.Y.Y.Y.Y., J.J.J.J.. Curtea a reţinut că acţiunea acestora a fost respinsă în totalitate.

În privinţa reclamanţilor H.H.H.H.H.H.H.H.H., F.F.F.F.F.F.F.F.F. s-a reţinut că aceştia au încheiat acte adiţionale prin intermediul cărora au convenit asupra cuantumului comisionului de administrare.

În cazul reclamantului K., titular al contractului din 09 decembrie 2005, cererea de constatare a caracterului abuziv a comisionului de administrare (reclamantul fiind menţionat în tabelul depus la dosar în acest sens) este nefondată, întrucât contractul acestuia nu prevede perceperea unui comision de administrare, ci doar perceperea unui comision de gestiune, comision întocmire contract de garanţie, comision de rambursare anticipată, comision de transformare (vol. 33 fila 3).

Cum prin intermediul actelor adiţionale încheiate părţile şi-au exprimat acordul cu privire la aceste clauze, corect a reţinut prima instanţă lipsa caracterului abuziv al acestor clauze.

Reclamantul A.A.A.A.A. a contestat clauza privind dobânda şi clauza privind perceperea comisionului de acordare din contractul din 23 septembrie 2008.

Reclamantul B.B.B.B.B. a contestat clauza privind dobânda şi clauza privind perceperea comisionului de acordare din contractul din 17 septembrie 2008.

Reclamantul G.G.G.G.G.G.G.G a contestat clauza privind dobânda şi clauza privind perceperea comisionului de acordare din contractul din 16 iunie 2008.

Reclamantul Y.Y.Y.Y.Y.Y. a contestat clauza privind dobânda şi clauza privind perceperea comisionului de acordare din contractul din 21 august 2008.

Reclamanta J.J.J.J. a contestat clauza privind dobânda şi clauza privind perceperea comisionului de acordare din contractul din 25 august 2008.

Cum s-a reţinut anterior netemeinicia cererilor în privinţa solicitării privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda şi comisionul de acordare credit, în mod corect a fost respinsă cererea de chemare în judecată în privinţa reclamanţilor A.A.A.A.A., B.B.B.B.B., G.G.G.G.G.G.G.G, Y.Y.Y.Y.Y.Y., J.J.J.J. în ceea ce priveşte cele două clauze.

Curtea a reţinut că reclamantul H.H.H.H.H.H.H.H. a încheiat cu pârâta două contracte de credit din 07 iulie 2008 şi din şi comisionul de acordare, iar în contractul din 02 iulie 2008 a contestat clauza privind dobânda, comisionul de acordare, comisionul de administrare şi comisionul de urmărire riscuri.

Cererea formulată de reclamantul H.H.H.H.H.H.H.H. a fost admisă în parte pentru contractul din 02 iulie 2008 s-a constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului; s-a constatat nulitatea absolută a clauzei contractuale din contractele reclamanţilor care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului cu consecinţa emiterii unui nou grafic de rambursare şi cu obligarea pârâtei să restituie reclamantului-pârât sumele plătite în baza clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului.

S-a respins cererea în ceea ce priveşte clauzele privind dobânda, comisionul de urmărire riscuri şi cele referitoare la declararea scadenţei anticipate a creditului.

Pentru contractul din 07 iulie 2008 a fost respinsă în totalitate cererea.

Având în vedere cele arătate cu ocazia analizării criticii privind soluţionarea cererii prin care s-a solicitat constatarea ca abuzive a clauzelor privind dobânda şi comisionul de acordare Curtea a reţinut că în mod corect cererea formulată de acest reclamanta fost respinsă.

În privinţa comisionului de urmărire riscuri, curtea de apel a reţinut că soluţia primei instanţe este corectă întrucât s-a făcut dovada caracterului negociat al clauzei.

Cât privește daunele morale, la termenul din 19 mai 2011 reclamanţii au depus o precizare a acţiunii prin care au solicitat daune morale în cuantum de câte 150.000 lei, cu excepţia reclamantului Y.Y.Y.Y.Y.Y. care a solicitat daune morale în cuantum de 1.000.000 lei (filele 65 şi următoarele din vol. 17), ca urmare a prejudiciului de ordin psihic suferit din cauza existenţei clauzelor abuzive în contracte.

Față de faptul că, astfel cum se va arăta în cele ce urmează, Curtea a admis apelul pârâtei cu consecința schimbării sentinței în sensul respingerii cererilor precizate și completate formulate de reclamanți ca neîntemeiate, ca urmare a lipsei caracterului abuziv al clauzelor contestate, a devenit de prisos analiza acestor motive de apel. Pentru aceleași motive, nu s-a mai impus nici analiza criticilor apelanților reclamanți cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste considerente Curtea, cu unanimitate, în completul inițial constituit, a constatat că apelul formulat de apelanţii reclamanţi este nefondat şi în temeiul art. 296 C. proc. civ. l-a respins ca atare.

Cât privește apelul pârâtei, față de actele și lucrările dosarului și având în vedere și prevederile art. 315 C. proc. civ., Curtea, în complet de divergență, cu majoritate, a apreciat că acesta este întemeiat și l-a admis.

Cu titlu preliminar, se impune precizarea că, astfel cum reiese din conținutul încheierii de ședință din data de 02 decembrie 2014, divergența s-a ivit doar în ceea ce privește comisionul de administrare, comisionul de urmărire riscuri și comisionul de acordare (pentru situația contractelor în care era prevăzut și comisionul de analiză), iar nu și cu privire la criticile privind excepția prescripției dreptului material la acțiune și soluția dată cererii reconvenționale.

La analizarea motivelor de apel, curtea de apel a avut în vedere, cu prioritate, criticile apelantei-pârâte prin care s-a susținut greșita soluționare de către prima instanță a excepției prescripției dreptului material la acțiune, cu consecința admiterii apelului și respingerii cererii de chemare în judecată ca prescrisă, față de faptul că în situația aprecierii ca întemeiate a acestora nu s-ar mai impune analiza celorlalte, care vizează fondul cauzei.

S-a reținut că pârâta a invocat prescripţia dreptului material la acţiune al apelanţilor-reclamanţi cu privire la convenţiile în litigiu, raportat la data încheierii acestora şi data introducerii acţiunii, în opinia pârâtei fiind vorba despre o nulitate relativă şi nu una absolută cum a reţinut Tribunalul la 23 noiembrie 2010.

Curtea a apreciat, în acord cu tribunalul, dar în dezacord cu susţinerea apelantei-pârâte, că nulitatea invocată este una absolută.

Nulitatea este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Cu alte cuvinte, nulitatea este sancţiunea ce intervine în cazul în care, la încheierea actului juridic civil, nu se respectă dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de validitate a actului juridic (indiferent că sunt condiţii de fond sau condiţii de formă). În cazul nulităţii absolute, regimul juridic al acesteia se concretizează în următoarele reguli: nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, de instanţă din oficiu, de procuror, precum şi de alte organe prevăzute de lege; nulitatea absolută poate fi invocată oricând, pe cale de acţiune sau de excepţie, acţiunea în declararea nulităţii absolute fiind imprescriptibilă (art. 2 din Decretul nr. 167/ 1958, aplicabil în cauză potrivit art. 5 şi 223 din Legea nr. 71/2011); în principiu, nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare (nici expresă şi nici tacită).

Procedura de constatare a caracterului abuziv al unor clauze din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori este reglementată de Legea nr. 193/2000 care la art. 1 alin. (3) interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. De asemenea, potrivit art. 6 din lege, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

Pe de altă parte, prevederile art. 8 - 13 din acelaşi act normativ, reglementează procedura prin care anumite organe abilitate de lege controlează respectarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

Interpretând sistematic aceste prevederi legale, s-a constatat că nulitatea avută în vedere de către legiuitor, atunci când a stipulat că anumite clauze sunt abuzive, nu poate fi decât una absolută, virtuală. Acest aspect rezultă şi din faptul că legea interzice stipularea unor astfel de clauze, nelăsând părţilor posibilitatea de a conveni inserarea în contracte de clauze abuzive.

Nulitatea în discuţie are caracter virtual, decurgând din prevederile art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care instituie - pe calea unei norme prohibitive de ordine publică - o condiţie de validitate pentru contractele la care se referă, respectiv cerinţa de a nu cuprinde clauze abuzive, şi trebuie examinată chiar din oficiu de instanţa de judecată sesizată cu o acţiune în justiţie pentru executarea obligaţiilor decurgând din contractele încheiate de comercianţi cu consumatorii, fără a condiţiona această examinare de o apărare corespunzătoare a consumatorului, scopul directivei fiind acela de a institui un echilibru real, iar nu doar formal, între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.

Instanța a apreciat că această soluţie este singura de natură a corespunde cerinţelor imperative ale art. 6 din Directiva nr. 93/13/CEE, astfel cum rezultă din jurisprudenţa Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza Océano Grupo Editorial SA v Roció Murciano Quintero - C-240/98, Mostaza Claro - Cauza C - 168/05, Pannon GSM - Cauza C - 243/08): „Sistemul de protecţie instituit prin directivă are la bază ideea că un consumator se găseşte într-o poziţie de inferioritate în raport cu un vânzător sau furnizor, în ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea influenţa conţinutul acestora”).

Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislaţia românească a Directivei nr. 93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, dispoziţiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro).Tot în acest sens, în cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. Vs. Iveta Corèkovská, în considerentul nr. 50 s-a precizat că „dată fiind natura şi importanţa interesului public pe care se întemeiază protecţia pe care Directiva nr. 93/ 13/CEE o asigură consumatorilor, art. 6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naţionale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică. În acelaşi sens, în cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că recunoaşte judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract arătând totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele”.

Aşa după cum se poate constata din examinarea cererii introductive formulată de către reclamanţi, aceasta se referă la constatarea caracterului abuziv al unor clauze în contractele de credit, or, după cum s-a arătat mai sus, consecinţa constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora.

Mai mult, legea nu limitează în timp posibilitatea organelor abilitate de a constata că anumite clauze inserate în contractele cu consumatorii sunt sau nu abuzive. De asemenea, se poate observa că aceste organe pot efectua verificări şi din oficiu, aşa cum rezultă din prevederile art. 9 din Legea nr. 193/2000.

Cum în speţa dedusă judecăţii s-a solicitat constatarea nulităţii unor clauze din contracte încheiate de intimaţi, în calitate de consumatori, cu apelanta, în calitate de comerciant, Curtea a apreciat că aceasta este una absolută, iar nu una relativă, aşa cum susţine apelanta-pârâtă în cererea sa de apel. Ca atare, constatând că în cauză avem de a face cu o nulitate absolută, a reieșit ca fiind neîntemeiată susţinerea apelantei pârâte conform căreia în cauză dispoziţiile legale erau cele ale art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În ceea ce priveşte motivele de apel referitoare la fondul cauzei, astfel cum s-a arătat anterior, s-a reținut că la determinarea unei clauze contractuale ca fiind abuzive trebuie pornit de la criteriile avute în vedere de art. 4 din Legea nr. 193/2000, ele trebuind să fie întrunite în mod cumulativ pentru a califica o clauză ca având caracter abuziv.

Referitor la clauzele din contractele reclamanților care prevăd perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea inițială a creditului s-a constatat că în contractele de credit încheiate între părți s-a prevăzut (a se vedea art. 8/9 din contracte) că pentru creditul pus la dispoziție banca percepe un comision de administrare de 0,05% din valoarea creditului contractat, fiind menționată totodată și valoarea concretă a comisionului, în moneda creditului.

Față de cele de mai sus, a reieșit, în primul rând, că aceste prevederi contractuale au un caracter cât se poate de inteligibil din punct de vedere juridic (în sensul avut în vedere de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000), fără utilizarea unor termeni ambivalenţi sau echivoci care să reflecte o eventuală rea-credință din partea băncii. Mai mult chiar, ele cuprind atât procente exprimate matematic, cât și suma fixă a comisionului de administrare, în modul cel mai simplu şi concis. Se observă, astfel, că din lecturarea acestor dispoziții contractuale a fost foarte clar pentru fiecare dintre apelanții reclamanți că prin semnarea contractului și-au asumat, printre altele, obligația de a achita lunar un comision de administrare de 0,05% raportat la valoarea creditului, pe toată durata de derulare a convenției de credit, precum și care este valoarea exactă a acestui comision.

Curtea a înlăturat susținerile apelanților reclamanți potrivit cu care nu rezultă vreo rațiune pentru existența comisionului de administrare și că aceste sume sunt nedatorate, apreciind că acesta, alături de toate celelalte comisioane din contractul de credit, face parte din costul creditului, astfel că față de caracterul sinalagmatic al contractului de credit obligația de plată a comisionului este justificată de punerea la dispoziția fiecărui reclamant în parte a creditului și de activitatea desfășurată de bancă pe întreaga perioadă de rambursare. Cu alte cuvinte, acest comision reprezintă un cost al creditului și se integrează în partea de obligaţii asumată de împrumutați pentru a li se pune la dispoziţie sumele de bani împrumutate.

Având în vedere că, astfel cum s-a arătat mai sus, comisionul de administrare intră în costul creditului și este clar și inteligibil exprimat, și văzând prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, Curtea a apreciat întemeiate motivele de apel prin care s-a susținut de către apelantă că prevederile din contractele de credit a căror nulitate se invocă nu creează niciun dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, astfel că nu sunt abuzive.

S-a reținut că, în raport de faptul că scopul acestui comision a fost monitorizarea, înregistrarea și efectuarea de operațiuni în scopul utilizării/rambursării creditului acordat fiecăruia dintre apelanții-reclamanți în parte, acesta nu are caracter abuziv, existând o contraprestație a băncii pentru sumele încasate cu acest titlu de la fiecare dintre clienții din cauză. Perceperea unui comision de administrare de 0,05% calculat la valoarea inițială a creditului nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care activitatea bancară implică efectuarea, de la momentul acordării creditului și până la rambursarea completă a acestuia, a unor activități specifice de tipul celor anterior menționate. Or, câtă vreme aceste activități sunt în mod esențial aceleași pe toată perioada de creditare și implică un cost egal de resurse din partea băncii, apare ca justificată perceperea unui comision fix, prestația băncii neavând o „valoare” mai mică pe măsura achitării ratelor, pentru a justifica, astfel cum se susține de către reclamanți, raportarea comisionului la soldul creditului.

De asemenea, Curtea a apreciat ca fiind fondate și criticile formulate de apelanta-reclamantă și prin care s-a invocat inexistența caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de urmărire riscuri.

S-a reținut că tot la art. 8/9 din contractele de credit încheiate de pârâtă cu o parte dintre reclamanți, s-a prevăzut obligația acestora de a achita lunar, pe toată perioada de rambursare, a unui comision de urmărire riscuri calculat prin raportare la valoarea creditului (cu procentul variind între 0,17% și 0,28%), fiind totodată indicată și valoarea în sumă fixă și în moneda creditului a respectivului comision. Față de modul de redactare, s-a constatat că și în cazul acestui comision sunt aplicabile cele arătate anterior privind caracterul inteligibil al acestor clauze, în sensul avut în vedere de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

S-a mai reținut că în mod fondat s-a criticat de către apelanta pârâtă opinia primei instanțe în sensul că această clauză este abuzivă din perspectiva faptului că noțiunea de „comision de risc” nu este definită, astfel că nu se poate aprecia legalitatea sa.

S-a avut în vedere că prevederile respective sunt cât se poate de clare și inteligibile, iar expresia „comision de urmărire riscuri” este compusă din cuvinte care fac parte din vocabularul de bază al limbii române și al căror înțeles este cunoscut de orice vorbitor al limbii române, astfel că nu este necesară explicitarea suplimentară.

Curtea a înlăturat susținerile apelanților-reclamanți potrivit cu care obligația de plată a acestui comision nu are vreo justificare și că aceste sume sunt nedatorate, apreciind că acesta (la fel ca și comisionul de administrare la care s-a făcut referire anterior și cel de acordare credit care va fi analizat în cele ce urmează), face parte din costul creditului, astfel că față de caracterul sinalagmatic al contractului de credit obligația de plată a comisionului de risc este justificată de punerea la dispoziția fiecărui reclamant a creditului și de activitatea de urmărire a riscurilor desfășurată de bancă pe întreaga perioadă de rambursare. Perceperea unui comision de risc în cuantumul arătat nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care la rândul său apelanta-pârâtă prin încheierea respectivelor contracte de credit s-a supus unor riscuri.

S-a avut în vedere că sectorul de activitate bancară are un anumit specific și presupune, printre altele, urmărirea de către bancă a riscurilor decurgând din acordarea de credite, riscuri care pot avea o multitudine de cauze (spre ex.: evoluția pieței interbancare, fluctuația monedei în care s-a acordat creditul, creșterea riscului de țară, scăderea veniturilor împrumutatului, scăderea valorii garanțiilor sau imposibilitatea de valorificare a acestora) și care pot produce efecte în ceea ce privește capacitatea clientului de rambursare a creditului. Or, față de faptul că apelanta-pârâtă a împrumutat reclamanților dintr-o dată diverse sume de bani, cu obligația corelativă ca aceștia să le restituie, dar pe parcursul unor perioade mai scurte sau mai îndelungate, perioade în care, independent de faptul că pentru creditul respectiv s-au instituit sau nu și garanții, pot apărea o multitudine de situații care, astfel cum s-a arătat, să afecteze capacitatea de rambursare a creditului, astfel că este necesară urmărirea permanentă a riscurilor, apare justificată perceperea unui comision de urmărire riscuri.

De asemenea, Curtea a apreciat fondate criticile apelantei prin care s-a susținut că raportarea acestui comision la valoarea creditului, iar nu la soldul rămas de plată, nu reprezintă un motiv pentru a se reține caracterul abuziv al respectivului comision. Aceasta deoarece, astfel cum este și cazul comisionului de administrare, activitatea de urmărire riscuri se desfășoară de către bancă în mod continuu, de la data tragerii creditului și până la cea a rambursării integrale și presupune aceleași operațiuni și costuri de resurse din partea băncii, independent de faptul că o parte din rate au fost achitate.

Tot caracter fondat s-a apreciat că au și motivele de apel referitoare la comisionul de acordare credit, pentru situația reclamanților E.E. (un contract), C., B.B.B.B.B.B.B., E.E.E.E.E.E.E., J.J.J.J.J.J.J.- pentru care în contractele de credit s-a prevăzut atât perceperea acestui comision, cât și a celui de analiză documentație de credit.

S-a reținut că prevederile contractuale referitoare la perceperea acestui tip de comision nu au caracter abuziv, prima instanță reținând acest caracter doar în cazul contractelor care prevedeau ambele tipuri de comision - respectiv cel de acordare (având un cuantum de 0,% - 3% din valoarea inițială a creditului) și cel de analiză (în sumă fixă, variind între 300-600 lei).

Contrar celor reținute de tribunal, curtea de apel a considerat că nu se poate reține caracterul abuziv al acestui comision nici în cazul reclamanților menționați mai sus, soluția fiind justificată de rațiunea diferită a perceperii celor două tipuri de comision.

S-a constatat, astfel cum în mod temeinic s-a arătat de către pârâtă prin motivele de apel, că fiecare dintre comisioane este specific unei etape distincte din procesul de acordare de către instituția bancară a creditului, și presupune efectuarea unor operațiuni diferite ce se efectuează de mai multe compartimente din cadrul băncii, astfel că nu se poate vorbi despre producerea unui dezechilibru semnificativ și nici de încălcarea cerințelor bunei credințe. De asemenea, și acest comision face parte din costul creditului, este clar și inteligibil exprimat, iar art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 își găsește aplicabilitatea.

Cu privire la soluţia dată de tribunal cererii reconvenţionale, soluţie criticată prin motivele de apel de la fila 15 vol. I din Dosarul de apel nr. x/3/2010, s-a reținut că pârâta-reclamantă a formulat cerere reconvenţională doar cu caracter subsidiar, pentru situaţia admiterii capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale ce prevede modul de formare a dobânzii.

Cum corect a reţinut şi tribunalul, cererea reconvenţională a apărut ca neîntemeiată faţă de respingerea cererii de constatare a caracterului abuziv al respectivei clauze şi a cererilor subsecvente acesteia. Mai mult, cererea reconvenţională a apărut ca neîntemeiată şi pentru considerentele reţinute anterior în finalul motivării respingerii cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzei privind dobânda, referitoare la faptul că instanţa nu poate interveni în acordul de voinţă al părţilor în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute de acestea.

Față de cele de mai sus, Curtea, în complet de divergență, cu majoritate, în temeiul art. 296 C. proc. civ. a admis apelul formulat de pârâta reclamantă SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA și a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins cererile precizate şi completate formulate de reclamanţi ca neîntemeiate, păstrând celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate. De asemenea, în temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat apelanţii reclamanţi la plata către apelanta pârâtă a sumei de 219.369 lei reprezentând cheltuieli de judecată în fond şi apel, din care 119.369 lei taxă judiciară de timbru și 100.000 lei onorariu avocațial.S-a avut în vedere aici că, deși apelanta pârâtă a făcut dovada achitării către apărătorii săi a unui onorariu avocațial într-un cuantum mai mare, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., curtea de apel a apreciat că se impune reducerea acestuia, considerând că față de gradul de dificultate și de valoarea pricinii, precum și de munca depusă de apărătorii apelantei pârâte, suma achitată cu acest titlu are un cuantum excesiv, astfel că s-a impus reducerea lui până la 100.000 lei.

Reclamanţii enumerați în practicaua acestei hotărâri, prin SCA R.R.R.R.R.R.R.R.R. SRL şi Asociaţii, reprezentată prin partener coordonator avocat S.S.S.S.S.S.S.S.S., au declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 1290/A din 18 decembrie 2014 şi împotriva încheierilor din 7 octombrie 2014 şi 22 octombrie 2014 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Separat, reclamantul Y.Y.Y.Y.Y.Y. a declarat și el recurs împotriva Deciziei civile nr. 1290/A din 18 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Recurenţi-reclamanţi în prezenta cauză, prin SCA R.R.R.R.R.R.R.R.R. SRL şi Asociaţii, reprezentată prin partener coordonator avocat S.S.S.S.S.S.S.S.S.,au solicitat, în principal,casarea hotărârii şi rejudecarea cauzei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie și, în subsidiar,modificarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii în tot a apelului, cu consecinţa admiterii în tot a cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi respingerea apelului promovat de SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA.

Prin motivele de recurs, recurenții au susținut că:

1. Instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată în condiţiile în care nu era alcătuită potrivit dispoziţiilor legale (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.). Unul dintre membrii completului, respectiv doamna judecător T.T.T.T.T.T.T.T.T., era incompatibil, neputând intra în compunerea completului, excepţia de incompatibilitate formulată de recurenţi fiind nelegal respinsă prin încheierea din data de 22 octombrie 2014.

2.Instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.);

3. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre ce nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.);

4. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Cu titlu prealabil, recurenții au învederat căîn prezenta cauză sunt incidente prevederile art. 312 alin. (61) C. proc. civ., în sensul că în primul ciclu procesual Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus deja casarea cu trimitere spre rejudecare către Curtea de Apel Bucureşti. În aceste condiţii, întrucât „casarea cu trimitere poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului”, s-a solicitat, în eventualitatea în care se va reţine incident unul dintre motivele de casare, să se dispună casarea şi rejudecarea cauzei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile alin. (4) art. 312 C. proc. civ., trimiterea dosarului spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti fiind prohibită de textele de lege menţionate.

În dezvoltarea motivelor,recurenții au susținut că:

1. Instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată în condiţiile în care nu era alcătuită potrivit dispoziţiilor legale (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.). Unul dintre membrii completului, respectiv doamna judecător T.T.T.T.T.T.T.T.T., era incompatibil, neputând intra în compunerea completului, excepţia de incompatibilitate formulată fiind nelegal respinsă prin încheierea din data de 22 octombrie 2014.

În faţa Curţii de Apel Bucureşti reclamanții au formulat o cerere de recuzare împotriva judecătorului T.T.T.T.T.T.T.T.T., învestit cu soluţionarea prezentei cauze, cerere respinsă prin încheierea de şedinţă din data de 07 octombrie 2014. De asemenea, la termenul de judecată din data de 21 octombrie 2014, s-a invocat incompatibilitatea doamnei judecător T.T.T.T.T.T.T.T.T. şi s-a solicitat înlocuirea sa din completul de judecată învestit cu judecata prezentei cauze cu judecătorul de permanenţă.

S-au invocat prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ce consacră „dreptul la un proces echitabil”, art. 20 alin. (2) din Constituţie, conform cărora Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se aplică cu prioritate în faţa normelor de drept intern, atunci când normele naţionale au dispoziţii contrare.

S-a susținut că doamna judecător T.T.T.T.T.T.T.T.T. a fost în completul de judecată, alături de doamna judecător U.U.U.U.U.U.U.U.U., care a soluţionat apelul în primul ciclu procesual în Dosarul nr. x/3/2010. Obiectul acestui dosar a fost identic cu cel dedus prezentei judecăţi, singura diferenţă dintre aceste două dosare fiind dată de identitatea reclamanţilor-intimaţi. În consecință, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a încheierilor din data de 07 octombrie 2014 şi 22 octombrie 2014 în sensul admiterii cererii de recuzare şi a excepţiei de incompatibilitate a doamnei judecător T.T.T.T.T.T.T.T.T. şi rejudecarea cauzei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

2. Instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (motivul de recurs prevăzut de art 304 pct. 5 C. proc. civ.);

2.1. Instanţa de apel nu a arătat raţiunea pentru care a respins motivele de apel indicate la pct. 1,1.1 şi 1.1.2. - încălcând, în opinia recurențior, prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sancţionate cu nulitatea. Recurenții au susținut că instanţa trebuie să se refere în motivare la toate capetele de cerere formulate şi la considerentele pentru care s-au respins unele cereri, adică trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce i s-a cerut prin acţiune şi asupra tuturor mijloacelor ce au stat la baza pretenţiilor ridicate de părţi.

În cadrul motivului de apel 1.1. care viza constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractele de credit, care prevăd că dobânda este formată dintr-o marjă fixă plus dobânda de referinţă/administrată afişată la sediile SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA şi orice altă clauză care permite băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor, s-au indicat 3 cauze pentru care consideră ca fiind întemeiat apelulanume:

- clauzele de tipul celor contestate la pct. 1 din apel sunt interzise în mod expres de lege;

- prevederile legale în vigoare prezumă absolut caracterul abuziv al clauzelor de tipul celor contestate la pct. 1 din apel;

- sunt îndeplinite condiţiile enunţate de art. 4 din Legea nr. 193/2000: a) clauza nu a fost negociată direct cu recurenţii; b) sunt încălcate exigenţele bunei-credinţe; c) se creează în detrimentul recurenţilor un dezechilibru semnificativ.

Recurenții au susținut că instanţa de apel nu s-a pronunţat decât pe unul dintre ele, fiind astfel încălcate două principii fundamentale ale procesului civil: dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil.

2.2. Instanţa de apel, în rejudecare, a încălcat prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., neţinând cont de indicaţiile trasate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 2186 din 12 iunie 2014 prin (i) nemotivarea hotărârii, (ii) critica referitoare la faptul că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu s-ar asocia cu definirea obiectului principal al contractului; (iii) caracter neclar şi neinteligibil al clauzelor relative la costul contractului; (iv) critica referitoare la faptul că instanţa de apel a concluzionat greşit, că atâta timp cât fiecare dintre reclamanţi a semnat contractul de împrumut înseamnă că l-a negociat şi că era dator să-l execute aşa cum l-a semnat.

Recurenții au susținut că instanța de apel nu a cercetat în niciun mod dacă „mecanismul de modificare a dobânzii, chiar în funcţie de un element exterior, cum ar fi un indice financiar, este explicat într-un mod clar, astfel încât el să poată fi relativ uşor determinat de către consumator.”

Recurenții au considerat că instanța de apel a apreciat în mod greşit ca: „Legea nr. 193/2000 nu oferă instanţei de judecată posibilitatea de a modifica dispoziţii din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive şi să dispună înlăturarea lor.”„Curtea reţine că a înlocui clauza privitoare la dobânda înseamnă, contrar opiniei apelanţilor-reclamanţi, intervenţia instanţei în contractele încheiate de părţi, intervenţie nepermisă de dispoziţiile legale menţionate.”

3. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre ce nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii (motivul de recurs indicat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.);

Instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate de reclamanați în sprijinul apelului formulat, lăsând astfel nerezolvate o serie de argumente care, în conformitate cu prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., trebuiau să primească o rezolvare argumentată din partea instanţei de judecată. Mai mult decât atât, considerentele hotărârii referitoare la negocierea clauzelor referitoare la dobândă sunt contradictorii, neputând duce în mod logic la soluţia pronunţată de instanţa de apel, respectiv aceea că „aceste dispoziţii nu au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”(pag. 48, parag. 6 din cuprinsul deciziei recurate).

Recureții au reluat toate argumentele din apel, pentru a le supune analizei instanţei de recurs, după cum urmează:

3.1.1. Clauzele care permit băncii calculul dobânzii în funcţie de dobânda de referinţă/administrată afişată la sediile SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA, precum şi clauzele care permit băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor/comisioanelor acordă un drept discreţionar băncii de a modifica înţelegerea iniţială. De fapt, această clauză contractuală vine în contradicţie nu numai cu dispoziţiile legislaţiei protecţiei consumatorilor, ci şi cu prevederile art. 948 pct. 3 şi art. 964 C. civ. din 1864. Conform acestor texte legale, pentru a fi valabil, obiectul actului juridic (în cazul de faţă dobânda) trebuie să fie determinat sau determinabil.Pentru a îndeplini condiţiile de valabilitate ale obiectului actului juridic, contractele de credit cu dobândă variabilă trebuie să conţină clauze care să confere dobânzii caracter determinabil. Acest caracter presupune ca părţile angrenate în contract să poată, la momentul exigibilităţii obligaţiei ce reprezintă obiectul contractului să determine în mod obiectiv întinderea acesteia (în cazul de faţă cuantumul dobânzii). Or, contractul de credit este comutativ, şi nu aleatoriu.

Recurenții au susținut că le este imposibil să determine modalitatea în care SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA, lună de lună, calculează cuantumul dobânzii, fapt ce echivalează cu o nerespectare a caracterului determinabil al dobânzii. Art. 948 pct. 3 şi art. 964 C. civ. sancţionează cu nulitatea absolutălipsa caracterului determinabil al obiectului tocmai pentru a proteja interesele persoanelor ce se află în situaţia recurenţilor.

Potrivit susținerilor recurenților, clauzele care permit băncii calculul dobânzii în funcţie de dobânda de referinţă/administrată afişată la sediile SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA, precum şi clauzele care permit băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor, conţin o condiţie pur potestativă pentru bancă în calitatea sa de debitor al obligaţiei de a calcula corect şi transparent cuantumul dobânzii. Conform dispoziţiilor contractuale, SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA s-a obligat să calculeze dobânda curentă pe care trebuie să o achite cu titlu de preţ al contractului. Modalitatea în care banca a înţeles să-şi exercite această obligaţie - pe principiul „dacă vreau dobânda creşte/scade”- este în totală contradicţie cu prevederile art. 1010 C. civ. care statuează că „Obligaţia este nulă când s-a contractat sub o condiţie potestativă din partea acelui ce se obligă”.

Recurenții consideră că modalitatea în care banca şi-a rezervat dreptul de a modifica dobânda transformă contractul de credit dintr-un contract comutativ, în unul aleatoriu, iar după cum s-a reţinut în jurisprudenţa Curții de Justiție a Uniunii Europene este interzisă transformarea contractului de credit dintr-unul comutativ într-unui aleatoriu (e.g cauza C-415/11, cauza C-26/13). În cauza Kasler, C-26/13 Curtea a reţinut că o clauză contractuală trebuie să fie inteligibilă pentru consumator nu numai din punct de vedere gramatical, ci şi din punct de vedere economic, astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

3.1.2. Dincolo de aceste norme generale, această modalitate de cuantificare a dobânzii (dobânda de referinţă/administrată SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA plus marjă fixă) încalcă în opinia recurenților în mod direct prevederi legale care o interzic în mod expres.

Reluând motivele de apel, recurenții invocă art. 54 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), „vânzătorul (în cazul de faţă banca) trebuie să informeze consumatorii despre preţul final al produsului (creditul acordat) şi să ofere toate informaţiile şi documentele tehnice care trebuie să însoţească produsul”. Acest articol trebuie interpretat prinraportare la definiţia pe care o dă art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 valorii totale plătibilă de consumator - suma dintre valoarea totală a creditului şi costul total al creditului pentru consumator. În opinia recurenților, banca, la momentul încheierii contractului, era obligată să-i informeze pe reclamanti cu privire la cuantumul total al dobânzii sau în cel mai rău caz, trebuia să ofere informaţii exacte în legătură cu modalitatea în care se va forma cuantumul dobânzii.

3.2. Instanţa de apel nu a motivat înlăturarea argumentelor referitoare la faptul că în privinţa clauzelor indicate la pct. 1.1. este prezumat în mod absolut caracterul abuziv.

Recurenții au susținut că atât Legea nr. 193/2000, cât şi Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului Comunităţii Europene conţin o listă a clauzelor care sunt considerate de iureabuzive. În această listă, la alin. (1) lit. p), respectiv lit. 1) se menţionează că este abuzivă clauza prin care se dă posibilitatea unui furnizor de servicii (cum este cazul băncii) să crească preţul. Alin. (2) al aceloraşi acte normative la lit. a) respectiv c) statuează o serie de exceptări de la aplicarea caracterului abuziv, stabilind că modificarea preţului înfuncţie de modificarea unei rate de pe piaţa financiară pe care furnizorul nu o poate controla nu este clauză abuzivă.Per a contrario, dacă modificarea dobânzii nu are legătură cu un indice de pe piaţa financiară, înseamnă că ne aflăm în faţa unei clauze abuzive. Mai mult, din moment ce dobânda prezentă în contractele recurenţilor este dobânda „de referinţă/administrată a SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA”, caracterul abuziv al clauzei mai rezultă şi din caracterul controlat al dobânzii. Aceste texte legale, în opinia reclamanțior, interzic în mod expres băncii fixarea unei dobânzi care să varieze în funcţie de voinţa exclusivă a acesteia, impunând obligaţia raportării fluctuaţiei dobânzii la indici de referinţă verificabili (Euribor, Robor etc.).

4. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii - motivul de recurs indicat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

4.1. Aplicarea greşită a legii în privinţa clauzelor referitoare la dobândă;

Reluând susținerile din faţa instanţei de apel, recurenții au învederat că sistemul de drept din România reglementează trei modalităţi prin care clauzele contractuale încheiate între un profesionist şi un consumator pot fi invalidate: clauzele sunt interzise în mod expres de lege; clauzele sunt prezumate absolut a fi abuzive; clauzele sunt prezumate relativ a fi abuzive, daca îndeplinesc condiţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Recurenții au susținut că pentru constatarea nulităţii clauzei referitoare la dobândă ar fi fost suficientă probarea incidenţei unei singure modalităţi de invalidare, prevederile clauzelor referitoare la dobândă din contractele lor se circumscriu tuturor acestor trei situaţii: 4.1.1. este interzis în mod expres de lege; 4.1.2. este prezumat absolut a fi abuziv şi 4.1.3. îndeplineşte condiţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru a fi declarată abuzivă.

4.1.1. Clauzele de tipul celor contestate la pct. 1.1din motivele de apel sunt interzise în mod expres de lege.

Recurenții au susținut încălcarea prevederilor art. 948 pct. 3 şi art. 964 C. civ. din 1864. Clauzele care permit băncii calculul dobânzii în funcţie de dobânda de referinţă/administrată afişată la sediile SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA, precum şi clauzele care permit băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor/comisioanelor s-a afirmat de către reclamanți că acordă undrept discreţionar băncii de a modifica înţelegerea iniţială. În opinia recurenților, această clauză contractuală vine în contradicţie nu numai cu dispoziţiile legislaţiei protecţiei consumatorilor, ci şi cu prevederile art. 948 pct. 3 şi art. 964 C. civ. din 1864. Conform acestor texte legale, pentru a fi valabil, obiectul actului juridic (în cazul de faţă dobânda) trebuie să fie determinat sau determinabil.

Pentru a îndeplini condiţiile de valabilitate ale obiectului actului juridic, contractele de credit cu dobândă variabilă trebuie să conţină clauze care să confere dobânzii caracter determinabil. Acest caracter presupune ca părţile angrenate în contract să poată, la momentul exigibilităţii obligaţiei ce reprezintă obiectul contractului, să determine în mod obiectiv întinderea acesteia (în cazul de faţă cuantumul dobânzii). Se subliniază că recurenților le este imposibil să determine modalitatea în care SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA, lună de lună, calculează în mod discreţionar cuantumul dobânzii, fapt ce echivalează cu o nerespectare a caracterului determinabil al dobânzii.

Se susține în cadrul acestui motiv de recurs încălcarea ar. 1010 C. civ., clauzele care permit băncii calculul dobânzii în funcţie de dobânda de referinţă/administrată afişată la sediile SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA, precum şi clauzele care permit băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor, conţin o condiţie pur potestativă pentru Bancă în calitatea sa de debitor al obligaţiei de a calcula corect şi transparent cuantumul dobânzii.

4.1.2. Prevederile legale în vigoare prezumă absolut caracterul abuziv al clauzelor de tipul celor contestate la pct. 1.1 din motivele de apel;

S-a subliniat că instanţa a reţinut în mod complet eronat aplicabilitatea dispoziţiilor art. 969 şi 977 C. civ., conform cărora convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, statuând că părţile ar fi stabilit prin acordul lor de voinţă dobânda aplicabilă contractului de credit.

Recurenții consideră că dispoziţiile mai sus citate nu îşi găsesc aplicabilitatea în prezenta cauză întrucât acestea se aplică numai convenţiilor legal făcute or, în speţă, condiţia legalităţii nu este îndeplinită câtă vreme la încheierea contractului au fost încălcate de către profesionist prevederile din materia protecţiei consumatorilor care reglementează obligaţia de a se abţine de la a insera în contracte clauze abuzive, recurenții apreciază că asumarea unor clauze contractuale prin simpla semnare a contractului în care acestea sunt inserate nu echivalează cu negocierea clauzelor sau cu înlăturarea dezechilibrul semnificativ provocat, în măsură să conducă la înlăturarea caracterului abuziv al acestora.

Prin urmare, în opinia recurenților, în analiza prezentei cauze trebuie înlăturate prevederile care consacră principiul forţei obligatorii iar prezentul litigiu trebuie analizat din perspectiva dispoziţiilor aplicabile în materia protecţiei consumatorilor. Pe cale de consecinţă, trebuie respinse toate argumentele întemeiate pe principiul forţei obligatorii a contractului.

4.1.3. Încălcarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 - condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o clauză pentru a fi considerată abuzivă.

4.1.4. Recurenții au mai susținut că în mod greşit s-a pronunţat instanţa de apel în sensul imposibilităţii instanţei de a interveni în contractele încheiate de părţi pentru că în materia protecţiei consumatorilor, contractele părţilor pot fi revizuite de judecător fie prin aplicarea sancţiunii nulităţii parţiale, fie prin reconstruirea contractului în vederea continuării executării sale, în condiţiile restabilirii echilibrului contractual.

Recurenții au susținut că după eliminarea dobânzii de referinţă, instanţa de judecată va putea să constate aplicabilitatea în contractul de credit a indicelui Euribor, în conformitate cu:

- prevederile art. 11 lit. z) a Normei Băncii Naționale a României nr. 8 din 1999 privind limitarea riscului de creditate al instituţiilor de credit cu modificările ulterioare, care defineşte rata dobânzii de referinţă ca fiind „rata spot a dobânzii interbancare pentru depozitele plasate, stabilită în funcţie de moneda în care este denominat contractul, respectiv Euribor pentru Euro, Libor pentru Lira etc; pentru contractele denominate în moneda naţională rata dobânzii de referinţă este media aritmetică simplă între Bubid şi Bubor.

- art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 care statuează în mod expres faptul că „dobânda va fi raportată la fluctuaţiile indicilor de referinţă Euribor/Robor/Libor/rata dobânzii de referinţă a Băncii Naționale a României, în funcţie de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului”.

4.1.5. Afirmaţiile instanţei referitoare la o pretinsă lipsă a dezechilibrului provocată de clauza referitoare la dobândă întemeiate pe semnarea unor acte adiţionale ulterior încheierii contractelor sunt complet străine de natura pricinii.Recurenții au susținut că instanţa de apel a raportat în mod cu totul eronat caracterul abuziv al clauzei referitoare la dobândă la actele adiţionale încheiat ulterior, în ciuda faptului că analiza caracterului abuziv al clauzelor se face la momentul încheierii contractului de credit.

4.2. Aplicarea greşită a legii în privinţa clauzelor referitoare la comisionul de acordare.

În opinia recurenților, clauza care prevede perceperea unui comision de acordare se circumscrie în condiţiile impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru a fi constatat caracterul abuziv, aceasta deoarece conduce la deteriorarea echilibrului contractual prinabuzul de putere al SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA care impune, contrar principiului bunei-credinţe, la momentul semnării contractului, clauze care îi creează un avantaj în detrimentul consumatorului. Această clauză este abuzivă, întrucât sunt încălcate şi prevederile art. 78 din Legea nr. 296/2004 şi art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992.

4.3. Aplicarea greşită a legii în privinţa clauzelor referitoare la garanţiile suplimentare;

Clauza din art. 8.4 din Condiţiile generale şi orice altă clauză care permite băncii declararea scadenţei anticipate a creditului dacă valoarea garanţiilor constituite de consumator scade sub valoarea creditului rămas de plată sunt clauze abuzive, în opinia recurenților, toate argumentele prezentate la pct. 1.3. sunt aplicabile şi în privinţa acestei clauze, prin îndeplinirea condiţiilor dictate de art. 4 din Legea nr. 193/2000, anume: este cuprinsă într-un contract preformulat, lipsindu-i caracterul negociat; creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

4.4. Aplicarea greşită a legii în privinţa clauzelor referitoare la comisionul de administrare;

Clauzele care reglementează plata unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului sunt abuzive, în opinia recurenților, pentru că sunt cuprinse într-un contract preformulat, lipsindu-le caracterul negociat. Totodată, ele creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe, contrar soluţiei pronunţate de prima instanţă.

4.5 Aplicarea greşită a legii în privinţa clauzelor referitoare la comisionul de urmărire riscuri;

Recurenții au susținut că dezechilibrul pe care-l generează aceste clauze este dat de faptul că acest comision nu reprezintă un cost actual al creditului ci, în cel mai rău caz reprezintă o asigurare pe care banca şi-o ia împotriva riscului intrării consumatorului în incapacitate de plată. Prin urmare, acest cost este unul eventual, condiţionat fiind de intrarea sau nu în incapacitate de plată a consumatorului de la care se percepe acesta. Tot o dovadă a dezechilibrului contractual pe care-l generează aceste clauze este, în opinia recurenților, faptul că, la sfârşitul perioadei de creditare, în situaţia în care consumatorul îşi îndeplineşte întocmai obligaţiile de plată, în favoarea patrimoniului băncii va opera o îmbogăţire fără justă cauză, în defavoarea patrimoniului recurenților.

Pentru toate argumentele expuse în sinteză mai sus, recurenții au solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Cât privește recursul declarat de reclamantul Y.Y.Y.Y.Y.Y. împotriva Deciziei civile nr. 1290/A din 18 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a solicitat, în principal - casarea hotărârii şi rejudecarea cauzei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform art. 312 alin. (6) C. proc. civ.; și în subsidiar - modificarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii apelului promovat de reclamant, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată - în principal a capătului privind acordarea daunelor morale - şi respingerea apelului promovat de către SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a învederat că:

1. Instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.);

2. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre ce nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.);

3. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, fiind data cu încălcarea şi aplicarea greșită a legii (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Cu titlu prealabil s-a susținut incidența prevederilor art. 312 alin. (61) C. proc. civ., în sensul căîn primul ciclu procesual Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus deja casarea cu trimitere spre rejudecare către Curtea de Apel Bucureşti și,în aceste condiţii, întrucât casarea cu trimitere poate fi dispusă o singură datăîn cursul procesului, în eventualitatea în care va reţine incident unul dintre motivele de casare, săse dispună casarea şi rejudecarea cauzei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile art. 312 C. proc. civ. alin. (4).

Cu privire la primul motiv de recurs, anume că instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiuneanulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5C. proc. civ.) s-a susținut că,în rejudecare, s-au încălcat prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., pentru că nu s-a ținut cont de indicațiile trasate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 2186/2014, deoarece, contrar indicațiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: „.să analizeze fiecare contract în parte sau să grupeze cererile reclamanților pe grupuri cu probleme identice şi să analizeze aceste cereri din perspectiva legislaţiei şi jurisprudenţei privind problema consumatorilor”, cererea acestui reclamant a fost tratată la comun cu a celorlalțireclamanțifără a se ţine cont de caracteristicile specifice dosarului acestui recurent.

Cât priveşte a doua critică, anume că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre ce nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.);recurentul a susținut că instanţa de apel a omis să se pronunțe asupra tuturor motivelor invocate și a probelor administrateîn sprijinul apelului formulat, lăsând astfel nerezolvate o serie de argumente care, in conformitate cu prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., trebuiau să primească o rezolvare argumentată din partea instanţei de judecată.

Cât privește a treia critică, anume că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greșită a legii (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), s-a susținut că prevederile sentinței civile nr. 2667 din 22 februarie 2012, în Dosarul nr. x/281/2011,pronunțată de Judecătoria Ploiești definitivăşi irevocabilă, a avut acelaşi obiect ca şi capetele de cerere 1.1 şi 1.4 (referitoare la dobânda contractului de credit şi la comisionul de acordare a creditului) din cererea de chemare în judecată supusă apelului la Curtea de Apel Bucureşti. Aceste două puncte au primit o dezlegare anterioară care, conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ. oferă o prezumție - mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi - proba pe care partea a depus-o în faţa instanţei de judecată.

Recurentul a susținut că hotărârea irevocabilă anterioară a fost pronunțată cu privire la aceleaşi părţişi a tranșat problema juridică pe cale directă, soluția acesteia reflectându-se direct în dispozitiv, iar în aceste condiţii, instanţa de apel, când s-a pronunţat asupra capetelor de cerere 1.1 şi 1.4 referitoare la dobânda contractului şi la comisionul de acordare, a încălcatprincipiile referitoare atât la autoritatea de lucru judecat, cât şi la puterea de lucru judecat, pronunțând o hotărâre fără temei legal, hotărârea fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimata SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA a depus întâmpinare solicitând respingerea recursurilor-reclamanților, iar în subsidiar, dacă instanţa va identifica motive de casare, aceasta ar trebui să fie cu trimitere, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata a răspuns punctual criticilor formulate în ambele recursuri și întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție va primi și va încorpora în prezentele considerente multe dintre argumentele intimatei, nu le va mai repeta în această secțiune, reținând doar concluziile acestei părți, anume de respingere a recursurilor, ca nefondate, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate de către recurenți şi găsind că acestea sunt neîntemeiate, nu le va primi, urmând a respinge recursurile pentru considerentele ce se vor expune în cele ce preced, primind în același timp susținerile intimatei formulate prin întâmpinare.

Cu titlu prealabil privitor recursul reclamanților reprezentați de SCA R.R.R.R.R.R.R.R.R. SRL şi Asociaţii, reprezentată prin partener coordonator avocat S.S.S.S.S.S.S.S.S., Înalta Curte de Casație și Justiție va reține că în cuprinsul acestuia s-au reluat, prin apărările reprezentantului lor, exact aceleaşi critici din prima cerere de recurs, care a condus la casare. S-a pierdut din vedere că raționamentul instanţei de apel, este de această dată, construit cu respectarea riguroasă a limitelor impuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie și diferă complet de cel din primul ciclu procesual.

Astfel, cererea de recurs, formulată prin reprezentant convențional, este în proporție covârșitoare identică cu cea formulată cu aproximativ 1 an înainte, preluând în bloc criticile ce vizau motivarea instanţei de apel din primul ciclu procesual.

Reclamanții, reprezentați de SCA R.R.R.R.R.R.R.R.R. SRL şi Asociaţii, au copiat integral apărări din recursul din primul ciclu procesual, deși decizia atacată prin prezentul recurs nu este nici pe departe identică cu decizia din primul ciclu procesual.

Astfel, apărările sunt absolut identice pe dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., fiind doar înlocuit numele doamnei judecător U.U.U.U.U.U.U.U.U. cu numele doamnei judecător T.T.T.T.T.T.T.T.T. (pag. 25-29 din primul recurs sunt identice cu paginile 21-24 din prezentul recurs). Aceeași este situația și cu apărările pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., (pag. 29-31 din primul recurs sunt identice cu paginile 24-26 din prezentul recurs). Situația se repetă și cu privire la apărările pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., (pag. 34-40 din primul recurs sunt identice cu paginile 30-36 din prezentul recurs). Nici cu apărările pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. lucrurile nu stau diferit. Dimpotrivă, pag. 59-68 din primul recurs sunt identice cu paginile 37-53 și 60-70 din prezentul recurs.

Mai mult decât atât, reclamanţii reprezentaţi de SCA R.R.R.R.R.R.R.R.R. SRL şi Asociaţii se contrazic în cuprinsul propriei lor cereri de recurs. Dacă în primele 12 pagini critică instanţa de apel pentru că s-ar fi raportat la dispoziţiile dreptului comun, în loc de dispoziţiile dreptului protecţiei consumatorilor, în cuprinsul pag. 13 -18 (dedicate motivului de la art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) ei critică instanţa de apel că nu ar fi avut în vedere argumentele lor, cu privire la aplicarea mai multor articole din V.C.C.: art. 948 pct. 3, art. 964 şi art. 1010. Este evident că nu pot coexista cele două abordări. Greșealade raționament este una delogică şislăbește deopotrivă liniile argumentative subscrise art. 304 pct. 5 şi art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Este evident din modul de redactare a recursului că aceștireclamanți nu au făcut deosebirea dintre decizia din apel din primul ciclu procesual, casată deja de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi decizia din apel din cel de al doilea ciclu procesual, reluând critici care priveau prima decizie a Curţii de Apel Bucureşti, şi care nu mai puteau viza cea de a doua decizie a acestei instanţe (recurată în al doilea ciclu procesual).

În consecință, nu poate fi primită niciuna din criticile de greșită aplicare a legii din moment cereclamanții nici nu tratează problema de drept fundamentală supusă analizei în al doilea ciclu procesual.Dacă în primul ciclu procesual, afirmau, în esență, că nu s-a negociat, deci clauzele atacate trebuie să fie abuzive, în cel de al doilea ciclu procesual, ei rămân captivi aceluiași unghi de atac, fără a se adapta noii redactări a motivării deciziei atacate.

Instanţa de apel a respins susținerile lor pentru că cerințele recenzate la art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu sunt întrunite cumulativ. Spre exemplu, clauzele referitoare la dobânda variabilă nu au fost înlăturate, nu neapărat pentru că nu ar fi fost negociate, ci pentru că, analizând celelalte cerințe legale, s-a observat că nu sunt întrunite. Or, tocmai neadaptarea cererilor de recurs ale reclamanților, la acest salt calitativ al deciziei din al doilea apel, lasă fără fundament aşa zisele critici de nelegalitate subsumate art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar cărora Înalta Curte de Casație și Justiție le va răspunde în cele ce urmează.

Se va reține că singurul aspect cu caracter de noutate din recursul acestor reclamanți este referirea, de la pagina 24 din cererea de recurs la chestiunea prezumțiilor din materie comercială, care au contribuit, şi ele, la formarea convingerii intime a instanţei de apel, potrivit căreia clauza privind dobânda variabilă nu a produs un dezechilibru semnificativ.

Cu privire la mecanismul de formare a dobânzii variabile, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit o stare de fapt pe care este suverană să o stabilească, stare de fapt care nu poate fi cenzurată pe calea recursului. Acest mecanism nu îi este specific doar băncii pârâte, ci reprezintă modul obiectiv, specific şi general valabil pe piața financiar - bancară. Fiind elemente de notorietate, de altfel necombătute de pârâți, prin demonstrarea altui mecanism de acționare, ci doar afirmând că nu este bine că se procedează astfel, reclamanții nu au răsturnat prezumția simplă trasă din îndelungata şi generala practică a metodelor descrise în adresa indicată de instanţă şi validate în activitatea obișnuită a tuturor băncilor. Nu doar adresele indicate de instanţă privind elementele obiective pe baza cărora este determinat D.R.V.-ul, sunt cele care dovedesc legalitatea clauzelor referitoare la dobânda variabilă, ci tocmai prezumțiile că indicii amintiți în respectivele adrese, sunt obiectivi şi evoluează independent de voința băncii.

1.Privitor la primul motiv de recurs al reclamanților reprezentați de SCA R.R.R.R.R.R.R.R.R. SRL şi Asociaţii, anume că s-ar fi soluționat cauza în faza apelului într-o compunere greșită, ca urmare a respingerii cererii de recuzare a doamnei judecător T.T.T.T.T.T.T.T.T., prin încheierea din data de 07 octombrie 2014, respectiv, că urmare a respingerii excepției de incompatibilitate a doamnei judecător prin încheierea din data de 22 octombrie 2014, raportat la împrejurarea că magistratul ar fi soluționat un alt Dosar cu nr. x/3/2010 în primul ciclu procesual, pe aceleaşi probleme de drept - motiv de casare de la art. 304 pct. 1 C. proc. civ., el este găsit ca fiind neîntemeiat de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Este incorectă teza juridică potrivit căreia pronunţarea unei hotărâri de către un judecător cu privire la un contract de credit într-o acţiune în suprimarea unei clauze abuzive, îl face incompatibil în judecarea altor dosare având ca obiect alte contracte de credit analizate din aceeași perspectivă, a existenței sau inexistenței unei clauze abuzive.

Recurenții confundă acţiunea individuală în reprimare a clauzelor abuzive, cu acţiunea în încetare a unei practici abuzive.

Prima îşi are cauza juridică în Legea nr. 193/2000 (transpunerea Directivei nr. 93/13/CEE) coroborată cu prevederi speciale din Codul Consumului şi C. civ., şi are ca obiect un contract încheiat, titular fiind debitorul - consumator, efectul hotărârii fiind inter partes litigantes, iar judecătorul devine incompatibil doar dacă s-a pronunţat pe fond, hotărârea a fost desfiinţată în calea deatac şi cauza a fost trimisă spre rejudecare - ceea ce, în cazul dedus judecăţii, nu se regăsește din nicio perspectivă.

Cea de a doua îşi are cauza juridică în H.G. nr. 1553/2004 privind unele modalităţi de încetare a practicilor ilicite în domeniul protecţiei intereselor colective ale consumatorilor (care transpune Directiva nr. 2009/22/CE) şi are ca obiect modelele sau proiectele de contract numite ”condiţiile generale” care sunt simple promisiuni de a contracta(în sens de acte juridice unilaterale), titularul acţiunii fiind o autoritate publică, iar hotărârea având caracteristicile unei hotărâri asemănătoare celor pronunţate în Recursul în interesul legii, fiind opozabile tuturor şi irepetabile ca obiect.

Acţiunea directă al cărei titular poate fi orice consumator, are caracter individual, cu caracter sancționator şi impune analiza circumstanțelor în care s-a încheiat contractul (în sens de raport juridic), verificarea condiţiilor cumulative prevăzute în lege pentru declararea clauzei ca fiind abuzivă, condiţii de ordin obiectiv - respectarea drepturilor consumatorului prevăzute expres şi limitativ în art. 4 din Legea nr. 193/2000 - dar şi subiectiv - calitatea consumatorului de a fi profan sau informat (noțiuni şi instituţii juridice specifice dreptului consumului consacrate legislativ şi doctrinar).

Cea de a doua are caracterul unei acţiuni colective, cu caracter preventiv, fiind inițiată de un reprezentant calificat prin înzestrarea acestuia cu capacitate procesuală specială dată de legiuitor - autoritate publică sau asociație căreia să îi fie recunoscută calitatea de utilitate publică, tocmai pentru a diferenția regimul juridic şi consecințele acestora.

Din această perspectivă, cererea dedusă judecăţii, abordată de reclamanți (prin reprezentantul lor convențional) ca o acţiune colectivă, cuprinde un număr foarte mare de acţiuni individuale, păstrate în mod artificial într-o singură cauză, dar care este o acțiune directă individuală, pornită de mai mulți consumatori reprezentați de același avocat.

Faţă de calificarea corectă a demersului reclamanților, ca fiind acţiuni individuale, cu situații de fapt proprii şi diferite, este incorectă concluzia că pronunţarea unei hotărâri în alte litigii (chiar şi cu un număr mare de reclamanțireuniți ad-hoc) îi face pe respectivii judecători incompatibili sau ca acea hotărâre este modelul juridic de urmat de orice alt judecător. Acest raționament ar duce la concluzia ca judecătorii din numeroasele dosare aflate pe rol, sunt incompatibili să mai judece pentru că, fie au respins teza clauzelor abuzive, fie au admis-o, în cazuri individuale, trebuie să rămână captivi teoriei juridice şi nu independenți în soluția lor, prin raportare la faptele și circumstanțele fiecărui caz sau contract în parte.

Faptul că există două grupuri de reclamanțireuniți doar după criteriul reprezentantului convențional, iar acesta a ales inițial un număr oarecare într-un grup şi un alt număr în alt grup, nu transformă acţiunea din una în analiza îndeplinirii ori neîndeplinirii condiţiilor calificării clauzelor ca fiind sau nu abuzive, prin raportare la toate cerințele specifice şi relevante existente la data încheierii fiecărui contract în parte, într-o acţiune în care judecătorul analizează de principiu, in abstracto, respectivele clauze contractuale.

Diferența de consecinţă juridică este evidentă şi esențială: hotărârile din prima categorie de cauze au caracter relativ şi efect inter partes litigantes pentru că în cadrul lor se verifică fapte, împrejurări, circumstanțe, caracteristici particulare specifice încheierii oricărui contract, iar hotărârile din cea de a doua categorie de cauze, au caracter preventiv şi efect erga omnes pentru că în cadrul lor se verifică proiectele și modelele de contract ori promisiunea de a contracta.

Aceste necesare distincții sunt suficiente pentru a reține că teoria incompatibilității judecătorului care a pronunţat o soluție pe fond în alt dosar, nu poate fi acceptată. După cum nici felul soluției pe care a pronunțat-o nu îl face captiv ei, atât timp cât în acțiunile individuale se analizează aspecte concrete, circumstanțe, caracteristici particulare specifice încheierii oricărui contract. Fiecare raport juridic are specificitatea lui, iar în această materie a protecţiei consumatorului, cu atât mai mult, judecătorul cauzei trebuie să particularizeze analiza prin raportare la situaţia dedusă judecăţii. De aceea, o soluție pronunțată de un judecător într-un dosar nu îl face incompatibil în altul, în ciuda unei aparente asemănări cu alte cauze.

Așadar, în cauză au fost respinse în mod corect cererea de recuzare precum şi excepţia de incompatibilitate formulate de reclamanți, fiind evident că nu era incident niciunul dintre cazurile de recuzare a judecătorilor raportate la art. 27 pct. 1-9 C. proc. civ. Doamna judecător Ilea nu şi-a spus părerea cu privire la situațiile deduse judecăţii în cauza x/3/2010, pentru că nu putea face parte din compunerea completului de apel din al doilea ciclu procesual.

Reclamanții-recurenți care au invocat acest motiv de casare, au omis că judecătorii sunt învestiți cu judecarea unor situații de fapt pe care să le califice juridic şi faţă de care să facă aplicarea dreptului. Doamna judecător T.T.T.T.T.T.T.T.T. nu a tranșat niciunul dintre raporturile juridice deduse judecăţii prin cererea introductivă din cauza cu nr. x/3/2010, pentru a se putea aprecia că și-a spus„părerea” în sensul art. 27 pct. 7 C. proc. civ.

Mergând pe linia argumentativă din cererea de recurs potrivit căreia, acesta s-ar fi găsit într-o situaţie de aşa zisă „incompatibilitate obiectivă”, în contextul multitudinii de cauze având ca obiect anularea de clauze abuzive, toțijudecătorii vor ajunge, la un moment dat, să-și fi spus„părerea”, ceea ce nu poate fi admis.

2.Cât privește critica potrivit căreia s-ar fi pronunţat decizia cu încălcarea unor norme de procedură prevăzute sub sancțiuneanulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.(motiv de casare de prevăzut la art. 304 pct. 5 C. proc. civ.) pentru că instanţa de apel nu ar fi analizat deloc trei argumente, respectiv: clauzele enumerate la petitul 1.1. din cererea introductivă ar fi interzise în mod expres de lege și prevederile legale în vigoare prezumă absolut caracterul abuziv al clauzelor de tipul celor contestate la petitul 1.1. din cererea introductivă şi ar fi îndeplinite condiţiile de la art. 4 din Legea nr. 193/2000, ceea ce ar fi atras încălcarea principiului dreptului la apărare şi pe cel al dreptului la un proces echitabil, el este găsit ca fiind neîntemeiat de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Instanţa de apel a reținut în considerente, că îi revine judecătorului cauzei să verifice condiţiile cumulative de la art. 4 din Legea nr. 193/2000, pentru a particulariza mai apoi, analiza, pentru fiecare dintre clauzele indicate ca fiind abuzive din perspectiva tuturor condiţiilor legale consacrate la art. 4 din Legea nr. 193/2000. Ceea ce recurenții subsumează acestui motiv de recurs nu sunt veritabile critici de nelegalitate ale deciziei civile pronunţate de curtea de apel. În esență, recurenții critică soluția Curţii de Apel Bucureşti din al doilea ciclu procesual, pentru că aceasta ar fi „omis” să analizeze criticile lor cu privire la inexistența unei negocieri cu banca. Or, la pag. 43 şi 44 din decizia recurată, instanţa de apel a avut în vedere în motivarea sa, tocmai liniile argumentative promovate de reclamanți, referitoare la diferențele dintre contractele negociate şi cele de adeziune, punându-le în raport cu argumentele intimatei referitoare la înmânarea condiţiilor generale, şi la configurarea sumei de bani împrumutate, a perioadei de creditare şi tipul de credit, pentru a nu le reținepe acestea din urmă.

Mai mult, instanţa de apel, din cel de al doilea ciclu procesual, a ţinut să integreze, la pagina 44 a deciziei recurate, instrucțiunileşi aspectele de drept tranșate de instanţa de recurs, prin Decizia de casare nr. 2186 din 12 iunie 2014 atunci când a reținutsensul Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene, din Cauza C-484/08 Caja de Ahorros. Or, aceste critici vizând neanalizarea motivelor de apel formulate de reclamanți, şi care sunt grupate la motivul de recurs de la art. 304 pct. 5 C. proc. civ. sunt vădit neîntemeiate, o simplă lecturare a deciziei recurate infirmând criticile reclamanților.

Se va reține că în cel de al doilea ciclu procesual, intimata a cerut instanţei de apel să administreze proba cu interogatoriul fiecărui reclamant in parte, iar recurenții, prin apărător, s-au opus administrării acestei probe, considerând că înscrisurile de la dosar sunt suficiente pentru ca judecătorii cauzei să-şi formeze o reprezentare a faptelor relevante. Or, în faza recursului, cu atât mai mult, ei nu pot aduce ca o critică a modului în care instanţa de apel a apreciat şi a reținut faptele, cât timp în faţa instanţei de apel s-au opus administrării altor probe care ar fi putut duce la conturarea altor situații particulare.

Astfel, în cauză, nu a fost invocat şi nici nu este incident nici art. 312 alin. (3) C. proc. civ. - nefiind necesară administrarea unor probe noi, şi nici art. 312 alin. (5) C. proc. civ. - pentru că instanţa a intrat în cercetarea apelului formulat de reclamanți, judecata nu s-a făcut în lipsa lor şi au fost şi regulat citați, atât la administrarea fondului, cât şi la dezbaterea fondului apelului.

Nu pot fi primite ca fiind critici în faza recursului toate reluările din cuprinsul cererii de recurs referitoare la modul în care instanţele de fond şi de apel au stabilit situaţia de fapt şi nu se impune casarea nici pentru completarea probatoriului administrat, nici pentru reluarea discuțiilor contradictorii privind probatoriul administrat în cauză şi pentru dezbaterea fondului apelului, în condiţii de legală citare.

3. Motivul de modificare de la art. 304 pct. 7 C. proc. civ.este și el neîntemeiat având în vedere faptul că instanţa de apel a analizat aspectele criticate la pag. 43 - 51 (pe apelul reclamanților) şi la pag. 51 - 57 (pe apelul pârâtei) din decizia recurată.

Rezultă caracterul profund artificial al criticilor din aşa zisul motiv de modificare prin ne­analizarea tuturor argumentelor susţinute la fond, lăsând la o parte că instanţa judecătorească nu are obligația, de lege lata, de a da un răspuns fiecărui argument în parte, având toată libertatea pe care o conferă dreptul aplicabil speței, să restructureze şi să sintetizeze susținerile şi apărările părţilor.

Nici ipoteza dezvoltării unei motivări străine de natura cauzei ori a existenței unei contraziceri a instanţei între propriile argumente ori motive derizorii, nu rezistă unui examen riguros.

În realitate, reclamanții doar afirmă că decizia recurată ar fi nelegală din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ.pentru că ar cuprinde motive străine de natura cauzei, sau ar cuprinde motive contradictorii. Dezvoltarea criticilor pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., face ca acestea să fie mai curând subsumabile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. pentru că reclamanții, în secțiunea 3 din cererea lor de recurs (formulată prin reprezentant convențional) nici măcar nu precizează care ar fi, în concret, motivele străine şi care ar fi paragrafele între care ar exista contraziceri.

Lipsa acestei indicări minimale, face ca întregul motiv de modificare de la art. 304 pct. 7 C. proc. civ.să fie neîntemeiat. Dar chiar dacă s-ar trece peste o minimă rigoare procedurală, şi s-ar aprecia că ar fi fost indicate motivele străine şi cele contradictorii, tot nu s-ar putea admite încadrarea respectivelor critici, în sfera motivului de modificare analizat.

Reclamanții critică decizia recurată prin raportare la temeiuri V.C.C., deci cu argumente ce ţin de dreptul comun. Or, în primul ciclu procesual, criticau prima deciziepronunțată în apel de Curtea de Apel Bucureşti, tocmai pentru că ar fi raționat cu normele de drept comun, şi nu cu cele de dreptul protecţiei consumatorilor. Faţă de această răzgândire între cele două cicluri procesuale, rezultă că nicio variantă de soluționare a apelului nu i-ar fi mulțumit pe reclamanți.

Curtea de apel nu putea raționa din nou din prisma dreptului civil comun. Ea putea doar să facă analiza din perspectiva dreptului protecţiei consumatorilor aşa cum este, de fapt, şi instrucțiunea dată de Înalta Curte, în decizia de casare. O analiză purtând asupra articolelor 948 pct. 3, art. 964 şi art. 1010 C. civ. din partea curții de apel, ar fi însemnat a încălca limitele casării din primul ciclu procesual. De aceea, tocmai respectarea deciziei de casare, în al doilea ciclu procesual, nu poate fi,de plano, motiv de recurare în cea de a doua judecată în recurs, pe ideea că tocmai aceste argumente ar lipsi în cauză, sau ar fi făcut din cele raportate la Legea nr. 193/2000, argumente străine de natura cauzei.

4. Motivul de modificare de la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.este și el neîntemeiat având în vedere că nu pot fi primite drept critici ale deciziei recurate, nereţinerea de către Curtea de Apel a unor raționamente avute în vedere de alte instanţe de judecată în alte dosare, unele soluţionate după momentul pronunțării deciziei recurate.

Prin cererea de recurs pe care reclamanții au formulat-o împotriva soluției din apel, nefavorabile lor în privinţa clauzelor ce stabilesc dobânda variabilăşi comisioanele bancare şi clauzele de la art. 8.4 din Condiţiile Generale, aceştia se rezumă la a relua o parte din conținutul cererii lor de apel, care a făcut obiectul analizei Curţii de Apel Bucureşti.

Așadar, recurenţii-reclamanţi nu au dezvoltat cu adevărat criticile lor pentru a ilustra eventuala greșeală de judecată a Curţii de Apel Bucureşti din al doilea ciclu procesual, ci s-au mulțumit să reitereze în general apărări din primul ciclu procesual, mai precis inexistența unei negocieri cu banca, omițând să dea relevanță faptului că instanţa de apel, în al doilea ciclu procesual, a pus accentul pe neîndeplinirea în mod cumulativ a tuturor condiţiilor legale de la art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Critica nerețineriisusținerilorreclamanților care vizau lipsa negocierii, este greșită.Instanţa a reținut existenţa negocierii, dar într-o altă cauză - respectiv, în decizia din faza apelului din al doilea ciclu procesual din Dosarul nr. x/3/2010*, ajuns şi el, din nou în recurs, în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În acea cauză, cererea de recurs este redactată pe aceleaşi motive de nelegalitate de la art. 304 C. proc. civ.şi, în acel caz, reclamanții din acel grup pot critica formal, soluția instanţei de apel de a fi stabilit că a existat negociere.

În schimb, în prezenta cauză, instanţa de apel, a reținut, dimpotrivă, că nu s-a făcut proba negocierii (a se vedea primul paragraf de la pag. 44 a deciziei recurate), pentru a trece în cele ce urmează, la analiza celorlalte cerințe de la art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind: dezechilibrul semnificativ şi buna credință, care trebuie îndeplinite în mod cumulativ (a se vedea al doilea paragraf de la pag. 54 a deciziei recurate).

Astfel, toate criticile subsumate acestui motiv de recurs, pe ideea nereținerii de către instanţa de apel, în cel de al doilea ciclu procesual, a susținerilor privind lipsa negocierii, sunt redundante şi străine de realitatea motivării din hotărârea atacată în prezenta cauză.

Cât priveşte trimiterile reclamanțilorreprezentați de SCA R.R.R.R.R.R.R.R.R. SRL şi Asociaţii, de la paginile 8-10 din cererea lor de recurs, la anumite paragrafe din cuprinsul Deciziei de casare (nr. 2186 din 12 iunie 2014 aÎnaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din primul ciclu procesual), se va reține că ele pierd total din vedere că instanţa de apel s-a supus instrucţiunilor şi a raționat în trasarea soluției sale cu sensul indicat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Nu sunt, așadar, încălcate dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.pentru a se reține încălcarea art. 105 alin. (2) C. proc. civ., pentru a fi incident motivul de casare de la art. 304 pct. 5 C. proc. civ. sau pentru a fi incident motivul de modificare de la art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Este greșit procedural să fie criticată motivarea din cel de al doilea ciclu procesual a Curţii de Apel Bucureşti, cu citate din decizia de casare, care reținea încălcarea unor norme de drept procesual de către instanţa de apel, din primul ciclu procesual. Lipsurile de motivare din prima hotărâre judecătorească de apel nu sunt şi ale deciziei recurate în cel de al doilea ciclu procesual, iar citatele din decizia de casare nu vizează (şi nu pot viza) decizia pronunțată în apel, în cel de al doilea ciclu procesual.

Pe de altă parte, în al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel Bucureşti a construit raționamentulsău propriu, pe baza dezlegărilor problemelor de drept date Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în decizia de casare. Astfel, instanţa de apel sintetizează la pag. 43 - 53 ideile principale expuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia de casare:

- se detașează de relevanța diferitelor cuantumuri ale marjelor fixe adiționate la dobânda de referință variabilă, precum şi de relevanța diferitelor cuantumuri ale comisioanelor bancare, ca nedovedind în sine, negocierea;

- purcede la cercetarea caracterului abuziv al clauzelor ce fac parte din obiectul principal al contractului valorificând tocmai argumentul reclamanților referitor la sensul jurisprudenţei CJUE (a se vedea a doua jumătate a paginii 44 din decizia recurată);

- îşi asumă direcția de cercetare indicată de reclamanți, referitoare la modificarea dobânzii variabile în funcţie de ”un element exterior, cum ar fi evoluția unui indice financiar.”, ba chiar face din acest aspect, unul central în cercetarea sa, consacrându-i trei pagini jumătate (45, 46, 47 şi jumătate din 48);

- particularizează analiza pe aspectul rolului jucat de indicele bancar obiectiv Euribor/Bubor pentru a surprinde şi ce anume au înțelesîmprumutații că trebuie să plătească, fiind astfel complinită şi instrucțiunea de a verifica inteligibilitatea clauzelor din perspectiva fiecărui împrumutat;

- face cercetarea gradului de inteligibilitate al clauzelor vizând dobânda variabilă şi comisioanele bancare pentru toțiîmprumutații din perspectiva pretențiilor lor, deduse judecăţii în prezenta cauză. Instanţa de apel a cercetat în cel de al doilea ciclu procesual, întocmai cum a dispus Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia de casare, dacă în mod real reclamanții au înțeles că dobânda va varia în funcţie de indicele obiectiv (Euribor) sau în funcţie de D.R.V. (a se vedea pagina 46 din decizia recurată);

- în cercetarea sa, instanţa de apel nu a mai pus accentul pe dispoziţiile dreptului comun, ci pe cele ale dreptului protecţiei consumatorilor atât naţional cât şi comunitar, inclusiv cu trimiteri la paragrafe din hotărâri pronunţate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (a se vedea paginile 44,46 şi 53 din decizia recurată).

Cu titlu prealabil analizării celor trei modalităţi, identificate de către recurenți, prin care clauzele contractuale încheiate între un profesionist şi un consumator pot fi invalidate, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că:

Dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 fac din acest articol o normă de drept material imperativă, care, prin excepție de la regula liceităţii şi valabilității clauzelor contractuale la care părţile au consimțit în virtutea libertății lor de voință, stabileşte condiţiile ce trebuie îndeplinite de o clauză anume pentru a fi considerată abuzivă.

Nu avem, deci, o prezumție, şi cu atât mai puțin una juris et de jure, în baza căreia clauzele sunt considerate abuzive. Dimpotrivă, operează o prezumție de sens contrar şi relativă, a valabilității clauzelor contractuale, chiar şi în cazul celor incluse în contracte de adeziune.

Sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 este acela că, doar dacă sunt îndeplinite cumulativ anumite condiţii cerute de lege, prezumția relativă a valabilității clauzei este răsturnată şi clauza este catalogată, în temeiul acestei legi speciale, ca fiind abuzivă.

Analiza instanţei de apel a pornit, aşadar, în mod corect de la considerarea ca fiind valabile şi licite clauzele contractuale indicate de reclamanți prin cererea lor introductivă de instanţă. În cazul clauzelor din Condiţiile Speciale şi a celor din Condiţiile Generale, aceasta a verificat, şi a apreciat că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile cerute pentru a răsturna prezumția relativă de valabilitate şi pentru a le califica ca fiind abuzive.

Efortul de analiză este, prin urmare, unul de sens contrar, poziției exprimate de reclamanţii-recurenţi, bătălia juridică netrebuind să fie dată pornind de la premisa că respectivele clauze sunt deja abuzive, pentru ca intimata să dovedească contrariul.

Sarcina de a demonstra, în sensul calificării respectivelor clauze contractuale, ca fiind abuzive, este a reclamanţilor-recurenţi, intimata având beneficiul contestării oricăreia sau tuturor condiţiilor cerute de lege, fiind ştiut că fie şi neîndeplinirea uneia dintre condiţii, interzice răsturnarea prezumției legale a valabilității şi liceităţii clauzelor analizate.

Prezumția aşa zis „absolută”, în baza căreia oricare clauză contractuală care se aseamănă sau se confundă cu exemplele date în Anexa 1 la Legea nr. 193/2000 este abuzivă, este juridic, eronată. Argumentele care dovedesc greșeala juridică a reclamanților ţin de normele de drept comunitar, aşa cum au fost ele interpretate obligatoriu de Curtrea de Justiție a Uniunii Europene în jurisprudenţa sa constantă.

A doua premisă construită pro causa de apărătorii reclamanților este aceea a aplicăriidefiniției contractelor ca fiind „acord de voințe” în cazul contractelor de adeziune. Încercarea recurenților de a face inoperant principiul fundamental al obligativității clauzelor contractuale „pacta sunt servanda” (art. 969 din V.C.C.), care se impune şi în cazul contractelor încheiate de profesionişti cu consumatori, nu poate fi primită.

Specificul relației profesionist - consumator ţine doar de perioada precontractuală, în care se înaintează oferte, contraoferte şi se formează consimțământul viitoarelor părţi la contract, pentru ca odată încheiat, acesta să fie o lege a părţilor la fel de eficientă şi de obligatorie pentru părțile semnatare. Doar pentru că unul dintre cocontractanți este consumator, aceasta nu înseamnă că el nu intră într-un raport juridic al cărui conținut să nu fie obligatoriu cu numărul si întinderea obligaţiilor asumate reciproc. Consumatorul, este protejat de norma comunitară şi de legea naţională, dar nu într-atât încât să aleagăce anume respectă din contract, şi ce nu.

Cererea de chemare în judecată depusă la Tribunalul Bucureşti, apelul formulat şi soluționat de Curtea de Apel Bucureşti în al doilea ciclu procesual şi recursul ce face obiectul judecăţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sunt doar încercări ale reclamanților de a-şi retracta parţial cuvântul dat la încheierea negotium-ului, invocând cauze ulterioare semnării contractului, şi distorsionând cu rea-credință ceea ce înțeleseseră şi acceptaseră ca fiind clar şi inteligibil exprimat şi, mai ales, ca fiind echilibrat.

Instanța nu poate interveni în echilibrul contractual stabilit de părţi, aşa cum reiese din jurisprudenţa constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, imperium-ul judecătorului fiind doar acela de a „scoate” din contract, ceea ce este găsit ca fiind abuziv, sau de a „desființa” întregul contract, dacă în lipsa clauzelor afectate, înțelegerea părţilor nu mai poate continua.

Judecătorul nu poate pune nimic în locul clauzelor calificate ca fiind abuzive, pentru că, dacă ar face-o, s-ar substitui voințelor părţilor, ceea ce nu poate fi acceptat într-un stat de drept, care consacră şi garantează proprietatea privată (art. 44 alin. (1) din Constituţia României revizuită), economia de piață şi libera inițiativă (art. 135 alin. (1) din Constituţia României revizuită) şi libertatea comerțului şi crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie (art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţia României revizuită).

Cele trei „modalităţi prin care clauzele contractuale încheiate între un profesionist şi un consumator pot fi invalidate” ar fi, în opinia reclamanților:

- clauzele sunt interzise în mod expres de lege;

- clauzele sunt prezumate în mod absolut a fi abuzive şi;

- clauzele îndeplinesc condiţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Condiţiile consacrate de Legea nr. 193/2000 pentru a li se da unor clauze calificarea de „abuzive” sunt:

- să nu reglementeze componente ale prețului creditului, să nu facă parte din obiectul principal al contractului - să nu se asocieze „nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor şi inteligibil” -art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000;

- să nu fi fost negociate direct cu consumatorul;

- să fi fost introduse în contract, contrar cerințelor bunei-credințe;

- să creeze în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Aceste condiţii de la art. 4 din Legea nr. 193/2000 au caracter cumulativ. Îndeplinirea doar a uneia sau a unora dintre condiţii, interzice calificarea clauzelor analizate, ca fiind abuzive. Se poate, deci, ca o clauză contractuală exprimată clar şi inteligibil să consacre o componentă a prețului creditului şi să nici nu poată fi supusă întrunirii celorlalte condiţii, la fel cum se poate ca ea să nu fi fost negociată, dar fără ca la introducerea ei în contract să se fi încălcat vreo cerință a bunei credințe, şi fără ca ea să producă un dezechilibru semnificativ.

Şi principiul securităţii juridice vine să impună caracterul cumulativ al celor 4 condiţii legale, pentru că, altfel, ar fi mult prea laxă modificarea contractelor încheiate, a numărului şi a întinderii obligaţiilor asumate de părţi.

Securitatea juridică a raporturilor juridice civile ar fi doar un concept fără eficacitate dacă, prin întrunirea fie şi a uneia dintre cele 4 condiţii legale, contractul părţilor ar suferi modificări, în sensul şi de intensitatea dorite doar de către una dintre părţi, cu ocolirea principiului mutuus dissensus, mutuus conssensus.

Or reclamanţii-recurenţi pun problema, în motivele lor de recurs, a calificării clauzelor din Condiţiile Speciale şi a celor din Condiţiile Generale ale contractelor de credit bancar încheiate, ca şi cum ar fi de ajuns ca o singură condiție să fie întrunită, pentru ca să fie pusă „eticheta” de „abuzivă”. Aici este eroarea fundamentală și distorsiunea normelor aplicabile în speță, comună tuturor liniilor argumentative prezentate de reclamanţii-recurenţi.

Clauzele atacate de către reclamanți nu sunt interzise de nicio lege.

Clauza de la art. 5 vizează mecanismul dobânzii contractuale, stabilită de părţile din contract ca pornind de la nivelul de fix (cel mai adesea, valabil în primele 12 luni), ulterior fiind variabilă. Este în afara oricărui dubiu că aceasta a fost înțelegereapărţilor, şi că dobânda variabilă a fost asumată de fiecare împrumutat prin raportare la D.R.V. şi nu doar la indicele obiectiv Euribor.

Reclamarea situaţiei de fapt făcută de recurenți la aproximativ 4/5 ani de la încheierea contractelor, anume că ei nu au înțeles modul în care se stabileşte întinderea obligației lor de plată pe componenta dobânzii variabile, nu poate fi acceptată.Elemente esențiale ale contractului au fost înțelese şi acceptate ca fiind corecte, complete şi transparente la semnarea împrumutului,iar în condiţiile în care banca nu a schimbat politica sa de stabilire a dobânzii contractuale, nu poate fi acceptat că au devenit dintr-o dată incorecte, incomplete şi opace.

Raportarea la dobânda de referință internă a băncii (în sensul că este stabilită doar pentru produsele financiare) din cuprinsul art. 5 din contract, nu este,per se, un mecanism interzis de vreo normă legală sau de vreun regulament al Băncii Naționale a României. Art. 948 pct. 3 coroborat cu art. 964 din V.C.C. nu sunt temeiuri care să interzică acest mod de determinare a dobânzii variabile într-un contract de credit. Prin simpla referire la aceste articole, se acceptă de către împrumutați că dobânda este o componentă esențială a prețului creditului, punându-se problema aplicării primei condiţii de la art. 4 din Legea nr. 193/2000.

De aceea poate nici nu ar mai trebui verificate celelalte condiţii, rațiunea legii fiind următoarea: tot ceea ce exprimă costul, preţul creditului este atât de important la formarea consimțământului de a intra într-un astfel de raport juridic, încât se prezumă absolut că împrumutatul, chiar consumator fiind, va fi foarte atent la ce anume semnează, la ce anume îşi asumă să plătească. Astfel, pentru că dobânda contractuală era determinabilă, dispoziţiile art. 948 pct. 3 şi art. 964 din V.C.C. sunt respectate de mecanismul contractual supus analizei în prezenta speță.

Acest mecanism de determinare a dobânzii variabile nu încalcă nici art. 1010 din V.C.C., modificarea dobânzii nefiind o obligație pur potestativă, şi nicidecum din partea celui care se obligă.

Cât privește dezechilibrul, el nu poate fi reținut din împrejurarea că banca a pus în aplicare mecanismul consacrat la clauza de la art. 2 octombrie a şi 2 noiembrie sau 4.2. din Condiţiile Generale. Aceste clauze nu consacră obligații pur potestative din partea celui care se obligă să ramburseze creditul cu toate fructele sale şi cu toate spezele aferente serviciilor prestate de bancă.

Obligațiaesențială,definitorie pentru contractul de credit bancar este, pentru împrumutat, aceea de a rambursa tot ceea ce datorează către împrumutător. În acest „tot” intră sumele ce trebuie plătite cu titlu de dobândă şi cu titlu de comisioane. Dacă în temeiul art. 2 octombrie a/4.2. din Condiţiile Generale, banca a modificat nivelul dobânzii variabile, ea a făcut-o pentru a adapta contractul cu executare succesivă (adică obligația de plată cu executare pro rata temporis), la noile realități economice obiective ce vin dinspre piața bancară, spre contractul individual.

Modificarea a intervenit asupra întinderii obligației de plată ce incumba împrumutatului, şi nu asupra unei obligații care să fi incumbat împrumutătorului.

Obligația de la clauza de la art. 2 octombrie a/4.2. din Condiţiile Generale nu este afectată de o condițiepurpotestativă, ci de o condiție potestativă simplă (modificarea cuantumului dobânzii depinzând, atât de voința unei părţi la contract, cât şi de un element exterior acesteia).

Factorul declanșator al analizelor băncii la anumite intervale de timp, este cu totul exterior voinței băncii. „Factorul” este, de fapt, un „mix de factori” între care este indicat şi indicele bancar Euribor - 2 octombrie a din Condiţiile Generale.

Reducând la absurd, dacă această obligație ar fi considerată ca fiind pur potestativă, ea tot nu ar fi prohibită de lege, pentru că ar fi o obligație de „a da” afectată de o condiție pur potestativă din partea creditorului, şi nu din partea celui care se obligă. „Plătesc dacă vreau”, nu este acelaşi lucru, în drept, cu „plăteşte, cât îți zic eu”. Sau cauzală - dacă se dă prioritate şi se reține că modificările aduse costurilor de creditare inerente activării pe piațafinanciar - bancară nu sunt nici în puterea creditorului, nici într-aceea a debitorului (fostul art. 1005 din C. civ.) sau mixtă - dacă se dă prioritate şi se reține că modificările aduse costurilor de creditare inerente pe piața financiar - bancară depind atât de voința uneia din părţi, de voința băncii, cât şi de voința altei persoane (respectiv, de voința creditorilor băncii, care îi acordă împrumuturi).

În nici una dintre variante, nu se întrunesc cerințele necesare reținerii unei condiţii pur potestative din partea celui care se obligă. Dacă în baza V.C.C., în doctrină se spunea că o asemenea obligație este lovită de nulitate, în temeiul N.C.C. (art. 1403) se reține că „nu produce niciun efect.”

În concluzie, potrivit oricăruia dintre raționamente, obligația de plată a dobânzii variabile către bancă, este o obligație ce incumbă împrumutatului, şi nu băncii înseși, iar modificările cuantumului dobânzii variabile, ţin cel puțin de un mix de factori externi (constând în evoluțiile obiective ale pieței, sau de voința unor terțe persoane).

Norma juridică este distorsionată de către reclamanți, realitatea raportului juridic dedus judecăţii fiind cu totul alta. Se identifică o obligație care ar incumba doar băncii de a calcula cuantumul dobânzii, uitându-se că: modificările aduse dobânzii variabile sunt făcute în funcţie de evoluțiaindicilor bancari obiectivi şi de alți factori economici ce ţin de piață (costurile cu lichiditatea şi cu rezerva minimă obligatorie fiind doar unele dintre elementele avute în vedere) - deci, forțat de împrejurările exterioare voințeibăncii.

În consecință, dispoziţiile legale nu numai că nu interzic mecanismul de stabilire a dobânzii contractuale din contractul în cauză, ci chiar îl permit. Prevederile art. 1 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 sunt în afara oricărei dispute.

Clauzele atacate nu sunt prezumate în mod absolut ca fiind abuzive.

Aşa cum s-a arătat mai sus, nu există şi nu operează o prezumție absolută în sensul caracterului abuziv al unor clauze de tipul celor consacrate la articolele din Condiţiile Speciale sau din Condiţiile Generale.

Trimiterile la Anexa I a Legii nr. 193/2000 nu sunt de natură să fundamenteze teza reclamanților, pentru considerente ce ţin în special de sensul normelor juridice comunitare din Directiva nr. 93/13/CEE ce a fost transpusă în activul legislativ naţional prin Legea nr. 193/2000.

Până în prezent, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, interpretând articolele Directivei nr. 93/13/CEE, a clarificat următoarele aspecte:

- criteriile juridice în baza cărora o clauză contractuală trebuie să fie analizată pentru a ști dacă este abuzivă sau nu, consacrate la art. 3 alin. (1) şi (2) (Hotărârea din 07 mai 2002, Comisia/Suedia, C-478/99, pct. 11 şi 17, Hotărârea din 01 aprilie 2004, Freiburger Kommunalbauten, C-237/02 pct. 18, 19 şi 21).

- importantă pentru calificarea unei clauze ca fiind abuzivă a elementelor de context ce ţin de natura bunurilor sau a serviciilor, a tuturor circumstanțelor care însoțesc încheierea contractului şi a celorlalte clauze ale contractului sau ale clauzelor altui contract de care acesta depinde - art. 4 alin. (1) care dau cadrul în care trebuie analizate criteriile juridice propriu-zise. (Hotărârea din 15 martie 2012, Perenicova C453/10 pct. 42, Hotărârea din 1 aprilie 2004 Freiburger Kommunalbauten C-237/02 punctele 19-22, Hotărârea din 4 iunie 2009 Pannon GSM C-243/08 pct. 37 43, Ordonanţa din 16 nov. 31010 Pohotovost C-76/10 pct. 61)

- caracterul de listă orientativă şi neexhaustivă al Anexei la Directivă coroborată cu art. 3 alin. (3) care exemplifică clauze care pot fi considerate abuzive (Hotărârea din 4 iunie 2009 Pannon GSM C-243/08 pct. 37, Hotărârea din 1 aprilie 2004 Freiburger Kommunalbauten C-237/02, pct. 20. Concluziile Avocatului General VericaTrstenjak prezentate la 06 decembrie 2011 pentru Cauza C-472/10 Nemzeti c. Invitel, pct. 80: „O clauză care figurează în această listă nu trebuie considerată în mod necesar abuzivă şi invers, o clauză care nu figurează în listă poate în egala măsură să fie declarată abuzivă (48). Prin urmare, din simpla împrejurare că o clauză figurează pe listă nu se poate deduce în mod necesar că are şi caracter abuziv” Nota de subsol 46: „După cum rezultă din considerentul 17, în sensul directivei, lista anexată poate avea doar o valoare orientativă. Ca urmare a caracterului minimal al directivei, lista poate fi extinsă sau poate fi restrânsă de către statele membre în cadrul legislaţiei lor interne, în special în ceea ce priveşte domeniul de aplicare al acestor clauze”).

- faptul că D.A.E. reprezintă costul global al creditului, care se exprimă sub forma unei dobânzi calculate potrivit unei formule matematice unice - art. 4 alin. (2) (Ordonanţa din 16 nov. 2010 Pohotovost s.r.o. C-76/10 pct. 70-73 cu privire la rolul în desluşirea caracterului abuziv al unor clauze contractuale prin aportul la clarificarea gradului de claritate şi inteligibilitate al unei clauze vizând o componentă de cost. Pentru deslușirea rolului D.A.E. pentru consumator, relevantă este Hotărârea din 4 martie 2004 Cofinoga C-264/02 şi Hotărârea din 23 martie 2000 Berliner Kindl Brauerei C-208/98 în care sunt interpretate dispoziţii ale Directivei nr. 87/102 ce a fost abrogată de Directiva nr. 2008/48/CE, la data de 21 iunie 2010.

- faptul că art. 4. alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE nu este o dispoziţie imperativă şi coercitivă ce trebuie transpusă ca atare în dreptul naţional al unui Stat Membru, astfel că într-o ordine juridică naţională, dacă legiuitorul naţional legiferează în acest sens, cu acoperirea art. 8 din Directivă, se poate supune controlului de a vedea dacă o clauză este abuzivă şi clauzele care sunt redactate clar şi inteligibil, (Hotărârea din cauza Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid - C-484/08 - pct. 42).

- cerința ca în cercetarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale să fie analizată inteligibilitatea ei şi din perspectivă economică, nu numai gramaticală (Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din cauza ”Kasler” C-26/13).

- necesitatea verificării de către instanţele naţionale a realității prestării unor servicii, de către bancă în folosul consumatorilor, în contul comisioanelor percepute conform contractelor, pentru a putea aprecia asupra producerii sau nu, a unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorilor, pe componenta de cost a comisioanelor bancare, (Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din cauza ”Matei” C-143/13). Reținem, în acest context, că în sensul jurisprudenţei constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, anexa I la Legea nr. 193/2000 preia conținutul Anexei la Directiva nr. 93/13/CEE, referită la art. 3 alin. (3) din Directiva.

- în Hotărârea din 4 iunie 2009 Pannon GSM C-243/08, pct. 37, în Hotărârea din 1 aprilie 2004 Freiburger Kommunalbauten C-237/02, punctul 20, Curtea de la Luxembourg reține că toate clauzele enumerate în Anexa la Directivă nu sunt automat abuzive şi anexa este pur indicativă conținând exemple de clauze ce pot fi găsite.

Clauzele atacate nu îndeplinesc condiţiile de la art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Cele 4 condiţii legale trebuie întrunite cumulativ pentru ca prezumția relativă de valabilitate şi licitate a unei clauze contractuale să fie răsturnată, pentru a putea fi constatat caracterul abuziv. In speță nu sunt întrunite condiţiile cerute de lege, nici în cazul clauzelor privitoare la dobândă, nici în cazul clauzelor privitoare la comisioane.

Clauzele referitoare la dobândă;

În ceea ce priveşte prima condiție, trebuie reținut că dobânda face parte din obiectul principal al contractului de împrumut. Orice concluzie contrară ar reprezenta o distorsiune a sensului normei juridice comunitare, şi în consecinţă şi a celei naţionale. Distorsionarea ar consta în aceea că s-ar confunda sensul de obligație accesorie al dobânzii faţă de debitul principal, cu caracterul „principal” din perspectiva art. 4 alin. (2) al Directivei nr. 93/13/CEE, care vizează tot ce este definitoriu, sine qua non pentru respectivul credit şi este avut în vedere la formarea consimțământului şi la exprimarea acorduluide voințe.

Dobânda poate fi pe mai departe accesorie faţă de debitul principal, dar să fie în tot acest răstimp, parte din obiectul principal al contractului de credit bancar. Obiectul principal include dobânda, pentru că ea este de esența acestei specii de împrumut, şi pentru că ea „descrie o prestaţie esenţială” asumată prin contract. Celelalte componente de cost au aptitudinea de a fi incluse în obiectul principal al unui credit, dacă este să ne raportăm la rațiunea de a fi a DAE, aşa cum a fost ea reglementată prin Directiva nr. 2008/48/CE.

Art. 2 alin. (1) lit. a), exclude aplicarea definiției costului total de la art. 3 lit. g) din Directiva nr. 2008/48/CEE, însă în interpretarea unei norme comunitare, cum este şi art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, se va ține seama, pe lângă redactarea ei, de termenii utilizați, atât de contextul în care a fost edictată, cât şi de obiectivele reglementării din care face parte, (Hotărârea din 17 noiembrie 1983 Merck C-292/82 pct. 12, Hotărârea din 01 martie 2007 Schouten C-34/05 punctul 25, Hotărârea din 12 febr. 2009 Klarenberg C-466/07 pct. 37, Hotărârea din 18 mai 2000, KVS International C-301/98 punctul zi, Hotărârea din 6 iulie 2006 Comisia/Portugalia C-53/05 pct. 20, Hotărârea din 16 oct, 2008 C-298/07 pct. 15, iar pentru nuanța cu „termenii utilizați” Hotărârea din 3 dec. 2009 Yaesu Europe BV C-433/08 pct. 24).

În măsura în care un legiuitor naţional a ales să transpună art. 4 alin. (2), el devine obligatoriu doar cu efectul său de exceptare de la controlul caracterului abuziv a exact ceea ce spune: a clauzelor care fac parte din obiectul principal al contractului (cu nuanța că este „principal” doar ceea ce au avut părţile în vedere la formarea consimțământului lor şi la exprimarea acordului de voințesau ceea ce exprimă o prestațieesențială pentru respectivul contract).

Cât priveşte a doua condiție legală, privind negocierea, contractele de credit au fost asimilate noţiunii doctrinare de „contract de adeziune” sau „contract standard pre formulat”,astfel cum menţionează actele comunitare în materia protecţiei consumatorului şi cum a fost preluată expresia şi de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Având în vedere natura juridică a contractului de adeziune, mai precis caracterul contractual al acestuia, în ciuda formei manifestării de voință, totușiconsimțământul rămâne de esența actului juridic. Trăsătura comună a tuturor contractelor constă în procedura specifică de formare, în acordul de voințe. Or, contractul de adeziune îndeplinește acest criteriu, fiind rezultatul unui acord de voințe, chiar în lipsa negocierii, care oricum nu e de esențacontractului. Forma tipizată a contractului, deși prezentată unui număr nelimitat de aderenți, manifestările de voință distincte ale acestora vor naște contracte diferite.

Prin urmare, chiar şi atunci când raportăm contractul de credit dedus judecăţii la definiția neparticularizată a contractului de adeziune, ajungem la concluzia conform căreia manifestarea de voință a cocontractanților şi legalitatea acestuia trebuie raportate la dispoziţiile comun aplicabile privitoare la viciile de consimțământ.

Legea nr. 193/2000 se aplică clauzelor contractuale care nu au fost direct negociate cu consumatorii, fiind stabilite ”fără a da posibilitatea consumatorului să influențezenatura ei, cum ar fi contractele standard pre formulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de consumator”.

Contractul de credit, contract de adeziune în sensul deja prezentat, presupune, pe de o parte, analiza Condiţiilor generale şi, pe altă parte, a Condiţiilor speciale, acestea din urmă reprezentând parte componentă a contractului de credit negociată de părţile contractante şi agreată în funcţie de interesele şi situaţia economică a fiecăruia dintre consumatori.

În contractele de credit supuse analizei instanţei, Condiţiile generale sunt parte a aceluiașiinstrumentum ca şi Condiţiile speciale, fiind remise clientului la momentul contractării, şi totodată, aduse la cunoștința reclamanţilor-recurenţi, în faza precontractuală.

Prin urmare, adeziunea vizează exclusiv Condiţiile Generale. Odată cu agrearea acestora, clientul a negociat cu banca elementele individuale consacrate în Condiţiile speciale ca elemente esențiale ale contractului. La momentul contractării clientului i-a fost remis contractul de credit în integralitatea sa, atât Condiţiile Speciale, precum si Condiţiile Generale, acestea din urmă făcând parte integrantă din contract, nu doar sub aspect reglementar, dar şi din punctul de vedere al instrumentum-ului.( aspecte necontestate de către reclamanți).

Se susține de către reclamanți faptul că independent de folosirea în corpul contractului a termenului de „dobândă de referință variabilă”, pentru determinarea criteriului de variație a dobânzii curente, ceea ce în mod rezonabil s-ar putea presupune din interpretarea prevederilor convențiilor de creditare este că, la momentul încheierii acestora, reclamanții au acceptat ca dobânda variabilă să fie determinată doar în funcţie de indicii Euribor/Libor,etc.

În esență, speța de faţă pune problema mecanismului de determinare a dobânzii variabile. Acest mecanism este însă cât se poate de clar şi neechivoc, pe de o parte, şi îndeajuns de detaliat, pe de alta.

În acest sens, la art. 5 dinconvențiile de creditare se prevede clar faptul că: „La data încheierii prezentului contract dobânda curentă este de x% pe an şi este fixă în primele z luni şi variabilă ulterior. Dobânda fixă se menține constantă pe o perioadă de z luni, începând cu data primei trageri, cu excepțiile prevăzute la art. 7 şi 8. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA la care se adaugă y puncte procentuale.”

Aşadar, rezultă că dobânda curentă este variabilă şi se calculează prin raportare la dobânda de referință a băncii, la care se adaugă o marjă fixă. În finalul contractelor de credit este cuprinsă în termeni foarte clari declarația părţilor contractante în sensul că: „Prin semnarea prezentului contract, declar că am citit, înțeles şi mi-au fost explicate clauzele acestuia pe care mi le însușesc în întregime.”

Dobânda de referință variabilă avută în vedere în contractele de credit este dobânda de referință practicată de SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA, o dobândă standardizată care nu este, în mod evident, sinonimă cu indicele Euribor sau oricare altul.

În conformitate cu prevederile O.U.G. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, reglementările interne ale SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA privind standardizarea dobânzilor la credite au fost raportate în mod constant Băncii Naţionale a României.

Distincția între cele două categorii de produse financiare este reflectată în dispoziţiile Condiţiilor Generale de Creditare - Anexă la Contractul de credit bancar şi care dau îndeajuns de multe informaţii împrumutatului, pentru ca acesta să aibă reprezentarea diferențelor între cele două tipuri de credite şi a modului în care va funcționa mecanismul de stabilire a dobânzii variabile.

În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate accepta interpretarea dată de reclamanți clauzei prevăzute la art. 5, în sensul înlocuirii dobânzii de referință variabilă a SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA cu indicele de referință Euribor (sau oricare alt indice) în formula de calcul a dobânzii contractuale.Prin contractele de credit supuse analizei instanţei părţile au convenit în privinţa modului de determinare a dobânzii variabile prin raportare la dobânda de referință variabilă a SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA, care se afișează la sediile SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA, iar nu prin raportare la Euribor sau alt indice. Este evident că reclamanții au ales din oferta băncii, produsul pe care l-au considerat corespunzător nevoilor proprii, în perfectă cunoștință de cauză, asumându-şi pe deplin efectele juridice obligatorii ale convențiilor de creditare legal intervenite între părţi ca urmare a formării acordului de voință şi executându-le în consecinţă.

Reclamanții au acceptat astfel 4/5 ani mecanismul de formare a dobânzii variabile, pentru a descoperi subit, în contextul apariției O.U.G. nr. 50/2010, că nu îl mai înțeleg.

Raportat la datele prezentei cauze, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reține faptul că instanţa nu a fost investită nici un moment cu un capăt de cerere privind interpretarea unor clauze îndoielnice ori neclare.

Intervenția cerută instanţei de judecată prin cererea introductivă cu privire la conținutul exact al dobânzii curente şi la modul de aplicare al dispoziţiilor din Contractele de credit, trebuie însă realizată exclusiv prin prisma regulilor speciale de interpretare instituite de legiuitorul civil, fără știrbireaforței obligatorii a convențiilor şi cu respectarea aparenței de legalitate de care acestea se bucurau.

Intervenția instanţei în conținutul contractului, în maniera solicitată de către reclamanți, este însă nepermisă, ea depășind limitele cadrului procesual cu care a fost învestită şi aducând atingere principiului disponibilității consacrat de normele imperative mai sus evocate.

Chiar considerând că ne-am afla în prezenta unor clauze îndoielnice, în absența unei definiții contractuale clare, explicite a sintagmei „dobânda de referință”, instanţa tot nu ar putea constata identitatea între sintagma „dobânda de referință variabilă” şi sintagma „Euribor”.

Atunci când este sesizat cu un diferend în legătură cu un act juridic, indiferent dacă este unilateral sau bilateral, ale cărui clauze sunt clare şi precise, judecătorul care soluţionează fondul trebuie să îl aplice, în litera şi spiritul lui, neavând dreptul să-i dea un alt înțeles.

În speță, interpretarea sistematică a clauzelor contractuale conduce la această unică concluzie: sintagma „dobânda de referință” nu este sinonimă şi nu se confundă cu indicele „Euribor”.

Postulat al indivizibilității contractului, regula de interpretare sistematică,coordonată a contractului se impune a fi respectată şi de către instanţa de judecată. Astfel, trebuie evitată interpretarea prevederilor unei clauze contractuale prin scoaterea ei din context, mai cu seamă dacă astfel se intră în contradicție cu înțelesul care rezultă din ansamblul contractului.

Ori, o analiză critică a susținerilorreclamanților prin prisma termenilor utilizaţi în corpul convenţiilor de creditare, precum şi a negocierilor purtate între părţi, a practicilor stabilite între acestea şi a comportamentului lor ulterior încheierii contractului, deopotrivă importante în conturarea voinţei reale a părţilor, subliniază netemeinicia acestora. Simpla afirmare a unei pretinse contradicţii între termenii contractuali şi „voinţa reală a părţilor” nu poate conduce în mod rezonabil la punerea sub semnul întrebării a caracterului neechivoc al clauzelor litigioase.

În speţă, mecanismul de calcul al dobânzii contractuale este cât se poate de clar şi neechivoc, pe de o parte, şi îndeajuns de detaliat, pe de alta, prevăzându-se că: „La data încheierii prezentului contract dobânda curentă este de x % pe an şi este fixă în primele z luni şi variabilă ulterior. Dobânda fixă se menţine constantă pe toată perioada de creditare de z luni, începând cu data primei trageri, cu excepţiile prevăzute la pct. 6 şi 7. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA, la care se adaugă y puncte procentuale.”

Instanţa va reţine astfel că părţile au convenit că, ulterior expirării perioadei de dobândă fixă, dobânda curentă să fie variabilă şi să se calculeze prin raportare la dobânda de referinţă a băncii, la care se adaugă o marjă fixă.

Dobânda de referinţă variabilă avută în vedere în contractele de credit este dobânda de referinţă practicată de SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA, fiind aşa cum s-a arătat, o dobândă standardizată care este diferită în mod evident de indicii Euribor sau Libor.

În acelaşi timp, clauzele 2.1 - 2.11 din Condiţiile Generale de Creditare - Anexa la Contractul de credit (respectiv 4.1 - 4.7 din Condiţiile Generale de Creditare) vin să expliciteze mecanismul de determinare al diferitelor tipuri de dobânzi percepute de SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA pentru diferitele tipuri de produse bancare, dând îndeajuns de multe informaţii clientului, pentru ca acesta să aibă reprezentarea modului în care va funcţiona mecanismul de stabilire a dobânzii variabile şi rezultând cu prisosinţă lipsa de identitate dintre dobânda variabilă de referinţă şi indicele Euribor.

Declaraţia comună de voinţă, care este specifică contractului, se prezumă până la proba contrară că exprimă voinţa reală a părţilor. Iar ceea ce reflectă dispoziţiile din convenţile de creditare supuse analizei, este faptul că părţile au convenit în privinţa modului de determinare a dobânzii variabile prin raportare la dobânda de referinţă variabilă a SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA, care se afişează la sediile SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA.

Din perspectiva contractului de credit, dobânda este acea parte a preţului creditului care reprezintă cea mai mare parte a costului creditului. Pentru acordarea oricărui credit şi în funcţie de perioada pentru care acesta este stabilit, banca face anumite cheltuieli. Deoarece, de cele mai multe ori, depozitele unei bănci nu sunt suficiente pentru a acoperi cererea de credite, o bancă este nevoită să se împrumute la rândul ei de la alte bănci, aceste împrumuturi generând, la rândul lor costuri suplimentare. Dobânda pe care o bancă trebuie să o plătească pentru un astfel de împrumut diferă de la o ţară la alta, şi de la o bancă la alta. Astfel cum în situaţia ideală, o bancă ar trebui să solicite şi plata unei dobânzi care are ca nivel minim, dobânda pe care acea bancă o acordă deponenților, tot astfel, la nivel interbancar, atunci când o bancă împrumută o altă bancă, valoarea minimă a dobânzii solicitate de împrumutător va trebui să acopere dobânda acordată deponenților acelei bănci. Prin urmare, o bancă românească ce se împrumută de pe piaţa interbancară va trebui să plătească un cost cel puţin egal cu dobânda aferentă depozitelor celorlalte bănci.

Rata medie a acestor depozite este calculată sub forma indicilor Bubor/Robor, Euribor sau Libor, în funcţie de moneda creditului, dar întotdeauna dobânda de referinţa a băncii este mai mare decât indicele de referinţă Euribor/Libor.

La costul banilor, se adaugă o primă care acoperă riscul specific de ţară, primă ce poate fi aproximată prin Credit Default Swap şi care se regăseşte, inclusiv, în costul fiecărei bănci din România. Prima este percepută de instituţiile financiare internaţionale care sunt dispuse să-şi asume riscul de ţară.

În plus, banca trebuie să aibă în vedere la stabilirea elementelor de cost ale unui credit, şi costul serviciilor proprii de creditare.

Pentru înţelegerea exactă a obiectului prezentului litigiu trebuie avut în vedere că: prudenţa bancară, destinaţia creditului, planificarea creditelor, garantarea creditelor dar şi rambursarea creditelor la scadenţă sunt principiile creditării.

Creditul poate fi clasificat după mai multe criterii, astfel: a) după natura economică şi participanţi (comercial, bancar, de consum, obligatar, ipotecar); b) după destinaţie (productiv şi neproductiv); c) după natura garanţiilor (real şi personal); etc. Pentru toate tipurile de credit însă, dobânda este preţul plătit în schimbul punerii la dispoziţia unui subiect economic a capitalului necesar, rata dobânzii reprezentând preţul pentru o anumită unitate de capital şi o anumită unitate de timp.

În economia de piaţă există o diversitate de tipuri de dobânzi: taxa oficială a scontului, taxa privată a scontului, dobânda bonificată, dobânda percepută, dobânda practicată la efectele comerciale.

În contextul inflaţionist existent în aproape toate ţările se iau în considerare două ipostaze ale dobânzii: nominală (exprimată ca atare prin rata curentă de piaţă) şi reală (ca diferenţă între dobânda nominală şi gradul de eroziune al capitalului, determinat de evoluţia procesului inflaţionist).

Aşadar, determinarea dobânzii, a preţului unui credit, nu este un proces simplu, care să se reducă la interpretarea unei clauze contractuale “lăsată la luminile şi înţelepciunea magistratului”(art. 1203 C. civ. napoleonean). În procesul determinării dobânzii bancare, interpretarea gramaticală şi logica juridică nu sunt singurele instrumente necesare şi suficiente.

Preţul creditului nu este reglat doar de mecanismul cererii şi al ofertei. El este amplu reglementat de norme interne şi internaţionale finaciar-bancare şi se calculează pe baze matematice, cu un instrumentar statistic/probabilistic extrem de tehnic. Acest mecanism este menit să asigure respectarea principiilor de funcţionare a instituţiilor bancare: prudenţa bancară şi disiparea riscului, în accord cu Standardele contabile internaţionale - Regulamentul nr. 1606/2002/CE al Parlamentului European şi al Consiliului din 19 iulie 2002 adoptat şi de România de la 01 ianuarie 2012.

Aşadar, preţul creditului nu se poate forma niciodată prin negocierea individuală a băncii cu fiecare client al său. Acest lucru nu este posibil, în condiţiile în care banca are milioane de clienţi. Este motivul pentru care banca oferă clienţilor produse, sortimente bancare diferite, astfel încât aceştia să poată alege produsul pe care îl doresc. De altfel, niciun producător de serie nu negociază cu clientul preţul fiecărui produs al său expus la raft.

În speţă, este mai mult decât evident că reclamanții nu s-au împrumutat la dobânda Euribor. Şi nici nu era posibil, aceștia neavând acces la piaţa monetară europeană, unde se formează şi se operază cu dobânda Euribor.

În consecinţă, este inadmisibil să se obţină, prin intermediul unei hotărâri judecătoreşti, accesul persoanelor fizice la creditare şi condiţii de finanţare la care nu sunt îndrituite, nefiind insituţiile autorizate de credit care să se împrumute pe piaţa monetară europeană. Abrevierea Euribor pentru sintagma Euro Interbank Offered Rate, reprezintă rata dobânzii la care băncile europene se împrumută între ele, în moneda euro. Această rată este rezultatul unui calcul ce are la bază media dobânzilor practicate de cele mai importante bănci din zona euro.

În mod evident conţinutul acestei noţiuni este distinct şi în mod esenţial diferit de cel al dobânzii de referinţă interne a băncii.

Deşi fiecare dintre aceştia ar putea fi generic definiţi ca „indici/dobânzi de referinţă” alături de alţi indicatori din piaţa serviciilor bancare (Libor, Robor-fostul Bubor, etc), acest lucru nu este de natură să creeze vreo confuzie cu privire la conţinutul şi la sfera lor de aplicare.

Aşadar, dobânda de referinţă, astfel cum este reglementată contractual, este reprezentată de dobânda de referinţă internă a SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA Dobânda de referinţă internă a SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA reprezintă o dobândă standardizată, unică pentru toată plaja de produse financiare destinate persoanelor fizice. Ea este afişată în permanenţă la sediile SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA, alături de ceilalţi indici de referinţă în raport de a căror fluctuaţie sunt determinate dobânzile percepute de către bancă pentru creditele acordate.

Structural, dobânda de referinţă apare ca fiind o reflectare a costului resurselor de creditare pe care banca este nevoită a-l plăti în scopul obţinerii lichidităţilor necesare în vederea acordării de credite către populaţie, toate aceste costuri stabilindu-se şi având la bază Reglementări ale Băncii Naționale a României.

În acest context, interpretarea dată de reclamanți clauzei privitoare la dobândă, în sensul identităţii dintre dobânda de referinţă variabilă şi indicele de referinţă Euribor, este greşită.

În acelaşi timp însă, se poate observa faptul că, dobânda de referinţă internă a SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA reprezintă o dobândă standardizată, unică pentru toată plaja de produse financiare destinate persoanelor fizice. Ea fiind afişată în permanenţă la sediile SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA, alături de ceilalţi indici de referinţă în raport de a căror fluctuaţie sunt determinate dobânzile percepute de către bancă pentru creditele acordate.Fiind determinată pe baza unor indicatori obiectivi şi a unor formule de calcul, trimiterea contractuală la evoluţia ei este deopotrivă de esențială pentru ambele părţi ale convenţiei de creditare, aşa încât nu se poate considera că numai reclamanții ar fi afectați.

Trebuie să se rețină că, printr-o eventuală adaptare a contractului de credit în considerarea O.U.G. nr. 50/2010, se putea viza numai nuanţarea reglementării contractuale a formulei de calcul a ratei dobânzii, transparentizarea acesteia, fără nicio influenţă asupra preţului, a costului total al creditului şi repunerea în discuţie a cuantumului dobânzii.

Adoptarea O.U.G. nr. 50/2010 nu a avut ca obiectiv micşorarea dobânzilor, ci asigurarea unei mai mari transparenţe în piaţa serviciilor financiar-bancare. În condiţiile păstrării aceluiaşi nivel al dobânzii curente, diferenţa valorică dintre dobânda de referinţă a SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA şi indicele de referinţă independent (în raport de care în mod obligatoriu urmează a se calcula dobânda variabilă percepută în contractele de credit) s-a reflectat în mod obiectiv în modificarea marjei fixe calculate şi percepute de către bancă. Această modificare, indisolubil legată de menţinerea valorii dobânzii curente percepute conform contractului de către bancă, era conformă dispoziţiilor art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, neatrăgând o majorare a tarifelor sau spezelor bancare, astfel cum acestea sunt definite în actul normativ.

Interpretarea recurenților în sensul naşterii unei obligaţii în sarcina băncii de a proceda la modificarea contractelor de credit prin înlocuirea dobânzii contractuale cu cotaţia Euribor/Robor/Libor, apare ca lipsită de orice temei juridic, fiind totodată de natură să afecteze echilibrul contractual creat prin dispoziţiile agreate la momentul încheierii convenţiilor de creditare.

Libertatea contractuală alături de forţa obligatorie a contractului şi de efectul relativ al contractelorreprezintă corolare ale autonomiei de voinţă, noţiuni şi principii extrem de caracterizate în ordinea de drept continentală. De aici s-a dedus că o persoană nu poate fi supusă niciunei alte legi decât aceea pe care şi-a dat-o sieşi, iar unica sursă a obligaţiei contractuale este voinţa părţilor. Consacrat prin dispoziţiile art. 969 C. civ. napoleonean (aplicabile în causa pendinte), principiul pacta sunt servandaîşi găseşte justificarea în libertatea contractuală care se exprimă prin facultatea individului de a intra într-un raport contractual sau nu, de a alege persoana cu care contractează şi de a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conţinutul contractului.

Raportat la datele concrete ale prezentei speţe, Înalta Curte de Casație și Justiție va observa faptul că reclamanții, prin formularea cererii introductive, au urmărit să modifice preţul contractului de credit, respectiv nivelul dobânzii comerciale.

Faţă de principiile autonomiei de voinţă şi forţei obligatorii a contractului, o astfel de cerere este inadmisibilă, reclamanții neputând solicita şi obţine concursul forţei coercitive a instanţei pentru revizuirea preţului contractului. Dobânda comercială se constituie în preţul contractului de credit, preţ care nu poate fi determinat în mod arbitrar de un terţ, fie el şi instanţa de judecată.

Intervenţia instanţei în mecanismul contractual şi modificarea unui element esenţial al acestuia, mai precis a preţului contractului, înfrânge forţa juridică obligatorie a convenţiilor legal încheiate. Dând curs cererii formulate de către reclamanți, instanţa nu ar face decât să afecteze echilibrul contractului în ceea ce are el esenţial: preţul (costul total al creditului).

Veniturile rezultate din dobânzile şi comisioanele reglementate prin contractul de credit - asupra cărora părţile şi-au manifestat voinţele juridice în deplină libertate şi cunoaştere a legii, constituie venituri clar determinate, sau cel puţin determinabile. De aceea lipsirea băncii de contraprestaţiile legal stabilite în contractele aflate în derulare, are efectul unei atingeri aduse proprietăţii în înţelesul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceste drepturi de creanţă fiind asimilate, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu noţiunea de bun.

Ignorarea voinţei reale a părţilor şi alterarea condiţiilor contractuale printr-o interpretare lipsită de rigoare juridică a clauzelor din convenţiile de creditare reprezintă o ingerinţă a instanţei de judecată în mecanismul contractual şi o încălcare a dispoziţiilor legale care normează libertatea contractuală.

În ceea ce priveşte a treia condiţie vizând introducerea clauzelor în contract cu nerespectarea cerinţelor bunei credinţe, se va reține că interpretarea Directivei nr. 03/13/CEE vine să limpezească analiza dreptului naţional. Sub aspectul bunei ori a relei credinţe la introducerea în contract a clauzelor de la art. 5, respectiv de la art. 8.4. la nivelul dreptului comunitar a operat o mutaţie importantă după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care nu trebuie pierdută din vedere nici de judecătorul naţional.

În anul 2009, Avocatul General Verica Trstenjak punea accentul în concluziile prezentate la data de 29 oct. 2009 pentru cauza Caja de Ahorros C-484/08 pe nevoia de protecţie, pentru ca în concluziile prezentate la data de 29 nov. 2011 pentru Cauza Perenicova C-453/10, punea accentul pe principiul securităţii juridice: „38. Directiva are ca obiectiv protejarea consumatorului împotriva dezavantajelor rezultate în general pentru acesta din situaţia sa de inferioritate în cazul in care încheie contracte cu vânzători sau furnizori, în trecut, aceştia au profitat de puterea lor economică pentru a impune consumatorilor contracte de adeziune şi pentru a-i face să suporte riscurile, în numele libertăţii contractuale. Directiva urmăreşte să combată un astfel de abuz de putere.”

„39 - Directiva nr. 93/13/abordează o problemă fundamentală pentru dreptul derivat: este avut în vedere conflictul dintre autonomia de voinţă (9), pe de o parte, şi protejarea părţii contractuale defavorizate, cu alte cuvinte, consumatorul, pe de altă parte. Directiva nr. 93/13/ restrânge în mod considerabil principiul libertăţii contractuale în favoarea consumatorului prin faptul că permite un control jurisdicţional al clauzelor abuzive. (10). Această atingere adusă de legiuitor autonomei de voinţă se justifică prin faptul că respectivele contracte de adeziune se întemeiază pe o asimetrie a puterii economice a părţilor, întreprinderile redactează contractele în prealabil şi le impun în mod unilateral consumatorului, fără ca acesta să aibă posibilitatea de a negocia în mod individual clauzele acestora. Principiul autonomiei de voinţă nu ar mai fi garantat în practică, întrucât consumatorul nu ar avea nicio influenţă asupra conţinutului contractului. O astfel de situaţie ar justifica intervenţia statului în domeniul libertăţii contractuale a părţilor pentru a garanta o echitate a contractelor într-o măsură cât mai mare posibil”.

”40. Totuşi, Directiva nr. 93/13 nu elimină complet autonomia de voinţă, întrucât art. 4 alin. (2) exclude de la aprecierea caracterului abuziv clauzele care se referă la „obiectul contractului” şi la „caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte.” Nu trebuie să fie instituită o protecţie generală a consumatorului care l-ar împiedica pe acesta să încheie un contract dezavantajos. Dimpotrivă, acesta este deja protejat în mod suficient prin concurenţă în ceea ce priveşte prestaţiile principale.”

O altă susţinere contrară logicii juridice pe care recurenţii - reclamanţi au făcut-o a fost aceea că deşi buna credinţă - un alt element necesar pentru dovedirea unei clauze abuzive - se prezumă în mod obişnuit în contractele dintre particulari, în această materie o atare prezumţie nu operează.

Interpretarea este eronată şi vine să schimbe principii elementare de drept.

Pornind de la prevederile C. civ., buna credinţă a fost conturată ca fiind acea atitudine de corectitudine, prezumată de lege fără a se face distincţie în funcţie de natura contractelor şi fără ca vreo lege specială - inclusiv Legea nr. 193/2000 - să instituie vreo excepţie expresă în acest sens, corectitudine pe care cocontractantul trebuie să o aibă la momentul încheierii şi pe parcursul executării contractului.

Din consultarea dosarelor de creditare ale recurenţilor-reclamanţi, înscrisuri depuse în probaţiune de pârâtă la judecata în fond a cauzei, Înalta Curte va reține că în toate contractele de credit şi cererile de acordare credit, recurenţii-reclamanţi şi-au asumat sub semnătură exerciţiul dreptului de informare şi au recunoscut în aceeaşi manieră îndeplinirea de către bancă a obligaţiilor sale corelative. Cu alte cuvinte, în ipoteza în care cumpărătorul acceptă deliberat şi în cunoştinţă de cauză să contracteze în termeni care se pot dovedi a fi inadecvati ori chiar periculoşi, exclude posibilitatea acestuia de a acţiona ulterior profesionistul în judecată pentru angajarea răspunderii ultimului.

În acelaşi sens jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene recomandă ca instanţa naţională să ţină seama de toate clauzele contractului, deci şi de cea prin care consumatorul declară că a înţeles şi şi-a asumat contractul.

Niciun recurent-reclamant nu a contestat că iniţiativa încheierii contractelor i-a aparţinut, în fiecare caz şi pentru fiecare împrumut luat de la bancă. Cu alte cuvinte, după cunoaşterea promisiunii de creditare făcută de bancă prin condiţiile generale, oferta de a contracta a venit de la client care a solicitat o sumă de bani. Analiza cererii a dus la contra-oferta băncii pentru suma corespunzătoare criteriilor de creditare cărora le corespundea solicitantul.

Niciun recurent-reclamant nu a contestat că de la data înregistrării fiecărei cereri de acordare a creditului, nu ar fi avut timp de gândire pentru a decide dacă intră în relaţia contractuală cu banca, sau nu, respectiv, nu a negat existenta unui termen de reflecție de rambursare anticipată a soldului creditului.

Niciun recurent-reclamant nu a contestat că la fiecare contact a aflat informaţii asupra tipului de produs financiar - bancar pentru care parcurgea procesul de constituire a dosarului de creditare si nu a pretins ca a cerut explicaţii cu privire la orice detaliu al contractului şi banca a refuzat să dea explicațiile cerute.

Niciun recurent-reclamant nu a reclamat că în perioada pre-contractuală nu a putut observa ori înţelege că banca avea o dobândă de referinţă variabilă.

Niciun recurent-reclamant nu a contestat că la semnarea contractului de credit, banca nu a grăbit procesul, care s-a derulat în exact modul şi ritmul pe care le-au agreat împrumutaţii, banca fiind dispusă, prin reprezentanţii ei, să acorde tot timpul necesar înţelegerii contractelor scrise şi acordării de răspunsuri la eventualele întrebări privind redactarea clauzelor.

Niciun recurent-reclamant nu a contestat caracterul clar şi inteligibil al redactării contractelor de credit (Condiţiile Speciale şi Condiţiile Generale) la momentele semnării acestora, clauzele încriminate ca abuzive, în prezent, fiind considerate, atunci, ca uşor de înţeles şi neechivoce şi nici că între variantele de contract ale băncii şi ale lor, ar fi diferenţe de conţinut şi de sens.

Niciun recurent-reclamant nu a contestat ca după semnarea contractelor, au avut la dispoziţie un termen de 7/10 zile (denumit şi termen de răzgândire/retractare) pentru a retracta acordul lui de voinţă, dat în ziua semnării şi nici nu explică de ce nu l-a valorificat.

Niciun recurent-reclamant nu a contestat că banca nu a redus acest termen şi nici nu a refuzat denunţarea contractului de către împrumutaţi, în interiorul termenului legal, de răzgândire/retractare.

Niciun recurent-reclamant nu a contestat că i-au fost puse la dispoziţie Condiţiile Generale ale contractelor şi Graficele de rambursare ce puteau fi emise pe baza informaţiilor cunoscute la datele de semnare, înainte de semnarea propriu - zisă.

Niciun recurent-reclamant nu a contestat că a înţeles raportul dintre „General” şi „Special” dintre „Condiţiile generale de creditare” - proiectul de contract, devenit anexă la contractşi Contractul de credit particularizat, negociat, special, şi nici că în contractele semnate, există clauze care prevăd expres că, în cazul în care există „diferenţe” dintre aceste două părţi ale instrumentum-ului, contractul are prioritate pentru a exprima elementele esențiale ale înţelegerii părţilor, în faţa condiţiilor generale din anexă.

Niciun recurent-reclamant nu a contestat că au fost particularizate în cazul lor concret, condiţiile generale de afaceri ale băncii, în care putea fi încheiat contractul de credit pentru accesarea împrumutului, cu tipul de credit ales.

Niciun recurent-reclamant nu a invocat vreun viciu de consimţământ care să îi fi afectat consimţământul la semnarea contractului/ contractelor de credit şi nici nu a indicat împrejurări din care să poată fi dedusă vreo cauză de nulitate a contractului semnat.

Niciun recurent-reclamant nu a contestat că din redactarea dată clauzei de la art. 5 din Contractele de credit reieşea, încă de la momentele de semnare a contractelor, că, pentru primele z luni contractuale, va beneficia de o dobândă fixă, şi că începând cu cea de a z+1 lună, între părţi, va opera o dobândă variabilă.

Recurenţii-reclamanţi invocă în sprijinul acţiunilor lor civile faptul că după ce au semnat contractele de credit a intervenit criza financiar -economică care a făcut mai împovărătoare executarea obligaţiilor asumate. Ei invocă un aspect exterior contractului - criza economică, care a început să afecteze executarea obligaţiilor pe care şi le-au asumat atunci când au agreat condiţiile iniţiale, dar nu invocă o cauză de revizuire (impreviziune) pe calea acţiunii de drept comun.

Toate aceste fapte relevante pentru desluşirea raporturilor juridice deduse judecăţii, prin necontestarea lor de către împrumutaţi, dovedesc buna- credinţă a băncii atât în etapa pre-contractuală, cât şi în etapa derulării contractului şi, totodată, încercarea de negare, de către împrumutaţi, a realităţii contractelor încheiate în anii 2005 - 2009 şi a cauzelor reale ale nemulţumirii lor.

Consecinţa unei astfel de conduite a recurenţilor-reclamanţi, dovedită în cauză prin probatoriul administrat şi necontestat, este aceea de respingere a acţiunii pentru neîndeplinirea condiţiilor de exercitare a acţiunii specifică dreptului consumerismului.

În ceea ce priveşte condiţia a patra, a dezechilibrului contractual, se va reține că în aprecierea acestuia nu trebuie dat un rol covârşitor abordării matematice, verificând dacă părţile din contract au acelaşi număr de obligaţii şi acelaşi număr de drepturi, şi doar ca ultim resort, urmează a fi verificat şi echilibrul juridic.

În intenţia reclamanţilor este o rediscutare a echilibrului financiar care nu poate fi repus în discuţie decât prin acordul părţilor, sau judiciar prin apelarea la teoria impreviziunii, dar nu prin mecanismul clauzelor abuzive care are în vedere echilibrul între drepturi şi obligaţii.

S-a precizat că, în jurisprudenţa europeană, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 care reglementează dezechilibrul semnificativ constituie o dispoziţie imperativă care urmăreşte să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul dintre drepturile şi obligaţiile contractanţilor printr-un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părţi.

Ceea ce propun recurenţii-reclamanţi Înaltei Curţi, în vederea instituirii unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile părţilor, este intervenirea în preţul contractului, modificându-l în sensul că ”dobânda variabilă se compune din Euribor plus marja fixă menţionată în contract”. Adică dobânda stabilită exclusiv de debitor, ceea ce este inacceptabil, având în vedere diferenţa de înţelegere asupra cuantumului marjei fixe propuse de bancă în caz de renegociere a dobânzii variabile raportată la Euribor. Şi dacă am aprecia,ad absurdum,că o atare intervenţie a instanţei, care este terţ faţă de contractele analizate, ar fi posibilă, o asemenea modificare nu ar putea, sub nici o formă, să conducă la instituirea unui echilibru real în contracte, ci de-abia cu această ocazie,să conducă la dezechilibrarea lor.

Contractul de credit bancar presupune o executare succesivă a prestaţiilor din partea reclamanților, însă o executare uno ictu din partea băncii. Acest aspect trebuie luat în considerare la aprecierea echilibrului prestaţiilor asumate prin contract.

La data încheierii contractului de credit, prin remiterea sumei împrumutate, banca a îndeplinit corespunzător obligaţiile convenţionale faţă de cocontractant. Dreptul băncii născut la data încheierii contractului corespunde obligaţiei corelative de plată a preţului ce incumbă reclamantului, ce include dobânda la cuantumul stabilit de părţi ca element constitutiv al preţului.

Cauza contractului faţă pârâtă nu mai subzistă în condiţiile în care obligația acesteia, deja executată, nu îşi găseşte echivalentul în plata preţului astfel cum a fost agreată de părţi.

Contractul de credit în cauză nu a fost încheiat în contextul unui monopol al pârâtei asupra activităţii de creditare. Libertatea reclamanților de a alege orice produs bancar al oricărei instituţii financiare nu a fost cu nimic îngrădită. Relevant este faptul că intimata este doar una dintre instituţiile financiare care desfăşoară activităţi de creditare de pe piaţa românească.

Criteriile după care un cocontractant al unei bănci alege un anumit produs financiar, pot fi de la cele mai diverse, intrinseci sau extrinseci dispoziţiilor contractuale. Nimic nu ar fi împiedicat pe împrumutați să aleagă un alt produs, o altă monedă de credit, un alt tip de dobândă sau o altă bancă pentru obţinerea unui credit. Mai mult, modalitatea de calcul a dobânzii rezultă cu claritate din clauzele contractuale. Acordul clientului cu privire la caracteristicile produsului „achiziţionat”, este de natură a da naştere unor obligaţii contractuale în sarcina acestuia pe care trebuie să le respecte, astfel cum şi pârâta, la rândul ei, și-a respectat obligaţiile contractuale.

În concluzie, pe acest aspect, doar dacă ar fi fost întrunite, cumulativ, cele 4 condiţii legale s-ar fi putut atrage calificarea ca abuzive a clauzelor analizate, or în speţă, nu se poate constata întrunirea acestor condiţii.

Clauzele referitoare la cele trei comisioane bancare: de acordare, de administrare şi de urmărire riscuri.

Comisionul de acordare este exprimat în valoare nominală şi este plătit o singură dată, comisionul de administrare este calculat la valoarea creditului, iar comisionul de urmărire riscuri este calculat tot la valoarea credituluiși ele nu sunt abuzive, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 193/2000, iar instanţa de apel a apreciat corect că ele nu produc un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorilor.

Cu privire la comisionul de acordare,soluţia instanţei de apel de a menţine respingerea cererii de chemare în judecată cu privire la acest comision este legală.

Chiar şi atunci când nu se nu se defineşte explicit în contract operaţiunea pentru care se percepe comisionul de analiză, aceasta nu afectează caracterul vădit inteligibil, clar, al contraprestaţiei solicitate şi nici nu poate crea, prin valoarea pe care o adaugă, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Faptul că se solicită și un comision de acordare nu semnifică inexistenţa a două operaţiuni, din moment ce analiza formală a existenţei actelor necesare în dosarul de creditare (de altfel atacată mult mai puţin) era o primă etapă ce putea fi taxată odată cu sau separat de acordarea creditului, ce necesita o analiză propriu-zisă, economică - pentru că operaţiunile sunt distincte, nu se suprapun în timp, sunt efectuate de compartimente diferite din cadrul pârâtei şi se diferenţiază, unele operaţiuni fiind cantitative, iar altele fiind calitative.

Aceste două comisioane se plăteau la început, de fapt se reţineau din suma acordată cu titlu de credit. Deci, caracterul clar al prestaţiei solicitate consumatorilor este mai mult decât evident.

În cazul unor comisioane plătibile printr-un singur act material, uşor calculabile ca valoare, act ce are loc imediat după încheierea acordului de voinţă, este foarte greu de reţinut un caracter neclar, neinteligibil sau o atitudine ce nu ar fi caracterizată prin bună-credită din partea băncii, din moment ce aceasta expunea expres, încă de la bun început, pretențiile sale cu privire la aceste contraprestaţii solicitate clienţilor - condiţia referitoare la claritatea şi inteligibilitatea clauzelor contractuale şi cea referitoare la aprecierea caracterului abuziv presupune în mod obligatoriu, şi raportarea la elementele indicate la art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000: ”(5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului: c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.”

Comisionul de administrare calculat la valoarea creditului îşi are raţiunea sa de a exista în contracte. Clauzele ce-l consacră nefiind în sine abuzive, în raport de scopul acestui comision - monitorizarea la înregistrarea, efectuarea de operaţiuni în scopul utilizării și rambursării creditului acordat consumatorului.

Instanţa de apel reţine ideea corectă juridic, de a nu putea să intervină în contract, peste sau în contra voinţei comune a părţilor, în temeiul Legii nr. 193/2000 (a se vedea pagina 46 a deciziei recurate) şi ideea analizării existenţei sau nu, a unui echilibru între drepturi şi obligaţiile părţilor (a se vedea pag. 55).

În mod corect, echilibrul este căutat între drepturile şi obligaţiile părţilor la contract, punând pe un taler al balanţei ce plăteşte consumatorul împrumutat, şi pe celălalt talerce îi dă și ce prestează profesionistul împrumutător, fără a compara diferitele componente de cost între ele, respectiv comisionul cu dobânda. Or, greşeala de a compara comisioanele cu dobânda variabilă, apare de abia în cererea de recurs a împrumutaţilor. Echilibrul trebuie căutat între ce prestează banca pentru împrumutat şi preţul acestui serviciu plătit de împrumutat, iar nu la ce valoare ajunge raportat la dobândă.

Ipoteza analizei este corectă, la fel ca şi dezvoltarea raţionamentului. Curtea de Apel Bucureşti a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000. Şi dobânda, şi comisionul de administrare reprezintă, în final, drepturi de creanţă ale profesionistului împrumutător asupra consumatorului împrumutat, ele neputând fi comparate între ele.

În ceea ce priveşte raportarea comisionului de administrare la valoarea întregului credit, un astfel de algoritm de calcul (prin raportare la valoarea întregului credit) nu dă naştere unui dezechilibru doar pentru că suma obţinută, folosindu-l, este mai mare decât dacă am fi folosit un alt algoritm de raportare, la soldul creditului. Trebuie cercetat dacă prima sumă, chiar mai mare matematic, depăşeşte costul de oportunitate al imposibilităţii ţinerii unei evidenţe a întregului credit, pe întreaga perioadă de rambursare. Dezechilibrul nu poate fi găsit, din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, raportând două valori pe care le-ar fi putut obţine aceeaşi parte la contract, dacă negocia mai bine sau mai slab. Dezechilibrul se poate reţine numai dacă respectivul cuantum al comisionului este disproporţionat faţă de utilitatea serviciului prestat de bancă.

Or, instanţa de apel nu a greşit raţionamentul ei şi nu a făcut o comparare ipotetică a două valori matematice ce ar fi putut fi incluse în contracte, cu titlu de comision de administrare.

Pentru că banca este profesionistul creditului, îşi asumă ab initio rolul supraveghetorului și al administratorului creditului, în toate fazele sale şi cu toate incidentele sale. Când vorbim de supravegherea şi diligentarea desfăşurării rambursării creditului, banca realizează un serviciu de administrare, iar când diligentează pentru corectarea promptă a incidentelor intervenite din cauza evoluţiei pieţei şi a situaţiei debitorului, banca realizează un serviciu de apreciere şi rezolvare a riscurilor.

Or, diligențele și operaţiunile efectuate de bancă pe întreaga durată de viață a unui credit (de la efectuarea primei trageri, şi până la integrala rambursare) sunt în tot acest răstimp, aceleaşi, cu variaţiunile inerente impuse de lege. Diligențele cu care banca se îngrijeşte ca rambursarea creditului să aibă loc în mod corect, (ratele să fie calculate corect, scadenţele să fie respectate, notificările şi raportările către cei abilitaţi şi către instituţiile de reglementare competente în domeniu să fie făcute la timp etc.) sunt exact aceleaşi pe toată durata creditului și nu scad pe masură ce se reduce suma de restituit. Este acelaşi nivel de exigenţă şi sunt aceleaşi operaţiuni.

Prin urmare, este falsă raportarea cuantumului comisionului de administrare calculat la valorarea întregului credit, la orice altă valoare. Pentru că implicarea băncii, şi pentru că serviciul prestat nu scade calitativ, şi nici cantitativ, pe măsură ce suma împrumutată este rambursată, algoritmul consacrat în clauzele privind comisionul de administrare este unicul algoritm corect şi care, dimpotrivă, păstrează echilibrul.

Astfel, condiţia dezechilibrului, aşa cum este ea consacrată la art. 4 din Legea nr. 193/2000 are în vedere drepturi obligaţii contractuale, şi nu componenta lor economică - cum indică împrumutaţii în cererea lor de recurs. Aceasta este reflectată în preţ, iar asupra preţului instanţa nu are drept de ingerinţă decât în cazul impreviziunii, neinvocată în cauză.

Comisionul de urmărire riscuri calculat la valoarea creditului

Instanţa de apel a parcurs aceleaşi etape în raționament, ca şi în cazul comisionului de administrare, în ceea ce priveşte raportarea la dreptul aplicabil, cu mențiunea că reclamanții contestă, aici, chiar raţiunea perceperii acestui tip de comision.

Perspectiva din care Curtea de Apel Bucureşti a analizat existenţa ori inexistenţa raţiunii perceperii unui astfel de comision, a avut în vedere fundamentul comisionului în cauză, pentru a putea verifica dacă se confundă cu cel de administrare, fie chiar şi parţial. Nu avem de a face cu o singură operaţiune, comună, de administrare şi de urmărire a riscurilor, în mod real, sunt două seturi de operaţiuni disctincte, efectuate de lucrători diferiți din cadrul oricărei bănci. Administrarea creditului are în vedere toate acele operaţiuni bancare (în sensul că sunt efectuate de lucrători ai băncii, pentru bancă - profesionist al creditului) care sunt defăşurate pe întreaga durată a creditului pentru corecta şi la timp, parcurgere a tuturor etapelor creditului. Aceste operaţiuni ţin, toate, strict, de relaţia contractuală dintre bancă şi împrumutat.

Urmărirea riscurilor presupune un alt set de operaţiuni care pun serviciul de plată al împrumutatului în legătură cu acele evenimente din piaţă bancară, ce pot impacta capacitatea acestuia de rambursare a creditului, şi pot concretiza ceea ce este numit „riscul contractului”.Aceste operaţiuni sunt mai complexe, decât simpla administrare şi impun analiza evoluţiei creditului, în contextul mai larg, al activităţii băncii împrumutătoare, precum şi al evoluţiilor de pe piaţa interbancară pe care este proiectată evoluţia pecuniară a debitorului persoană fizică. Evoluţiile vizate, ce pot impacta asupra capacităţii de rambursare a clientului, sunt reprezentate de intervenţiile pe care Banca centrală le poate avea pentru a modifica anumiţi parametri (cum ar fi de exemplu cursul valutar, deosebit de important pentru creditele în monedă străină) dar şi de intervenţiile altor bănci.

Instituția financiară nu poate face abstracţie de specificul sectorului de activitate bancară. Nu poate acorda un împrumut, pentru a se dezinteresa apoi de evoluţia pieţei, de după momentul văzut uno ictu, al semnării contractului de credit. Dacă ar face acest lucru,nu s-ar mai putea numi profesionist. De aceea, banca trebuie să urmărească riscurile ce vin dinspre piaţă, deci din afara relaţiei contractuale cu împrumutatul şi pe cele particulare ale debitorului respectiv, care îi pot afecta deopotrivă, fie pe rând, fie deodată, capacitatea de rambursare.

Nici o altă garanţie, înscrisă în contract, nu acoperă aceste riscuri, urmărite în contul comisionului de urmărire riscuri. Simplificând, pentru riscuri diferite, banca percepe componente diferite de cost.

Pentru eliminarea oricărei confuzii, garanţiile imobiliare aduse de client acoperă riscul insolvabilităţii acestuia, codebitorii, sunt menţionaţi pentru a suplini sarcina de plată (temporar sau definitiv), iar asigurările de viaţă, pentru a acoperi riscul capital al dispariţiei împrumutatului.

Riscurile urmărite în contul comisionului cu acelaşi nume, vin dinspre piaţă spre relaţia contractuală dintre bancă şi împrumutat şi dinspre debitorul însuşi spre contract. Ele nu încetează niciodată pe durata contractului şi nu sunt mai mici doar pentru că soldul scade. Oricât de mare ar fi împrumutul luat, şi oricât de repede ar scădea soldul acestui împrumut, piaţa interbancară va evolua în ritmul şi după regulile ei, iar debitorul va avea propria lui evoluţie socio-profesională care se va repercuta asupra veniturilor sale.

Dacă riscurile nu sunt prevăzute din timp, pentru a se lua măsurile ce se impun, acestea ar putea impacta grav capacitatea de plată a împrumutatului aşa cum corect reţine şi instanţa de apel în opinia majoritară.

Setul de operaţiuni prestate de bancă în contul comisionului de urmărire a riscurilor este necesar, este spre folosul împrumutatului, care, nefiind profesionist, nu ar şti cum să se pună la adăpost, este proporţional şi adecvat faţă de pericolul potenţial repertorial pe piaţă şi de propria sa evoluţie socio-profesională şi este fundamental diferit de setul de operaţiuni prestate de bancă în contul comisionului de administrare.

Cât priveşte lipsa unei definiţii în cuprinsul propriu-zis al contractelor de credit, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că aceasta este o condiţie invocată de către reclamanți fără temei legal. Art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu vorbeşte despre o astfel de obligaţie de a defini termenii utilizaţi. Comisionul este exprimat într-un limbaj clar, iar riscurile sunt cele de pe piaţă şi cele legate de solvabilitatea debitorului însuşi (pentru că ele nici nu ar putea fi acelaşi cu cele pentru care se constituie garanţii, se aduc codebitori, sau se încheie asigurări de viată).

Așadar, pe întreaga prioadă de rambursare pot apărea modificări ale anumitor parametri bancari, dintre care măcar unul este de o notorietate incontestabilă şi anume evoluţia cursului leu/euro, leu/dolar, iar unul este sub controlul direct al debitorului - respectiv solvabilitatea sa (consumatorul care s-a împrumutat trebuie prin ipoteză să vrea şi să ştie să-şi controleze propria solvabilitate astfel încât să ramburseze banii pe care i-a luat împrumut).

Aceste riscuri trebuie urmărite atent, cu cea mai mare implicare şi promptitudine posibile. Dintre părţile la contract, îi revine profesionistului să analizeze evoluţia pieţei interbancare şi repercusiunile fluctuaţiilor veniturilor şi datoriilor debitorului. El prestează, astfel, o activitate, ce îi profită şi împrumutatului, pentru că este şi în interesul acestuia să ştie că îşi rambursează creditul într-o situaţie controlată pe cât posibil, şi nu lăsată la voia întâmplării.

În consecință, instanţa de apel în mod corect a admis apelul pârâtei şi cu privire la comisionul de urmărire riscuri, prin raportare la efectivitatea prestaţiei băncii, specificul operaţiunilor de urmărire a unor riscuri foarte reale şi din cele mai complexe, şi nu în ultimul rând, prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile.

Corecta aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 a dus la o soluțielegală, impunându-se respingerea motivelor de nelegalitate raportate la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.invocate de reclamanţii reprezentaţi de SCA R.R.R.R.R.R.R.R.R. SRL şi Asociaţii.

Cu privire la recursul reclamantului Y.Y.Y.Y.Y.Y., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a-l respinge ca neîntemeiat.

Recurentul invocă în esenţă, excepţia puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2667 din 22 februarie 2012, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului băncii la data de 18 februarie 2013 de către Tribunalul Prahova, din Dosarul nr. x/281/2011, încercând să o valorifice din perspectiva mai multor motive de recurs.

Cu privire la această apărare, Înalta Curte de Casație și Justiție va reține că în acel dosar reclamantul a avut calitatea de intervenient, reclamantă fiind autoritatea de control, iar banca fiind pârâtă. Izvorul obligaţiilor deduse judecăţii în dosarul soluţionat de instanţele din judeţul Prahova, a fost contractul de credit bancar din 26 septembrie 2008.

În prezenta cauză, reclamantul a depus în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție la ultimul termen de judecată acest contract (fila 598 vol. II dosar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), iar din verificările efectuate a rezultat că tocmai acest contract a făcut obiectul judecății, el fiind depus și în fața primei instanțe la fila 195 vol. IV din dosarul Tribunalului București.

Chiar dacă în acțiunea redactată de apărător, la fila 5 și 28 din vol. I dosar Tribunalul București și în tabelul însoțitor se indică contractul de credit din 21 august 2008 (a se vedea rândul de la punctul 146 din tabelul inserat la începutul cererii introductive de instanţă), este în mod evident o eroare materială, căci instanța s-a raportat în probatoriul administrat la contractul de la fila 195 vol. IV din dosarul Tribunalului București.

Se reține că în cele două dosare nu au fost nici aceleași părți și nici aceeași cauză. Soluţia pronunţată în cauza cu nr. x/281/2011 nu are putere de lucru judecat, nu poate impune efectul pozitiv, şi nici pe cel negativ al puterii de lucru judecat din cauza lipsei triplei identităţi de cauză, obiect și părți.

Criticile privind nelegalitatea soluţiei instanţei de apel din al doilea ciclu procesual, sunt neîntemeiate pentru că instanţa de apel a integrat liniile directoare ale instrucţiunilor deciziei de casare (din primul ciclu procesual) reordonând motivele decisorii pe baza cărora a ajuns la soluţia sa şi evitând argumentația construită în decizia de apel pronunţată în primul ciclu procesual.

Or, greşeala de ipoteză a recursului reclamantului Y.Y.Y.Y.Y.Y., este aceea că instanţa de apel ar fi primit instrucțiuni clare în sensul admiterii apelului împrumutaţilor. Greşit. Instanţa de apel a primit instrucțiuni în sensul reanalizării probatoriului administrat în cauză pentru a verifica anumite aspecte concrete şi pentru a le raporta le prevederile legale aplicabile, din nou, lăsând la o parte anumite deducții logico-juridice pe care se bazase în prima decizie din apel.

Curtea de Apel Bucureşti, a respectat întru-totul limitele casării, a reanalizat probatoriul administrat în cauză, a renunţat la deducţiile logice înlăturate de instanţa de recurs, şi raportându-se la dispoziţiile Legii nr. 193/2000, a respins apelul reclamanților pe dobândă, dar cu o altă motivare, şi admiţând apelul pârâtei pe comisioanele de administrare şi pe cel de urmărire riscuri.

Unele dintre distorsionările sensurilor normelor de drept comunitar şi ale unora dintre hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene sunt comune cu cele din recursul celorlalţi recurenţi reprezentaţi de SCA R.R.R.R.R.R.R.R.R. SRL şi Asociaţii, astfel că Înalta Curte de Casaţie și Justiție nu va relua argumentele deja prezentate mai sus.

Cât priveşte critica potrivit căreia instanţa nu ar fi analizat solicitarea reclamatului ca banca să fie obligată la plata daunelor morale, se observă lesne că la pag. 51 a deciziei recurate, instanţa de apel a analizat problema daunelor morale, identificând corect că Y.Y.Y.Y.Y.Y. este singurul reclamant care nu a redus cuantumul acestora, menținându-l la suma indicată iniţial de 1.000.000 lei (fila 65 şi urm. din vol. 17). Este, deci, în afara oricărui dubiu că instanţa de apel a intrat în analiza fondului şi pe acest capăt de cerere neputându-se dispune casarea deciziei recurate din acest punct de vedere.

Ca și considerent comun pentru toți reclamanții-recurenți, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că acţiunea introductivă dezvoltă un raționament care încearcă să determine instanţele judecătoreşti să dea o altă calificare juridică unor fapte (neidentificate caz cu caz, contract cu contract) decât aceea care se impune cu rigoare juridică.

Reclamanții evită analizarea fiecărei situații în parte, tocmai pentru a nu se putea identifica în concret, îndeplinirea de către bancă a tuturor obligaţiilor legale impuse de lege lata, în activul legislativ român și a împrejurărilor care exclud de la protecţia specifică debitorii consumatori reclamanţi. Reclamanții preferă o abordare generală şi superficială, pentru a putea insista pe aspecte imposibil de probat, care, speră ei, vor fi luate în considerare ca atare, de judecători.

Pe parcursul tuturor fazelor procesuale, dar mai cu seamă în acest recurs aflat în al doilea ciclu procesual, se întreține o confuzie în privinţa temeiurilor juridice care să susțină în drept petitele formulate, reclamanții încălcând principiul purităţii acţiunii civile, care dă expresie interdicţiei judecării unei acţiuni civile: întemeiate pe dreptul civil comun, după regulile specifice unei ramuri de drept distincte, respectiv, cea a protecţiei consumatorilor sau, în sens contrar, întemeiate pe dreptul special al protecţiei consumatorilor, după regulile aplicabile desocotirii contractelor, foste comerciale, actualmente între neprofesionişti şi profesionişti, din dreptul comercial.

Recursurile reclamanților reprezintă doar o susţinere a cererii de chemare în judecată prin repetarea aceloraşi teze juridice şi nemulţumirea că ele nu le nu sunt împărtăşite de instanță, criticile de nelegalitate fiind de fapt, reluări ale aceloraşi argumente, fără a se demonstra aplicarea ori interpretarea greşită a legii - în special a art. 4 din Legea nr. 193/2000, analizat de instanţa de apel cu deosebită grijă de a respecta întocmai limitele casării.

Toţi reclamanţii pretind o eroare asupra substanţei obiectului convenţiei (raportului juridic), ceea ce nu poate fi verificat într-o acţiune specifică protecţiei consumatorului.

Este imposibil de acceptat, fie și numai prin prisma unei judecăți de bun-simț, că absolut toți reclamanții din acest dosars-au aflat în aceeaşi împrejurare, în faţa aceluiaşi funcţionar de bancă, au avut aceleaşi informaţii, aceeaşi evaluare, aceeaşi citire selectivă a modelului de contract, nu au cerut lămuriri sau au cerut lămuriri şi nu li s-au dat şi au semnat contractul lor (Condiţiile speciale) scriind înainte de semnătură:”Prin semnarea prezentului contract, declar ca am citit, înţeles şi mi-au fost explicate clauzele acestuia, pe care mi le însuşesc în întregime”; apoi l-au executat luni sau chiar ani buni, când, recitind condiţiile generale, au observat diferenţa dintre dobânda variabilă în funcţie de costul resurselor de creditare (indicator obiectiv) şi dobânda variabilă în funcţie de un indice de referinţă Libor/Euribor (indice obiectiv).

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în mod evident, reclamanţii recurenţi tind la deturnarea protecţiei consumatoruluiprintr-o acţiune de drept comun (fie bazată pe leziune, fie pe teoria impreviziunii), câtă vreme faptele prezentate de reclamanţi (global şi comun) în calificarea lor, atrag altă lege aplicabilă, iar referirea obstinantă la condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a opera reglementările speciale, nu schimbă lucrurile.

Construind în mod artificial un cadru procesual format din sute de reclamanţi, ca un adevărat grup de presiune, iar nu ca un ”consorțiu procesual activ” (409 contracte de credit) și distorsionând hotărâri ale Curții de Justiție a Uniunii Europene sau ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, cerând instanțelor aplicarea unor dispozițiile legale imprecis citate, distorsionate sau chiar demult abrogate, (ex.: Norma Băncii Naționale a României nr. 8/1999 în vigoare de la 30 august 1999 și până la 1 octombrie 2004, contractele fiind încheiate între 2004-2009),reclamanții nu au dorit aflarea adevărului privitor la fiecare contract în parte. Au dorit impunerea unei interpretări globale favorabile lor, uzând de numărul impresionantal părților și al contractelor deduse judecății și sperând să înfrângă, astfel, rigoarea argumentelor juridice.

Pornind de le ipoteze particulare din practica Curții de Justiție a Uniunii Europene și Înalta Curte de Casație de Justiție, reclamanții au susținut că ele reprezintă aprecieri general valabile, or tocmai acest lucru îl interzice întreaga jurisprudenţă a Curții de Justiție a Uniunii Europene din materia protecţiei consumatorilor.

Nu pot exista aprecieri general valabile asupra unui tip de clauză, asupra unui anumit tip de comision sau asupra unui mecanism anume de determinare a dobânzii variabile, tot așa cum nu există identitate între gradul de înţelegere, informare, comportament diligent, bună-credinţă, rea-credinţă în persoana debitorului - consumator, contractul neîncheindu-se cu un model uman ipotetic,ci cu oameni responsabili faţă de propriile interese.

Cercetarea tuturor faptelor relevante (obiective şi subiective) este, prin ipoteza, efectuată de judecători în fiecare cauză în parte, în funcţie de toate elementele relevante referite de legiuitorul roman la art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000.

De la caz la caz, este realizată calificarea juridică a acestor fapte, (care de principiu sunt toate relevate instanţei de judecată prin administrarea unui probatoriu complet și diversificat) şi este construit raţionamentul instanţei cu respectarea dispoziţiilor legii (lato sensu).

Astfel, chiar instanţa supremă a parcurs aceeaşi pași procedurali în jurisprudența sa și aceasta nu înseamnă că spețele sunt identice şi cu atât mai puţin că ele au putere de principiu în materia protecţiei consumatorilor.

În concluzie, răspunzând și prin acest considerent comun atât susținerilor tuturor recurenților, cât și apărărilor intimatei, pentru toate argumentele și temeiurile de drept reținute, conform art. 312 C. proc. civ.se vor respinge recursurile declarate de reclamanţii reprezentaţi de SCA R.R.R.R.R.R.R.R.R. SRL şi Asociaţii, împotriva Deciziei civile nr. 1290/A din 18 decembrie 2014 şi a încheierilor din 7 octombrie 2014 şi 22 octombrie 2014 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, precum și recursul declarat de reclamantulY.Y.Y.Y.Y.Y. împotriva Deciziei civile nr. 1290/A din 18 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondate.

Având în vedere dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.şi înscrisurile depuse de pârâtă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va obliga pe recurenţii-reclamanţi reprezentaţi de SCA R.R.R.R.R.R.R.R.R. SRL şi Asociaţii şi pe recurentul-reclamant Y.Y.Y.Y.Y.Y. la plata sumei de 60.036,34 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA, reprezentând onorariu avocaţial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A.A.A.A.A.A.A.A.A., A., B., C., E., F., C.C.C.C.C.C.C.C.C., I., N., H., K., M., R., S., X., V., Z., O.O.O.O.O.O.O.O., X.X.X.X.X.X.X., C.C., B.B., E.E., F.F., D.D., I.I., N.N., P.P., R.R., T.T., U.U., Z.Z., V.V.V.V.V.V.V., A.A.A., C.C.C., D.D.D., E.E.E., I.I.I., K.K.K., M.M.M., Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z., N.N.N., O.O.O., R.R.R., M.M.M.M.M.M.M.M., F.F.F.F.F.F.F.F.F., U.U.U., V.V.V., X.X.X., Z.Z.Z., Y.Y.Y., B.B.B.B., C.C.C.C., G.G.G.G.G.G.G.G.G., D.D.D.D., E.E.E.E., J.J.J.J., H.H.H.H., K.K.K.K., S.S.S., L.L.L.L., T.T.T.T.T.T.T.T., N.N.N.N., O.O.O.O., P.P.P.P., R.R.R.R., D.D.D.D.D.D.D.D., T.T.T.T., V.V.V.V., Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A., B.B.B.B.B., D.D.D.D.D., E.E.E.E.E, G.G.G.G.G., G.G.G.G.G.G.G.G, J.J.J.J.J., L.L.L.L.L., B.B.B.B.B.B.B.B., N.N.N.N.N., O.O.O.O.O., P.P.P.P.P., P., K.K.K.K.K.K.K.K., R.R.R.R.R., R.R.R.R.R.R.R.R., F.F.F.F.F.F.F.F., V.V.V.V.V., I.I.I.I.I.I.I.I.I., X.X.X.X.X., Z.Z.Z.Z.Z., A.A.A.A.A.A., X.X.X.X.X.X.X.X., C.C.C.C.C.C.C.C., C.C.C.C.C.C., I.I.I.I.I.I., K.K.K.K.K.K., N.N.N.N.N.N., B.B.B.B.B.B.B.B.B., P.P.P.P.P.P., R.R.R.R.R.R., S.S.S.S.S.S., T.T.T.T.T.T., U.U.U.U.U.U., V.V.V.V.V.V., F.F.F.F.F.F., X.X.X.X.X.X., B.B.B.B.B.B.B., H.H.H.H.H.H.H.H., A.A.A.A.A.A.A., C.C.C.C.C.C.C., D.D.D.D.D.D.D., E.E.E.E.E.E.E., Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y., G.G.G.G.G.G.G., N.N.N.N.N.N.N.N., I.I.I.I.I.I.I., J.J.J.J.J.J.J., M.M.M.M.M.M.M., O.O.O.O.O.O.O., P.P.P.P.P.P.P. şi S.S.S.S.S.S.S. împotriva Deciziei civile nr. 1290/A din 18 decembrie 2014 şi a încheierilor din 7 octombrie 2014 şi 22 octombrie 2014 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de reclamantulY.Y.Y.Y.Y.Y. împotriva Deciziei civile nr. 1290/A din 18 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi A.A.A.A.A.A.A.A.A., A., B., C., E., F., C.C.C.C.C.C.C.C.C., I., N., H., K., M., R., S., X., V., Z., O.O.O.O.O.O.O.O., X.X.X.X.X.X.X., C.C., B.B., E.E., F.F., D.D., I.I., N.N., P.P., R.R., T.T., U.U., Z.Z., V.V.V.V.V.V.V., A.A.A., C.C.C., D.D.D., E.E.E., I.I.I., K.K.K., M.M.M., Z.Z.Z.Z.Z.Z.Z., N.N.N., O.O.O., R.R.R., M.M.M.M.M.M.M.M., F.F.F.F.F.F.F.F.F., U.U.U., V.V.V., X.X.X., Z.Z.Z., Y.Y.Y., B.B.B.B., C.C.C.C., G.G.G.G.G.G.G.G.G., D.D.D.D., E.E.E.E., J.J.J.J., H.H.H.H., K.K.K.K., S.S.S., L.L.L.L., T.T.T.T.T.T.T.T., N.N.N.N., O.O.O.O., P.P.P.P., R.R.R.R., D.D.D.D.D.D.D.D., T.T.T.T., V.V.V.V., Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A., B.B.B.B.B., D.D.D.D.D., E.E.E.E.E, G.G.G.G.G., G.G.G.G.G.G.G.G, J.J.J.J.J., L.L.L.L.L., B.B.B.B.B.B.B.B., N.N.N.N.N., O.O.O.O.O., P.P.P.P.P., P., K.K.K.K.K.K.K.K., R.R.R.R.R., R.R.R.R.R.R.R.R., F.F.F.F.F.F.F.F., V.V.V.V.V., I.I.I.I.I.I.I.I.I., X.X.X.X.X., Z.Z.Z.Z.Z., A.A.A.A.A.A., X.X.X.X.X.X.X.X., C.C.C.C.C.C.C.C., C.C.C.C.C.C., I.I.I.I.I.I., K.K.K.K.K.K., N.N.N.N.N.N., B.B.B.B.B.B.B.B.B., P.P.P.P.P.P., R.R.R.R.R.R., S.S.S.S.S.S., T.T.T.T.T.T., U.U.U.U.U.U., V.V.V.V.V.V., F.F.F.F.F.F., X.X.X.X.X.X., B.B.B.B.B.B.B., H.H.H.H.H.H.H.H., A.A.A.A.A.A.A., C.C.C.C.C.C.C., D.D.D.D.D.D.D., E.E.E.E.E.E.E., Y.Y.Y.Y.Y.Y.Y., G.G.G.G.G.G.G., N.N.N.N.N.N.N.N., I.I.I.I.I.I.I., J.J.J.J.J.J.J., M.M.M.M.M.M.M., O.O.O.O.O.O.O., P.P.P.P.P.P.P., S.S.S.S.S.S.S. şi Y.Y.Y.Y.Y.Y. la plata sumei de 60.036,34 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC J.J.J.J.J.J.J.J.J. SA

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2016.